Producţia privată de apărare

Hans-Hermann Hoppe

Traducere din limba engleză de Dana Lazăr şi Emanuel-Mihail Socaciu *

Printre credinţele cele mai populare şi mai pline de consecinţe ale epocii noastre se numără şi aceea în securitatea colectivă. Pe această credinţă se bazează însăşi legitimitatea statutului modern.

Voi demonstra că ideea securităţii colective este un mit care nu poate justifica statul modern, şi că întreaga producţie de securitate este şi trebuie să fie privată. Înainte de a ajunge la această concluzie, voi începe însă prin formularea problemei. Înainte de toate, voi prezenta o reconstrucţie în doi paşi a mitului securităţii colective, iar fiecare pas va duce la câteva discuţii teoretice.

Mitul securităţii colective poate fi numit şi "mitul hobbesian". Thomas Hobbes, împreună cu nenumăraţi alţi filosofi politici şi economişti ce i-au urmat, au susţinut că, în starea naturală, oamenii ar fi în mod constant agresivi unii faţă de alţii. Homo homini lupus est. În jargonul modern, în starea naturală ar predomina o permanentă “subproducţie” de securitate. Fiecare individ, lăsat la latitudinea propriilor resurse şi planuri, ar cheltui “prea puţin” pentru propria sa protecţie şi, prin urmare, ar rezulta o stare permanentă de război interpersonal. Soluţia la această situaţie, presupusă a fi intolerabilă, conform lui Hobbes şi continuatorilor săi, este instituirea unui stat. Pentru a ajunge la o cooperare paşnică între ei, doi indivizi, A şi B au nevoie de o a treia parte independentă, S, ca suprem judecător şi arbitru (peacemaker). Totuşi, această a treia parte, S, nu este doar un alt individ, iar bunul furnizat de S, securitatea, nu este doar un alt bun “privat”. Mai degrabă, S este un suveran şi are, în această calitate, două puteri distinctive. Pe de o parte, S poate împiedica supuşii săi, A şi B, să caute protecţie la altcineva în afară de el; adică S deţine un monopol teritorial obligatoriu al protecţiei. Pe de altă parte, S poate decide în mod unilateral cât de mult trebuie să cheltuiască A şi B pentru propria lor securitate; adică S are puterea să impună taxe pentru a furniza securitate în mod “colectiv”.

Pentru a comenta acest argument, este de prea puţin folos discutarea faptului dacă omul este sau nu atât de rău şi asemănător lupului pe cât l-a presupus Hobbes a fi, cu excepţia observaţiei că teza lui Hobbes nu poate avea înţelesul că omul este condus numai şi în mod exclusiv de instinctele agresive. Dacă ar fi fost aşa, omenirea ar fi dispărut de multă vreme. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat demonstrează că omul posedă, de asemenea, raţiune, şi că este capabil să îşi controleze impulsurile naturale. Controversa apare numai în ceea ce priveşte soluţia hobbesiană. Dată fiind natura omului, de animal raţional, soluţia propusă pentru problema insecurităţii reprezintă oare o îmbunătăţire? Poate instituirea unui stat să restrângă comportamentul agresiv şi să promoveze cooperarea paşnică şi, astfel, să furnizeze o securitate privată şi o protecţie mai bune? Dificultăţile care afectează argumentul lui Hobbes sunt evidente. Pentru că, indiferent cât de răi sunt oamenii, S (fie el rege, dictator sau preşedinte ales) este, la rândul său, unul dintre ei. Natura omului nu este transformată prin faptul că el devine S. Totuşi, cum poate exista o mai bună protecţie pentru A şi B, dacă S trebuie să-i impoziteze pentru a o furniza? Nu este oare vorba de o contradicţie chiar în interiorul construcţiei lui S, ca instituţie ce protejează proprietatea prin mijlocirea exproprierilor? De fapt, nu este acest lucru exact ceea ce noi denumim (mult mai adecvat) o protecţie de tip mafiot? Cu siguranţă, S va face pace între A şi B, dar numai astfel încât el însuşi să-i poată jefui pe amândoi cât mai profitabil. Cu siguranţă S este mai bine protejat, dar cu cât el este mai protejat, cu atât A şi B sunt mai puţin protejaţi faţă de atacurile din partea lui S. S-ar părea că securitatea colectivă nu este mai bună decât securitatea privată. Mai degrabă, securitatea privată a statului, S, este cea realizată prin expropriere, adică prin dezarmarea economică a supuşilor săi. În plus, etatiştii, de la Thomas Hobbes la James Buchanan, au susţinut că un stat protector, S, ar apărea ca rezultat al unui gen de contract “constituţional”. [1] Însă care om în toate minţile ar fi de acord cu un contract care îi permite protectorului său să decidă în mod unilateral şi irevocabil suma pe care el trebuie să o plătească pentru protecţia sa? În fapt, nimeni nu şi-a dat vreodată un astfel de acord! [2]

Voi întrerupe discuţia aceasta aici şi mă voi reîntoarce la reconstrucţia mitului hobbesian. Odată ce este presupus că, pentru a institui o cooperare paşnică între A şi B, este necesar un stat S, se ajunge la o dublă concluzie. Dacă există mai mult decât un singur stat, (S1, S2, S3...) atunci, din aceleaşi motive pentru care se presupune că nu poate exista pace între A şi B în lipsa lui S, nu va putea exista pace nici între statele S1, S2 şi S3, atâta timp cât ele rămân în starea naturală (adică starea de anarhie) în relaţiile dintre ele. În consecinţă, pentru a atinge pacea universală, sunt necesare centralizarea politică, unificarea şi, în cele din urmă, stabilirea unui unic stat mondial.

