Ciclul economic şi expansiunea creditelor: consecinţele economice ale banilor ieftini

Ludwig von Mises

Text disponibil şi în volumul:
Ludwig von Mises - Economia în şapte lecţii [pdf]

În româneşte de Dan Cristian Comănescu *

Observaţii preliminare

Autorul acestei expuneri este pe deplin conştient de limitele ei inerente. Pe de altă parte, singura modalitate mai satisfăcătoare de abordare a problemei ciclului economic presupune redactarea unui tratat cuprinzător, care să îmbrăţişeze toate aspectele economiei de piaţă capitaliste. Böhm-Bawerk obişnuia să spună lucrul acesta într-un fel la care nu pot decât să subscriu necondiţionat: "Orice teorie a ciclului economic care ţinteşte la ceva mai mult decât o cârpăceală rudimentară nu-şi va găsi locul decât în ultimul sau penultimul capitol al unui tratat unde se analizează totalitatea problemelor economice."

Numai sub această rezervă îmi iau sarcina să prezint membrilor comitetului următoarea schiţă simplificată.

Cele două tipuri de credite

Orice discuţie serioasă a problemei expansiunii creditelor trebuie să înceapă de la distincţia între două tipuri de credite: creditele reale (commodity credit) şi creditele de circulaţie (circulation credit).

Creditele reale sunt transferuri de economii din mâinile celui care a economisit iniţial în mâinile antreprenorilor care intenţionează să utilizeze aceste fonduri în procesul de producţie. Cel care a economisit iniţial a pus deoparte bani, abţinându-se de la consumul imediat pe care i l-ar fi permis cheltuirea sumei respective pe bunuri de consum. El îi transferă debitorului său putere de cumpărare, permiţându-i, aşadar, acestuia să achiziţioneze, din economiile neconsumate, bunuri destinate producţiei viitoare. Cantitatea de credit real este, în consecinţă, strict limitată de cantitatea economiilor, i.e., de abţinerea de la consum. Suplimentarea creditelor nu este posibilă decât în măsura în care se acumulează economii suplimentare. Întregul proces este independent de puterea de cumpărare a unităţii monetare.

Creditul de circulaţie este cel acordat din fondurile bancare special create în acest scop. La acordarea unui împrumut, banca tipăreşte bancnote sau îi deschide debitorului un credit într-un cont de depuneri rambursabile la cerere. Este un credit creat din nimic. Este echivalentul unor bani discreţionari (fiat money) nou creaţi, aşadar al inflaţiei directe, nedeghizate. Este vorba de o creştere a cantităţii substitutelor băneşti (money substitutes), despre care putem afirma că sunt acceptate şi cheltuite de public exact ca şi cum ar fi bani propriu-zişi (money proper). Creditul de circulaţie sporeşte puterea de cumpărare a debitorilor. Aceştia pătrund pe piaţa factorilor de producţie cu o cerere sporită, o cerere care n-ar fi existat în absenţa bancnotelor sau depozitelor bancare nou-create. Cererea adiţională induce o tendinţă generală de creştere a preţurilor mărfurilor şi a salariilor.

În vreme ce cantitatea de credit real este rigid limitată de cantitatea de capital acumulată anterior din economii, cantitatea de credit de circulaţie nu depinde decât de conduita mediilor bancare. Spre deosebire de creditul real, creditul de circulaţie poate fi expandat. În absenţa creditului de circulaţie, o bancă nu şi-ar putea extinde împrumuturile dincolo de limitele depozitelor pe care i le-ar fi încredinţat [în acest scop] cei ce au economisit. Creditul de circulaţie este cel care le permite băncilor să acorde împrumuturi nelimitate, un proces apreciat uneori, în mod surprinzător, ca fiind "mai liberal".

Tendinţa inevitabilă de creştere a preţurilor mărfurilor şi a salariilor nu este singura consecinţă a expansiunii creditelor. Ea afectează, de asemenea, rata dobânzii. Prezentându-se sub forma unei cantităţi suplimentare de bani oferiţi spre împrumut, expansiunea creditelor generează o tendinţă de scădere a ratelor dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi atins pe o piaţă a fondurilor de împrumut nemanipulată. Popularitatea de care se bucură o asemenea politică printre şarlatani şi impostori nu se datorează doar creşterii inflaţioniste a preţurilor şi a ratelor salariilor pe care o induce, ci, în egală măsură, şi efectului său de diminuare, pe termen scurt, a ratelor dobânzii. Acesta este, azi, instrumentul principal al politicii banilor ieftini, sau uşor de procurat (cheap or easy money).

