4. Responsabilitatea şi iniţiativa în întreprinderea socialistă

Ludwig von Mises - Calculul economic în societatea socialistă
cuprins

Răspunderea şi iniţiativa în întreprinderea socialistă se află în strânsă legătură cu problema calculului economic. Acum este universal acceptat faptul că excluderea iniţiativei libere şi a responsabilităţii individuale, pe care se bazează succesul conducerii private a afacerilor, este cel mai mare pericol pentru regimurile economice socialiste. [12]

Cei mai mulţi socialişti alunecă tacit peste această problemă. Alţii, pe de altă parte, cred că o pot rezolva făcând trimiteri la directorii societăţilor pe acţiuni. Nici aceştia nu sunt proprietari ai mijloacelor de producţie şi, totuşi, întreprinderile au prosperat sub conducerea lor. Dacă în locul acţionarilor, societatea ar prelua proprietatea asupra mijloacelor de producţie, nu s-ar schimba nimic. Directorii nu ar lucra mai prost pentru societate decât pentru acţionari.

Trebuie să distingem două grupe de societăţi pe acţiuni şi intreprinderi asemănătoare. La unele, care, de cele mai multe ori, sunt doar societăţi mici, există în forma juridică doar câteva persoane reunite spre a desfăşura în comun activitatea întreprinderii; deseori sunt moştenitorii fondatorului întreprinderii, alteori sunt foştii concurenţi care au fuzionat. Conducerea şi derularea propriu-zisă a afacerilor se află în mâinile acţionarilor înşişi sau cel puţin a unei părţi a acţionarilor, care conduc afacerile în interesul lor propriu, şi al coacţionarilor înrudiţi cum ar fi soţiile, minorii şi alţii. Ca membri ai consiliului de administraţie, ai comisiei de control, ca directori şi câteodată chiar dintr-o poziţie modestă din punct de vedere juridic, ei înşişi au o influenţă decisivă asupra derulării afacerilor. Situaţia nu se schimbă cu nimic chiar atunci când o parte a acţiunilor se află în posesia unui consorţiu financiar sau a unei bănci. De fapt, aici societatea pe acţiuni nu se diferenţiază de societatea comercială publică decât prin forma juridică.

La marile societăţi pe acţiuni situaţia este diferită. Aici numai o parte a acţionarilor- marii acţionari- iau parte la conducerea efectivă a întreprinderii. Aceştia au, de regulă, acelaşi interes în prosperitatea intreprinderii ca şi orice proprietar. Totuşi, se poate întâmpla ca ei să aibă alte interese decât marea masă a micilor acţionari care sunt excluşi de la conducere, chiar dacă deţin majoritatea acţiunilor. Când afacerile întreprinderii sunt conduse în interesul directorilor, într-un mod care dezavantajează acţionarii, atunci pot interveni conflicte grave. Dar indiferent cum ar fi, este clar că adevăraţii deţinători ai puterii din societăţile comerciale vor conduce afacerile în interesul lor propriu, fie că acesta coincide sau nu cu cel al acţionarilor. La o societate pe acţiuni, va fi în general avantajos pentru un administrator serios care nu doreşte pur şi simplu un câştig trecător ca, pe termen lung, să reprezinte întotdeauna numai interesul acţionarilor, evitând manevrele care i-ar putea afecta negativ. Acest lucru este valabil, în primul rând, pentru bănci şi instituţii financiare care nu vor să pericliteze creditul de care beneficiază din partea publicului. Aşadar, nu numai motivele etice sunt hotărâtoare atunci când societăţile anonime prosperă.

Când o întreprindere este naţionalizată, toate aceste criterii se modifică. Odată cu excluderea intereselor materiale ale persoanelor private, dispare şi forţa motivatoare, iar, dacă întreprinderile de stat sau municipale prosperă, aceasta se întâmplă numai datorită organizării preluate de la întreprinderile private sau conjuncturii prin care sunt împinse tot mereu la reforme şi inovaţii de către întreprinderile private, de la care se aprovizionează cu mijloace de producţie şi materii prime.

