Pledoarie economică şi etică pentru secesionismul european

Hans-Hermann Hoppe

Traducere de Diana Costea *

Până foarte de curând, viitorul Europei părea a fi aproape sigur: douăsprezece state-naţiune individuale şi-ar fi unit identităţile politice, economice şi culturale într-un aparat statal centralizat, paternalist, reglementator monetar, controlat de elita birocratică ce operează din Bruxelles, Belgia, aflat sub autoritatea Parlamentului european şi separat de estul socialist. Au apărut totuşi obstacole, ce probabil vor împiedica ducerea la bun sfârşit a acestei căi, aparent predeterminate. Este vorba, în primul rând, de prăbuşirea socialismului, ce a introdus migraţia în masă ca problemă în politica europeană. În al doilea rând, este apariţia mişcărilor naţionaliste şi secesioniste, ce sunt nu numai sceptice cu privire la integrarea europeană, dar care au şi adus în discuţie noi tipuri de aranjamente politice de mai mici dimensiuni. Deşi văduvite de presă şi urâte de toate conducerile statele centrale, aceste mişcări sunt clădite pe considerente economice, politice şi culturale ce ar trebui încurajate. Obiectivul nostru, acum, este să înţelegem modalitatea prin care forţele separatismului şi ale secesionismului pot fi baza unei noi Europe, construite pe unităţi statale din ce în ce mai reduse şi care iau în considerare cererea crescândă pentru suveranitate politică, culturală şi economică şi ideile clasic-liberale ale proprietăţii private, ale schimbului liber şi ale concurenţei (culturale, economice şi politice) ca părţi constitutive ale dezvoltării istorice a lumii apusene.

I.

Ca urmare a prăbuşirii socialismului din Europa de Est, s-a declanşat o migraţie în masă, ce poate fi comparată ca direcţie şi amplitudine doar cu marile mişcări de populaţie de după căderea Imperiului Roman, pe parcursul secolului al V-lea. Milioane de oameni s-au îndreptat către apus: albanezi, bulgari, unguri, români, sloveni, croaţi, macedoneni, cehi, slovaci, armeni, ucraineni, baltici, polonezi şi ruşi, iar în urma lor, refugiaţi dintr-un şi mai mare număr de ţări asiatice şi africane. În 1990, aproape un milion de persoane au ajuns în Germania, cea mai prosperă ţară europeană şi, prin urmare, cea mai atractivă destinaţie, însă tot apusul Europei, din Finlanda şi ţările scandinave, până în Grecia, Italia, Spania şi Portugalia, a fost afectat de exod. Valul de imigranţi est-europeni se aşteaptă însă să sporească şi mai mult. Estimările referitoare la numărul de emigranţi sovietici pe parcursul viitoarei decade sunt cuprinse între 5 şi 40 de milioane[1].

Oamenii rămân acolo unde se găsesc sau migrează în locuri îndepărtate dintr-o varietate de motive, unul dintre ele fiind venitul viitor anticipat ce poate fi obţinut în localizări alternative. Toate celelalte lucruri rămânând constante, oamenii se vor deplasa dinspre zone cu venituri mai scăzute către cele cu venituri mai ridicate. Informaţiile referitoare la migraţie sunt extrem de semnificative pentru orice analiză comparativă a sistemelor economice. Totuşi, statisticile migraţiei arată adevărata măsură în care un sistem economic este apreciat ca fiind mai bun sau mai rău decât un altul doar atâta timp cât nu există nici o restricţionare a migraţiei. Dacă există în funcţiune reglementări ale migraţiei, asemenea statistici oferă doar o imagine deformată. Ele rămân de o mare importanţă în condiţiile existenţei vreunei migraţii, dar trebuie completate şi reevaluate în lumina unei analize a legilor existente anti-migraţie şi a măsurilor corespunzătoare de aplicare a lor.

Recentul exod al populaţiei din Europa de Est oferă o dovadă dramatică, dincolo de orice tăgadă, a inferiorităţii socialismului, aşa cum este el judecat de cei ce sunt forţaţi să-l experieze. În socialism, aproape toţi factorii de producţie sunt în proprietate publică. Cu o proprietate privată asupra activelor de producţie practic scoasă în afara legii, nu există piaţă pentru bunurile de capital, în consecinţă nici preţuri pentru acestea. Dar în absenţa preţurilor de piaţă pentru bunurile de capital, contabilitatea costurilor este imposibilă. Rezultatul este o alocare permanent eronată a bunurilor de capital.

Mai mult decât atât, proprietatea colectivă socializează câştigurile şi pierderile din producţie, diminuând incitativul fiecărui producător individual de a spori cantitatea ori calitatea producţiei sale sau de a utiliza mai economicos factorii de producţie, ceea ce încurajează în mod sistematic delăsarea şi neglijenţa. Cu factori de producţie colectivizaţi, nimeni nu mai poate determina, independent de ceilalţi, cum să utilizeze un anumit factor de producţie, aşa cum este posibil într-un regim al proprietăţii private. În schimb, orice decizie cu privire la ce, cum şi unde să se producă devine o afacere politică, reclamând un mecanism colectiv de luare a deciziei şi producând astfel câştigători şi perdanţi. Evadarea populaţiei est-europene este o fugă de sărăcia şi pierderea totală a independenţei, de controlul politic -- creaţii ale socialismului[2].

II.

Din perspectiva statisticilor emigraţiei, nu a trecut nici măcat o zi, de la implementarea socialismului în Rusia în 1917, iar din 1945 pe scară largă în tot estul Europei, în care socialismul să nu se dovedească un eşec. Cu cât a durat mai mult, cu atât a devenit mai evident acest eşec.

În absenţa oricărui control al imigraţiei din partea Germaniei de Vest faţă de germanii din est şi în lipsa barierelor lingvistice, cazul Germaniei de Est este cel mai instructiv. După mai puţin de 15 ani de socialism, aproape 4 milioane de est-germani, ceea ce reprezintă aproximativ 20% din populaţie, au migrat către vest. Valul crescând al emigranţilor a sporit la mai mult de 1000 de persoane pe zi, echivalent cu o pierdere anuală a populaţiei de aproximativ 3 procente, până când, pe 13 august 1961, regimul socialist al Germaniei de Est, pentru a evita implozia, a trebuit să-şi sigileze graniţele cu Vestul. Înainte de aceasta, emigraţia era tratată ca o infracţiune penală (Republikflucht) şi pedepsită prin confiscarea întregii proprietăţi „abandonate”. Evadarea era încă posibilă, căci graniţa dintre Berlinul de Est şi cel de Vest rămăsese larg deschisă. Apoi, pentru a împiedica fuga de socialism a populaţiei, guvernul est-german a ridicat un sistem fortificat la graniţă cu pereţi, sârmă ghimpată, gard electrificat, câmpuri minate, dispozitive de foc automat, turnuri de control şi patrule militare dotate cu armament greu, de-a lungul a 100 de mile în jurul Berlinului de Vest şi a aproximativ 900 de mile la graniţa cu Germania Federală.

Evoluţia celorlalte ţări est-europene, deşi într-un anumit sens mai puţin dramatică, a urmat-o îndeaproape pe cea a Germaniei de Est. Fiecare regim socialist a suferit pierderi datorate migraţiei şi, pe la mijlocul anilor ’60, dirijate de conducerea sovietică şi în acord cu măsurile est-germane singulare, toate ţările est-europene, cu excepţia parţială a Iugoslaviei, s-au transformat într-o uriaşă închisoare[3].

Pentru mai mult de două decenii, problema a putut fi reprimată, iar eşecul socialismului, tăinuit. Emigraţia a persistat chiar sub cele mai potrivnice condiţii, dar şuvoiul de emigranţi a devenit un biet pârâiaş. Iată însă că, la sfârşitul anilor ’90, după un declin economic neîntrerupt, ce a erodat progresiv poziţia statului sovietic ca superputere militară, atunci când forţele reformiste au câştigat controlul asupra aparatului de stat în Uniunea Sovietică, Ungaria şi Polonia şi-au liberalizat într-o oarecare măsură reglementările lor anti-emigraţie, afluxul a reînceput imediat la niveluri mai ridicate ca niciodată şi a continuat să crească[4].

III.

Lăsat nesupravegheat, exodul actual ar continua până în momentul în care pierderea de indivizi productivi ar deveni o asemenea povară şi ar cauza asemenea greutăţi economice, încât guvernele Europei răsăritene, fie ele comuniste ori paternaliste, ar fi răsturnate, iar socialismul, complet dezrădăcinat. O astfel de evoluţie este, din păcate, puţin probabilă, de vreme ce migraţia nu este lăsată de capul ei. De această dată însă, nu guvernele Europei răsăritene sunt cele ce au iniţiativa. Desigur, ele continuă să îngreuneze emigraţia. Însă pierderea legitimităţii de către puterea statală în Europa de Est a fost dusă mult prea departe pentru a le permite o revenire la situaţia anterioară, iar mijloacele cu care să se realizeze o astfel de revenire – Pactul de la Varşovia – nu mai există. Mai degrabă guvernele Europei apusene sunt în prezent hotărâte să prevină acest tip de evoluţie, printr-o întărire a propriilor măsuri anti-imigraţie[5].

Imigraţia în ţările Europei occidentale este deja extrem de restrictivă şi, cu cât a avansat procesul de integrare vest-europeană şi cu cât a fost mai liberalizată migraţia între ţările acestei zone, cu atât mai restrictive au devenit condiţiile de acceptare impuse europenilor ne-occidentali. Sunt cerute permise de muncă, iar străinii nu au nici un drept la un astfel de permis, chiar în condiţiile în care există un angajator dispus să-i angajeze sau dacă dispun de mijloace de auto-angajare. Permisele sunt acordate după bunul-plac al conducerii statului, numai în număr redus şi, în general, doar indivizilor categorisiţi ca refugiaţi politici – persoane ce pot demonstra o persecuţie politică în ţările recunoscute oficial ca agresoare (în timp ce orice motiv de natură economică nu este agreat)[6]. În pofida acestor restricţii, toate ţările vest-europene adăpostesc un număr considerabil de străini ajunşi aici pe căi ilegale, care, sub ameninţarea continuă a deportării, au fost târâţi în economia subterană şi formează Lumpenproletariat-ul apusean în creştere.

Confruntate cu un val crescând de imigranţi, statele apusene reacţionează acum prin măsuri şi mai restrictive. Toate au scos Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria de pe lista oficială a ţărilor „agresive”, în aşa fel încât populaţiile acestor ţări nu mai pot concura pentru azil politic şi permise de muncă. Austria a tăiat România de pe lista sa. Impuse de semnatarii Acordului Schengen – guvernele Germaniei, Franţei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi Italiei – condiţiile de acordare a vizelor turistice au fost extinse astfel încât să includă practic toate ţările ne-apusene, pentru a asigura „armonizarea” legilor vest-europene ce reglementează imigraţia. Norvegia şi Finlanda şi-au înăsprit controalele la graniţa cu fosta Uniune Sovietică. Austria a început să utilizeze patrule militare la graniţa cu Ungaria. Marina italiană vânează acum refugiaţi albanezi ce traversează Adriatica. Sprijinit de către Occident, zelul anti-imigraţie s-a transmis şi Estului. Guvernul polonez a restricţionat accesul românilor. Într-un tratat semnat împreună cu cele şase ţări membre ale Acordului Schengen s-a convenit, în plus, să se oprească afluxul de cetăţeni sovietici, în schimbul exonerării polonezilor de la îndeplinirea condiţiilor standard apusene de acordare a vizelor turistice. În mod similar, Cehoslovacia şi Ungaria şi-au înăsprit pretenţiile la intrare pentru români şi sovietici, iar guvernul cehoslovac a îngreunat polonezilor călătoriile în această ţară.

IV.

Este lesne de înţeles motivul pentru care statele ar dori să pună punct emigraţiei, căci pierderea fiecărei persoane productive reprezintă un minus în venitul impozabil. De ce ar dori un stat să împiedice imigraţia este însă mai greu de înţeles. Nu reprezintă oare fiecare producător adiţional o creştere a venitului statului? Într-adevăr, un aflux de populaţie pe un teritoriu dat, cu toate că ar diminua ratele salariale nominale, ar spori venitul real per capita, atâta timp cât populaţia rămâne sub mărimea sa „optimă” – şi, desigur, acesta ar fi cazul Europei apusene, chiar în cazul în care cele mai pesimiste previziuni ale imigraţiei s-ar adeveri. O populaţie sporită implică o expansiune şi o intensificare a diviziunii muncii, o mai mare productivitate fizică a muncii şi, astfel, standarde de viaţă mai ridicate pentru toţi.