În comentariul asupra acestui argument este util, în primul rând, să indicăm ceea ce poate fi considerat ca necontroversabil. Pentru început, trebuie spus că argumentul este într-un anumit sens corect. Dacă premisa este corectă, atunci concluzia menţionată decurge din ea. Presupoziţiile empirice ale abordării hobbesiene par, de asemenea, la prima vedere, să fie susţinute de fapte. Este adevărat că statele sunt, în mod constant, în stare de război unele cu altele şi că pare să existe o tendinţa istorică spre centralizarea politică şi spre o guvernare globală. Problemele apar numai în ceea ce priveşte explicarea acestui fapt şi a acestei tendinţe şi în privinţa tezei că un singur stat unificat al întregii lumi ar reprezenta o îmbunătăţire în producţia de securitate şi de protecţie a persoanelor private. Înainte de toate, se pare că există o “anomalie” empirică, de care argumentul hobbesian nu poate da seama. Motivul războaielor dintre diferite state (S1, S2, S3), în conformitate cu Hobbes, este faptul că acestea se găsesc într-o stare de anarhie unele faţă de altele. Totuşi, înainte de apariţia unui singur stat al întregii lumi, nu numai S1, S2 şi S3 se găsesc într-o stare de anarhie unele faţă de altele, ci, în fapt, fiecare supus al unui stat se află în starea de anarhie faţă de fiecare supus al oricărui alt stat. În consecinţă, ar trebui să existe la fel de mult război şi la fel de multă agresiune între cetăţenii privaţi ai diferitelor state, ca şi între acele state. La nivel empiric, însă, lucrurile nu stau aşa. Relaţiile private între străini par să fie în mod semnificativ mai puţin războinice decât relaţiile dintre diferite guverne. Iar acest lucru nu pare surprinzător. La urma urmei, un agent de stat S, în contrast cu oricare dintre supuşii săi, se poate baza pe impozitarea internă pentru a-şi conduce “afacerile externe”. Dată fiind agresivitatea sa umană naturală, oricât de multă sau puţină ar fi aceasta la început, nu este oare evident că S va fi mult mai neruşinat şi mai agresiv în purtarea sa faţă de străini, atunci când el poate externaliza costurile comportamentului său, pentru a fi suportate de alţii? Cu siguranţă, eu sunt gata să îmi asum riscuri mai mari şi să mă angajez în mai multe provocări şi agresiuni, dacă îi pot face pe alţii să plătească pentru aceasta. Şi cu siguranţă că există o tendinţă a fiecărui stat (a fiecărei organizaţii de protecţie de tip mafiot) să dorească să-şi extindă monopolul protecţiei teritoriale în detrimentul altor state, şi astfel să se ajungă, ca rezultat ultim al concurenţei interstatale, la un guvern al întregii lumi. [3] Dar cum poate un astfel de guvern să reprezinte o îmbunătăţire a producţiei de securitate şi protecţie pentru persoanele private? Teza opusă pare mai degrabă să fie cea adevărată. Statul mondial este învingătorul tuturor războaielor şi cea din urmă organizaţie de protecţie mafiotă care a supravieţuit. Acest lucru nu îl face oare deosebit de periculos? Iar puterea fizică a oricărui guvern mondial unic nu va fi, oare, copleşitoare în comparaţie cu cea a oricăruia dintre supuşii săi individuali?

Datele empirice

Întrerup aici consideraţiile teoretice abstracte, pentru o scurtă trecere în revistă a datelor empirice relevante pentru problema noastră. Aşa cum am observat dintru început, mitul securităţii colective este pe cât de răspândit, pe atât de plin de consecinţe. Nu cunosc nici un studiu asupra acestei probleme, dar aş îndrăzni să prezic faptul că mitul hobbesian este acceptat, mai mult sau mai puţin necondiţionat, de mai mult de 90% din populaţia adultă. Totuşi, a crede un lucru nu îl face să fie adevărat. Mai degrabă, dacă ceea ce crede cineva este fals, atunci acţiunile sale bazate pe această credinţă vor duce la eşec. Dar ce ne arată datele empirice? Confirmă ele poziţia lui Hobbes şi a continuatorilor săi, sau confirmă temerile şi obiecţiile anarhiste opuse?

Statele Unite au fost în mod explicit fondate ca stat “protectiv”, à la Hobbes. Voi cita, în acest sens, din Declaraţia de independenţă a lui Jefferson: "Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la viaţă, la libertate şi la urmărirea fericirii. Că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşi derivă puterile lor drepte din consimţământul celor guvernaţi.” [trad. de Mihaela Gafencu-Cristescu, rectificată în urma confruntării cu originalul, după Melvin I. Urofsky (ed.), Texte fundamentale ale democraţiei americane, Teora, Bucureşti, 1998 – n. tr.] Iată deci că guvernul S.U.A. a fost instituit pentru a îndeplini o singură sarcină: protecţia vieţii şi a proprietăţii. Astfel, el ar trebui să ne dea exemplul perfect pe baza căruia să judecăm validitatea pretenţiei hobbesiene cu privire la rolul de protector al statului. După mai mult de două secole de etatism protectiv, care este statutul protecţiei noastre şi al cooperării umane paşnice? A reprezentat experimentul american al etatismului protectiv un succes?