Rolul preţurilor, al salariilor şi al dobânzii

Rata dobânzii este un fenomen de piaţă. Într-o economie liberă, configuraţia determinată de piaţă a preţurilor, a ratelor salariilor şi ale dobânzii, este cea care orientează activităţile antreprenoriale către acele linii de producţie în care pot satisface dorinţele consumatorilor în maniera cea mai adecvată şi mai puţin costisitoare. Preţurile factorilor materiali de producţie, ratele salariilor şi ale dobânzii pe de o parte şi, pe de altă parte, preţurile anticipate ale bunurilor de consum sunt elementele luate în calcul de omul de afaceri, atunci când îşi planifică activitatea viitoare. Bizuindu-se pe rezultatul acestor calcule, omul de afaceri stabileşte dacă un proiect sau altul este sau nu rentabil. Presupunând, însă, că datele pieţei de la care pornesc calculele sale sunt falsificate de interferenţe guvernamentale, rezultatul va fi înşelător. Induşi în eroare de operaţii aritmetice efectuate cu cifre necorespunzătoare, antreprenorii adoptă proiecte care nu răspund celor mai urgente dorinţe ale consumatorilor. Dezacordul acestora din urmă se manifestă clar atunci când produsele capitalului malinvestit se dovedesc imposibil de vândut pe piaţă, la preţuri convenabile. Avem de a face, în acest caz, cu aşa numitele "afaceri proaste".

În cazul când, în condiţiile unei economii neobstrucţionate de amestecul guvernamental în datele pieţei, un anumit proiect se dovedeşte neprofitabil în urma examinării sale [de către antreprenori], aceasta constituie o dovadă că, în condiţiile existente, consumatorii preferă executarea altor proiecte. Faptul că o anumită întreprindere este neprofitabilă înseamnă că potenţialii consumatori, cumpărătorii produsului rezultat, nu sunt dispuşi să restituie antreprenorilor, care au suportat costurile factorilor complementari de producţie necesari, cheltuielile efectuate, fiind, pe de altă parte, dornici să cumpere alte produse, aşadar dispuşi să acopere cheltuielile antreprenorilor pentru utilizarea [adecvată a] aceloraşi factori. Pe scurt, consumatorii suverani îşi exprimă preferinţele forţându-i pe producători să-şi ajusteze activităţile pentru a le îndeplini dorinţele cele mai stringente. Aşadar, consumatorii determină o tendinţă de expansiune a industriilor profitabile şi de restrângere a celor neprofitabile.

Se poate afirma că elementele care împiedică imediat executarea anumitor proiecte sunt configuraţia preţurilor, ratele salariilor şi ale dobânzii. Dar este o eroare gravă să se creadă că, numai prin reducerea acestora, activităţile productive ar putea fi stimulate. Limitele care afectează volumul producţiei sunt impuse de raritatea (scarcity) factorilor de producţie. Preţurile, ratele salariilor şi ale dobânzii, nu sunt decât indicatori ai gradului acestei rarităţi. Am putea spune că sunt un fel de semnale. Prin intermediul acestor fenomene de piaţă, societatea îi atenţionează pe antreprenorii care planifică adoptarea unor anumite proiecte: Nu vă atingeţi de cutare factor de producţie; el este însemnat cu semnul [preţul] care arată că este destinat îndeplinirii unei alte dorinţe, mai stringente [a consumatorilor].