Dezvoltarea Europei occidentale imediat după cel de-al doilea război mondial oferă o ilustrare perfectă a acestei afirmaţii. Până la sfârşitul anilor ’60, populaţiile Germaniei Federale şi Franţei au crescut fiecare cu mai mult de 20 de procente, iar cea a Italiei, a treia ţară ca dimensiune a continentului, cu aproximativ 15 procente[7]. Însoţind această evoluţie, Italia, Franţa şi Germania Federală au cunoscut o perioadă de dezvoltare economică fără precedent, cu rate ale creşterii mai ridicate decât ale oricărei alte ţări semnificative (cu excepţia Japoniei) şi cu venituri per capita într-o continuă sporire. În acest răstimp, Germania Federală, cea mai prosperă dintre ele, a integrat milioane de lucrători temporari (Gastarbeiter) din sudul continentului şi refugiaţi est-germani. Pe la începutul anilor ’60, forţa sa de muncă sporise cu aproximativ 8 milioane (mai mult de 60 de procente), în timp ce rata şomajului a coborât de la un vârf de 8 procente în 1950 la sub un procent. Din 1948 şi până în 1960, totalul salariilor s-a triplat, ratele salariale în termeni constanţi au sporit de mai mult de două ori, iar rata anuală a creşterii economice a sporit până aproape de 10 procente. Producţia industrială totală a înregistrat o creştere de 4 ori, produsul naţional brut per capita s-a triplat, iar vest-germanii au devenit unii dintre cei mai prosperi oameni[8].

Pe la sfârşitul anilor ’80 însă, economiile Europei occidentale au trecut printr-o transformare radicală faţă de începuturile lor postbelice. Creşterea anterioară a fost înlocuită de stagnare economică şi, în loc să încurajeze încă un pas înainte, ultimele creşteri ale populaţiei nu numai că au dezvăluit falimentul socialismului de inspiraţie rusească, ci au ameninţat de asemenea cu demascarea falimentului democraţiilor paternaliste de tip apusean.

V.

Pe tot cuprinsul Europei occidentale, perioada interbelică s-a caracterizat prin stagnare economică, pricinuită de expansiunea banilor şi a creditului, de dezintegrarea monetară – distrugerea etalonului aur-schimb la începutul anilor ’30 – de protecţionismul crescând, de cartelizarea afacerilor, de legislaţia muncii, de investiţiile naţionalizate şi de creşterea sectorului de stat[9]. Al doilea război mondial a accelerat în continuare această tendinţă şi a adus, în plus, distrugerea pe scară largă şi milioane de morţi, lăsând Europa occidentală secătuită.

Italia era, în linii generale, încă o ţară a lumii a treia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prea puţin atinsă de revoluţia industrială şi cumplit de săracă. Cu o populaţie în creştere uşoară în perioada interbelică, condiţiile economice disperate au cauzat un flux constant de emigraţi peste ocean, îndeosebi către cele două Americi. În 1946, produsul naţional brut al Italiei era cu 40 de procente mai scăzut decât cel din 1938 şi revenise la nivelul său de dinainte de primul război mondial. În termeni constanţi, salariile coborâseră la aproximativ 30 de procente din valoarea acestora în 1913.

Cu toate că mai industrializată şi mai bogată decât Italia, Franţa rămăsese o societate rurală. Pentru o jumătate de secol, populaţia sa stagnase, iar de-a lungul anilor ’30 chiar s-a redus uşor, contractând proporţiile diviziunii muncii. Jumătate din populaţie trăia în mici comunităţi rurale, iar aproximativ o treime din forţa de muncă lucra în agricultură, îndeosebi în ferme demodate de mici dimensiuni. În 1946, produsul naţional brut (PNB) al Franţei coborâse la jumătate din nivelul său de dinainte de 1938.

Germania, ce înainte de primul război mondial fusese cea mai industrializată dintre cele trei mari ţări ale continentului, şi-a întărit poziţia pe parcursul perioadei interbelice. Cu toate acestea, Germania a fost devastată de hiperinflaţia de la începutul anilor ’20 şi de Marea Depresiune. De-a lungul acestei întregi perioade, până în a doua jumătate a anilor ’30, când problema a fost rezolvată pe cale administrativă prin impunerea unei economii de comandă, Germania a suferit de o gravă problemă a şomajului, ce a culminat cu un nivel de mai mult de 40 de procente în 1932. Mărimea populaţiei sale a stagnat, şi chiar în 1938 veniturile reale nu atinseseră încă nivelurile lor de dinainte de primul război mondial. În 1946, în mijlocul masivei distrugeri de ordin fizic (25% din case au fost distruse) şi cu un sfert din populaţia activă ocupată în producţia agricolă, produsul naţional brut a scăzut la mai puţin de o treime din nivelul celui din 1938. Mai mult de jumătate din populaţie era subnutrită, iar Germania revenise la o economie de troc.

Refacerea economică rapidă a Europei apusene din distrugerea provocată de cel de-al doilea război mondial şi – după trei decenii de stagnare – revenirea la condiţiile de dinainte de primul război mondial de creştere economică dinamică (populaţie în creştere însoţită de sporirea veniturilor per capita) au fost consecinţa unei răsturnări decisive a politicilor economice. Perioada interbelică, croită după ideile socialiste internaţionale şi naţionale, fasciste şi corporatiste, a fost martora unei expansiuni neîntrerupte a controlului statului asupra economiei -- o naţionalizare ascunsă, dar crescândă a drepturilor de proprietate privată. Însă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în primul rând în ţările învinse, Italia şi Germania, şi, o dată cu fondarea celei de-a cincea Republici, şi în Franţa, concepţiile antebelice (de dinainte de primul război mondial) susţinătoare ale monedei sănătoase (etalonul aur), ale integrării monetare, ale comerţului liber, ale dereglementării, ale libertăţii contractuale şi ale creşterii sectorului privat, în detrimentul celui de stat, au recâştigat pentru o bucată de vreme o influenţă hotărâtoare în direcţionarea politicii economice. Au fost făcuţi paşi semnificativi în direcţia de-naţionalizării, adică a re-privatizării.

În Italia, această reîntoarcere la politicile economice liberale a fost iniţiată de Luigi Einaudi (1874-1961), ce a fost guvernator al Băncii Italiei (1945), reprezentant al primului ministru şi ministru de finanţe (1947) şi primul preşedinte al noii Republici a Italiei (1948-1955); în Germania, de Ludwig Erhard (1897-1977), director economic al zonele ocupate de americani şi britanici (1948), ministru al economiei al noii Republici Federale Germane (1949-1963) şi cancelar (1963-1966); în Franţa, de Jacques Rueff (1896-1978), director al comisiei economice şi consilier economic şef al preşedintelui Charles de Gaulle. Fiecare dintre aceştia a fost un economist de profesie, ce şi-a desăvârşit pregătirea pe timpul epocii ante-keynesiene a ştiinţei economice. Fiecare dintre ei a fost direct sau indirect influenţat de şcoala vieneză (austriacă) de economie, îndeosebi de Ludwig von Mises. În calitate de critici declaraţi ai doctrinelor inflaţionismului şi investiţiilor socializate chiar şi după ivirea noii epoci a ştiinţei economice, ei au redus ori au ţinut în frâu inflaţia, au diminuat sau au eliminat reglementările monetare în vigoare şi au pus bazele lirei, mărcii germane şi francului ca monezi sănătoase. Ei au îndepărtat sau au relaxat taxele de import şi contingentările, pentru a deschide propriile ţări competiţiei mondiale, şi au eliminat ori diminuat controlul preţurilor, au îndepărtat sau au redus barierele în calea liberei intrări şi au micşorat ratele de impozitare şi cheltuielile statului, astfel încât să încurajeze producţia, concurenţa şi creşterea sectorului particular.

În timp ce aceste măsuri au produs un miracol economic în Europa occidentală postbelică şi au transformat Italia, Franţa şi Germania în nişte societăţi industrializate, moderne, cu forţe de muncă în creştere şi venituri per capita neîncetat crescătoare[10], ideile liberale ce i-au inspirat nu au împărăţit pentru mult timp. După reducerea de succes a mărimii statelor vest-europene, înclinaţia naturală a tuturor statelor şi a reprezentanţilor acestora către venituri şi mai mari din impozite, către cheltuieli crescute şi către un control economic mai pronunţat a reînceput imediat, pentru ca, între mijlocul anilor ’60 şi mijlocul anilor ’70, tendinţa politicii economice să se schimbe din nou. Constrânse de alegerile democratice, multi-partide, guvernele vest-europene s-au angajat pe un drum continuu al impozitării sporite şi al producerii de bani de hârtie în schimbul unei legislaţii tot mai voluminoase, favorabile grupurilor de interese. Şi astfel Europa apuseană a revenit la politicile de intervenţie etatistă sporită, mai degrabă decât diminuată, asupra proprietăţii private, a drepturilor de proprietate privată şi a schimbului pe piaţa liberă, ce o prejudiciaseră atât de mult între cele două războaie mondiale[11].

În schimbul voturilor acordate de socialişti-egalitarieni, statele au expandat în mod constant cheltuielile pentru programele lor asistenţiale şi de protecţie a forţei de muncă. În vederea obţinerii voturilor conservatorilor, au înflorit reglementări ale comerţului şi legi de protejare a afacerilor. În legătură cu toate aceste măsuri şi începând cu Tratatul de la Roma din 1957, politica de integrare economică vest-europeană şi înfiinţarea Comunităţii Europene au fost utilizate de statele-membre, iniţial în număr de şase, în prezent douăsprezece, pentru a-şi coordona şi armoniza structurile de impozitare, reglementare şi asistenţiale la un nivel încă şi mai ridicat. Scopul a fost acela de eliminare a tuturor motivelor economice în favoarea unor mişcări de populaţie şi de capital în interiorul Europei occidentale, ridicând concomitent toate restricţiile de ordin fizic asupra acestor tipuri de deplasări, cum ar fi controlul vamal.

Ca rezultat al acestei politici, în anii ’80, cheltuielile totale ale statului crescuseră în mod caracteristic până la aproape 50 de procente din PNB, de la un nivel de aproximativ 30 de procente, mai degrabă decât să scadă, aşa cum se întâmplase imediat după al doilea război mondial. Încurajate de abolirea ultimei rămăşiţe a etalonului internaţional aur-schimb în 1971, ratele inflaţiei în Europa de vest de-a lungul anilor ’70 şi ’80 au fost, în general, dublul celor înregistrate în anii ’50 şi ’60. Atâta timp cât această evoluţie nu a fost anticipată, creşterea ratelor inflaţiei a generat câteva momente de iluzorie prosperitate. Însă aceste avânturi artificiale (boom), clădite pe nimic altceva decât bani de hârtie, au sfârşit inevitabil în crize de lichidare – recesiunile. O dată cu anticiparea creşterii ratelor inflaţiei, acestea au produs doar stagflaţie. Ratele anuale ale creşterii au coborât de la o medie de 5 procente de-a lungul anilor ’50 şi ’60 la aproximativ jumătate din acest nivel pe parcursul anilor ’70, în timp ce anii ’80 s-au caracterizat fie prin stagflaţie, fie prin rate negative ale creşterii. Ratele şomajului, ce au fost fie extrem de scăzute, fie în scădere atât în anii ’50, cât şi în anii ’60, au sporit neîncetat pe parcursul anilor ’70 şi au atins un plafon aparent permanent ridicat, în jurul valorii de 10 procente în anii ’80.

În loc să crească, aşa cum se întâmplase anterior, ocuparea totală a stagnat ori chiar s-a diminuat. Migraţia în interiorul Europei apusene – în general de la sud către nord – ce crescuse continuu pe parcursul celor două decenii anterioare, a ajuns într-un impas în anii ’70, iar în anii ’80 numărul europenilor sudici cu statut de Gastarbeiter a cunoscut un declin. Simultan, rata socială a preferinţei de timp – gradul în care consumul prezent este preferat celui viitor şi economisirii – a crescut în mod semnificativ. În pofida standardelor de viaţă iniţial scăzute, dar cu venituri crescătoare, ratele de economisire vest-europene, şi în special cele italiene, franceze şi germane, erau excepţional de ridicate, atingând uneori sau chiar depăşind 20 de procente din venitul disponibil, mai scăzute doar comparativ cu cele ale japonezilor. În perioada 1970-1990, cu toate că standardele de viaţă erau pe atunci mult mai ridicate, dar acum în condiţiile unor venituri reale în stagnare, ratele de economisire pe tot cuprinsul Europei de vest, cu excepţia singulară a Elveţiei, au suferit un declin semnificativ.

