1. Repartizarea bunurilor de consum în societatea socialistă

Ludwig von Mises - Calculul economic în societatea socialistă
cuprins

În societatea socialistă toate mijloacele de producţie sunt proprietatea comunităţii. Doar comunitatea singură poate să dispună de ele şi să hotărască utilizarea lor în producţie. Comunitatea nu va fi în stare să-şi exercite competenţele decât, bineînţeles, printr-un organ special, căci altfel ea nu se poate manifesta activ. Cum se formează acest organ, cum se concentrează în el voinţa generală şi cum se exprimă aceasta prin el, este pentru noi de mai puţină însemnătate. S-ar putea închipui o opţiune unilaterală, iar dacă organul constă din mai mulţi indivizi, o hotărâre a majorităţii membrilor.

Proprietarul factorilor de producţie, care, producând, a devenit implicit şi proprietarul bunurilor de consum, are acum posibilitatea de a le consuma el însuşi sau de a le oferi altora spre consumare. Colectivităţii, ca proprietară a bunurilor de consum obţinute prin producţie, nu îi revine această posibilitate. Ea însăşi nu le poate consuma, trebuind să le ofere oamenilor spre consumare. Cine este îndreptăţit să consume, ce şi cât trebuie să consume fiecare, iată problema socialistă a repartizării.

Pentru socialism este caracteristic faptul că distribuţia bunurilor de consum trebuie să fie independentă de producţie şi de condiţiile economice ale acesteia. Este incompatibil cu natura avutului obştesc asupra factorilor de producţie ca repartizarea să se sprijine, chiar şi parţial, pe imputarea beneficiului la factorii individuali de producţie. Ar fi de neconceput a lăsa să-i parvină muncitorului “întregul beneficiu” al muncii sale, iar apoi cota parte a factorilor materiali de producţie să fie supusă unei repartizări speciale. Căci, aşa cum se va vedea, rezidă în însăşi natura modului socialist de producţie ca părţile din beneficiul producţiei, cuvenite factorilor individuali de producţie, să nu poată fi cu nici un chip identificate, ele fiind inaccesibile oricărei proceduri de calcul a raportului dintre veniturile şi cheltuielile producţiei.

Pentru tratarea problemelor de care ne ocupăm aici are mai puţină importanţă principiul care se alege pentru distribuirea bunurilor de larg consum la fiecare dintre tovarăşi. Indiferent dacă i se atribuie individului după necesităţi, aşa încât acela care are necesităţi mai mari primeşte mai mult decât cel cu necesităţi mai reduse, sau dacă se ia în considerare meritul individului, aşa încât cel performant primeşte mai mult decât cel mediocru, sau dacă se are în vedere idealul distribuirii cât de cât uniforme, aşa încât fiecare obţine pe cât posibil aceeaşi cantitate, sau dacă se ia ca măsură a distribuirii serviciile prestate comunităţii, aşa încât celui harnic îi revine mai mult decât celui leneş, chestiunea va arăta mereu la fel, respectiv fiecare va primi de la comunitate o retribuţie.

Pentru simplificare, să presupunem că repartizarea se face după principiul tratării uniforme a tuturor membrilor societăţii; nu este greu să bănuim apoi câteva corecturi de detaliu, care vor departaja retribuirile în funcţie de vârstă, sex, starea sănătăţii, necesităţi profesionale deosebite şi alte asemenea criterii. Tovarăşul obţine cam o legăturică de bonuri valorice care, în decursul unei anumite perioade, pot fi schimbate contra unei anumite cantităţi de diverse bunuri. Astfel, poate mânca de mai multe ori pe zi, poate găsi în permanenţă un adăpost, când şi când, se poate distra, din când în când poate primi ceva nou de îmbrăcat. Dacă acest mod de satisfacere a necesităţilor va fi mai mult sau mai puţin îndestulător, depinde de productivitatea muncii sociale.

