2. Natura calculului economic

Ludwig von Mises - Calculul economic în societatea socialistă
cuprins

Orice om care, activând în viaţa economică, are de ales între satisfacerea a două necesităţi, din care numai una poate fi satisfăcută, formulează judecăţi de valoare. Judecăţile de valoare vizează, înainte de toate, nemijlocit, numai satisfacerea nevoii însăşi; de aici, ele se răsfrâng asupra bunurilor de ordin inferior şi apoi, mai departe, asupra bunurilor de ordin superior. De regulă, omul care este stăpân pe judecata sa este în măsură să evalueze cu uşurinţă bunurile de ordin inferior. În împrejurări simple, el reuşeşte, chiar şi fără efort, să-şi formeze o părere despre însemnătatea pe care o au pentru el bunurile de ordin superior. Dar când starea lucrurilor devine ceva mai complicată şi interconexiunile mai anevoios de desluşit, trebuiesc angajate considerente mai subtile pentru a realiza o corectă evaluare a mijloacelor de producţie, privind, bineînţeles, numai din punctul de vedere al subiectului evaluator şi nu într-un sens obiectiv, cumva general valabil. Se poate ca fermierului care se gospodăreşte singur să nu-i vină greu să aleagă între sporirea şeptelului şi extinderea activităţii de vânătoare. Procedeele de producţie implicate aici sunt încă relativ scurte, iar costul pe care îl necesită, precum şi beneficiul stabilit în perspectivă, pot fi uşor cântărite. Dar este cu totul altceva când alegerea trebuie făcută între utilizarea unui curs de apă pentru producerea energiei electrice şi extinderea unei mine de cărbuni sau crearea unei instalaţii pentru valorificarea mai bună a energiei obţinute din cărbune. Etapele proceselor de producţie sunt foarte multe aici şi fiecare dintre ele este aşa de lungă, iar condiţiile pentru succesul intreprinderilor sunt atât de variate, încât nu ne putem rezuma la simple aprecieri vagi, ci sunt necesare calcule mai exacte pentru a ne forma o opinie asupra rentabilităţii demersului.

Calculele nu se pot face decât cu unităţi. Dar o unitate pentru valoarea subiectivă de întrebuinţare a bunurilor nu poate exista. Utilitatea marginală nu reprezintă o unitate de valoare, întrucât se ştie că valoarea a două unităţi dintr-un stoc dat nu este de două ori mai mare decât cea a unei unităţi, ci doar că trebuie să fie în mod necesar mai mare decât valoarea unei unităţi şi mai mică decât dublul ei. Judecata de valoare nu măsoară, ea eşalonează, ierarhizează. [2] Chiar fermierul izolat, de la o fermă lipsită de legături economice cu exteriorul, atunci când are de luat o hotărâre, iar judecata de valoare nu apare imediat ca evidentă, trebuind să-şi întemeieze raţionamentul pe un calcul mai mult sau mai puţin exact, el nu poate opera cu valoarea subiectivă de întrebuinţare; el trebuie să ţină seama de raporturile de substituţie între bunuri, pe baza cărora poate apoi calcula. De regulă, nu va reuşi să raporteze totul la o singură unitate. Totuşi, atâta vreme cât va izbuti să raporteze toate elementele care intervin în calcul la acele bunuri economice care pot fi cuprinse într-o judecată de valoare de evidenţă imediată, deci la bunurile de ordin inferior şi la munca prestată, el îşi va duce calculul la bun sfârşit. Este clar că acest lucru este cu putinţă numai în condiţii foarte simple. Pentru procese de producţie mai complicate şi mai lungi, procedeul devine cu totul insuficient.

În economia de piaţă, valoarea obiectivă de schimb a bunurilor devine unitate pentru calculul economic. Acesta aduce un întreit avantaj. În primul rând, face posibilă întemeierea calculului pe evaluările tuturor participanţilor la schimb. Valoarea subiectivă de utilizare a fiecăruia, ca fenomen pur individual, nu este numaidecât comparabilă cu valoarea subiectivă de utilizare a celorlalţi oameni. Ea se reflectă obiectiv doar în valoarea de schimb ce rezultă din interacţiunea estimărilor subiective ale tuturor participanţilor la schimb. Calculul întemeiat pe valoarea de schimb permite apoi un control asupra utilizării adecvate a bunurilor. Cine doreşte să calculeze rentabilitatea unui proces de producţie complicat, observă imediat dacă lucrează mai economic decât ceilalţi sau nu; dacă, ţinând seama de raporturile de schimb care guvernează piaţa, el nu poate realiza o producţie rentabilă, explicaţia constă în faptul că alţii înţeleg să valorifice mai bine bunurile de ordin superior în cauză. Şi, în sfârşit, calculul bazat pe valoarea de schimb permite raportarea valorilor la o unitate. Orice bun agreat poate fi ales pentru această funcţie, deoarece bunurile se pot substitui reciproc, în funcţie de relaţiile de schimb ale pieţei. În economia monetară, banii sunt cei aleşi pentru acest scop.