VI.

În condiţiile unui şomaj rebel şi ale stagnării economiilor, valul crescând de imigranţi est-europeni a reprezentat şi încă reprezintă o serioasă ameninţare pentru stabilitatea democraţiilor asistenţiale apusene, astfel că restricţionarea imigrării pare a fi singura soluţie de ieşire din impas.

Acceptarea imigrării libere (adică permisiunea de a intra şi acordarea tuturor rezidenţilor străini a aceluiaşi statut legal şi/sau protecţie ca nativilor, poate cu excepţia dreptului de a vota şi de a fi ales) ar fi imposibilă din punct de vedere economic, atâta timp cât politicile economice actuale rămân în vigoare. Intrarea liberă pe piaţa muncii este împiedicată de ratele salariale rigide la scăderi – urmare a negocierilor colective şi a legislaţiei sindicale. În plus, datorită legilor de protejare a afacerilor, intrarea liberă pe piaţa angajatorilor este îngreunată de nivelurile tot mai ridicate ale costurilor acreditării afacerii: impozitarea, autorizaţii de funcţionare şi mita. În această situaţie, imigrarea liberă ar spori imediat numărul şomerilor şi ar genera o creştere abruptă a cererii pentru programele asistenţiale ale statului. Finanţarea acestora ar necesita o majorare fie a taxelor, fie a ratei inflaţiei. Pe de altă parte, cu o povară încă şi mai grea impusă producătorilor privaţi, economiile vest-europene, deja muribunde, s-ar prăbuşi[12].

Nici acceptarea imigranţilor şi apoi refuzarea permisiunii de a munci sau excluderea de la avantajele asistenţiale obişnuite nu ar fi o soluţie viabilă, din moment ce aceasta ar culmina într-o creştere substanţială a activităţilor de pe piaţa neagră. Acest fapt ar duce, pe de o parte, la o deteriorare a competitivităţii relative a economiei oficiale şi ar da semnalul unor cheltuieli asistenţiale crescătoare. Pe de altă parte, ar fi imposibil din punct de vedere politic, căci ar crea o societate de clase (sau caste) diferenţiate legal de rezidenţi şi ar furniza astfel motivaţia pentru resuscitarea unor sentimente naţionaliste şi rasiale, ce pot uşor scăpa controlului guvernamental.

Din considerente întrucâtva diferite, ar fi de asemenea imposibil, sau cel puţin foarte primejdios, să se întreprindă ceea ce este economic, precum şi etic, raţional: anume, să se ofere refugiu, dar în acelaşi timp să se purceadă la o inversare sistematică a tendinţei politicii economice şi la o dez-etatizare (revenirea la o ordine a proprietăţii private) a vieţii economice, la o dezmembrare a statului asistenţial. O asemenea schimbare a politicii ar garanta integrarea imigranţilor est-europeni, ar conduce la standarde generale de viaţă mai ridicate şi, probabil, ar produce chiar venituri mai mari din taxe (dacă producătorii privaţi ar reacţiona „elastic” la micşorările de impozite şi la dereglementare). Orice stat vest-european care ar pune în practică o astfel de politică ar înregistra însă imediat probleme serioase, căci consecinţele cu siguranţă benefice ale acestor măsuri nu vor fi imediat vizibile. Aceleaşi măsuri ar cauza, temporar, în mod inevitabil perturbări serioase, precum creşterea şomajului şi falimente ale afacerilor. Dacă vor fi sau nu reuşite, din punctul de vedere al statului, depinde de rata socială a preferinţei de timp şi de măsura în care acţiunea statală este supusă controlului majorităţii. Perspectiva succesului pare a fi minoră, dacă avem în vedere ambii factori determinanţi.

Toate conducerile vest-europene sunt amendate de alegeri recurente, la nivel local, statal sau federal. Aşadar, politicienii în democraţie au în general orizonturi de planificare relativ scurte, plasând astfel un accent disproporţionat pe consecinţele pe termen scurt ale acţiunilor lor. În plus, populaţia, ce votează alegerea ori respingerea politicienilor, a devenit tot mai orientată către gratificarea prezentă, adică rata preferinţei de timp a crescut pe măsură ce programele asistenţiale obligatorii au scutit-o de povara de a lua măsuri private de precauţie, după cum i-au şi slăbit capacitatea de a îndeplini acest obiectiv. Din pricina propriilor măsuri anterioare, conducerile statelor sunt acum speriate că populaţia nu va mai aştepta până când succesul politicii de liberalizare a proprietăţii private va deveni evident tuturor, ci îi vor scoate prin vot de la putere.

Din punctul de vedere al statului, soluţia cea mai puţin destabilizatoare la această problemă este, prin urmare, să menţină status quo-ul pe plan intern şi să accentueze, în schimb, restricţiile în calea imigrării. Recurgând la această măsură, falimentul statelor asistenţiale apusene ca modele universale de organizare socială devine evident. Aceasta nu este numai o măsură contraproductivă din punct de vedere economic, care scade standardele de viaţă ale străinilor şi localnicilor deopotrivă, dar este şi lipsită de etică, întrucât îi împiedică pe localnici şi pe străini să realizeze anumite tipuri de schimburi mutual avantajoase, în care sunt implicate proprietăţile lor. Forţându-i pe potenţialii imigranţi să rămână acolo unde sunt, ea acordă un sprijin implicit regimurilor comuniste sau semicomuniste din estul Europei. Cu toate acestea, măsuri similare contraproductive şi exproprieri non-etice, cu toate că justificate legal, ale proprietarilor de drept au caracterizat agenda statelor de mult timp, fără prea mult protest public. Cu nişte străini ca, aparent, victime unice, controlul sporit al imigraţiei este considerat pe deplin popular şi este condiţionat de iertarea publică cu privire la sprijinul acordat, în acest mod, regimurilor comuniste. Dacă totuşi se mai aud proteste împotriva restricţionării imigraţiei, ele vin dinspre bastionul clasic-liberal. Deşi există câteva voci liberale izolate, din păcate nicăieri în Europa nu întâlnim o mişcare ideologică de masă consacrată vechiului liberalism.

VII.

În realitate, liberalismul clasic ca mişcare politică este de multă vreme muribund, iar faza de liberalizare postbelică din Europa apuseană, în special în Italia, Germania de Vest şi Franţa, trebuie să fie considerată, într-un îndelungat proces de regresie, drept cel mult o anomalie trecătoare, rezultat mai degrabă al unor circumstanţe fericite, decât al unor motive întemeiate[13].

Declinul vechiului liberalism a început înainte de primul război mondial, şi nu în ultimul rând ca urmare a unei erori strategice proprii. Liberalismul clasic s-a dezvoltat în jurul conceptului de proprietate privată ca o condiţie a libertăţii şi a prosperităţii umane, respingând, în consecinţă, orice interferenţă statală sau de alt gen în drepturile de proprietate privată. Statul, acolo unde era văzut ca necesar, trebuia să fie minimal, însărcinat exclusiv cu sarcina de apărare a drepturilor de proprietate privată ale propriilor cetăţeni – „statul paznic de noapte”. Mişcarea liberală a secolului al XIX-lea a comis însă eroarea de a crede posibilă promovarea acestui scop prin sprijinirea cauzelor republicane (ca opuse celor monarhice) şi democratice (opuse celor aristocratice). Republicanismul a promovat doar naţionalismul şi, în alianţă cu acesta, un liberalism iniţial universal şi internaţional, ce a devenit treptat naţionalist. Democratizarea – extinderea graduală a dreptului de vot de la proprietari la cei lipsiţi de proprietate, care a avut loc de-a lungul secolului al XIX-lea în Europa de Vest şi pe care liberalismul, într-un mod oarecum indecis, a sprijinit-o – doar a hrănit creşterea partidelor socialist-egalitare şi conservativ-protecţioniste, simultan văduvind de sprijinul său o mişcare majoritar aristocratică, liberală.

Izbucnirea primului război mondial a accelerat coruperea liberalismului într-un ideal naţionalist, iar ca urmare a consecinţelor războiului – căderea familiilor Romanov, Hohenzollern şi Habsburg, în Rusia, Germania, respectiv Austro-Ungaria, înfrânte, şi preluarea puterii de către bolşevici în Rusia -- liberalismul vest-european practic a dispărut ca mişcare politică. Propagarea înspre vest a ameninţării exercitate de revoluţia sovietică şi de „dictatura proletariatului”, reprezentată de puternice mişcări extremiste ale partidelor socialiste şi comuniste, a avut ca răspuns „burghez” o mişcare la fel de radicală a partidelor naţional-socialiste şi fasciste. În lupta tot mai violentă pentru putere între aceste forţe concurente de înclinaţie socialistă, ce în general a luat sfârşit cu victoria aproape deplină a celor din urmă, mişcarea liberală a fost pulverizată.

Ca rezultat al celui de-al doilea război mondial şi al înfrângerii militare suferite de naţional-socialism şi de fascism, Europa occidentală a ajuns sub controlul aproape deplin al Statelor Unite şi al sistemului său politic de republicanism democratic. Politica externă a preşedintelui Woodrow Wilson de „a face lumea sigură pentru democraţie” şi anti-monarhismul său militant, ce fusese impus Europei pentru întâia oară după primul război mondial şi care tocmai a eşuat lamentabil, au revenit în forţă (Serbia-Iugoslavia şi Italia şi-au abolit monarhiile).

În ţările Europei răsăritene, cedate dominaţiei sovietice de către administraţiile Roosevelt şi Truman, s-a instalat o „dictatură a proletariatului”, iar tot ce mai rămăsese din liberalismul clasic a fost măturat din calea sa. În Europa apuseană, sistemul pre-fascist şi pre-nazist de partide politice a reapărut, de data aceasta însă fără partide explicit fasciste ori naţional-socialiste, ce fuseseră scoase în afara legii de forţele armate aliate, precum şi fără o reprezentare semnificativă a partidelor monarhice.

Încurajate iniţial de triumful socialismului în republicile populare ale Europei răsăritene, partidele socialiste şi comuniste tradiţionaliste s-au restabilit ca forţe majore pe scena politică, atrăgând masiv voturi ale foştilor simpatizanţi fascişti şi naţional-socialişti. Grecia şi Italia au fost la limita unei preluări comuniste după al doilea război mondial. În Franţa, comuniştii s-au ridicat ca cel mai puternic partid politic, iar toate partidele socialiste reunite au strâns în mod constant o majoritate a voturilor până la sfârşitul anilor ’50. În Marea Britanie, Partidul Laburist a pus mâna pe puterea guvernamentală. Ţările Scandinave se poziţionau neîndoielnic sub dominaţia social-democraţilor[14].

În Europa occidentală postbelică s-a ridicat o a doua mare forţă politică: un bloc format din partidele burgheze, anti-comuniste, de orientare naţionalistă, social-conservatoare şi creştin-socială. Partidele auto-intitulate liberale – în acel moment, practic de nerecunoscut faţă de începuturile lor clasice – nu reprezentau decât o mică parte din această tabără burgheză şi propovăduiau liberalismul naţional-social (şi anti-clerical). Elveţia a fost şi a rămas în mod hotărât sub acest control burghez; de asemenea, partidele burgheze au câştigat supremaţia în Germania Federală şi în Italia, iar partidele creştin-sociale sau social-conservatoare s-au ridicat ca unică forţă politică majoră în Austria, Belgia şi Olanda.

În acest timp însă, rivalitatea dintre partidele burgheze şi cele proletare nu a condus la un conflict politic tot mai crescut şi mai ascuţit şi la o paralizare sau la o abolire a sistemului democratic multi-partide, aşa cum se întâmplase în perioada interbelică. Ci de-a lungul şi de-a latul Europei, a dus la o omogenizare ideologică treptată, iar liberalismul, în particular, nu a fost scos de pe scenă, ci a renunţat de bună voie la identitatea sa, pentru a se vedea inclus într-un amplu consens etatist-paternalist de tip conservator-liberal-socialist.