Expansioniştii, cum îşi spun astăzi adepţii inflaţiei, nu văd în rata dobânzii decât un obstacol ridicat în calea amplificării producţiei. Dacă şi-ar da osteneala să fie consecvenţi, ei ar trebui să tragă o concluzie similară şi cu privire la preţurile factorilor materiali de producţie şi la ratele salariilor. O reducere cu 50%, prin decret guvernamental, a ratelor salariilor, faţă de cele determinate de o piaţă neobstrucţionată a forţei de muncă, ar crea, de asemenea, o aparenţă de profitabilitate, pentru un număr de proiecte care altminteri, pe temeiul unui calcul efectuat cu ajutorul datelor actuale ale pieţei, ar părea neprofitabile. Aserţiunea conform căreia nivelul ratelor dobânzii împiedică o mai amplă expansiune a producţiei nu are nici un motiv de a fi mai întemeiată decât aserţiunea că nivelul ratelor salariilor produce acelaşi efect. Faptul că expansioniştii nu extind raţionamentul lor eronat dincolo de ratele dobânzii, pentru a include şi preţurile bunurilor primare şi pe cele ale mâinii de lucru constituie, în sine, o dovadă că ceea ce-i ghidează este emotivitatea şi pasiunea, nicidecum raţunea lipsită de patimă. Ei sunt mânaţi de resentimente, de invidia pentru ceea ce cred ei că dobândeşte bogatul. Oamenii aceştia nu realizează că, punând în cauză dobânda, ei ameninţă economiile maselor largi de populaţie, ale deţinătorilor de obligaţiuni şi de poliţe de asigurări.

Efectele manipulării politice a dobânzii.

Expansioniştii nu se înşală afirmând că expansiunea creditelor aduce cu sine un avânt exploziv al afacerilor (booming business). Ei greşesc însă nesocotind faptul că o asemenea prosperitate artificială nu poate dura şi va sfârşi inevitabil printr-un declin abrupt (slump), o depresiune generalizată.

Atunci când rata dobânzii determinată de piaţă este redusă prin expansiunea creditelor, multe proiecte care înainte erau socotite neprofitabile capătă o aparenţă de profitabilitate. Antreprenorul care îşi asumă executarea lor va trebui să constate însă, cât de curând, că a luat în calcul date eronate. El a socotit pornind de la preţurile factorilor de producţie corespunzătoare datelor pieţei din faza timpurie a expansiunii creditelor. Acum însă, ca urmare a acestei expansiuni a creditelor, preţurile respective au crescut. Proiectul nu mai pare atât de promiţător ca înainte. Fondurile omului de afaceri au devenit insuficiente pentru achiziţionarea factorilor de producţie necesari. Dacă expansiunea creditelor ar înceta, el ar fi silit să renunţe la planurile sale. Pe de altă parte, atâta vreme cât băncile continuă expansiunea creditelor, furnizând antreprenorilor "bani uşor de procurat", aceştia nu văd motive de îngrijorare. Ei împrumută tot mai mult. Preţurile şi salariile cresc exploziv. Toată lumea este fericită şi convinsă că, de acum, omenirea a depăşit definitiv condiţia supărătoare impusă de raritate, atingând, în fine, prosperitatea veşnică.

În fond, toată această uimitoare bogăţie este fragilă, un castel clădit din nisipul iluziilor. Ea nu poare dura. Nu există nici un mijloc de a substitui bunurilor de capital inexistente bancnote şi depozite bancare fictive, acolo unde este nevoie de ele. Lordul Keynes, într-un moment de inspiraţie lirică, ne asigura că expansiunea creditelor este bagheta magică necesară pentru "miracolul ... transformării pietrelor în pâine". [1] Din păcate, miracolul acesta, privit mai îndeaproape, nu este mai puţin îndoielnic decât orice alt truc din repertoriul fachirului indian.

Nu există decât două alternative.