Calculul monetar are limitele sale. Banii nu sunt o unitate de măsură a valorii şi nici o unitate de măsură a preţului. Nici valoarea şi nici preţurile nu se măsoară în bani, ele se exprimă în bani. Banii, ca bun economic, nu au o “valoare stabilă,” aşa cum se tinde a admite în mod naiv la întrebuinţarea lor ca standard de plăţi amânate (standard of deferred payments). Raportul de schimb existent între bunuri şi bani este în permanenţă supus fluctuaţiilor, chiar dacă, de regulă, nu prea violente, care nu provin numai din sfera celorlalte bunuri economice, ci şi din sfera banilor. Acest fapt perturbă doar într-o măsură minimală calculul valoric care, în contextul celorlalte condiţii economice aflate în permanentă schimbare, nu are în vedere decât perioade scurte, în care cel puţin moneda “sănătoasă” prezintă, de obicei, doar fluctuaţii mici ale raporturilor sale de schimb. Insuficienţa calculului monetar al valorii provine, în principal, nu din aceea că se efectuează în termenii unui mediu universal de schimb, respectiv banii, ci tocmai din faptul că baza de calcul este valoarea de schimb şi nu valoarea subiectivă de întrebuinţare. Astfel, nu pot fi luate în calcul toate acele elemente care, deşi situate în afara raporturilor de schimb, determină valoarea. Cel care calculează rentabilitatea construirii unei hidrocentrale nu poate include în acest calcul frumuseţea cascadei, ce ar avea de suferit de pe urma construcţiei, decât doar dacă ia în considerare diminuarea traficului turistic şi a altor modificări similare, ce au o valoare de schimb pe piaţă. La întrebarea dacă această construcţie trebuie făcută sau nu, apar totuşi elemente suplimentare care necesită chibzuire.

Aceste elemente sunt denumite de obicei “extra-economice.” Ar putea fi corect. Nu punem în discuţie terminologia. Dar nu avem voie să calificăm drept iraţionale considerentele ce conduc la elemente de care ar trebui să se ţină seama. Frumuseţea unei regiuni sau a unei clădiri, sănătatea, fericirea şi mulţumirea oamenilor, onoarea fiecăruia sau a popoarelor întregi, atâta vreme cât sunt recunoscute de oameni ca foarte importante, sunt tot atâtea motive de a acţiona raţional, precum şi economic în sensul propriu, chiar dacă nu sunt reciproc substituibile pe piaţă şi deci nu pot intra în relaţii de schimb.

Imposibilitatea calculului monetar de a îngloba aceşti factori este inerentă chiar naturii lui, dar importanţa calculului monetar pentru activitatea noastră economică nu poate fi diminuată. Căci toate acele bunuri ideale sunt bunuri de prim rang, ele pot fi cuprinse nemijlocit în judecata noastră de valoare şi de aceea nu există nici o dificultate în a ţine seama de ele, chiar când trebuie să rămână în afara calculului monetar. Faptul că ele nu sunt compatibile cu calculul monetar nu îngreunează respectul faţă de ele în viaţa curentă ci, mai degrabă, îl uşurează. Când ştim exact cât de scumpă ne este frumuseţea, sănătatea, onoarea, mândria nu ne poate împiedica nimic să le acordăm atenţia corespunzătoare. Unui spirit delicat i-ar putea părea penibil să fie nevoit a pune în cumpănă bunuri spirituale cu bunuri materiale. Dar nu calculul monetar este vinovat de aceasta, ci aşa este în natura lucrurilor. Nici acolo unde judecăţile de valoare se formulează în mod direct, fără calcul valoric sau monetar, alegerea între satisfacţia materială şi cea spirituală nu poate fi eludată. Chiar şi gospodarul, chiar şi societatea socialistă, trebuie să aleagă între bunuri “spirituale” şi “materiale.”