Nu este neapărat necesar ca fiecare să-şi consume întreaga porţie proprie. El poate abandona câte ceva din aceasta, poate dărui câte ceva sau, în măsura în care structura bunurilor o permite, le poate depozita pentru nevoi ulterioare. Dar poate să şi schimbe câte ceva. Băutorul de bere va renunţa cu plăcere la băuturile fără alcool care i se cuvin, dacă poate obţine astfel mai multă bere; abstinentul va fi gata să renunţe la partea lui de băuturi tari, dacă în schimbul acestora poate savura alte plăceri. Iubitorul de muzică va voi să renunţe la biletul de cinema, pentru a asculta mai des muzică bună; cel fără gusturi artistice va dori să cedeze biletele ce i-ar înlesni accesul la reprezentaţii artistice, în schimbul plăcerilor pentru care are mai multă înţelegere. Cu toţii vom fi dispuşi la schimburi. Dar obiectul acestui comerţ vor fi întotdeauna numai bunurile de larg consum. Factorii de producţie rămân, în societatea socialistă, proprietatea exclusivă a colectivităţii; ele sunt avut obştesc inalienabil şi de aceea “res extra comercium.”

Într-un cadru restrâns, pe care i-l rezervă orânduirea socialistă, comerţul se poate desfăşura şi intermediat. Nu este necesar să se deruleze întotdeauna sub forma schimbului direct. Aceleaşi cauze, care dealtfel au şi condus la apariţia schimbului indirect, îl vor înfăţişa şi în societatea socialistă ca avantajos, în interesul celor care îl practică. De aici rezultă că societatea socialistă oferă, de asemenea, şi spaţiul necesar utilizării unui mijloc de schimb general valabil, respectiv utilizarea banilor. Rolul lor în economia socialistă va fi, în principiu, acelaşi ca în economia liberă; în ambele, ei sunt mediul de schimb universal şi uzual. Totuşi, faţă de orânduirea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, în cea bazată pe proprietatea colectivă semnificaţia acestui rol este alta. Ea este aici incomparabil mai redusă, cuprinzând exclusiv bunuri de consum. Nefiind implicat în comerţ nici un mijloc de producţie, cunoaşterea preţurilor monetare ale acestora devine imposibilă. Rolul jucat de bani în domeniul calculului producţiei din economia liberă nu poate fi păstrat în economia socialistă. Calculul valorii în bani devine aici imposibil.

Relaţiile de schimb ce se formează în comerţul dintre tovarăşi nu pot rămâne neluate în seamă de către conducerea superioară a producţiei şi distribuţiei. Dacă vrea ca la repartizarea alocaţiilor de diverse bunuri acestea să devină interschimbabile, ea trebuie să ia ca bază de calcul respectivele relaţii de schimb. Dacă pe piaţa de schimb s-a format raportul “1 trabuc este egal cu 5 ţigări,” atunci conducerea nu va putea sub nici o formă să declare că “1 trabuc ar fi egal cu 3 ţigări,” pentru a repartiza apoi unuia numai trabucuri, iar altuia numai ţigări, în funcţie de acest raport. Când repartizarea tutunului nu se poate face uniform, parţial în trabucuri şi parţial în ţigări la fiecare, trebuind ca unii să primească numai trabucuri, iar alţii numai ţigări, fie pentru că aşa doresc ei, fie pentru că punctul de desfacere nu poate momentan altfel, atunci ar trebui luate în consideraţie raporturile de schimb ale pieţei. Altfel, toţi cei care au primit ţigări ar fi prin aceasta dezavantajaţi faţă de cei care au primit trabucuri. Căci, deşi un trabuc este evaluat la numai 3 ţigări, cel care l-a primit îl poate schimba cu 5 ţigări.

Modificările raporturilor de schimb în tranzacţiile dintre tovarăşi vor trebui prin urmare să determine conducerea economică la modificări corespunzătoare în evaluarea reprezentativităţii diverselor bunuri de consum.Orice modificare de acest gen indică faptul că raportul dintre necesităţile individuale ale tovarăşilor şi satisfacerea acestora s-a modificat, încât unele bunuri sunt acum mai râvnite decât altele. În mod previzibil, conducerea economică va tinde să ţină cont de acest lucru şi în producţie. Ea se va strădui să lărgească producţia articolelor mai intens solicitate şi să o limiteze pe cea a articolelor solicitate mai puţin. Dar un lucru nu va putea face: ea nu va avea voie să permită fiecărui tovarăş să-şi încaseze cartela de tutun după bunul plac, în trabucuri sau în ţigări. Dacă i-ar acorda tovarăşului “dreptul“ de a alege între ţigări şi trabucuri, atunci s-ar putea întâmpla ca ţigările sau trabucurile cerute să fie mai multe decât cele produse, iar pe de altă parte stocuri de ţigări sau trabucuri vor rămâne în punctele de desfacere pentru că nu le-a cerut nimeni.