În primul caz, băncile expansioniste se cramponează până la capăt, cu încăpăţânare, de politicile lor şi nu încetează de a furniza afaceriştilor banii de care au nevoie pentru a-şi continua proiectele, în ciuda costurilor de producţie supuse creşterilor inflaţioniste. Ele sunt hotărâte să acopere permanent cererea tot mai mare de credite. Preţurile şi ratele salariilor cresc exploziv. Cantitatea de bancnote şi de depozite [bancare] creşte nelimitat. În cele din urmă, publicul înţelege ce se petrece. Oamenii realizează că nu se va pune capăt producţiei unei cantităţi tot mai mari de substitute monetare -- şi că, de aceea, preţurile vor continua să crească în ritm accelerat. Oamenii înţeleg că, în această situaţie, devine o prostie să păstrezi bani. Pentru a nu se număra printre victimele scăderii puterii de cumpărare a monedei, ei se precipită să cumpere bunuri la orice preţ, indiferent dacă au sau nu nevoie de ele. Orice bun este preferabil banilor. Astfel apare fenomenul cunoscut în Germania anului 1923, când Reichul a dat un exemplu clasic de expansiune nelimitată a creditelor, sub numele de Flucht in die Sachwerte, precipitarea asupra valorilor reale. Întregul sistem monetar se prăbuşeşte. Puterea de cumpărare a monedei se topeşte până la anulare. Oamenii recurg la troc sau la utilizarea unui alt tip de monedă, străină sau autohtonă. Criza se declanşează.

A doua alternativă presupune că băncile sau autorităţile monetare devin conştiente, înaintea omului de rând, de pericolele implicate într-o expansiune nelimitată a creditelor. Ele pun capăt, de bună voie, politicilor de suplimentare a cantităţii de bancnote şi depozite bancare, încetând să mai satisfacă solicitările mediilor de afaceri pentru credite adiţionale. Atunci se declanşează panica. Ratele dobânzilor ating cote excesive, ca urmare a nevoii acute de bani resimţite de numeroase firme, ameninţate cu falimentul. Preţurile scad brusc, atunci când firmele ameninţate încearcă să obţină fonduri aruncându-şi stocurile pe piaţă, la preţuri de nimic. Activităţile productive se restrâng, muncitorii sunt disponibilizaţi.

Expansiunea creditelor conduce deci, în mod inevitabil, la o criză. În ambele cazuri, producţia amplificată exploziv, în mod artificial, are soarta pecetluită. Pe termen lung, ea este sortită colapsului. Efectul pe termen scurt, perioada de prosperitate, se poate prelungi uneori mai mulţi ani la rând. În acest răstimp, autorităţile, băncile expansioniste şi agenţiile lor de relaţii cu publicul sfidează în mod arogant avertismentele economiştilor şi se mândresc cu aparentele succese ale politicilor lor. Însă, când vine sorocul cel amar, ei se spală cu toţii pe mâini.

Prosperitatea artificială nu poate dura, deoarece diminuarea ratei dobânzii, fiind de natură pur tehnică, fără nici un temei în configuraţia reală a datelor pieţei, a falsificat calculele antreprenoriale, generând iluzia că anumite proiecte promit să fie profitabile când, de fapt, cantitatea disponibilă a factorilor de producţie era, dintru început, insuficientă pentru finalizarea lor. Înşelaţi de socoteli falsificate, oamenii de afaceri şi-au extins activităţile dincolo de limitele permise de resursele de bogăţie ale societăţii. Ei au subevaluat grosolan gradul de raritate al factorilor de producţie, supraestimându-şi capacităţile productive. Pe scurt, ei au irosit bunuri de capital rare, malinvestindu-le.

Am putea compara întreaga clasă antreprenorială cu un constructor care şi-a luat sarcina să ridice o clădire, dispunând de o cantitate limitată de materiale de construcţie. Dacă omul nostru supraestimează această cantitate, el va concepe un plan pentru a cărui execuţie mijloacele de care dispune se vor dovedi insuficiente. El va supradimensiona lucrările de amenajare a terenului şi fundaţiile şi va descoperi abia mai târziu, pe măsură ce construcţia avansează, că îi lipseşte materialul necesar finalizării structurii. Însă, această descoperire târzie nu este originea necazurilor sale. Ea nu face decât să dezvăluie erori comise în trecut. Ea mătură iluziile, punându-l pe constructor în faţa crudei realităţi.