Conform declaraţiilor conducătorilor statului nostru şi celor ale bodyguarzilor lor intelectuali (mai numeroşi azi decât oricând înainte), suntem astăzi mai bine protejaţi şi mai în siguranţă decât oricând. Suntem, chipurile, protejaţi de încălzirea şi de răcirea globală, de dispariţia animalelor şi plantelor, de abuzurile soţilor şi ale soţiilor, ale părinţilor şi ale patronilor, de sărăcie, boală, dezastru, ignoranţă, prejudecăţi, rasism, sexism, homofobie, şi de nenumărate alte ameninţări şi pericole publice. În fapt, lucrurile sunt însă izbitor de diferite. Pentru a ne furniza toată această “protecţie”, managerii statului expropriază an de an mai mult de 40% din venitul producătorilor privaţi. Datoriile şi obligaţiile guvernului au crescut neîntrerupt, crescând astfel şi nevoia unor exproprieri viitoare. Datorită substituţiei etalonului-aur cu bani de hârtie emişi de guvern, insecuritatea financiară a crescut dramatic, iar noi suntem în mod continuu jefuiţi prin deprecierea monedei. Fiecare detaliu al vieţii private, al proprietăţii, al comerţului şi al contractului este reglementat prin munţi din ce în ce mai mari de legi (legislaţie), ceea ce creează o permanentă incertitudine legală şi un perpetuu hazard moral. În particular, am fost deposedaţi în mod gradual de dreptul de excludere, presupus chiar de conceptul de proprietate privată. Ca vânzători, noi nu putem vinde cui dorim, iar în calitate de cumpărători nu putem cumpăra de la oricine dorim. Ca membri ai asociaţiilor, nu ni se permite să încheiem orice convenţie restrictivă, despre care noi credem că este mutual benefică. Ca americani, trebuie să acceptăm, în postură de vecini, imigranţi pe care nu-i dorim. Ca profesori, nu ne putem dispensa de studenţii leneşi şi prost crescuţi. Ca patroni, suntem obligaţi să păstrăm angajaţii incompetenţi şi ruinători. Ca proprietari imobiliari, suntem obligaţi să facem faţă chiriaşilor cei mai răi. Ca bancheri şi ca agenţi de asigurări, nu ni se permite să evităm persoanele asociate cu riscuri prea mari. Ca proprietari de restaurante sau de baruri, trebuie să servim clienţi care nu sunt bineveniţi. Ca membri ai asociaţiilor private, suntem obligaţi să acceptăm indivizi şi acţiuni care violează propriile noastre reguli şi restricţii. Pe scurt, cu cât statul şi-a mărit cheltuielile pentru securitate “socială” şi siguranţă “publică”, cu atât s-au erodat mai mult drepturile ce ţin de proprietatea noastră privată, cu atât proprietatea noastră a fost în mai mare măsură expropriată, confiscată, distrusă sau depreciată, şi cu atât am fost mai deposedaţi de chiar fundamentul întregii protecţii: independenţa economică, puterea financiară şi averea personală. [4] Drumul fiecărui preşedinte şi, practic, al fiecărui membru al congresului, este pavat cu sute de mii, dacă nu cu milioane de victime fără nume ale ruinei economice personale, ale falimentelor financiare, ale sărăciei, disperării, privaţiunii şi frustrării.

Tabloul apare chiar şi mai lugubru, atunci când luăm în consideraţie afacerile externe. Niciodată, de-a lungul întregii lor istorii, Statele Unite continentale nu au fost atacate teritorial de către vreo armată străină. (Pearl Harbor a fost rezultatul unei provocări anterioare a S.U.A.) Cu toate acestea, S.U.A. se disting prin faptul că au avut un guvern care a declarat război unei mari părţi a propriei sale populaţii, şi a fost angajat în uciderea absurdă a sute de mii dintre proprii săi cetăţeni. Mai mult, în timp ce relaţiile dintre cetăţenii americani şi străini nu par să fie neobişnuit de tensionate, aproape de la bun început guvernul S.U.A. a practicat un neobosit expansionism agresiv. Începând cu războiul hispano-american, culminând cu primul şi cu al doilea război mondial, şi continuând până în prezent, guvernul S.U.A. s-a angajat în sute de conflicte străine şi s-a ridicat la rangul de putere imperialistă dominantă a lumii. Astfel, aproape fiecare preşedinte, de la începutul acestui secol până azi, a fost, de asemenea, responsabil pentru uciderea sau înfometarea a nenumăraţi străini nevinovaţi, din întreaga lume. Pe scurt, în timp ce noi am devenit tot mai neajutoraţi, mai săraci, mai ameninţaţi şi mai lipsiţi de siguranţă, guvernul S.U.A. a devenit din ce în ce mai neruşinat şi mai agresiv. În numele securităţii “naţionale”, el ne “apără”, înzestrat cu enorme stocuri de arme de agresiune şi de distrugere în masă, vânând noi şi noi “hitleri”, mari sau mici, şi vânând pe orice presupus simpatizant "hitlerist", oriunde şi pretutindeni în afara teritoriului S.U.A. [5]

Datele empirice par, aşadar, să fie clare. Credinţa într-un stat protectiv pare să fie o eroare manifestă, iar experimentul american al etatismului protectiv pare un insucces total. Guvernul S.U.A. nu ne protejează. Dimpotrivă, nu există un pericol mai mare pentru viaţa, proprietatea şi prosperitatea noastră, decât guvernul S.U.A, iar preşedintele S.U.A, în special, este cel mai ameninţător şi mai bine înarmat pericol din întreaga lume, capabil să ducă la ruină pe oricine i se opune şi să distrugă întregul glob.