Firile nobile nu vor întâmpina niciodată dificultăţi când vor avea de ales între onoare şi hrana. Ele vor şti cum trebuie să procedeze în astfel de cazuri. Dacă onoarea nu se poate mânca, la mâncare se poate totuşi renunţa de dragul onoarei. Doar cei care se doresc despovăraţi de chinul unei astfel de alegeri, pentru că nu s-au putut hotărî să renunţe la desfătările materiale în favoarea avantajelor spirituale, văd chiar în alegerea în sine o profanare a adevăratelor valori.

Calculul monetar are sens numai în sfera activităţii economice. El se aplică aici pentru ca modul de a dispune de bunurile economice să fie conform cu principiile rentabilităţii. Bunurile economice participă la calculul monetar numai în măsura în care pot fi schimbate în bani. Orice extindere a sferei de aplicare a calculului monetar duce la erori. Calculul monetar încetează de a mai funcţiona când se încearcă utlizarea lui ca măsură a valorii bunurilor în cercetări istorice asupra evoluţiei relaţiilor economice, el eşuează când se încearcă evaluarea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, când se doreşte evaluarea bunurilor care se află în afara raporturilor de schimb, ca de exemplu când se pretinde a socoti în bani pierderile umane cauzate de emigraţie sau război. [3] Acestea sunt sofisme de diletant, fie ele concepute chiar şi de cei mai perspicace economişti ai naţiunii.

Totuşi, în cadrul acestor limite, pe care viaţa economică nu le depăşeşte niciodată, calculul monetar îndeplineşte toate cerinţele impuse de calculul economic. El ne oferă un ghid prin labirintul copleşitor al potenţialităţilor economice. El ne permite să extindem judecata de valoare la toate bunurile de ordin superior, ea aplicându-se cu evidenţă imediată doar la bunurile de consum şi, în cel mai fericit caz, la factorii de producţie de cel mai inferior ordin. El face ca valoarea să devină calculabilă, oferindu-ne astfel bazele iniţiale pentru toate operaţiunile economice cu bunuri de ordin superior. În lipsa lui, orice producţie care implică procese de lungă durată, precum şi toate etapele mai lungi ale producţiei capitaliste ar fi o bâjbâială prin întuneric.

Există două condiţii care facilitează calculul valorii în termeni monetari. Mai întâi, trebuie ca nu numai bunurile de ordin inferior să fie prezente pe piaţa de schimb, ci şi bunurile de ordin superior, în măsura în care este necesar să fie cuprinse în calcul. Altminteri nu se poate ajunge la formarea raporturilor de schimb. Este adevărat, chiar şi consideraţiile pe care trebuie să le facă un fermier solitar, când vrea ca în incinta gospodăriei sale să schimbe munca şi făina în pâine prin intermediul producţiei, nu se deosebesc de acelea pe care le face pe piaţă, când vrea să schimbe pâinea pe haine, şi de aceea este corect într-un anumit sens, ca orice operaţiune economică - deci şi producţia fermierului solitar - să se denumească schimb. [4] Totuşi, mintea unui singur om - fie el şi cel mai genial - este prea slabă pentru a aprecia importanţa fiecăruia dintre extrem de multele bunuri de ordin superior. Nimeni nu poate stăpâni imensitatea nesfârşită a potenţialităţilor de producţie în aşa măsură încât să fie în stare a formula nemijlocit judecăţi de valoare evidente fără ajutorul calculelor. Repartizarea la mai multi indivizi a controlului administrativ asupra bunurilor economice dintr-o societate bazată pe diviziunea muncii, implică un anume gen de diviziune intelectuală a muncii, fără de care calculul producţiei şi economia nu ar fi posibile.

A doua condiţie este utilizarea unui mediu universal de schimb, a unei monede care să joace rolul de intermediar şi în schimbul de factori de producţie. În caz contrar, reducerea tuturor raporturilor de schimb la un numitor comun nu ar fi posibilă.

