3. Calculul economic în societatea socialistă

Ludwig von Mises - Calculul economic în societatea socialistă
cuprins

Avem într-adevăr de-a face cu urmări inevitabile ale proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie? Nu există nici o cale prin care s-ar putea grefa un gen de calcul economic pe economia socialistă?

În orice intreprindere mare, fabricile sau compartimentele acestora sunt, până la un grad oarecare, independente din punct de vedere al contabilităţii. Ele îşi decontează reciproc materiale şi muncă, fiind oricând posibil ca pentru fiecare grup în parte să se întocmească un bilanţ special şi să se cuprindă în calcul rezultatele economice ale activităţii lor. În acest fel, se poate deduce cu cât succes a lucrat fiecare compartiment şi se pot lua decizii privind restructurarea, limitarea, abandonarea sau dezvoltarea grupurilor existente, precum şi înfiinţarea altora noi. Anumite erori sunt, desigur, inevitabile la astfel de calcule. Ele provin parţial din dificultăţile ce apar la repartizarea costurilor generale. Alte erori se ivesc, de asemenea, din necesitatea de a calcula cu date oarecum imprecise, ca, de exemplu, la investigarea rentabilităţii unui proces de amortizare, când se estimează uzura şi capacitatea viitoare de funcţionare a maşinilor utilizate. Totuşi, astfel de greşeli pot fi menţinute între anumite limite restrânse, aşa încât să nu deregleze rezultatul final al calculului. Incertitudinea care rămâne se transferă în calculul incertitudinii situaţiilor viitoare, dată fiind starea dinamică inerentă a vieţii economice.

În mod analog, pare a fi necesar ca şi în societatea socialistă să se încerce decontarea independentă a grupurilor de producţie. Totuşi, acest lucru este cu totul şi cu totul imposibil. Căci acea decontare autonomă a fiecăreia dintre ramurile unei întreprinderi se întemeiază exclusiv pe faptul că în procesul pieţei se formează preţuri de schimb, ce pot fi luate tocmai ca bază de calcul pentru toate genurile de munci şi bunuri utilizate. Unde nu există o piaţă liberă, nu există nici proces de formare a preţurilor; fără formarea preţurilor, nu există nici calcul economic.

S-ar putea imagina admiterea schimbului între compartimente pentru ca, pe această cale, să se ajungă şi în societatea socialistă la formarea raporturilor de schimb (a preţurilor) şi, astfel, să se creeze o bază pentru calculul economic. În cadrul economiei pur socialiste universale, ce nu cunoaşte nici o proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, se constituie grupuri separate de lucru, autorizate să decidă independent, care, deşi trebuie să se comporte, ce-i drept, după indicaţiile conducerii economice superioare, totuşi îşi transferă reciproc bunuri şi prestaţii numai în schimbul unei contravalori plătibile printr-un mediu universal de schimb. Cam aşa se imaginează organizarea unităţilor socialiste de producţie, când se vorbeşte astăzi despre socializare deplină şi alte asemenea lucruri. Dar aici, iarăşi nu se poate trece de punctul decisiv. Între factorii de producţie nu se pot forma raporturi de schimb decât pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Când “comunitatea minerilor” livrează cărbuni “comunităţii metalurgiştilor” nu se poate forma nici un preţ, decât dacă ambele comunităţi ar fi proprietarii mijloacelor de producţie din unităţile lor. Dar aceasta nu ar fi o socializare, ci capitalism muncitoresc şi sindicalism.

Pentru teoreticienii socialişti care se sprijină pe teoria valorii-muncă, chestiunea este, fireşte, destul de simplă. “De îndată ce societatea se pune în posesia mijloacelor de producţie şi printr-o socializare nemijlocită le şi utilizează în producţie, munca fiecăruia, oricât de diferit ar fi caracterul ei util specific, devine de la început şi direct muncă socială. Cantitatea de muncă socială inclusă într-un produs nu mai are atunci nevoie să fie stabilită pe căi ocolite; experienţa zilnică arată direct cât din aceasta este necesar în medie. Societatea poate calcula simplu câte ore de muncă înglobează o maşină cu aburi, 100 kg de grâu, ultima recoltă, 100 mp de stofă de diferite calităţi. Atunci societatea va trebui să ştie negreşit şi de câtă muncă are nevoie un obiect de consum la fabricarea sa. Ea va avea de elaborat planul de producţie în funcţie de mijloacele de producţie, cărora le aparţin de asemenea şi forţele de muncă. În cele din urmă, utilităţile diverselor obiecte de consum comparate unele cu altele, vis-a-vis de cantitatea de muncă necesară fabricării lor, vor determina planul. Oamenii vor rezolva totul foarte simplu, fără intervenţia mult trâmbiţatei valori. [7]

Nu este sarcina noastră, aici, să avansăm încă o dată obiecţiile aduse împotriva teoriei valorii-muncă. Ele ne pot interesa, în acest context, numai în măsura în care au relevanţă pentru estimarea aplicabilităţii muncii în calculele valorice ale unei societăţi socialiste.