Doi factori interconectaţi au contribuit la această evoluţie. Pe de o parte, oricărui observator apusean neutru i-a devenit rapid evident că repetarea experimentului de socializare în Europa de Est a produs acelaşi crunt rezultat pe care îl declanşase înainte în Rusia, respingând o dată pentru totdeauna ideea că mizeria economiei sovietice a fost doar rezultatul unei „mentalităţi asiatice” de ordin mai special a poporului rus. În al doilea rând, reformele liberale mai sus amintite, ce au fost simultan aplicate pe tot cuprinsul Europei occidentale, în particular în Germania Federală şi în Italia (în general, în pofida unei covârşitoare opinii publice etatist –socialiste[15] şi protejate împotriva acesteia), au avut ca rezultat neaşteptat, dar rapid, un miracol economic şi au adâncit abrupt diferenţele de bunăstare dintre Vest şi Est.

În lumina acestei experienţe publice şi în căutarea unei majorităţi populare, toate partidele din Apus au operat modificări programatice. În particular, partidele socialist-comuniste tradiţionaliste au trebuit să sufere o transformare şi să-şi abandoneze ideea centrală a unei economii socializate. Tocmai această „îmburghezire” a stângii a furnizat elementul catalizator pentru o evoluţie în direcţia uniformizării ideologice.

Caracteristice acestei orientări sunt evoluţiile din Germania Federală. Dintre toate ţările marcante, contactul cu socialismul de tip sovietic a fost aici cel mai direct, iar milioane de oameni au avut marea şansă să vadă cu proprii ochi suferinţele la care acesta a supus populaţia din Germania de Est. Aici, reformele din 1948 ale lui Ludwig Erhard au produs prima şi cea mai dramatică refacere economică din Europa de Vest şi tot aici procesul uniformizării ideologice a fost, în realitate, cel mai profund. Susţinerea Partidului Comunist a coborât de la un scăzut 5% la ceva de-a dreptul nesemnificativ pe parcursul câtorva ani. Uniunea Creştin-Democrată conservatoare, sub conducerea lui Konrad Adenauer, a abandonat încă din 1949 toate planurile anterioare de naţionalizare a industriilor „vitale” şi a îmbrăţişat, în schimb, conceptul de „economie socială de piaţă”. Şi mai decisiv, un deceniu mai târziu, în 1959, social-democraţii federali, obligaţi de susţinerea în scădere a votanţilor, au adoptat un nou program de partid, în care toate urmele evidente ale trecutului marxist au fost cu grijă îndepărtate şi în care vorbeau despre naţionalizare ca despre o măsură de ultimă instanţă, accentuând, în schimb, importanţa politicilor sociale de „corectare a eşecurilor” pieţei. În consecinţă, în 1966, Partidul Social-Democrat a câştigat pentru prima dată intrarea în guvernul federal ca un partener de ordin secund în marea coaliţie cu Uniunea Creştin-Democrată. Din 1969 şi până în 1982, a urmat o coaliţie de mai mică importanţă între social-democraţi, acum în calitate de parteneri de acelaşi rang, şi Partidul Liber-Democratic de respiraţie liberală. Iar din 1982, liber-democraţii au fost din nou parteneri de ordin secund ai Uniunii Creştin-Democrate, aşa cum fuseseră în 1949-1957 şi în 1961-1966. Procesul uniformizării ideologice parcusese astfel un ciclu complet: conservatorism, liberalism şi socialism au fost omogenizate, iar liberalii, în realitate, au prezidat şi au participat la distrugerea finală a propriei moşteniri ideologice.

În ţările încă şi mai îndepărtate de cortina de fier, precum Franţa, Italia şi Marea Britanie şi, de asemenea, după prăbuşirea regimurilor autocratice ale lui Salazar şi Franco în Portugalia, respectiv Spania, procesul omogenizării ideologice a fost mai puţin pronunţat sau a durat ceva mai mult, însă, în final, pe tot cuprinsul Europei apusene, a prevalat acelaşi tipar[16], încât în anii ’80 uniformizarea ideologică a acestui spaţiu a fost aproape desăvârşită. „European occidental”, aşa cum a fost definit dincolo de orice diferenţe de linie politică, a ajuns să însemne democraţie multi-partide şi economie socială de piaţă: o economie de piaţă bazată pe proprietatea privată, reglementată şi „retuşată” de un stat democratic, în conformitate cu propria definire a ceea ce este „dezirabil (sau „indezirabil”) din punct de vedere social”. Iar obiectivul preferabil din punct de vedere social includea, ca regulă, nu numai naţionalizarea şi monopolul deţinut de către stat asupra apărării interne şi externe şi asupra legii şi a administrării acesteia (armată, poliţie şi tribunale). Acest „dezirabil” includea şi naţionalizarea întregii ori a majorităţii educaţiei şi a culturii (şcoli, universităţi, biblioteci, teatre, opere, muzee), a traficului şi a comunicaţiilor (şosele, râuri, ţărmuri, căile ferate, aeroporturi, linii aeriene, poşta, serviciile telefonice, radioul, televiziunea şi frecvenţele radio), a banilor şi a sistemului bancar (o monedă fiduciară naţională, o bancă centrală, un cartel bancar cu rezerve fracţionare). Aceasta a însemnat naţionalizarea celei mai mari părţi a resurselor naturale (petrol, gaze naturale, minereuri) şi monopolizarea ori cartelizarea majorităţii utilităţilor publice (apă, electricitate, gaze naturale, servicii de salubritate), precum şi a majorităţii serviciilor de asigurări (sistemul asigurărilor de pensii, asigurarea de sănătate şi beneficii acordate şomerilor). Aceasta a însemnat că statul, în mod sistematic, s-a îngrijit şi a subvenţionat agricultura şi locuinţele; că a acordat o protecţie specială împotriva concurenţei de pe piaţă unei multitudini de aşa-zise industrii „vitale”, precum industria minieră, metalurgică, a automobilelor, aeronautică, a computerelor şi a textilelor. Şi ar mai însemna că, prin îndeplinirea tuturor acestor sarcini, statul ar deveni cel mai mare angajator, proprietar de imobile şi capitalist al ţării, iar cheltuielile sale ar absorbi în jur de jumătate din produsul naţional al ţării.

VIII.

În acest climat ideologic al Europei occidentale, vechea poziţie liberală asupra libertăţii migraţiei a devenit, treptat, tot mai străină. În acelaşi timp, ideea clasic-liberală de îndepărtare a înseşi cauzei problemei migraţiei a dispărut din dezbaterea publică. De fapt, aşa cum statele apusene sunt refractare faţă de acceptarea imigraţiei libere, tot astfel ele nu îşi permit să îngăduie Europei răsăritene să urmărească prescripţiile clasic-liberale ale privatizării complete, ale taxelor minimale, ale reglementării minime şi ale schimbului liber, din moment ce aceste politici ar duce la încetarea migraţiei către vest ori chiar ar inversa direcţia fluxului migrator[17].

Dacă aceste politici ar fi adoptate, întreaga producţie viitoare a Europei de Est ar fi imediat mai puţin costisitoare decât producţia economiilor Vestului, împovărător impozitate şi reglementate. Capitalul ar începe, în consecinţă, să curgă dinspre Vest către Est. Fuga capitalului ar agrava stagnarea economică a Europei apusene şi ar forţa statele occidentale să adopte aceleaşi politici de desocializare pe care, în momentul de faţă, încearcă să le evite. Prin urmare, în conlucrare cu politicile lor anti-imigraţie, statele Europei apusene, atât individual, cât şi într-un efort concertat de Comunitatea Europeană, încearcă acum să explice, în mod eronat[18], mizeria est-europeană ca rezultat al lipsei de democraţie, mai degrabă decât al celei de proprietate, şi promovează ideea unei Europe estice ce înlocuieşte socialismul cu modelul apusean al economiei sociale de piaţă, iar nu cu cel clasic-liberal al economiei proprietăţii private.

IX.

Aceste interese vestice se suprapun primejdios de mult cu cele ale conducerilor post-comuniste ale Europei de Est.

În pofida convulsiilor dramatice ce au avut loc începând din 1989, mărimea statelor est-europene în ceea ce priveşte dimensiunea personalului şi a proprietăţii asupra resurselor este covârşitoare încă, chiar raportat la standardele apusene deja ridicate. În plus, aparatul statal la nivelurile local, provincial şi federal constă încă în mare parte din aceiaşi indivizi ca înainte de 1989, iar mulţi dintre liderii post-comunişti ai estului Europei erau deja pe poziţii înalte şi au acces la treptele supreme sub guvernarea comunistă. Pentru cei mai mulţi dintre ei, ideile clasic-liberale sunt pur şi simplu de neconceput, dar, în schimb, toţi sunt mai mult decât familiarizaţi cu conceptele etatist-paternaliste.

Dacă prescripţiile liberale pentru o privatizare instantanee şi completă a întregii proprietăţi colective şi pentru un stat minimal preocupat exclusiv cu apărarea drepturilor la proprietate privată ar fi aplicate, cea mai mare parte a posturilor în sectorul de stat ar dispărea imediat. Actualii angajaţi ai statului ar fi lăsaţi la bunul-plac al capriciilor pieţei şi ar fi forţaţi să-şi găsească ocupaţii noi, productive. Pe de altă parte, dacă modelul familiar al statului paternalist apusean este acceptat ca normă şi dacă birocraţiile răsăritene îşi asumă responsabilitatea pentru evoluţia ireversibilă către denaţionalizare – şi, prin urmare, vor controla şi reglementa privatizarea unor părţi neesenţiale ale deţinerilor masive de resurse (până la, dar nu sub standardele vestice) – majoritatea slujbelor birocratice vor fi nu numai în siguranţă[19], ci veniturile statului şi salariile birocraţilor ar putea în realitate să crească.

În plus, datorită interesului guvernelor occidentale într-o tranziţie ordonată de la socialism către etatismul paternalist, birocraţia şi liderii din Est ce adoptă un asemenea traiect al reformei se pot aştepta ca măcar o parte din riscurile asociate acestuia să fie asumate ori finanţate de către omologii lor apuseni.

Există riscul, chiar în condiţiile în care transformarea etatist-paternalistă ar fi desăvârşită, ca migraţia către Apus să fie diminuată, însă nu oprită. În această chestiune, Vestul deja şi-a asumat acest risc, nepermiţând imigraţia. Şi există problema ca un proces de privatizare parţială, controlat de către stat, cu toate că aducând în cele din urmă o îmbunătăţire relativă, va conduce pe termen scurt la greutăţi economice amplificate şi la tensiuni sociale. Şi din acest punct de vedere reformatorii etatist-paternalişti pot conta pe asistenţa Apusului.

Pe parcursul fostei epoci comuniste, cooperarea vest-est a fost extrem de redusă. Ca o consecinţă a ineficienţei producţiei socialiste, Europei de Est îi era imposibil să vândă Vestului altceva decât materii prime şi bunuri de consum de bază, iar tranzacţiile Apusului cu blocul răsăritean reprezentau, în general, mai puţin de 5 procente din comerţul extern. Proprietatea deţinută de către străini în Europa de răsărit a fost în general scoasă în afara legii. Nici măcar o singură monedă răsăriteană nu era liber convertibilă în monedele vestice şi, în consecinţă, chiar contactele politice erau comparativ rare. O dată cu prăbuşirea comunismului, guvernele Europei răsăritene au însă ceva de oferit.

Comerţul vest-est este încă redus şi chiar s-a diminuat în urma mişcărilor revoluţionare ce au avut loc de-a curmezişul Europei răsăritene. Dar în absenţa dogmei că social este echivalent cu proprietate colectivă asupra factorilor de producţie, o parte din avuţia naţionalizată a Europei de est a devenit dintr-o dată scoasă la mezat; şi cu guvernele răsăritene la cârma procesului de denaţionalizare, liderii politici apuseni -- precum şi bancherii şi marii oameni de afaceri aflaţi în bune relaţii cu statul -- au intensificat imediat contactele cu omologii lor răsăriteni. În schimbul ajutorului occidental de-a lungul perioadei de tranziţie, guvernele din Est au acum de oferit la vânzare active reale. În plus, Estul poate garanta cumpărătorilor apuseni interesaţi că, încă de la bun început, structura de impozitare şi reglementare a noilor economii răsăritene în dezvoltare va fi armonizată cu standardele Comunităţii Europene. Încă şi mai important, guvernele răsăritene pot oferi asigurarea că noul sistem bancar răsăritean va fi configurat pe familiarele traiectorii apusene: cu o bancă centrală controlată de către stat, cu un cartel bancar, practicant al rezervelor fracţionare, al băncilor comerciale proprietate privată şi cu o monedă fiduciară convertibilă, clădită pe rezervele de monede fiduciare apusene. Acest fapt permite sistemului bancar apusean să iniţieze o expansiune a creditului coordonată la nivel internaţional şi astfel să-şi impună hegemonia monetară şi financiară asupra economiilor răsăritene în dezvoltare.