Critica răspunsului etatist

Reacţia etatiştilor este foarte asemănătoare cu cea a socialiştilor, atunci când sunt puşi în faţa performanţelor economice dezastruoase ale Uniunii Sovietice şi ale sateliţilor ei. Ei nu neagă neapărat faptele dezamăgitoare, ci încearcă să le justifice prin afirmaţia că aceste fapte sunt rezultatul discrepanţei sistematice (al deviaţiei) dintre etatismul, respectiv socialismul, “real” şi cel “ideal” sau “adevărat”. Socialiştii pretind până astăzi că “adevăratul” socialism nu a fost infirmat prin datele empirice şi că totul ar fi fost bine şi ar fi rezultat o prosperitate nemaiîntâlnită, cu singura condiţie să fi fost implementat tipul de socialism al lui Troţki sau al lui Buharin, sau, mai bine, chiar al lor, mai degrabă decât cel al lui Stalin. În mod similar, etatiştii interpretează toate datele empirice aparent adverse ca fiind pur şi simplu accidentale. Dacă pur şi simplu un alt preşedinte ar fi venit la putere la un anumit moment sau altul din istorie, dacă o anumită schimbare constituţională sau un anumit amendament ar fi fost adoptate, totul ar fi fost minunat şi am fi avut parte de o securitate şi o pace fără egal. Într-adevăr, acest lucru se mai poate întâmpla încă, în viitor, cu condiţia să fie aplicate politicile recomandate de ei.

Am învăţat de la Ludwig von Mises cum să răspundem strategiei de eludare (imunizare) adoptate de socialişti. [6] Atâta timp cât caracteristica definitorie (esenţa) socialismului, adică absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie, rămâne în vigoare, nici o reformă nu va fi de vreun ajutor. Ideea unei economii socialiste este o contradictio in adjecto , iar pretenţia că socialismul reprezintă un mod mai eficient şi superior de producţie socială este absurdă. Pentru a-ţi atinge scopurile în mod eficient şi nerisipitor, în cadrul unei economii de schimb bazată pe diviziunea muncii, este necesar să te angajezi în calculul monetar (contabilitatea costurilor). Oriunde în afara unui sistem economic primitiv de gospodărie autarhică, calculul monetar este singura unealtă a acţiunii raţionale şi eficiente. Numai fiind capabil să compari aritmetic input-urile şi output-urile în termenii unui mijloc comun de schimb (banii) poate un agent să determine dacă acţiunile sale sunt încununate de succes sau nu. Într-un clar contrast, socialismul înseamnă să nu ai nici un fel de economie, să nu economiseşti deloc, deoarece, în aceste condiţii, calculul monetar şi contabilitatea costurilor sunt, prin definiţie, imposibile. Dacă nu există proprietate privată asupra factorilor de producţie, atunci nu există preţuri pentru nici un factor de producţie; prin urmare este imposibil să determini dacă ei sunt sau nu folosiţi în mod economic. Astfel, socialismul nu reprezintă un mod de producţie superior, ci mai degrabă un haos economic şi o regresie spre primitivism.

Modul de a răspunde la strategia etatistă de imunizare a fost explicat de către Murray N. Rothbard .[7] Dar lecţia lui Rothbard, deşi era la fel de simplă şi de clară, şi avea chiar mai multe implicaţii importante, a rămas până astăzi mult mai puţin cunoscută şi apreciată. Atâta timp cât caracteristica definitorie (esenţa) statului rămâne în vigoare, a explicat el, orice reformă, fie ea la nivel personal sau la nivelul constituţiei, nu va fi de nici un folos. Dat fiind principiul etatist de guvernare (monopolul judiciar şi puterea de impozitare), orice încercare de a limita puterea statului şi de a asigura viaţa şi proprietatea indivizilor este iluzorie. Sub auspicii monopoliste preţul dreptăţii şi al protecţiei trebuie să crească, iar calitatea lor trebuie să scadă. O agenţie de protecţie bazată pe impozitare este o contradicţie în termeni, iar existenţa ei va duce la din ce în ce mai multe taxe, şi la din ce în ce mai puţină protecţie. Chiar dacă un guvern îşi limitează activităţile exclusiv la protecţia drepturilor de proprietate preexistente (aşa cum este ţinut să procedeze un stat “protectiv”), ar apărea imediat întrebarea cât de multă securitate să se furnizeze. Motivat fiind (ca oricine altcineva) de interesul propriu şi de utilitatea negativă a muncii, dar investit cu puterea unică de a impozita, răspunsul oricărui guvern va fi invariabil acelaşi: să maximizeze cheltuielile pentru protecţie (şi aproape întreaga avuţie a unei naţiuni ar putea fi consumată pentru acoperirea costurilor protecţiei) şi, în acelaşi timp, să se minimizeze producţia de protecţie. Mai mult, un monopol judiciar trebuie să ducă la o deteriorare a calităţii dreptăţii şi a protecţiei. Dacă pentru dreptate şi pentru protecţie se poate apela numai la guvern, ele vor fi pervertite în favoarea guvernului, inclusiv prin intermediul constituţiilor şi al curţilor supreme de justiţie. Într-adevăr, constituţiile şi curţile supreme sunt constituţii şi curţi ale statului, iar orice limitări ale acţiunii guvernului ar putea ele conţine, sunt determinate de către chiar agenţii instituţiei în cauză. În consecinţă, definirea proprietăţii şi a protecţiei va fi continuu alterată, iar domeniul de jurisdicţie va fi extins în avantajul guvernului.