Nu se va insista niciodată îndeajuns asupra acestui punct, deoarece publicul, mereu în căutare de ţapi ispăşitori, este de regulă gata să dea vina pe autorităţile monetare şi pe sistemul bancar pentru declanşarea crizei. Vina lor ar fi că, punând capăt expansiunii creditelor, au produs o presiune deflaţionistă asupra comerţului. Este, desigur, adevărat că autorităţile monetare şi băncile poartă responsabilitatea orgiilor expansioniste şi a exploziei economice artificiale rezultate de aici, deşi opinia publică, gata să aprobe întotdeauna, din toată inima, măsurile inflaţioniste, n-ar trebui să uite că responsabilităţile nu le aparţin numai altora. Acestea fiind spuse, criza nu este o consecinţă a renunţării la politica expansionistă. Ea este urmarea necesară şi inevitabilă a unei asemenea politici. Singura întrebare care se pune, atunci, este dacă trebuie continuat expansionismul până la colapsul final al întregului sistem monetar şi de credit, sau dacă trebuie să i se pună capăt mai devreme. Cu cât i se pune capăt mai devreme, cu atât mai puţin grave vor fi daunele produse şi pierderile suferite.

Opinia publică judecă total greşit fazele ciclului economic. "Explozia" artificială nu înseamnă prosperitate, afacerile bune fiind doar aparenţă înşelătoare. Pradă iluziilor, oamenii sunt induşi în eroare; se acumulează malinvestiţii şi se consumă câştiguri aparente dar ireale, ceea ce revine, practic, la consumarea capitalului real. Depresiunea este procesul necesar de reajustare structurală a activităţilor productive la configuraţia reală a datelor pieţei, i.e., la oferta de bunuri de capital şi la evaluările publicului. Aceasta înseamnă că depresiunea este primul pas pe calea întoarcerii la normalitate, începutul însănătoşirii şi fundamentul prosperităţii reale, întemeiate pe producţia efectivă de bunuri şi nu pe nisipurile mişcătoare ale expansiunii creditelor.

Creditele adiţionale sunt binevenite într-o economie de piaţă numai în măsura în care ele reflectă o creştere a economiilor publicului larg, însoţită de creşterea derivată a cantităţii de credite reale. Aşadar, conduita publicului este cea care furnizează mijloacele necesare pentru investiţii adiţionale. Dacă publicul nu furnizează aceste mijloace, atunci ele nu pot fi create prin magia nici unui truc bancar. Rata dobânzii, aşa cum este determinată pe piaţa fondurilor de împrumut, nesupusă manipulărilor politicii "banilor uşor de procurat", exprimă disponibilitatea populaţiei de a renunţa în prezent la consumul unei părţi din venitul efectiv câştigat, şi de a aloca această parte unei extinderi a proceselor de producţie. Este un semnal adecvat, după care se ghidează oamenii de afaceri atunci când decid cât de mult să-şi extindă investiţiile şi ce proiecte corespund sau nu volumului real de economii şi de capital acumulat. Politica de reducere artificială a ratei dobânzii, sub cota ei de piaţă potenţială, îi momeşte pe antreprenori, ademenindu-i să adopte anumite proiecte care nu se bucură de aprobarea publicului. Într-o economie de piaţă, fiecare membru al societăţii îşi spune cuvântul său în determinarea cantităţii de investiţii adiţionale. Nu există nici un mijloc de a înşela veşnic publicul prin manipularea ratei dobânzii. Mai devreme sau mai târziu, dezacordul publicului cu politica de supra-expansiune devine manifest. Şi atunci, structura suspendată în aer a prosperităţii artificiale se prăbuşeşte.

Dobânda nu este produsul maşinaţiunilor unor exploatatori lipsiţi de scrupule. Decontarea bunurilor viitoare prin comparaţie cu bunurile prezente este o categorie permanentă a acţiunii umane, ce nu poate fi abolită prin măsuri birocratice. Câtă vreme vor există oameni care preferă un măr disponibil astăzi unui măr disponibil peste 25 de ani, va exista dobândă. Nu contează dacă societatea este organizată pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, aşadar capitalistă, sau pe baza proprietăţii publice, aşadar socialistă sau comunistă. Într-adevăr, pentru orientarea afacerilor unui guvern totalitar, dobânda, i.e. evaluarea diferită a bunurilor prezente faţă de cele viitoare, joacă acelaşi rol ca şi în capitalism.