Economia nu se poate dispensa de calculul monetar decât în condiţii rudimentare. În cadrul restrâns al unei gospodării casnice, unde capul familiei este în măsură să supravegheze întreg mecanismul economic, se poate aprecia - mai mult sau mai puţin exact - importanţa modificărilor din procesul de producţie, chiar fără suportul acordat intelectului de către calcul. Procesul de producţie se desfăşoară aici în condiţiile utilizării unui capital relativ redus. El parcurge foarte puţine etape de producţie capitalistă; ceea ce produce sunt de regulă bunuri de consum sau, cel mult, bunuri de ordin superior nu foarte îndepărtate de bunurile de consum. Diviziunea muncii se află încă în stadiul cel mai rudimentar; unul şi acelaşi muncitor controlează desfăşurarea unui întreg proces de producţie, de la începuturi până la finalizarea bunurilor gata de consum. În producţia socialistă evoluată, toate acestea arată altfel. Este nepotrivit a căuta în experienţele unor vremuri demult apuse, din perioada producţiei primitive, un argument pentru posibilitatea de a izbuti în economie fără calcul monetar. Căci, în condiţiile simple ale economiei casnice închise, se poate revizui întregul drum al procesului de producţie de la început până la sfârşit şi se poate estima oricând dacă un procedeu sau altul realizează mai multe bunuri de consum. Însă acest lucru nu mai este posibil în condiţiile incomparabil mai complicate ale economiei noastre. Chiar şi pentru societatea socialistă va fi la fel de evident că 1000 hectolitri de vin sunt mai buni decât 800 de hectolitrii şi ea poate decide fără dificultăţi dacă în loc de 500 hectolitrii de ulei sunt mai de preferat 1000 de hectolitrii de vin. Pentru a stabili acest fapt nu este nevoie de nici un calcul; aici decide voinţa subiecţilor economici implicaţi. Dar odată adoptată această decizie, abia de atunci începe sarcina propriu-zisă a conducerii economice raţionale: de a pune mijloacele în slujba scopurilor într-o manieră economică. Această sarcină se poate duce la îndeplinire doar cu ajutorul calculului economic. În lipsa acestui ajutor, mintea omenească nu se poate orienta în mulţimea derutantă a produselor intermediare şi a posibilităţilor de producţie. Ar rămâne neputincioasă în faţa atâtor dileme de procedură şi localizare. [5]

Este o autoiluzionare a crede că în economia socialistă calculul în natură ar putea înlocui vreodată calculul monetar. În economia fără comerţ, calculul în natură poate cuprinde întotdeauna doar bunurile de consum, el eşuează complet când are de-a face cu bunuri de ordin superior. De îndată ce s-a abandonat formarea liberă a preţurilor monetare la bunuri de ordin superior, producţia raţională devine în întregime imposibilă. Fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de utilizarea banilor ne îndepărtează, deopotrivă, şi de economia raţională.

Putem scăpa din vedere acest fapt, căci tot ceea ce vedem în jurul nostru înfăptuit deja de socialism sunt doar oaze socialiste în care, până la un anumit grad, există totuşi economie liberă cu circulaţie monetară. Într-un sens, se poate încuviinţa afirmaţia socialiştilor - altminteri nefondată şi lansată doar din motive demagogice - potrivit căreia naţionalizarea şi municipalizarea întreprinderilor nu reprezintă încă un socialism real, că, de fapt, aceste unităţi se sprijină, în conducerea afacerilor lor, pe cadrul economic ambiant al pieţei libere, astfel încât caracteristica definitorie a economiei socialiste nu se poate materializa actualmente la ele sub nici o formă. În unităţi de stat şi cooperatiste se introduc inovaţii tehnice doar pentru că efectul lor se poate observa la întreprinderile private de acelaşi profil, autohtone sau străine, şi pentru că acea industrie privată care fabrică mijloacele necesare acestor inovaţii, stimulează introducerea lor. În aceste unităţi, se pot constata avantajele restructurării, fiindcă de jur împrejurul lor dăinuie o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe sistemul monetar, aşa încât ele sunt capabile să calculeze şi să contabilizeze, ceea ce unităţile economice socialiste nu ar putea face într-un mediu pur socialist.

Dacă nu există calcul economic, nu există nici economie. În societatea socialistă nu poate exista nimic din ceea ce înţelegem noi prin economie, deoarece calculul economic este cu neputinţă. În amănunte şi în detalii lipsite de importanţă se poate proceda încă raţional, dar, în general, nu se mai poate vorbi de producţie raţională. Nu ar mai exista nici un mijloc de a recunoaşte ceea ce este (sau nu) raţional, şi astfel producţia nu mai poate fi orientată conştient spre rentabilitate. Ce înseamnă aceasta este clar, chiar făcând abstracţie de conseciunţele asupra aprovizionării cu bunuri a populaţiei. Raţionalitatea va fi expulzată chiar din teritoriul care îi este propriu. Ar mai putea exista apoi raţionalitatea procedurală sau cel puţin raţionalitate şi logică în gândire? Din punct de vedere istoric, raţionalitatea umană îşi are originea în viaţa economică. Oare se va mai putea menţine ea dacă va fi exclusă de aici?