Prin urmare, a conchis Rothbard, la fel cum socialismul nu poate fi reformat, ci trebuie sa fie abolit pentru a se obţine prosperitatea, instituţia statului nu poate fi reformată, ci trebuie abolită pentru a obţine dreptatea şi protecţia. “Apărarea în cadrul unei societăţi libere (incluzând aici serviciile de apărare ale persoanei şi proprietăţii cum sunt protecţia poliţienească şi deciziile judiciare)”, scrie Rothbard, “ar trebui, prin urmare, să fie furnizată de către oameni sau firme care (a) îşi câştigă venitul în mod voluntar mai degrabă decât prin coerciţie şi (b) nu-şi arogă (aşa cum face Statul) monopolul obligatoriu al protecţiei poliţieneşti şi juridice. .... Firmele de apărare ar trebui să fie la fel de libere din punct de vedere concurenţial şi la fel de noncoercitive faţă de nonagresori, cum sunt toţi ceilalţi furnizori de bunuri şi servicii de pe piaţa liberă. Serviciile de apărare, la fel ca şi toate celelalte servicii, ar fi asigurate doar prin intermediul pieţei, şi nu altfel˝.[8] Adică, fiecare proprietar privat ar putea să beneficieze de avantajele diviziunii muncii şi să caute, apelând la cooperarea cu alţi proprietari, o mai bună protecţie a proprietăţii sale, decât cea care este posibilă prin autoapărare. Oricine ar putea, în privinţa serviciilor de protecţie şi a celor judiciare, să cumpere, să vândă sau să încheie contracte cu oricine altcineva, şi ar putea oricând, în mod unilateral, să întrerupă o asemenea cooperare cu alţii, şi să se reîntoarcă la autoapărare sau să-şi schimbe afiliaţia de asigurare a protecţiei.

Pledoarie pentru furnizarea privată a securităţii

Odată ce am reconstruit mitul securităţii colective (mitul statului) şi l-am criticat pe temeiuri teoretice şi empirice, trebuie acum să-mi asum sarcina de a construi argumentul pozitiv în favoarea securităţii private şi a protecţiei. Pentru a demitiza ideea securităţii colective, nu este suficient numai să surprindem eroarea implicată în noţiunea de stat protectiv. Este la fel de important, dacă nu chiar mai important, să ajungem la o înţelegere clară a modului în care ar funcţiona efectiv alternativa securităţii non-etatiste. Rothbard, pornind de la analiza deschizătoare de drumuri a economistului franco-belgian Gustav de Molinari, [9] ne-a oferit o schiţă a modului în care funcţionează un sistem de piaţă liberă al protecţiei şi al apărării. [10] De asemenea, le datorăm lui Morris şi Lindei Tannehill observaţii şi analize excepţionale asupra acestui subiect. [11] Pe urmele acestor autori, voi merge mai departe în analiza mea şi voi oferi o viziune mai cuprinzătoare a sistemului alternativ (non-etatist) al producţiei de securitate şi al capacităţii sale de a face faţă atacurilor, nu numai celor venite din partea indivizilor sau a bandelor, ci în special din partea statelor.

Există un acord larg răspândit (printre libertanienii-liberali ca Molinari, Rothbard şi soţii Tannehill, împreună cu majoritatea comentatorilor acestei probleme), conform căruia protecţia reprezintă o formă de asigurare, iar cheltuielile de protecţie reprezintă un fel de primă (preţ) de asigurare. În consecinţă, aşa cum ar sublinia mai ales Rothbard şi soţii Tannehill, în cadrul unei economii moderne complexe, bazată pe o diviziune a muncii răspândită în toată lumea, cei mai probabili candidaţi pentru oferirea serviciilor de protecţie şi de apărare sunt agenţiile de asigurare. Cu cât este mai bună protecţia proprietăţii asigurate, cu atât sunt mai mici pretenţiile de despăgubire şi, prin urmare, şi costurile agentului de asigurare. Astfel, a furniza o protecţie eficientă pare să fie în interesul financiar al fiecărui agent de asigurare; şi, de fapt, chiar şi acum, deşi statul le împiedică şi le impune restricţii, agenţiile de asigurare furnizează o gamă largă de servicii de protecţie şi de compensare clienţilor lor privaţi. Companiile de asigurare îndeplinesc o a doua cerinţă esenţială. Evident, oricine oferă servicii de protecţie trebuie, pentru a-şi găsi clienţi, să aibă capacitatea de a-şi respecta angajamentele. Adică, trebuie să posede mijloacele economice (atât resursele umane, cât şi resursele fizice), necesare pentru a-şi îndeplini sarcina de a face faţă pericolelor, adevărate sau închipuite, ale lumii reale. Din acest punct de vedere, agenţiile de asigurări par să fie, de asemenea, candidaţii perfecţi. Ele operează pe scară naţională, sau chiar internaţională, şi deţin proprietăţi mari, răspândite pe teritorii întinse şi dincolo de graniţele unui singur stat. Prin urmare ele au un interes propriu manifest în asigurarea protecţiei efective şi sunt, de asemenea, “mari” şi puternice din punct de vedere economic. Mai mult, toate companiile de asigurări sunt conectate printr-o reţea de acorduri contractuale de asistenţă mutuală şi de arbitraj, la fel ca şi printr-un sistem internaţional de agenţii de reasigurare, reprezentând astfel o putere economică combinată, care depăşeşte cu mult pe cea a majorităţii, sau chiar a tuturor guvernelor existente.