X.

Guvernele est-europene, în particular cele ale Germaniei de est, Poloniei, Republicii Cehe, Slovaciei, Ungariei şi Ţărilor Baltice sunt avansate pe drumul etatismului paternalist apusean. Cu toate că problemele legate de tranziţie – scăderea producţiei, şomajul în masă – au luat pretutindeni proporţii dramatice, iar transferurile asistenţiale la nivel guvernamental dinspre Vest către Est au încărcat suplimentar economiile occidentale deja în stagnare, şansele guvernelor atât din Est, cât şi din Vest de a-şi atinge scopurile trebuie apreciate ca fiind promiţătoare. Ca urmare a privatizării parţiale şi a îndepărtării majorităţii controalelor preţurilor, performanţele economice ale Europei Estice trebuie, în cele din urmă, să înceapă să se îmbunătăţească dincolo de aparenţele disperate. Această însănătoşire, la rândul ei, trebuie să achite Occidentului nota de plată sub forma unei integrări economice sporite: lărgirea pieţelor, extinderea şi intensificarea diviziunii muncii şi, în consecinţă, un volum sporit al comerţului internaţional mutual avantajos.

Cu toate acestea, rămân două chestiuni fundamentale. În primul rând, chiar dacă strategia unei reforme asistenţial-etatiste, urmată în prezent, este dusă la bun sfârşit, ea nu poate satisface cererea generală pentru o dezvoltare economică rapidă şi sigură. Ca o consecinţă a abordării gradualiste şi a dimensiunilor limitate ale privatizării, procesul de refacere a Estului va fi mult mai încet şi mai dureros decât ar fi fost cazul. Cum mărimea medie deţinută de stat în nou-apăruta Europă unită va fi mai mare decât este în prezent doar în Europa apuseană, impulsul dat economiilor vestice va fi doar unul temporar, iar refacerea economică şi dezvoltarea vor fi în curând înlocuite de stagnare în Vest şi, de asemenea, şi în Est, dar la un nivel permanent mai scăzut.

În al doilea rând, întregul proces al reformei încă mai poate fi deviat, şi „înţelepciunea raţiunii” mai poate încă produce o renaştere a liberalismului clasic. Şi aceasta deoarece, ca o consecinţă neintenţionată a stopării imigraţiei apusene şi a direcţiei etatist-paternaliste alese de guvernele răsăritene, probabilitatea secesiunii a sporit. Dacă migraţia este împiedicată şi dacă există slabe şanse, sau nule, pentru o reformă internă care să ducă la o îmbunătăţire rapidă, ori dacă aceste reforme şi dezvoltarea economică rămân mult în urma aşteptărilor populaţiei, singura alternativă la privaţiunile economice este secesiunea.

Într-adevăr, o dată cu prăbuşirea comunismului şi începuturile unei transformări etatist-paternaliste a estului Europei, pe tot cuprinsul acestei regiuni mişcările secesioniste s-au făcut auzite. Iugoslavia deja s-a dezmembrat în diferitele sale părţi componente. Uniunea Sovietică nu mai există. Cereri pentru independenţă naţională, chiar şi independenţă faţă de nou-înfiinţatele naţiuni independente, câştigă teren pretutindeni. Pentru prima dată în multe secole de istorie a Europei, evoluţia aparent ireversibilă către teritorii mai largi şi către un număr mai redus de state independente pare să se găsească la limita unei schimbări sistematice de sens.

Desigur, pe flancul de sud-est a existat dezintegrarea progresivă a Imperiului Otoman de pe culmile puterii sale din secolul al XVI-lea până după primul război mondial, prin înfiinţarea Turciei moderne. În Europa Centrală, Imperiul Habsburgic discontinuu a suferit o dezmembrare treptată, începând de la mărimea sa maximă atinsă sub Charles V în secolul al XVI-lea până la dispariţia sa în 1918, o dată cu formarea Austriei moderne. Tendinţa predominantă în Europa a fost însă în direcţia opusă. Până foarte de curând, Europa era constituită din aproximativ 30 de ţări. Însă la începutul acestui mileniu, ea cuprindea multe sute ori chiar mii de teritorii independente. Iar pentru cea mai mare parte a timpului parcurs între aceste două momente, unul dintre laitmotivele dominante în Europa a fost acela al expansiunii teritoriale şi al concentrării progresive a statelor. Nenumărate mici teritorii şi state independente au fost eliminate, de exemplu, înainte ca Franţa să răsară în dimensiunile şi forma ei modernă la sfârşitul secolului al XVI-lea, iar Anglia, de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea. În Rusia, evoluţia a fost asemănătoare, acolo unde întinderea actuală a fost atinsă de abia în timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. În Italia şi Germania, în care anarhia politică a puterilor descentralizate a fost în mod particular accentuată, procesul de centralizare a ajuns la un final doar în urmă cu ceva mai mult de 100 de ani[20].

Este normal, aşadar, ca mişcările secesioniste din Europa răsăriteană şi schimbarea direcţiei anterioare către centralizare să apară ca duşmani de moarte pentru toate conducerile centrale ale statelor. O mărturie în plus a decăderii liberalismului clasic – cu toate că, în acelaşi timp, stă mărturie faptului că istoria este în general scrisă de învingătorii săi şi este o dovadă a puterii controlului ideologic – este aceea că mişcarea secesionistă este percepută ca ceva arhaic de largi părţi ale populaţiei şi de majoritatea covârşitoare a intelectualilor din Vest şi Est; şi, chiar printre partizanii acestor mişcări, mulţi o acceptă doar din motive de eficienţă, ca fiind politic inevitabilă, mai degrabă decât din principiu. Căci nu este secesiunea contrară integrării economice? Nu a fost oare consolidarea teritorială creată printr-o concentrare a puterii statului cauza decisivă a creşterii occidentului capitalist, în general, şi a Revoluţiei Industriale, în particular? Şi nu este oare secesiunea un pas înapoi pe calea către idealul avântului economic?

Aşa cum liberalismul recunoştea, din punctul de vedere al teoriei economice, fiecare dintre întrebările de mai sus trebuie negate în mod categoric. În particular, o asemenea interpretare a istoriei ca cea inclusă în a doua întrebare trebuie respinsă ca tributară propagandei etatiste, incompatibilă atât cu teoria, cât şi cu istoria. Secesiunea, adică dezintegrarea politică, este întotdeauna compatibilă cu integrarea economică. Însă expansiunea teritorială a puterii statului, adică integrarea politică, e posibil să promoveze sau să nu promoveze dezvoltarea economică. Mai mult decât aceasta, în condiţiile de faţă, secesiunea trebuie să fie considerată drept unicul mijloc rămas pentru o impulsionare a integrării şi prosperităţii economice dincolo de rezultatele modeste ce pot fi anticipate din evoluţia actualelor reforme.

XI.

Când slovenii s-au desprins de Iugoslavia şi când Ţările Baltice au părăsit Uniunea Sovietică, acest fapt nu a presupus nimic mai mult decât o deplasare a controlului asupra avuţiei naţionalizate de la nişte state mai mari, centrale, către unele de mai mici dimensiuni, regionale. Dacă aceasta va duce sau nu la o integrare economică mai mult sau mai puţin accentuată depinde, în mare măsură, de noile politici statale regionale. Oricum, însuşi faptul secesiunii a avut deja un impact pozitiv asupra producţiei, căci unul dintre cele mai importante motive în favoarea secesiunii a fost credinţa unei părţi a secesioniştilor că ei şi teritoriul lor sunt exploataţi de alţii. Slovenii simţeau, şi pe bună dreptate, că sunt sistematic jefuiţi de către sârbi şi de către guvernul central iugoslav aflat sub dominaţia acestora. Balticii erau nemulţumiţi de faptul că trebuiau să plătească tribut ruşilor şi guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceştia. Graţie actului de secesiune, relaţiile hegemonice interne au fost înlocuite de relaţii contractuale externe, reciproc avantajoase. În loc să fie subordonate sârbilor sau ruşilor, guvernele Sloveniei şi ale Ţărilor Baltice au devenit parteneri egali, independenţi ai foştilor stăpâni.

Toate efectele ulterioare asupra integrării economice depind de politicile noilor state cu privire la schimburile interne şi externe. În primul rând, dacă ignorăm pentru moment măsurile interne şi presupunem că aceeaşi evoluţie către o desocializare moderată este urmată, ca aceea pe care un stat central ar fi ales-o (sau o alege pentru teritoriile rămase), noile state se confruntă cu o singură alegere: liber schimb ori protecţionism, parţial sau total. În măsura în care aplică o politică a liberului-schimb, permiţând un flux nestingherit de bunuri în şi din teritoriul lor, integrarea economică va înainta. Chiar şi cel mai redus teritoriu va fi pe deplin integrat pe piaţa mondială şi poate să împărtăşească toate avantajele diviziunii muncii, dacă adoptă o politică fermă a liberului-schimb[21]. Pe de altă parte, în măsura în care guvernele secesioniste apelează la restricţionări ale comerţului extern şi scot în afara legii ori pun piedici în calea importului şi a exportului de bunuri, ele vor promova dezintegrarea economică. Căci intruziunea în comerţul extern, indiferent de motivul pentru care se face, că este vorba de protejarea unor anumite locuri de muncă, a unor firme, industrii ori produse interne, limitează în mod agresiv sfera schimburilor inter-teritoriale reciproc avantajoase şi astfel duce la o sărăcire relativă, atât pe plan intern, cât şi extern.

Dimensiunea teritoriului şi numărul locuitorilor săi sunt sistematic necorelate cu chestiunea integrării economice inter-regionale şi au doar o legătură indirectă, cu toate că importantă, cu aceasta. Cu cât este mai mare teritoriul şi mărimea pieţelor interne, cu atât vor fi mai extinse efectele pozitive ori negative asupra avuţiei ale liberului-schimb, respectiv ale protecţionismului. În mod asemănător, cu cât sunt mai reduse teritoriul şi pieţele interne, cu atât efectele pozitive şi cele negative vor fi mai concentrate. De pildă, o ţară cu dimensiunile şi populaţia Rusiei ar putea probabil să atingă un standard de viaţă mediu relativ ridicat chiar dacă ar trebui să renunţe la toate schimburile internaţionale, cu condiţia ca să posede o piaţă internă de bunuri de consum şi de capital nerestricţionată. Pe de altă parte, dacă oraşele sau regiunile preponderent sârbeşti se desprind de Croaţia ce le înconjoară şi dacă urmează aceeaşi politică a auto-suficienţei complete, este posibil ca aceasta să atragă după sine un dezastru economic. În consecinţă, toate celelalte condiţii rămânând constante, cu cât teritoriul şi piaţa internă sunt mai restrânse, cu atât este mai probabil că se va opta pentru schimbul liber, altminteri preţul per capita reflectând bunăstarea pierdută va fi mai ridicat[22].

În al doilea rând, în ceea ce priveşte politicile interne, statele secesioniste se confruntă de asemenea cu o întrebare fundamentală: cât de mult din avuţia naţionalizată ar trebui privatizată şi care ar trebui să fie nivelul impozitării şi al reglementării interne impuse asupra propriei economii? Cu cât este mai largă sfera privatizării, gradul de impozitare, mai scăzut, şi reglementările interne, mai puţine, cu atât va fi mai mare contribuţia la integrarea economică şi la creşterea economică.

Prăbuşirea socialismului s-a datorat tocmai faptului că nu existau nici piaţă a bunurilor imobiliare şi a bunurilor de capital, nici capitalişti, nici antreprenori şi nici contabilizare a costurilor. Scoţând în afara legii aceste instituţii şi funcţii, socialismul abolise de fapt totul, cu excepţia unei mici rămăşiţe de diviziune a muncii şi a pieţelor interne, şi se reîntorsese în fond la etapa unei unice economii cu grad de complexitate foarte redus, auto-suficiente, în care diviziunea muncii şi, prin urmare, pieţele sunt limitate la partiţionări şi schimburi în interiorul gospodăriei. Orice privatizare a bunurilor imobiliare sau a bunurilor de capital reprezintă, astfel, o extindere şi o intensificare a diviziunii muncii la nivel inter-gospodării şi inter-teritorial. În consecinţă, integrarea economică internă îşi atinge optimul nu mai devreme de momentul privatizării practic a tuturor bunurilor imobiliare şi de capital, atunci când nici un factor de producţie nu mai este retras de pe piaţă în mod coercitiv, adică prin interdicţii legale de a fi vândut, şi tot atunci pot fi culese pe deplin avantajele absolute şi comparative ale diviziunii muncii.