Pentru o perioadă, s-ar putea ca amintirea vie a experienţelor acumulate de-a lungul a mii de ani de economie liberă să fie capabilă de a evita prăbuşirea iremediabilă a deprinderilor economice. Vechile metode de procedură vor fi menţinute nu datorită raţionalităţii lor, ci pentru că par a fi consacrate de tradiţie. Ele vor fi devenit între timp neraţionale, deoarece nu mai corespund noilor condiţii date. Prin alterarea generală a datelor economice, ele vor suferi transformări care le vor face ineficiente. Este adevărat că oferta de bunuri nu se va mai desfăşura anarhic. Toate acţiunile destinate acoperirii necesarului de bunuri vor fi subordonate unei autorităţi supreme. Totuşi, în locul economiei cu mod de producţie anarhic, vor trece aberaţiile unui aparat birocratic absurd. Roţile se vor învârti, dar vor merge în gol.

Să evocăm atmosfera viitoarei societăţi socialiste. Aici există sute şi mii de fabrici în care se lucrează. Doar puţine dintre acestea produc mărfuri de întrebuinţare imediată; majoritatea produc mijloace de producţie şi semifabricate. Toate aceste unităţi sunt interdependente. Stadiile de producţie sunt parcurse, pe rând, de fiecare bun economic, până când acesta devine gata de consum. Dar în angrenajul perpetuu al acestui proces, conducerii economice îi lipseşte orice posibilitate de a se orienta. Ea nu poate constata dacă produsul este menţinut cumva în mod inutil pe traseul de producţie sau dacă munca sau materialul se irosesc în exces la realizarea lui. Ce posibilităţi ar avea administraţia economică în a afla care gen de producţie este mai avantajos? Ea poate în cel mai bun caz să compare calitatea şi cantitatea rezultatului final consumabil al producţiei, dar numai în cazuri foarte rare va fi capabilă să compare şi costurile producţiei. Ea ştie exact, sau cel puţin crede că ştie, ce scopuri trebuiesc urmărite prin conducerea sa economică, fiind necesar să acţioneze în consecinţă, adică să îşi atingă scopurile propuse cu un consum minim. Pentru a găsi cea mai ieftină cale de urmat, ea trebuie să calculeze. Acest calcul nu poate fi, bineînţeles, decât un calcul valoric; este absolut clar, nemaifiind nevoie de nici o demonstraţie suplimentară, că nu poate fi un calcul tehnic şi că nu se poate întemeia pe valoarea obiectivă de întrebuinţare (valoarea utilă) a bunurilor sau a prestărilor de servicii.

În orânduirea economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, calculul valorii se efectuează de către toţi membrii independenţi ai societăţii. La realizarea acestui calcul, participă fiecare în două moduri: pe de o parte, în calitate de consumator şi pe de altă parte, în calitate de producător. În calitate de consumator stabileşte ierarhia valorică a bunurilor de folosinţă şi de consum; în calitate de producător le acordă bunurilor de ordin superior acea întrebuinţare în care promit să aducă cel mai mare beneficiu. În acest fel, toate bunurile de ordin superior primesc pe scara valorilor un calificativ corespunzător cu situaţia curentă a structurilor de producţie şi a nevoilor sociale. Din interferenţa acestor două procese de evaluare, rezultă instaurarea globală a principiului rentabilităţii, atât în consum, cât şi în producţie. Se formează, astfel, acel sistem de preţuri gradat cu exactitate, ce permite fiecăruia să sincronizeze în orice clipă necesarul său propriu cu calculul eficienţei economice.

Toate acestea lipsesc, inevitabil, în societatea socialistă. Conducerea economică ar putea şti exact ce fel de bunuri sunt necesare cel mai urgent. Dar prin aceasta, ar satisface abia o parte din premisele necesare calculului economic. La cealaltă parte, evaluarea mijloacelor de producţie, ar fi silită să renunţe. Ea este capabilă să stabilească valoarea totală a mijloacelor de producţie; aceasta este, bineînţeles, egală cu valoarea totală a necesarului satisfăcut cu ajutorul lor. De asemenea, este capabilă să stabilească şi cât de mare este valoarea unui singur mijloc de producţie, calculând consecinţele deficitului rezultat în urma îndepărtării respectivului mijloc de producţie. Totuşi, ea n-o poate reda prin expresia unui etalon unitar de preţ, ca în economia liberă de piaţă, unde toate preţurile pot fi exprimate în bani.