La prima vedere, calculul în termeni de prestaţii în muncă ia în considerare şi condiţiile naturale non-umane ale producţiei. În conceptul timpului mediu necesar de muncă socială, legea randamentelor descrescătoare este luată în calcul doar în măsura în care poate fi pusă pe seama condiţiilor naturale de producţie. Dacă cererea pentru anumite mărfuri creşte, din această cauză trebuind să fie exploatate resurse naturale mai proaste, atunci creşte şi timpul mediu de muncă socială, necesar la fabricarea unei unităţi de produs. Dacă se reuşeşte descoperirea unor resurse naturale mai favorabile, atunci quantumul necesar de muncă socială scade. [8] Dar această luare în calcul a condiţiilor naturale de producţie este satisfăcătoare numai în măsura în care se reflectă în modificările volumului necesar de muncă socială. De aici încolo, evaluarea în termeni de prestaţii în muncă eşuează. Ea neglijează total consumul factorilor materiali de producţie. Să presupunem că timpul de muncă socialmente necesar la fabricarea produselor P şi Q ar fi de câte 10 ore. La realizarea unei unităţi atât de P cât şi de Q, se utilizează în afară de muncă şi materia primă a, a cărei unitate se obţine într-o oră de muncă socialmente necesară; la fabricarea lui P sunt necesare două unităţi din a şi 8 ore de muncă, iar la fabricarea lui Q o unitate din a şi 9 ore de muncă. În calculul muncii, P şi Q apar ca echivalente, dar în calculul valorii, P ar trebui evaluat ca superior lui Q. Prima evaluare este falsă, a doua fiind singura care corespunde naturii şi scopului calculului. Este adevărat că în evaluare acest surplus care îl situează pe P într-o poziţie superioară lui Q, acest substrat material, este “dat de natură fără vreo contribuţie din partea omului”. [9] Totuşi, dacă este prezent într-o astfel de cantitate, încât să devină un obiect al economisirii, trebuie să se reflecte într-o formă sau alta şi în calculul valorii.

Al doilea neajuns al calculului în termeni de prestaţii în muncă este neluarea în consideraţie a diferitelor calităţi ale muncii. Pentru Marx, toate muncile omeneşti sunt de acelaşi fel pentru că reprezintă întotdeauna “un consum productiv al creierului uman, al muşchilor, nervilor, mâinilor, etc.”. “Complicată este doar intensificarea ori mai bine zis multiplicarea muncii simple, aşa încât un quantum redus de muncă sofisticată este egal cu un quantum mai mare de muncă simplă. Experienţa arată că această reducţie are loc cu regularitate. O marfă poate fi produsul celei mai complicate munci, valoarea ei o face să fie egală cu produsul muncii simple, ea însăşi reprezentând doar “un anumit quantum de muncă simplă”. [10] Böhm-Bawerk nu se înşeală atunci când etichetează această argumentaţie drept “o jonglerie teoretică de o uimitoare naivitate”. [11] Pentru judecarea afirmaţiilor lui Marx, se poate ignora, în mod justificat, posibilitatea de a găsi o măsură fiziologică unitară a tuturor muncilor umane, atât a celor fizice cât şi a celor aşa-numite intelectuale. Căci între oameni persistă cu siguranţă deosebiri de capacitate şi dexteritate, ce aduc cu sine deosebiri de calitate ale produselor şi prestaţiilor muncii. Ceea ce este decisiv pentru a răspunde la întrebarea dacă un calcul de prestaţii în muncă este utilizabil în calculul valorii, este posibilitatea aducerii la un numitor comun a diverselor genuri de muncă, fără a apela la elementul de legătură al evaluării produselor de către subiecţii economici. Dovada pe care încearcă să o aducă Marx eşuează. Experienţa arată, într-adevăr, că mărfurile sunt supuse relaţiilor de schimb, indiferent dacă sunt produsul unei munci simple sau al uneia complexe. Totuşi, aceasta ar fi o dovadă că anumite volumuri de muncă simplă echivalează nemijlocit cu anumite volumuri de muncă mai complexă, numai dacă s-ar conveni că munca este originea valorii de schimb. Dar aceasta, nu numai că nu s-a convenit, ci este tocmai ceea ce intenţiona Marx să dovedească prin raţionamentele sale.

La fel de puţin este o dovadă de comensurabilitate nemijlocită şi faptul că, în cadrul pieţei de schimb, se formează o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a celei complexe, relaţie la care Marx nu face aluzie în contextul amintit. Această echivalare este, bineînţeles, un rezultat al tranzacţiilor de piaţă, nicidecum o premisă a lor. Calculul în termeni de prestaţii în muncă ar trebui să stabilească un raport arbitrar pentru substituirea muncii complexe cu munca simplă, ceea ce exclude utilitatea lui în activitatea economică.

S-a crezut mult timp că teoria valorii-muncă ar fi necesară socialismului pentru a motiva etic pretenţia de naţionalizare a mijloacelor de producţie. Noi ştim astăzi că aceasta este o eroare. Chiar dacă majoritatea adepţilor ei socialişti au folosit-o în acest fel şi chiar dacă însuşi Marx, care, în ciuda faptului că a adoptat principial un alt punct de vedere, nu s-a putut ţine prea departe de acest concept greşit, este totuşi clar că, pe de o parte, voinţa politică de introducere a modului socialist de producţie nu are nevoie de un sprijin prin teoria valorii-muncă şi nici nu poate obţine un sprijin de la această doctrină, iar, pe de altă parte, şi aceia care susţin alte concepţii despre natura şi originea valorii economice pot fi socialişti prin atitudinea lor. Totuşi, într-un alt sens decât cel în care se crede de obicei, teoria valorii-muncă este o necesitate intrinsecă pentru cei care promovează modul socialist de producţie. În linii mari, producţia socialistă poate părea realizabilă raţional doar dacă ar exista o măsură obiectiv-cognoscibilă a valorii, care ar face cu putinţă calculul economic într-o economie fără tranzacţii şi fără bani. Dar o astfel de măsură nu poate fi decât munca.

------------------------------

[7] Engels, Herrn Eugen Dü hrings Umwä lzung der Wissenschaft, 7. Aufl. Stuttgart 1910, p.335 f

[8] Marx, Capitalul, Ed. a II-a 1948, Editura PMR, p.72

[9] Op.cit., p. 76

[10] Op.cit., p. 77

[11] Bö hm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, 3. Aufl. I Abt. Innsbruck 1914, p.531

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România