În continuare, dată fiind mărimea economiei proprietăţii private, cu cât sunt mai ridicate impozitele percepute asupra venitului provenit din participarea proprietarului de drept la diviziunea socială a muncii şi din integrarea sa pe pieţele interne, cu atât va fi mai mare stimulentul de a se retrage din integrare şi de a se reîntoarce la auto-suficienţă sau la non-producţie (consum al bunului „timpul liber”). În consecinţă, integrarea economică şi producţia economică internă ar atinge un optim dacă toate dările coercitive la care sunt supuşi agenţii productivi ar fi abolite.

În final, considerând dată dimensiunea proprietăţii private şi a impozitării, cu cât reglementările privitoare la producţia şi comerţul intern vor fi mai cuprinzătoare, cu atât se va produce o dezintegrare mai mare. Integrarea economică internă şi valoarea rezultatelor productive şi-ar atinge optimul dacă un singur principiu ar guverna toate activităţile interne: fiecare proprietar poate să-şi utilizeze posesiunile aşa cum socoteşte de cuviinţă, atâta timp cât, procedând astfel, nu prejudiciază invaziv integritatea fizică a corpului sau a proprietăţii unei alte persoane. În particular, el se poate angaja în schimburi cu orice alt proprietar, schimburi socotite mutual avantajoase. Numai atunci când drepturile fiecărui proprietar referitoare la deţinerile sale şi la integritatea sa fizică sunt absolute, va întreprinde fiecare eforturile valoric-productive cele mai mari posibile – eforturi direcţionate către sporirea ori prevenirea scăderii valorii deţinerilor sale fizice – iar stocul social de bunuri materiale şi valoarea ataşată acestuia îşi vor atinge optimul.

Asemenea comerţului internaţional, mărimea teritoriului şi a populaţiei sale este de asemenea sistematic necorelată cu chestiunea „cât de multă integrare economică internă există”. Însă, din nou, o relaţie indirectă de cea mai mare importanţă există între aceste două variabile. Legătura este una în esenţă dialectică şi inversă faţă de ce pretinde perspectiva dominantă.

Pe de o parte, cu cât teritoriul controlat de către stat este mai întins, iar numărul de teritorii independente, mai redus, cu atât dezintegrarea internă este mai probabilă. Un stat mondial ce domneşte peste o unică piaţă atotcuprinzătoare – ordine promovată de numeroşi politicieni şi de majoritatea intelectualilor – ar oferi, de fapt, cele mai puţin favorabile condiţii pentru o integrare internă, întrucât producătorul nu ar mai putea să „voteze prin părăsirea teritoriului” împotriva structurii etatiste de impozitare-reglementare şi să migreze în altă parte, din moment ce peste tot ar exista aceeaşi situaţie. Prin eliminarea migraţiei motivate economic, dispare de asemenea o limitare sistematică a puterii statului, iar probabilitatea ca statul să majoreze impozitele, să extindă reglementările şi să sporească sfera proprietăţii publice, în aşa fel încât să-şi maximizeze propriul venit, sporeşte la maxim. La cealaltă extremă, cu tot atâtea teritorii independente câte gospodării particulare, ocaziile pentru o migraţie justificată economic sunt maximizate – adică numărul şi varietatea posibilităţilor de imigrare sunt atât de largi cât este posibil să fie – iar puterea statului asupra economiei interne tinde să fie minimă. În realitate, pentru o gospodărie formată dintr-o singură persoană, impozitarea, reglementarea ori confiscarea sunt de neconceput, din moment ce nimeni nu poate impune nimic, doar restricţii voluntare asupra propriei persoane şi a proprietăţilor sale. Însă în cazul unui sat sau chiar al unei gospodării cu mai mulţi membri, şansele unui stat local sau ale unui lider al familiei ce ar impune cu succes altceva decât cel mai scăzut nivel al impozitării venitului şi proprietăţii sau al reglementării sunt extrem de reduse. Deoarece puterea lor nu depăşeşte spaţiul gospodăriei sau al satului, şi cum există şi alte gospodării ori sate independente, migraţia va apărea curând[23].

Pe de altă parte, nici un stat central ce domneşte peste teritorii largi şi peste milioane de cetăţeni nu ar putea să ajungă să fiinţeze din nimic. Ci, mai degrabă, în măsura în care e posibil totuşi să apară instituţii posesoare a puterii de impozitare, reglementare şi confiscare a proprietăţii private, acestea vor începe prin a fi de dimensiuni reduse. Istoric vorbind, au trecut secole până când situaţia prezentă, puternic centralizată s-a ivit din începuturile sale extrem de modeste. Totuşi, pentru ca un stat să-şi extindă treptat puterea de la teritorii iniţial foarte reduse, până la unele din ce în ce mai largi, şi pentru ca acesta să-şi elimine succesiv concurenţii într-un proces de concentrare teritorială, este de o importanţă decisivă ca acest stat să aibă în vedere un grad comparativ ridicat al integrării economice interne. Toate celelalte lucruri rămânând nemodificate, cu cât este mai redusă sarcina impozitării şi reglementării, impusă de un stat propriei economii, cu atât mai mult tinde populaţia sa să sporească, atât din motive interne, cât şi datorită câştigurilor rezultate din migraţie; şi cu atât este mai mare mărimea avuţiei autohtone produse pe care statul o poate parazita, în încercarea sa de a-şi elimina concurenţii învecinaţi pe calea războiului şi a dominaţiei militare. Tocmai din acest motiv procesul de integrare politică a fost frecvent însoţit de o integrare economică sporită, cu toate că nu fără excepţii, din moment ce celelalte lucruri nu rămân întotdeauna nemodificate. Cu toate acestea, pe măsură ce a avansat procesul prin care statele relativ mai liberale, în înţelesul clasic al cuvântului, au întrecut, din punct de vedere militar, pe cele mai puţin liberale - adică cu cât teritoriile au devenit mai largi, concurenţii rămaşi, mai puţini şi mai îndepărtaţi, iar migraţia inter-teritorială, mai costisitoare – s-a diminuat nevoia statului de a continua cu liberalismul său intern[24].

XII.

Mişcările secesioniste de pe cuprinsul Europei răsăritene sunt cel mai bun posibil instrument instituţional pentru a face să avanseze obiectivul popular al unei refaceri economice rapide. Indiferent de înclinaţiile politice, preponderent asistenţial-etatiste, sau de intenţiile statelor secesioniste, secesiunea posedă propria dinamică liberatoare: ea elimină dintr-o dată relaţiile opresive şi de împilare între diversele comunităţi etnice, culturale, religioase sau lingvistice, ce compun în prezent Europa de Est şi, în special, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia. Graţie simplului fapt că secesiunea presupune separarea unui număr mai restrâns de persoane dintr-unul mai mare, ea reprezintă un vot împotriva principiului democraţiei -- conducerea majorităţii -- şi în favoarea unei proprietăţi şi a unui drept de proprietate privat (descentralizat), mai degrabă decât majoritar. Cu cât este mai mică o ţară, cu atât este mai mare presiunea asupra statului de a opta pentru liberul-schimb. Este mai simplu, din punct de vedere tehnic, să de-socializezi proprietăţi de mai mici dimensiuni decât unele mai mari. Prin sporirea numărului de state şi teritorii concurente şi a ocaziilor pentru o migraţie inter-teritorială, un stat secesionist se găseşte sub o mai mare presiune de a adopta politici interne mai liberale, adică un sector privat mai amplu şi impozite şi reglementări mai reduse. Şi pretutindeni, pentru toate măsurile etatiste, este adevărat că, cu cât este mai redus teritoriul separat prin secesiune, cu atât mai repede va fi descoperită, şi probabil reparată, orice greşeală.

În plus faţă de acest fapt, deşi gândirea clasic-liberală este extrem de puţin răspândită pe cuprinsul Europei răsăritene, datorită deceniilor de neîncetată opresiune şi cenzurare, ideile liberale ale unei societăţi clădite pe proprietate privată şi contractualism nu sunt distribuite la fel de uniform. În pofida propagandei egalitare, în Iugoslavia există diferenţe enorme în ceea ce priveşte progresul cultural (imitarea vestului), de exemplu, între sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, muntenegreni şi albanezi, precum şi între catolici, ortodocşi şi musulmani. Sau, în Uniunea Sovietică, între germani, polonezi, ucraineni, ruşi, georgieni, români, armeni, azerbadjeni, turkmeni, cazaci, etc. În trecut, toate aceste populaţii au fost supuse de către guvernele lor centrale integrării forţate. Comunităţile de croaţi catolici, de pildă, au fost silite să nu practice „discriminarea” împotriva sârbilor ortodocşi şi să-i accepte în mijlocul lor. La fel, lituanienii au fost forţaţi să se asocieze cu ruşii, chiar dacă ei ar fi preferat separarea.

Integrarea forţată nu a dus însă la înflorirea unei culturi noi, universale şi, de aşteptat, superioare sau la o armonie inter-etnică. Acest lucru este acum dureros de adevărat. Din contră, după cum ne puteam aştepta, ea a accelerat lupta şi ostilitatea etnică şi a de-civilizat toate culturile şi populaţiile implicate. Graţie secesiunii, integrarea forţată din trecut este înlocuită cu o segregare fizică voluntară a diferitelor culturi şi cu competiţia dintre acestea, ca populaţii independente, separate, dar egale.

Primul efect al unei asemenea separări este acela că varietatea de forme statale şi de politici cultural distincte va spori. E posibil ca unele dintre ele să evolueze mai puţin fericit, din punctul de vedere al integrării şi prosperităţii economice, decât cele ce ar fi prevalat dacă statul centralizat ar fi rămas la putere. Altele vor cunoaşte un progres, iar rezultatul va depinde îndeosebi de intensitatea cu care cultura segregată va imita vestul, comparativ cu cultura dominantă a conducerii centrale. De exemplu, e posibil să fie mai rău pentru azerbadjeni să fie conduşi de un guvern autohton decât de cel fabricat de ruşi; ori pentru albanezii din Kosovo, să cadă în mâinile unui semen al lor decât în cele ale unui guvern sârb. În acelaşi timp, reformele economice din Lituania, Estonia şi Letonia vor fi probabil mai favorabile decât cele pe care le-ar fi avut pregătite guvernul rus. Cu siguranţă croaţii vor prospera mai mult sub o conducere croată decât sub una sârbească.

Un lucru şi mai important: întrucât neputinţa de a atinge obiectivul popular al unei renaşteri economice rapide şi al unei creşteri susţinute nu mai poate fi imputată dominaţiei culturale străine, ci trebuie recunoscută ca produs indigen, populaţia întreagă, precum şi statul implicat vor trebui să accepte o responsabilitate mai mare pentru propriile acţiuni. În condiţiile unei integrări forţate, orice greşeală poate constitui un blam la adresa unei culturi străine, iar toate succesele, însuşite. Existau, aşadar, puţine motive, ori deloc, pentru ca o cultură să înveţe de la alta. Sub un regim al celor „separaţi, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversităţii culturale, dar, în particular, şi a unor trepte distincte, vizibile ale progresului cultural. Dacă un popor doreşte în prezent să-şi îmbunătăţească sau să-şi menţină poziţia relativă faţă de o cultură concurentă, nimic nu îl poate ajuta decât educaţia discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze şi, dacă este posibil, să îmbunătăţească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile şi regulile specifice unor culturi mai avansate şi trebuie să le evite pe cele ale unor societăţi mai puţin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, aşa cum se întâmplă în cazul integrării forţate, secesiunea stimulează un proces competitiv al selecţiei şi al progresului cultural.

XIII.

În ce măsură dinamica eliberării, propulsată de mişcările secesioniste, va fi îndeajuns de puternică pentru a schimba scenariul de la o transformare etatist-asistenţială a Europei de Est într-o revoluţie auto-accelerantă a capitalismului laissez-faire liberal depinde direct de potenţa forţelor opozante, ale statului centralizat şi centralizator.