Aş dori acum să analizez în profunzime şi să clarific sistematic această sugestie: că protecţia şi apărarea sunt forme de “asigurare” şi că pot fi furnizate de către agenţiile de asigurări. Pentru a atinge acest ţel, trebuie discutate două probleme. Înainte de toate, nu este posibil să te asiguri împotriva oricărui risc din viaţă. Nu pot să mă asigur împotriva sinuciderii, de exemplu, sau împotriva incendierii de către mine a propriei mele case, sau a şomajului, sau a faptului de a nu avea chef să mă dau jos din pat dimineaţa, sau a faptului de a suferi pierderi antreprenoriale, deoarece, în fiecare caz, eu am un control parţial sau total asupra posibilităţii ca respectivul fapt să se întâmple. Astfel de riscuri trebuie asumate individual. Nimeni în afară de mine nu poate să le asigure. Prin urmare, prima întrebare va trebui să fie ce aspecte fac protecţia şi apărarea să privească un risc care poate fi asigurat, mai degrabă decât un risc care nu poate fi asigurat. Într-adevăr, aşa cum tocmai am văzut, acest lucru nu este evident prin sine însuşi. De fapt, nu este oare adevărat că fiecare are un control considerabil asupra posibilităţii unui atac la adresa persoanei sale, sau a unei încălcări a proprietăţii sale? Nu este oare adevărat că eu, în mod deliberat, mă expun unui atac, de exemplu, agresând sau provocând pe altcineva - şi nu este oare atunci protecţia un risc neasigurabil, la fel ca şi sinuciderea sau şomajul, pentru care fiecare persoană trebuie să-şi asume singură responsabilitatea?

Răspunsul poate fi, cu anumite precizări, pozitiv sau negativ. Pozitiv, în măsura în care nimeni nu poate oferi o protecţie necondiţionată, adică o asigurare împotriva oricărei invazii posibile. Cu alte cuvinte, protecţia necondiţionată poate fi oferită, dacă poate fi oferită în vreun fel, numai de către fiecare individ în parte, pentru sine însuşi. Dar răspunsul este negativ, în măsura în care este avută în vedere protecţia condiţionată. Doar acele atacuri şi agresiuni care sunt provocate de către victimă, nu pot fi asigurate. Pe de altă parte, atacurile neprovocate şi, prin aceasta, “accidentale”, pot fi asigurate. [12] Adică, protecţia devine un bun asigurabil numai dacă - şi în măsura în care, ca agent de asigurare, impui în mod contractual restricţii asupra acţiunilor celui asigurat, astfel încât să excluzi orice posibilă provocare din partea lui. Companiile de asigurări pot diferi în privinţa definiţiei specifice a provocării, dar nu poate exista nici o diferenţă între asiguratori cu privire la principiul că fiecare dintre aceştia trebuie în mod sistematic să excludă (să interzică) toate acţiunile provocatoare şi agresive ale propriilor săi clienţi.

Oricât de elementară ar părea această primă observaţie asupra naturii în mod esenţial defensive (adică neagresive şi neprovocatoare) a asigurărilor în domeniul protecţiei, ea este de o importanţă fundamentală. În primul rând, ea implică faptul că orice agresor sau provocator cunoscut ar fi incapabil să-şi găsească un agent asigurator şi că, prin urmare, ar fi izolat din punct de vedere economic, slab şi vulnerabil. Pe de altă parte, ea implică faptul că oricine doreşte mai multă protecţie decât cea pe care o poate realiza bazându-se pe autoapărare, ar putea să o obţină numai dacă - şi în măsura în care - s-ar supune unor norme specificate de comportament non-agresiv, civilizat. Mai mult, cu cât numărul celor asiguraţi este mai mare (şi, în economia de schimb modernă, cea mai mare parte a oamenilor vor mai multă protecţie decât cea oferită de autoapărare), cu atât ar fi mai mare presiunea economică asupra celor care nu s-au asigurat încă, pentru a adopta aceleaşi standarde de comportament social non-agresiv, sau unele similare. În plus, ca rezultat al concurenţei dintre firmele de asigurări pentru atragerea de clienţi voluntari, va apărea o tendinţă de scădere a preţurilor pe valorile proprietăţilor asigurate. În acelaşi timp, ar fi pusă în mişcare o tendinţă spre standardizarea şi unificarea proprietăţii şi a dreptului contractual. Vor apărea contracte de protecţie cu descrieri standard ale proprietăţii şi ale produsului; şi, în urma cooperării constante dintre diferiţi asiguratori în privinţa procedurilor de arbitraj mutual, va rezulta o tendinţă spre standardizarea şi unificarea regulilor de procedură, a probelor şi a rezolvării conflictelor (incluzând aici compensarea, restituţia, pedepsirea şi retribuţia) şi, în consecinţă, ar rezulta o certitudine legală din ce în ce mai mare. Fiecare, în virtutea faptului că a cumpărat o asigurare de protecţie, ar fi implicat într-o întreprindere concurenţială globală subordonată efortului de minimizare a agresiunii (şi, astfel, de maximizare a protecţiei defensive), iar fiecare conflict şi fiecare despăgubire pretinsă - indiferent unde, de către cine sau împotriva cui - ar cădea sub jurisdicţia uneia sau mai multor agenţii de asigurări specifice şi a procedurilor lor de arbitraj, mutual definite.