Dacă se priveşte din punctul de vedere al teoriei valorii-muncă, atunci la această problemă există, desigur, o soluţie simplă. Tovarăşul primeşte pentru ora de muncă prestată un tichet ce îl îndreptăţeşte să dobândească produsul unei ore de muncă, micşorat cu impozitul pentru suportarea sarcinilor sociale obligatorii, cum ar fi întreţinerea celor inapţi de muncă, cheltuieli culturale şi altele. Dacă pentru acoperirea costurilor sociale, reducerea retribuţiei obţinute de pe urma produsului muncii s-ar face la jumătate, atunci fiecare muncitor care a lucrat o oră, ar avea dreptul să obţină produse a căror fabricare a durat jumătate de oră. Bunurile de folosinţă sau de consum, precum şi utilităţile, pot fi scoase de pe piaţă şi introduse în consumul sau uzul propriu, de către oricine este în stare să ramburseze dublul valorii timpului de lucru întrebuinţat la fabricarea lor. Pentru clarificarea problemelor noastre va fi mai bine dacă admitem că societatea nu îi retrage nimic muncitorului pentru acoperirea costurilor ei obligatorii, dar, în schimb, îşi procură mijloacele de care are nevoie prin impozitarea veniturilor membrilor săi activi. S-ar da, deci, fiecărei ore de muncă prestată, dreptul de a-şi atrage bunuri a căror fabricare a necesitat o oră.

O astfel de reglementare a distribuţiei ar fi totuşi irealizabilă, deoarece munca nu reprezintă o mărime unitară şi uniformă. Între diversele genuri de prestaţie a muncii există o diferenţă calitativă care conduce la evaluări diferite, în funcţie de diversitatea formelor pe care le iau cererea şi oferta corespunzătoare produselor respective. Oferta de tablouri nu se poate spori “caeteris paribus,” fără ca şi calitatea produselor să aibă de suferit. Unui muncitor care a prestat o oră de muncă din cea mai simplă, nu i se poate acorda dreptul de a consuma produsul unei ore de muncă superior calificată. În societatea socialistă, este absolut imposibil să se stabilească o legătură între însemnătatea unei munci prestate pentru societate şi partea cuvenită ei din beneficiul procesului social de producţie. Răsplata muncii poate fi aici doar arbitrară; ea nu se poate întemeia pe includerea în calcul a beneficiului, ca în economia bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, deoarece, cum se va vedea, calculul economic nu este posibil în societatea socialistă. În ceea ce priveşte retribuirea muncitorilor, realităţile economice le trasează celor de la putere o graniţă fermă: în nici un caz retribuţia nu poate depăşi pentru multă vreme venitul social. Dar, în interiorul acestei limite, se poate dispune liber.

Se poate, fireşte, ca toate muncile să fie apreciate ca fiind egale în valoare, aşa încât pentru orice oră de muncă, fără deosebire de calitate, să se acorde aceeaşi retribuţie, şi, la fel de bine, se pot face şi diferenţieri între orele separate de lucru, în funcţie de calitatea muncii prestate. Totuşi, în ambele cazuri, conducerea economică ar trebui să-şi rezerve în mod special posibilitatea de a dispune asupra repartizării produselor muncii. De asemenea, ea nu ar putea dispune niciodată ca cel ce a prestat o oră de muncă să fie îndreptăţit să şi consume produsul unei ore de muncă chiar dacă s-ar trece cu vederea diferenţa de calitate a muncii şi a produselor ei, şi chiar dacă s-ar admite că e posibil să se precizeze câtă muncă înglobează fiecare produs al muncii. Căci în fiecare dintre bunurile economice, în afară de muncă, sunt incluse şi costurile materiale. Un produs la care s-a întrebuinţat mai multă materie primă nu poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu unul la care s-a întrebuinţat mai puţină materie primă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România