În pofida unui număr de insuccese semnificative, până în prezent aceste forţe au rămas puternice. Polonia, România şi Bulgaria sunt încă teritorial neatinse, în ciuda tendinţelor secesioniste printre germanii din Polonia, printre ungurii şi germanii din România şi turcii şi macedonenii din Bulgaria. Unificarea Germaniei de Vest şi de Est este un exemplu de centralizare. Cehii şi slovacii s-au separat, însă aceştia din urmă nu par să îi permită propriei minorităţi ungare să plece. Iugoslavia s-a dezmembrat iremediabil, cu toate că numai în urma unui război sângeros şi distructiv, dus de autoritatea centrală împotriva secesioniştilor[25]. Dar Croaţia cea recent independentă împiedică încă ţinuturile predominant sârbe să se desprindă în acelaşi mod de Croaţia, iar guvernul sârb ţine încă cu dinţii de fosta Serbie reunită şi variatele sale minorităţi etnice şi chiar încearcă să-şi rotunjească teritoriul pe seama Croaţiei. Situaţia în fosta Uniune Sovietică este similară. Conducerea centralizată a uniunii a dispărut, dar a fost înlocuită doar de o duzină din cele 15 foste republici ale Uniunii, în prezent state independente, în condiţiile în care există, în realitate, sute de populaţii de etnii diferite în interiorul fostei Uniuni.

Aproape toate încercările secesioniste cu bătaie mai lungă, inclusiv cele ale germanilor de pe Volga de a se separa de Rusia sau cele ale osetinilor de a deveni independenţi de Georgia, au fost înfrânte cu succes de noile lor autorităţi centrale ori sunt combătute în mod violent, ca în cazul Azerbadjan-ului şi al provinciei armene Nagorno-Karabakh. O dată cu formarea noii Comunităţi a Statelor Independente sub conducerea Rusiei şi cu majoritatea fostelor republici ale Uniunii ca membre, s-au făcut simţite tendinţe către recentralizare.

Tendinţele din Europa de Est către descentralizare pot într-adevăr să reprezinte o dislocare temporară a procesului în curs în direcţia opusă. Ele se pot dovedi a nu fi nimic altceva decât o distragere locală a atenţiei de la faptul că, văzut dintr-o perspectivă de ansamblu, procesul concentrării politice este mai aproape ca niciodată de punctul său terminus, cel al unui stat unic mondial. Există dovezi convingătoare în sprijinul acestei afirmaţii. Chiar înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei de Vest, îndeosebi a Germaniei Federale, şi asupra ţărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Indiciile poziţiei Statelor Unite sunt: prezenţa trupelor americane şi a bazelor militare; pactele NATO şi SEATO; sistemul Rezervelor Federale ca împrumutător sau furnizor de ultimă instanţă de lichidităţi pentru întreg sistemul bancar apusean; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internaţională; existenţa unor instituţii precum Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială.

În plus, hegemonia americană a hrănit constant integrarea politică a Europei occidentale. O dată cu stabilirea unei Bănci Centrale Europene şi a unei monezi europene (ECU), Comunitatea Europeană se aşteaptă să fie desăvârşită la răscrucea secolului – obiectiv a cărui probabilitate de realizare este acum îndoielnică.

În absenţa Imperiului sovietic şi a ameninţării militare sovietice, Statele Unite au răsărit ca unica, indiscutabila superputere militară mondială. Este astfel absolut normal ca guvernul Statelor Unite şi partenerii săi europeni subordonaţi să încerce acum să-şi utilizeze resursele militare şi financiare superioare pentru a-şi extinde puterea şi pentru a încorpora Europa de Est – pe o treaptă inferioară a ierarhiei – în actualul cartel apusean al guvernelor şi băncilor centrale. Evenimentele secesioniste ar stânjeni şi ar complica, desigur, aceste strădanii occidentale. Totuşi, aşa cum o arată exemplul Europei de Vest, independenţa naţională şi integrarea politică internaţională, în traducere: coordonarea şi armonizarea sistemelor de impozitare şi reglementare ale diferitelor ţări, sunt pe deplin compatibile. În plus, în pofida numărului crescând de state europene, prăbuşirea imperiului sovietic ar putea, de fapt, să reprezinte începutul integrării politice a întregii Europe şi să sune clopoţelul pentru o eră a „noii ordini mondiale” îndrumate de Statele Unite.

În cele din urmă, puterea relativă a forţelor centralizatoare versus cele descentralizatoare depinde de opinia publică şi e posibil ca acestea din urmă să nu poată fi ţinute sub control. Dacă realitatea economică a Europei de Est rămâne mult în urma aşteptărilor populaţiei, probabil că sentimentele secesioniste se vor intensifica. Dacă aceste simţăminte s-ar fundamenta pe şi ar găsi sprijin în recunoaşterea faptului că dezintegrarea politică şi integrarea economică sunt, în pofida miturilor propagandistice etatiste prevalente, pe deplin compatibile, făcând astfel secesiunea raţională din punct de vedere economic, forţele secesioniste s-ar putea dezvolta îndeajuns de mult pentru a răzbate cu succes prin tabuurile etatiste, încă populare: a) fiecare teritoriu independent trebuie să fie continuu (nu pot exista „insule” în interiorul unui teritoriu); şi b) fiecare teritoriu de acest fel trebuie să fie definit pe baza unor criterii etnice ori lingvistice (nu se poate produce nici o separare în interiorul unui teritoriu omogen din punct de vedere etnic sau lingvistic şi nu poate exista nici un teritoriu ce ar include oameni cu origini etnice sau limbi diferite şi care şi-ar defini identitatea pe baza unor criterii pur culturale).

Dacă se întâmplă astfel şi fostul imperiul sovietic s-ar dezintegra într-o conglomerare de sute de teritorii, regiuni şi oraşe independente, excepţiile devin covârşitoare, încât dinamica liberatoare a secesiunilor va câştiga îndeajuns de multă energie pentru a pune în mişcare o revoluţie capitalistă şi va scuti Europa estică de dezamăgirile economice ale etatismului asistenţial şi de pretenţiile umilitoare ale hegemoniei apusene.

Dacă dezintegrarea imperiului sovietic urmează acest scenariu, acest tip de evoluţii va avea, de asemenea, repercursiuni directe şi imediate asupra politicilor interne apusene. Apariţia unui mănunchi de „Hong Kong”-uri şi „Singapore”-uri est-europene şi imitarea succesului lor de către teritoriile învecinate ar atrage rapid cantităţi substanţiale de capital şi de talent antreprenorial vest-european. Această mişcare a capitalului şi a abilităţii ar agrava stagnarea statelor asistenţiale apusene. Confruntate cu crize economice şi fiscale în creştere, statele vest europene ar fi forţate să înceapă de-socializarea, de-reglementarea şi scăderea taxelor în propriile economii. În plus, încurajate de evoluţia Estului şi urmărind propria eliberare de sub opresiunea şi exploatarea practicată de statele centrale proprii, forţele secesioniste apusene ar fi întărite - printre ele, cea a irlandezilor, scoţienilor şi galilor în Marea Britanie, a flamanzilor în Belgia, a bascilor şi catalanilor în Spania şi a tirolezilor din sud în Italia, pentru a menţiona doar câteva.

În loc să contribuie indirect la formarea unei Europe integrate politic – idealul consensului statelor asistenţiale apusene – dezintegrarea imperiului sovietic poate deveni primul pas decisiv în direcţia unui ideal clasic-liberal fundamental diferit, aproape complet uitat, cu privire la o Europă unită: o Europă a sutelor de ţări, regiuni şi cantoane distincte şi a miilor de oraşe libere independente, precum „ciudăţeniile” actuale numite Monaco, St. Marino şi Andorra; o Europă cu posibilităţi mult sporite de migraţie justificată economic şi cu state liberale de mici dimensiuni; o Europă ce este integrată prin schimb liber şi o monedă-marfă internaţională, precum aurul.

XIV.

Par să fie slabe şanse, în prezent, ca socialismul est-european să fie înlocuit de orice altceva decât de etatismul apusean paternalist şi de un cartel statal, dominat de Occident, structurat pe criterii ierarhice, de reglementare a migraţiei, comerţului şi monedei discreţionare. Partizanul liberalismului clasic are negreşit o şansă mai mare ca niciodată de a schimba tot acest sistem, cu condiţia de suplinire a înclinaţiei sale pro-comerţ liber şi pro-imigraţie liberă cu o susţinere fermă a dreptului la secesiune.

Aceasta nu va contribui prea mult la resuscitarea liberalismului în Occident – cu toate că, în mod sigur, îi va spori popularitatea, dacă se va sublinia că mult-temutul „drept la imigraţia liberă” şi-a găsit întotdeauna o limitare naturală în dreptul celorlalţi oameni la secesiune şi în dreptul oricărui teritoriu segregat de a-şi stabili propriile norme de acceptare. În Europa de Est, acolo unde secesiunea mocneşte, unde legitimitatea statului este scăzută, iar teama faţă de reînnoirea unei hegemonii străine, mare, susţinătorul liberalismului clasic, furnizând oamenilor un motiv etic şi raţional pentru dorinţele lor secesioniste, în majoritate nearticulate, şi prezentând viziunea liberală a unei Europe unificate, se poate cu uşurinţă plasa în avangarda politicilor post-comuniste şi astfel să ajute la renaşterea unei mişcări clasic-liberale de masă.



* Apărut sub titlul „The Economic and Political Rationale for European Secessionism” în Secession, State & Liberty, p. 191-223, David Gordon, ed., Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1998.

Translated into Romanian and e-published with the author's permission.

© 2005, Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

[1] Conform unor cercetări recent întreprinse în Uniunea Sovietică, mai mult de 30 de procente din populaţie, adică aproape 100 de milioane, şi-au exprimat dorinţa de a emigra.

[2] Absenţa democraţiei (a alegerilor multi-partide) nu are, de fapt, nimic esenţial în comun cu situaţia deplorabilă a socialismului. În mod clar, nu principiul de selectare a politicienilor a fost acela ce a produs ineficienţele socialismului, ci politica şi luarea deciziei politice în sine sunt responsabile. În condiţiile unor factori de producţie socializaţi, fiecare decizie necesită asentimentul colectiv. Pentru producătorul individual este lipsită de importanţă modalitatea prin care sunt aleşi cei ce îşi dau acordul. Ce contează pentru el este doar faptul că această permisiune trebuie căutată. Cât timp durează această stare de lucruri, stimulentul producătorilor de a obţine ceva este redus, iar sărăcirea va continua. Opusul socialismului este, aşadar, nu democraţia, ci proprietatea privată şi capitalismul, ca ordine socială clădită pe recunoaşterea proprietăţii private. Proprietatea privată este tot atât de incompatibilă cu democraţia, pe cât este cu orice altă formă de guvernare politică. Proprietatea privată presupune o societate complet de-politizată sau, cu cuvintele lui Marx, o anarhie a producţiei, în care nu guvernează nimeni, iar toate relaţiile între producători sunt voluntare, prin urmare, reciproc avantajoase.

[3] Este elocvent pentru calitatea manualelor americane ce tratează subiectul analizei comparative a sistemelor economice faptul că majoritatea nici măcar nu menţionează cuvântul „migraţie” şi „limite ale migraţiei” în index şi cu greu găseşti vreunul care să acorde o atenţie sistematică fluxului internaţional al populaţiei. De la această eroare fundamentală este doar un pas până la concluziile trase înainte de 1989, perverse precum cea a lui Paul Samuelson şi a altor „experţi” mai puţin cunoscuţi, că dezvoltarea economică a Uniunii Sovietice şi a Europei de răsărit a fost, în general, o reuşită – în tot acest răstimp nici un stat din Europa de est nu a acordat poporului său dreptul la libera emigrare, cererile de acordare a permiselor de emigrare erau văzute ca infracţiuni ce merită să fie pedepsite, iar indivizii ce încercau să iasă se confruntau cu ameninţarea foarte reală de a fi împuşcaţi fără milă.

[4] Cazul Germaniei de Est este din nou sugestiv. Înainte de construirea Zidului, ieşeau mai mult de 1000 de persoane pe zi. În vara lui 1989, când Ungaria socialistă începea să-şi deschidă graniţele cu Austria, şi o dată cu dărâmarea Zidului din Berlin pe 9 noiembrie 1989, fluxul de emigranţi est-germani a crescut rapid la mai mult de 2000 de persoane zilnic.