Aflându-ne într-o postură ce ne permite să privim înapoi asupra deceniilor de experimente socialiste statale şi comunale, este, în general, recunoscut acum faptul că de la întreprinderile socialiste nu poate proveni nici un imbold spre reformă şi spre îmbunătăţirea producţiei, că ele nu sunt capabile să se adapteze condiţiilor alternante ale necesităţilor, că, într-un cuvânt, reprezintă un membru mort în organismul economic. Toate încercările de a le insufla viaţă au rămas până acum zadarnice. S-a crezut că problema se poate rezolva prin reforme salariale. S-a vrut cointeresarea la profit a managerilor acestor întreprinderi, gândindu-se că astfel vor fi pe măsura conducătorilor marilor societăţi pe acţiuni. Aceasta este o mare eroare. Conducătorii marilor societăţi pe acţiuni sunt legaţi de interesele întreprinderilor pe care le administrează într-un cu totul alt mod decât în cazul întreprinderilor publice. Ei sunt ori deja posesorii unei părţi deloc neglijabile a acţiunilor, ori speră să devină cu timpul. În plus, ei sunt în măsură să realizeze câştiguri speculând la bursă activele întreprinderilor pe care le conduc. Ei au perspectiva de a lăsa ca moştenire poziţia lor, sau de a le asigura moştenitorilor cel puţin o parte din propria lor influenţă. Tipul de om căruia companiile pe acţiuni îi datorează succesul nu este directorul general, care se complace în comoditatea sa, similar într-o oarecare măsură cu funcţionarul public în felul de a gândi şi a simţi, ci, mai degrabă, managerul cointeresat prin posedarea de acţiuni, promotorul şi omul de afaceri, deci tocmai acela pe care naţionalizarea şi municipalizarea urmăresc să-l elimine prin acţiunile lor.

Nu este deloc coerent ca, în contextul socialist, să se apeleze la astfel de argumentaţii pentru a garanta prosperitatea unei orânduiri economice pe baze socialiste. Întreg socialismul - inclusiv Marx şi adepţii lui ortodocşi - porneşte de la ideea că în societatea socialistă nici nu ar putea lua naştere o contradicţie între interesele individuale şi cele colective. Fiecare s-ar strădui în interes propriu să dea tot ce poate mai bun, întrucât participă de asemenea şi la beneficiul întregii activităţi economice. Obiecţia care se ridică, conform căreia pentru un individ are o foarte mică importanţă dacă el însuşi este mai harnic ori entuziast, pentru el fiind mai important ca toţi ceilalţi să fie astfel, este luată de ei în consideraţie foarte puţin sau chiar deloc. Ei cred că pot construi societatea socialistă doar pe baza imperativului categoric. Cu câtă uşurinţă obişnuiesc să facă acest lucru, ne arată cel mai bine Kautsky, care afirmă că “dacă socialismul, ca necesitate socială, ar intra în conflict cu natura umană, atunci aceasta din urmă ar trebui ajustată şi nu socialismul.” [13] Acesta este utopismul cel mai veritabil.

Dar să admitem totuşi că aceste aşteptări utopice ale socialismului s-ar putea împlini în realitate, că, în societatea socialistă, fiecare individ se va strădui să fie activ nu cu mai puţin zel decât acolo unde stă astăzi sub presiunea concurenţei libere; atunci încă ar rămâne de rezolvat, în primul rând, problema în ce se va măsura oare succesul activităţii economice în societatea socialistă, care nu permite nici un calcul economic. Dacă eficienţa nu se poate verifica, atunci nu se mai poate acţiona în mod eficient.