Alte consideraţii despre asigurările împotriva agresiunii

Este momentul să abordăm o a doua problemă. Chiar dacă este recunoscut statutul de bun asigurabil al protecţiei defensive, există forme de asigurare strict diferite. Să luăm în considerare doar două exemple caracteristice: asigurarea împotriva dezastrelor naturale, cum ar fi cutremurele, inundaţiile sau uraganele, şi asigurarea împotriva accidentelor sau a dezastrelor industriale, cum ar fi defecţiunile, exploziile ori rebuturile. Primele pot servi ca exemplu al asigurării de grup sau mutuale. Unele teritorii sunt mult mai expuse dezastrelor naturale decât altele; prin urmare, cererea de asigurări şi preţul lor vor fi mai mari în anumite zone decât în altele. Totuşi, fiecare locaţie din interiorul anumitor graniţe teritoriale este privită de asigurator ca fiind omogenă faţă de riscul avut în vedere. Putem presupune că asiguratorul cunoaşte frecvenţa şi dimensiunile evenimentului respectiv pentru regiune ca întreg, dar el nu cunoaşte nimic despre riscul particular al fiecărei locaţii specifice din cadrul teritoriului. În acest caz, fiecare persoană asigurată va plăti aceeaşi primă pe valoarea asigurată, iar primele colectate într-o anumită perioadă vor fi, probabil, suficiente pentru a acoperi toate despăgubirile revendicate în aceeaşi perioadă de timp (altfel, industria de asigurări ar lucra în pierdere). Astfel, riscurile individuale particulare sunt reunite şi asigurate mutual.

Prin contrast, asigurarea industrială poate servi ca exemplu de asigurare individuală. Spre deosebire de dezastrele naturale, riscul asigurat este rezultatul acţiunii umane, adică al eforturilor de producţie. Fiecare proces de producţie se află sub controlul unui producător individual. Nici un producător nu are drept scop să provoace eşecuri sau dezastre şi, aşa cum am văzut, numai dezastrele “accidentale” (neintenţionate) sunt asigurabile. Însă chiar dacă, în mare măsură, producătorii deţin controlul şi, în general, tehnologiile sunt încununate de succes, fiecare producător şi fiecare tehnologie de producţie poate fi subiectul unor ghinioane şi accidente ocazionale, care scapă controlului (adică al unei marje de eroare). Totuşi, ca rezultat, chiar dacă neintenţionat, al eforturilor de producţie individuale şi al tehnicilor de producţie, acest risc al accidentelor industriale este esenţial diferit de la un producător la altul şi de la un proces de producţie la altul. În consecinţă, riscurile diferiţilor producători şi tehnologii de producţie nu pot fi puse laolaltă şi fiecare producător trebuie să fie asigurat individual. Probabil că, în acest caz, asiguratorul va trebui să ştie frecvenţa în timp a evenimentului avut în vedere, dar el nu ştie nimic despre posibilitatea ca un eveniment să aibă loc la un anumit moment, cu excepţia faptului că, în toate momentele, este vorba despre acelaşi producător şi despre aceeaşi tehnologie de producţie. Nu există nici o previziune conform căreia primele colectate într-o perioadă dată vor fi suficiente pentru a acoperi toate revendicările de despăgubire care apar în acea perioadă. Mai degrabă, prezumpţia este aceea că toate onorariile colectate în mai multe perioade de timp vor fi suficiente pentru a acoperi toate revendicările ce apar de-a lungul tuturor acestor perioade de timp. În consecinţă, un asigurator trebuie, în acest caz, să deţină rezerve de capital pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, iar în calculul primelor percepute, el trebuie să ia în considerare valoarea prezentă a acestor rezerve.

A doua întrebare este, aşadar, ce tip de asigurare este cea împotriva agresiunii sau a invaziei din partea altora? Poate ea să fie furnizată ca o asigurare de grup, ca în cazul dezastrelor naturale, sau va trebui să fie oferită în forma asigurării individuale, ca în cazul accidentelor industriale?

Voi face, dintru început, observaţia că cele două forme de asigurare reprezintă doar două posibile extreme ale unui continuum, iar poziţia fiecărui risc particular, în acest continuum, nu este definitiv fixată. Datorită progreselor ştiinţifice şi tehnologice în meteorologie, geologie sau inginerie, de exemplu, riscuri care erau iniţial privite ca omogene (dând posibilitatea existenţei asigurării mutuale) pot deveni din ce în ce mai neomogene. Demnă de remarcat este această tendinţă în domeniul medicinei şi al asigurărilor de sănătate. Odată cu dezvoltarea geneticii şi a ingineriei genetice (amprentele genetice), riscuri medicale şi de sănătate care erau anterior considerate omogene (nespecifice) pentru un mare număr de persoane au devenit din ce în ce mai specifice şi heterogene.

Ţinând seama de toate acestea, poate fi spus ceva specific despre asigurarea de protecţie? Eu aş înclina să cred că da. Într-adevăr, în timp ce toate asigurările necesită ca riscul să fie accidental din punctul de vedere al asiguratorului şi al asiguratului, accidentul unei invazii agresive este strict diferit de cel al dezastrelor naturale sau industriale. În timp ce dezastrele naturale şi accidentele industriale sunt produsul forţelor şi legilor naturii, agresiunea este rezultatul acţiunilor umane; şi, în timp ce natura este “oarbă” şi nu face discriminări între indivizi, fie ca este vorba despre indivizi diferiţi la acelaşi moment de timp, sau de acelaşi individ în momente diferite, un agresor poate să facă discriminări şi să-şi aleagă în mod deliberat victimele, precum şi momentul în care să atace .