Desigur, într-o economie socialistă, oamenii sunt lipsiţi de mijloacele exprimării şi impunerii propriilor lor judecăţi de valoare, şi numai judecăţile de valoare ale puterii politice contează. Unui dictator nu-i pasă dacă masele aprobă sau nu volumul [de resurse] alocat de el consumului curent sau pe cel alocat investiţiilor adiţionale. Dacă dictatorul investeşte mai mult, reducând asfel mijloacele disponibile pentru consumul curent, populaţia trebuie să mănânce mai puţin şi să nu comenteze. Nici o criză nu se declanşează, deoarece supuşii n-au nici un mijloc să-şi manifeste insatisfacţia. Într-un sistem de piaţă însă, cu democraţia economică ce îl caracterizează, supremaţia o deţin consumatorii. Cumpărând sau abţinându-se să cumpere, ei hotărăsc pierderile sau profitul antreprenorial. Opţiunea lor este criteriul definitiv al activităţilor productive.

Finalul inevitabil.

Este esenţial să reţinem că ceea ce determină declanşarea crizei economice este dezaprobarea de către public a întreprinderilor expansioniste, induse prin manipularea ratei dobânzii. Colapsul edificiului ridicat din cărţi de joc este o manifestare a democraţiei procesului de piaţă.

În zadar se obiectează că publicul agrează politica banilor ieftini. Masele sunt induse în eroare de aserţiunile pseudo-experţilor, după care banii ieftini pot asigura prosperitatea fără nici un fel de cost. Aceştia nu înţeleg că investiţiile nu pot fi extinse decât în măsura în care se acumulează capital suplimentar, prin economisire. Ei sunt induşi în eroare de poveştile de adormit copiii născocite de utopiştii monetari (montary cranks), de la John Law şi până la maiorul C. H. Douglas. Însă realitatea nu este o poveste de adormit copiii; ceea ce contează este atitudinea oamenilor. Dacă populaţia nu este dispusă să economisească mai mult, reducându-şi din consumul curent, atunci mijloacele unor extinderi substanţiale ale investiţiilor lipsesc. Aceasta înseamnă că ele nu pot fi furnizate prin tipărirea de bancnote sau prin împrumuturi acoperite numai de o trăsătură de condei în conturile bancare.

Referitor la situaţia rezultată din presiunea expansionistă exercitată ani de-a rândul asupra comerţului de politica ratelor dobânzii artificial scăzute, trebuie să fim pe deplin conştienţi că încetarea acestei politici va dezvălui pagubele produse. Atunci, inflaţioniştii incorijibili vor protesta vehement împotriva aşa zisei deflaţii şi vor face din nou reclamă vechiului medicament, inflaţia, rebotezată anti-deflaţie. Dar politica expansionistă este cea care a generat răul. Punându-i capăt, răul a devenit pur şi simplu vizibil. Ea trebuie oricum să înceteze mai devreme sau mai târziu, şi cu cât încetează mai târziu, cu atât mai grave sunt pagubele cauzate de explozia artificială a producţiei. În situaţia de acum, după o lungă perioadă de reducere artificială a ratei dobânzii, întrebarea nu este cum să evităm complet dificultăţile procesului de redresare, ci numai cum să le reducem la un minimum. Dacă nu vom pune capăt la timp politicilor expansioniste, printr-o întoarcere la bugete echilibrate, prin încetarea împrumuturilor guvernamentale de la băncile comerciale şi dacă piaţa nu va fi lăsată să determine ratele dobânzii, atunci nu ne rămâne decât scenariul german din 1923.

------------------------------

[1] Paper of the British Experts, April 8, 1943.

* Versiune prescurtată a unui memoriu, datat 24 Aprilie 1946, redactat de Ludwig von Mises, în calitate de consultant, în limba engleză, pentru un grup de oameni de afaceri şi publicat postum, sub titlul "The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money", în L. von Mises, On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978). Interpretarea "misesiană" a "crahului" din 1929 a fost prezentată de M.N. Rothbard, în America's Great Depression, 2nd ed. (New York: Synder & Richardson, 1973), şi adoptată de P. Johnson, în Modern Times: The World from the Twenties to the Nineties (New York: Harper Collins, 1991), ch. 7: "Dégringolade".

Excerpted from "The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money" (1946), On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978);

© Translated and published online with the permission of the publisher.

© 2001 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România