[5] Cu toate că o politică de tipul „privatizare completă – schimb liber – renunţare la impozitare” nu poate crea bogăţie dintr-un moment în altul, ea produce instantaneu un motiv de a nu mai emigra. Chiar dacă ratele salariale în Europa occidentală ar rămâne mai mari pe moment (datorită acumulării trecute superioare a capitalului), producţia viitoare ar deveni mai puţin costisitoare decât în economiile accentuat impozitate şi reglementate din Europa occidentală. Alegând, în schimb, o politică de reducere graduală a sectorului de stat de la aproape 100% la nivelul Europei occidentale (unde cheltuielile de stat totale, inclusiv plăţile legate de asigurările sociale, ajung în general la aproximativ 50 de procente din PNB), valul emigraţiei actuale poate fi într-o oarecare măsură diminuat, dar migraţia spre vest va deveni permanentă, din moment ce nivelul veniturilor prezente şi al celor viitoare din Europa de vest se va menţine superior celui din est. O dată în plus, acest lucru este cel mai bine exemplificat de Germania. De la unificarea monetară din 2 iulie 1990 şi încorporarea estului de către Germania Federală pe 2 octombrie 1990, numărul emigranţilor a scăzut, aşa cum se anticipase. Cu toate acestea, întrucât sectorul de stat în fosta Germanie de Est a rămas mult mai extins decât cel din vest (în decursul unui an de privatizare, doar 700 din cele 9000 de „unităţi productive” est-germane au fost privatizate, în timp ce structura de impozitare şi de reglementare vestică a fost cu totul exportată către est), până în prezent, emigraţia din est către vest a continuat la o rată de mai mult de 500 de persoane zilnic.

[6] Aceasta duce la efecte perverse, ca în cazul lui Troţki – un ucigaş şi un jefuitor ce fugea de un altul, şi mai puternic decât el – care a găsit adăpost în occident mai uşor decât oameni ce nu au alt motiv de a emigra decât acela de a scăpa de ucigaşi şi de spoliatori.

[7] Încă şi mai spectaculoasă a fost creşterea în unele ţări mai mici. Pe parcursul aceleiaşi perioade, populaţia Elveţiei a sporit cu aproape 30 de procente, iar cea a Olandei, cu mai mult de 40 de procente.

[8] Performanţa Germaniei Federale a fost depăşită de cea a Elveţiei. Cu un procent mai ridicat de străini – mai mult de 15% -- decât oricare altă ţară, la mijlocul anilor ’60 Elveţia a câştigat statutul de cea mai prosperă ţară din lume.

[9] În 1938, în toate marile ţări – Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia – cheltuielile statului ca procent din PNB au sporit de mai mult de două ori, comparativ cu nivelul lor de dinainte de primul război mondial (de la aproximativ 15% la undeva între 30-40%).

[10] La începutul anilor ’70, ocuparea în sectorul agricol a scăzut la 15 procente în Italia, la 13 procente în Franţa şi 7 procente în Germania Federală. Veniturile per capita, până la sfârşitul anilor ’60, crescuseră în medie cu 5% pe an.

[11] În Italia, cheltuielile totale ale statului ca procent din PNB au fost de 35% în 1938 şi de aproximativ 40% în 1947. Ele au tot scăzut de la acest nivel până la sfârşitul anilor ’50, la mai puţin de 30%, pentru a începe din nou să crească, atingând la sfârşitul anilor ’60 nivelul de dinainte de al doilea război mondial şi depăşind 50% la mijlocul anilor ’70. În Germania, procentul s-a menţinut la aproape 40% în 1938 şi la mai puţin de 30% în 1950. Pe la mijlocul anilor ’60, a sporit din nou la nivelul atins înainte de cel de-al doilea război mondial, pentru ca la sfârşitul anilor ’70 să atingă 50%. În Franţa, procentul cheltuielilor totale ale statului în PNB a fost de 30% în 1938, 38% în 1947, şi mai mult de 40% în 1956. A scăzut uşor apoi, nu a depăşit până la sfârşitul anilor ’70 nivelul din 1956, pentru a atinge borna de 50% la începutul anilor ’80. Putem compara această evoluţie cu cea a Marii Britanii, una dintre cele mai puţin performante economii occidentale postbelice: 29% în 1938, 36% în 1948, o scădere la 32% în 1955, iar apoi o creştere neîntreruptă, atingând 40% la mijlocul anilor ’60 şi 50%, zece ani mai târziu. La celălalt pol, Elveţia, cea mai înfloritoare ţară a Europei, arată un 24% în 1938, 25% în 1948, 20% în 1950, un nivel scăzut de 17% în 1956, din nou 20% la mijlocul anilor ’60, şi nu va reveni la nivelul antebelic până la mijlocul anilor ’70.

[12] Acest colaps ar veni încă şi mai devreme dacă imigranţilor est-europeni li s-ar acorda dreptul la vot, cum mulţi dintre ei sunt ignoranţi din punct de vedere economic, petrecându-şi viaţa sub un socialism dezvoltat şi având ideile etatist-paternaliste înfipte bine în configuraţia lor mentală.

[13] Reformele din Italia şi Germania au avut loc în pofida înfrângerii militare şi a ocupării şi au fost conduse, în general, în ciuda şi protejat faţă de opinia publică predominantă, cu înclinaţii stângiste. Influenţa temporară a lui Luigi Einaudi nu s-a datorat tăriei suportului său politic, ci faptului că el reprezenta o departajare netă de fascism şi o revenire la burghezia pre-fascistă comercială nord-italiană. Deja recunoscut în calitate de economist şi politician, Einaudi s-a retras din viaţa publică după preluarea puterii de către fascişti şi a petrecut ultimii ani ai epocii fasciste exilat în Elveţia. Ludwig Erhard, nemânjit de vreo asociere cu naţional-socialiştii, totuşi fără nici un nume sau putere politică pe care să se bazeze, a fost de fapt numit în poziţia sa economic atotputernică de către forţele militare de ocupaţie. El a introdus pachetul iniţial de reforme prin ordin administrativ, fără a fi controlat sau constrâns de nici o procedură democratică. În mod similar, influenţa lui Jacques Rueff nu s-a sprijinit pe un fundament politic, ci s-a datorat legăturii sale personale cu de Gaulle şi puterilor potenţate pe care acesta din urmă le crease pentru preşedinţia sa sub constituţia celei de-a cincea Republici.

[14] În Elveţia, partidele socialiste se bucurau într-o mai mică măsură de sprijin din partea populaţiei – în general în jurul a 25 de procente - şi situaţia a rămas astfel.

[15] Reprezentativ pentru opinia publică predominant etatist-socialistă este faptul că însăşi Uniunea Creştin Democrată conservatoare, nou-înfiinţată în Germania Federală, susţinea în programul său Ahlen din 1947 că „sistemul economic capitalist nu a apreciat cum se cuvine interesele vitale ale poporului german legate de stat şi societate” şi cerea, în consecinţă, politici de socializare pe scară largă.

[16] Cel mai bun indicator pentru uniformizarea ideologică ce a avut loc pe tot cuprinsul Europei occidentale este declinul partidelor comuniste şi ridicarea simultană a partidelor socialiste şi a celor social-democrate. Ca şi în Germania Federală, după o reprezentare relativ puternică în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, partidele comuniste din Austria, Elveţia, Beldia, Olanda şi din ţările scandinave au fost rapid reduse la dimensiuni nesemnificative. În Portugalia şi Spania post-dictatorială, evoluţia a fost asemănătoare. În Franţa, declinul sistematic al partidului comunist a început la sfârşitul anilor ’50; în Italia, a debutat pe parcursul anilor ’70, pentru ca anii ’80 să aducă demistificarea Partidului Laburist din Marea Britanie. Cu toate acestea, popularitatea aripei social-democratice, reformate a mişcării socialiste treptat a sporit; iar de-a lungul anilor ’70 şi ’80, partidele social-democratice au atins culmea puterii pentru prima dată nu numai în Germania, dar şi în Austria, Spania, Portugalia, Grecia şi Franţa.

[17] Vezi nota 5 de mai sus.

[18] Vezi nota 2 de mai sus.

[19] Cu titlu de comparaţie, angajarea totală în sectorul de stat în Europa occidentală atinge în general 5 până la 10% din populaţie. În Europa de răsărit, circa 15% din populaţie erau membri ai partidului comunist.

[20] Germania, de pildă, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, era formată din 234 ţări independente, 51 de oraşe libere şi aproape 1500 de proprietăţi seniorale independente. La începutul secolului al XIX-lea, numărul teritoriilor independente a scăzut sub 50.

[21] Cu toate că nu fără greşeli referitoare la politicile lor de liber-schimb, Elveţia şi mai redusul Lichtenstein oferă o excelentă ilustrare a acestui fapt.

[22] Să luăm exemplul unui proprietar de pământ ca cel mai redus imaginabil teritoriu independent. Prin participarea la schimbul liber, nimic nu-l împiedică pe acest proprietar să devină cel mai bogat om de pe pământ. Existenţa oricărui individ bogat aiurea este o dovadă grăitoare a acestui adevăr elementar. Pe de altă parte, dacă proprietarul nostru decide – în mod voluntar, din moment ce este singura persoană implicată – că doreşte să renunţe la orice schimb inter-teritorial, urmarea va fi o sărăcie lucie. Faptul că pustnicii sunt practic inexistenţi ilustrează ideea că costurile protecţionismului devin tot mai prohibitive, cu cât piaţa internă este mai redusă.

[23] Este evident posibil – stau mărturie ţările Europei occidentale – ca guvernele centrale ale unor teritorii largi cu milioane de cetăţeni să perceapă impozite asupra propriilor economii în valoare de jumătate ori chiar mai mult din produsul intern. Este în egală măsură posibil ca aceste conduceri centrale să meargă atât de departe, încât să exproprieze aproape întreaga proprietate privată – de data aceasta, trecutul comunist al Europei răsăritene depune mărturie. Spre deosebire de aceste două situaţii, este dificil să ne imaginăm cum un tată îşi poate taxa fiul, sau un primar, populaţia satului, în aceeaşi măsură, fără a provoca proteste sau emigrare. Într-adevăr, datorită mărimii limitate a teritoriilor implicate, precum şi a existenţei unei multitudini de alte gospodării sau sate independente, chiar regimurile de sclavie personală tind să fie mai puţin spoliatoare pentru supuşii săi decât proprietatea sclavagistă a statului central de mari dimensiuni, caracteristică fostei Uniuni Sovietice. Uciderea sclavilor personali, ca formă ultimă a dezintegrării economice, a fost rară în sistemele de sclavie personală. În Uniunea Sovietică, aceasta a avut loc pe scară largă, cu mai multe milioane de incidente. De asemenea, speranţa de viaţă a sclavilor personali a sporit, paralel cu tendinţa generală. În Uniunea Sovietică a scăzut în ultimele decenii, chiar exceptând milioanele de tragedii.

[24] În lumina acestor precizări referitoare la relaţia dialectică dintre integrarea politică şi cea economică, o mare parte din istoria modernă a Europei poate fi diferit interpretată. În primul rând, afirmaţia că dezintegrarea politică şi integrarea economică nu sunt numai compatibile, ci pozitiv corelate este pusă în evidenţă de faptul că prima înflorire a capitalismului a avut loc în condiţiile unei puteri politice puternic descentralizate: în nordul Italiei şi în sudul Germaniei. În al doilea rând, că procesul integrării politice (expansiunea teritorială) nu îngrădeşte în mod necesar integrarea economică, ci în realitate o poate promova, atâta timp cât presupune cucerirea teritorială a unor guvernări mai puţin liberale de către unele mai liberale, este ilustrat de faptul că Revoluţia Industrială modernă a avut loc în Anglia şi Franţa centralizate. Iar în al treilea rând, ideea că integrarea politică duce la dezintegrare economică cu cât procesul de concentrare teritorială se apropie de sfârşit este evidenţiată prin aceea că liberalismul, odinioară dominant, a fost înlocuit treptat de un etatism paternalist tot mai accentuat, începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea. Procesul de concentrare în interiorul Europei a ajuns la un final, o dată cu unificarea politică a Italiei şi Germaniei – şi chiar de la sfârşitul primului război mondial şi, mai cu seamă, de la al doilea război mondial – de când Statele Unite s-au instituit ca putere dominantă militar, hegemonică asupra Europei occidentale (şi a majorităţii restului lumii) şi şi-au făcut obiectiv principal al politicii externe din prezervarea status quo-ului teritorial.

[25] Conducerea centrală a Iugoslaviei a fost încurajată să se implice în aceste măsuri, mai degrabă drastice, de către proclamaţiile anti-secesioniste ale conducerilor Comunităţii Europene şi Statelor Unite. Acceptarea legitimităţii actelor de secesiune de către guvernele statelor occidentale – în Iugoslavia, pentru Slovenia şi Croaţia, ca şi în cazul statelor baltice cu Uniunea Sovietică – a venit întotdeauna după ce realitatea (oricât de neplăcută ar fi) nu mai putea fi trecută cu vederea.


© Institutul Ludwig von Mises - România