Un slogan îndrăgit afirmă că unităţile economice comunitare ar trebui să gândească mai puţin birocratic şi mai comercial; atunci ar munci la fel de rentabil ca şi întreprinderile private. Posturile de conducere ar trebui ocupate de comercianţi; atunci profitul ar creşte imediat. Totuşi, “comercialismul” nu este nicidecum ceva extrem care să poată fi transferat arbitrar în sistemul socialist. Calitatea de comerciant nu este însuşirea unei persoane, ea nu se întemeiază pe un talent înnăscut, nu se asimilează prin studii la o şcoală de comerţ, prin lucrul la o firmă de comerţ sau chiar prin aceea că o persoană a activat o perioadă ca întreprinzător. Gândirea şi activitatea comercială a antreprenorului provin de la poziţia sa în procesul economic şi dispar odată cu aceasta. Dacă un antreprenor de succes este investit ca director al unei societăţi economice colective, el ar putea aduce cu sine anumite experienţe din postura sa de dinainte, putându-le valorifica din rutină încă o perioadă de timp. Totuşi, odată cu intrarea sa în activitatea economică publică, el încetează de a mai fi comerciant, devenind un birocrat ca orice alt angajat al serviciului public. Nici cunoştinţele de contabilitate, de organizare a afacerilor, nici stilul corespondenţei comerciale, nici absolvirea unei academii economice nu fac din cineva un comerciant, ci poziţia sa specifică în procesul de producţie, care face ca interesul întreprinderii să coincidă cu propriul său interes. De aceea nu este o rezolvare a problemei ceea ce propune Otto Bauer în cea mai recentă publicaţie a sa, ca directorii băncii naţionale centrale, căreia i se atribuie conducerea în procesul economic, să fie numiţi de un colegiu din care să facă parte şi reprezentanţi ai corpului profesoral de la academiile de comerţ. [14] Directorii astfel chemaţi ar putea fi cei mai buni şi cei mai înţelepţi, asemenea filosofilor lui Platon, dar din posturile lor de conducători ai unei societăţi socialiste nu vor putea fi niciodată comercianţi, chiar dacă au fost cândva.

Nemulţumirea generală provine din faptul că la conducerile întreprinderilor economice colective lipseşte iniţiativa. Se crede că aceasta s-ar putea remedia prin modificări în organizare. Aceasta este de asemenea o mare eroare. Managementul unei unităţi economice socialiste nu se poate încredinţa unui singur om, deoarece există temerea că va comite greşeli ce vor aduce mari pagube societăţii. Dar dacă deciziile importante se fac dependente de votul în comisii sau de aprobările funcţionarilor superiori, atunci din nou sunt ridicate bariere în calea iniţiativei individuale. Comisiile sunt rareori înclinate să introducă inovaţii temerare. Lipsa liberei iniţiative din afacerile publice nu rezidă în deficienţe de organizare, ci este inerentă însăşi naturii acestei afaceri. Nu se poate încredinţa decizia liberă asupra mijloacelor de producţie unui funcţionar, fie el oricât de suspus, cu atât mai mult cu cât el este mai puţin interesat de un bun rezultat al activităţii sale. Căci, practic, un manager fără proprietate nu poate fi tras la răspundere pentru pierderi, decât moralmente. Vis-a-vis de şansele câştigurilor materiale nu stau, aşadar, decât şansele daunelor morale. Proprietarul, dimpotrivă, poartă el însuşi răspunderea, fiindcă el este în primul rând acela care suportă pagubele apărute din operaţiuni defectuoase. Tocmai în aceasta constă deosebirea între modul liberal de producţie şi cel socialist.

---------------------------

[12] Raportul provizoriu al comisiei de socializare asupra problemei socializãrii minelor, încheiat la 15 februarie 1919, Berlin 1919

[13] Kautsky, Vorrede zu Atlanticus (Ballod), Produktion und Konsum in Sozialstaat, Stuttgart 1898, p.XIV

[14] Bauer, Der Weg zum Sozialismus, Wien 1919, p.25, Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, 47 I

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România