În economia socialistă care, ce-i drept, nu necesită înlăturarea completă a banilor, dar care face totuşi imposibilă exprimarea în bani a preţurilor mijloacelor de producţie (inclusiv a muncii), banii nu pot juca nici un fel de rol în calculul economic.[6]

Se pune problema construirii unei noi linii de cale ferată. Este ea necesară într-adevăr? Dacă da, atunci pe care dintre multiplele rute posibile ar trebui construită? În transporturile şi finanţele unei economii libere se poate efectua un calcul exprimat în bani. Calea ferată va ieftini anumite transporturi de bunuri, putându-se calcula dacă această ieftinire este suficient de mare pentru a acoperi costurile necesare construirii şi exploatării noii linii feroviare. Aceasta nu se poate calcula decât în bani. Prin confruntarea diverselor genuri de cheltuieli fizice efectuate cu economiile fizice realizate, nu se poate ajunge la nici un rezultat. Calculul nu poate fi efectuat, atâta timp cât nu există nici o posibilitate de a exprima printr-un etalon valoric comun orele de muncă de diferite calificări, fierul, cărbunele, materialele de construcţii de orice tip, utilajele şi alte lucruri necesare la construcţia şi exploatarea căii ferate. Contabilizarea economică este posibilă numai atunci când toate bunurile ce se iau în considerare pot fi exprimate în bani. Desigur, calculul monetar are imperfecţiunile şi lipsurile lui, dar nu avem nimic mai bun de pus în locul său; într-o economie întemeiată pe o monedă sănătoasă, calculul monetar este întotdeauna suficient pentru scopurile practice ale vieţii. Dacă renunţăm la el, orice sistem de calcul economic devine de-a dreptul imposibil.

Societatea socialistă va şti desigur să se descurce. Va rosti o sentinţă autoritară, pronunţându-se pentru sau împotriva planului de construcţie. Totuşi, aceasta decizie se va întemeia, în cel mai bun caz, pe baza unor estimări vagi; ea niciodată nu se va pune în practică pe fundamentul unui calcul valoric exact.

Economia statică este capabilă să se descurce fără calcule economice. Aici se repetă, din punct de vedere economic, mereu acelaşi lucru; iar, dacă am presupune că prima organizare a economiei socialiste statice se întemeiază pe ultimile rezultate ale unei economii libere, atunci ne-am putea eventual imagina o producţie socialistă condusă rentabil şi raţional. Dar acest lucru este posibil doar la nivelul imaginaţiei. Făcând abstracţie de faptul că o economie statică nu poate exista din cauza datelor conjuncturale ce se schimbă continuu, încât statica economică - chiar dacă necesară pentru gândirea şi formarea noastră în domeniu - este doar o reprezentare mentală care nu corespunde nici unei situaţii reale, trebuie totuşi să admitem că, în urma decalajelor ce apar în consum şi implicit în producţie, ca rezultat al compensării diferenţelor de venituri, tranziţia către socialism schimbă toate datele existente în aşa măsură, încât racordarea la ultima fază a economiei de piaţă este imposibilă. Dar atunci avem în faţă panorama unei orânduiri socialiste ce pluteşte în derivă pe oceanul tuturor combinaţiilor economice imaginabile, fără busola calculului economic.

Orice schimbare economică în societatea socialistă devine astfel o acţiune al cărei succes nu va putea fi estimat nici anticipativ, prin previziuni, nici constatat mai târziu, retrospectiv. Aici totul bâjbâie prin întuneric. Socialismul înseamnă eliminarea raţionalităţii din economie.

----------------------------

[2] Cuhel, Zur Lehre von den Bedürfnissen, Innsbruck, 1907, p. 198 ff

[3] Wieser, Uber den Ursprung und die Hauptgesetze des wirtschaftlichen Wertes, Wien 1884, p. 185 ff

[4] Mises, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel, München und Leipzig: Duncker & Humblot, 1912, p. 16 und die dort Zitierten.

[5] Gottl-Ottlilienfeld, Wirtschaft und Technik (Grundriss der Sozialökonomik. II Abteilung, Tübingen, 1914, p. 216

[6] Acest fapt a fost recunoscut şi de Otto Neurath (Durch die Kriegswirtschaft zur Naturalwirtschaft, München 1919, p. 216 f). El afirmă că orice economie administrativă completă este în cele din urmă o economie naturală. “Socializarea, spune el, înseamnă promovarea economiei naturale.” Neurath trece pur şi simplu cu vederea dificultăţile irezolvabile ce iau amploare odată cu imposibilitatea calculului economic în societatea socialistă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România