Asigurările şi graniţele politicii

La început, voi pune în contrast asigurările de protecţie–apărare cu cele împotriva dezastrelor naturale. În mod frecvent, se face o analogie între acestea două şi este instructiv de analizat dacă şi în ce măsură ea este corectă. Analogia constă în faptul că, aşa cum fiecare individ din anumite regiuni geografice este ameninţat de acelaşi risc al cutremurelor, al inundaţiilor sau al uraganelor, la fel, fiecare locuitor al teritoriului Statelor Unite sau Germaniei, de exemplu, este confruntat cu acelaşi risc de a deveni victima unui atac străin. Cu toate că există o similaritate superficială (la care voi reveni curând), sunt uşor de recunoscut două greşeli fundamentale implicate în această analogie. În primul rând, graniţele regiunilor în care există cutremure, inundaţii sau uragane sunt stabilite şi trasate conform unor criterii fizice obiective şi, prin urmare, pot fi considerate “naturale”. În contrast clar, graniţele politice sunt “artificiale”. Graniţele Statelor Unite s-au schimbat de-a lungul întregului secol XIX, iar Germania nu a existat ca atare până în 1871, ci era compusă din aproape 50 de ţări separate. Cu siguranţă, nimeni nu ar dori să pretindă că această retrasare a graniţelor Germaniei sau a Statelor Unite a fost produsul descoperirii faptului că riscul de securitate al fiecărui american sau german din cele două ţări mai întinse era, contrar opiniei opuse susţinute anterior, omogen (identic).

Există o a doua greşeală evidentă. Natura (prin cutremure, inundaţii, uragane), este oarbă în acţiunea ei de distrugere. Ea nu face discriminări între locaţiile şi obiectele mai mult sau mai puţin valoroase, ci “atacă” nediscriminat. În contrast clar, un invadator-agresor poate să facă, şi face discriminări. El nu atacă sau invadează locaţii şi lucruri lipsite de valoare, ca deşertul Sahara, ci alege locaţii şi lucruri care sunt valoroase. Ceteris paribus, cu cât o locaţie sau un obiect sunt mai valoroase, cu atât mai probabil este ca ele să devină ţinta unei invazii sau a unui atac.

Acest lucru ridică următoarea întrebare crucială. Dacă graniţele politice sunt arbitrare, iar atacurile şi invaziile nu sunt în nici un caz nediscriminatorii, ci direcţionate în mod specific spre lucruri şi locuri valoroase, există graniţe nearbitrare care separă zonele cu riscuri diferite de securitate (de atac)? Răspunsul este afirmativ. Asemenea graniţe nearbitrare sunt cele ale proprietăţii private. Proprietatea privată este rezultatul aproprierii şi/sau al producerii unor obiecte sau bunuri fizice particulare, de către anumiţi indivizi, în anumite locaţii. Fiecare aprorpriator-producător (proprietar) demonstrează, prin acţiunile sale, faptul că el priveşte lucrurile apropriate sau produse ca fiind valoroase (ca fiind bunuri), căci altfel el nu le-ar apropria sau produce. Graniţele proprietăţii fiecăruia sunt obiective şi intersubiectiv recognoscibile. Ele sunt determinate, pur şi simplu, de întinderea şi dimensiunea lucrurilor apropriate şi/sau produse de către orice individ particular. Iar graniţele tuturor locurilor şi lucrurilor valoroase sunt coextensive cu graniţele tuturor proprietăţilor. La orice moment din timp, fiecare loc şi fiecare lucru valoros este în proprietatea cuiva; doar locurile şi lucrurile lipsite de valoare nu sunt în proprietatea nimănui.

Fiind înconjurat de către alţi oameni, fiecare apropriator şi producător poate deveni, la rândul lui, ţinta unui atac sau a unei invazii. Fiecare proprietate - spre deosebire de lucruri (materie) – este în mod necesar valoroasă; prin urmare, fiecare proprietar devine o posibilă ţintă a dorinţelor agresive ale altora. În consecinţă, alegerea fiecărui proprietar privind locaţia şi forma proprietăţii sale va fi, printre alte nenumărate consideraţii, influenţată şi de preocuparea pentru securitate. Ceteris paribus, fiecare va prefera locaţii şi forme de proprietate mai sigure celor care sunt mai puţin sigure. Totuşi, indiferent unde sunt localizaţi proprietarul şi proprietatea sa, şi oricare ar fi forma fizică a proprietăţii sale, fiecare proprietar, în virtutea neabandonării proprietăţii sale în faţa unei agresiuni potenţiale, îşi demonstrează dorinţa personală de a proteja şi apăra aceste posesiuni.

Aşadar, dacă graniţele proprietăţii private sunt singurele graniţe nearbitrare care stau într-o relaţie sistematică faţă de riscul agresiunii, atunci rezultă că trebuie să existe la fel de multe zone de securitate diferite, câte proprietăţi deţinute separat sunt, şi că aceste zone nu sunt mai mari decât întinderea acestor proprietăţi. Astfel, chiar mai mult decât în cazul accidentelor industriale, asigurarea proprietăţii împotriva agresiunii ar părea să fie, mai degrabă, un exemplu de protecţie individuală decât de grup (mutuală).

În timp ce riscul de accident pentru un proces de producţie individual este în mod tipic independent de locaţia sa (astfel încât, dacă procesul ar fi reluat de către acelaşi individ în locaţii diferite, marja sa de eroare ar rămâne aceeaşi), riscul agresiunii împotriva proprietăţii private (împotriva uzinei de producţie) este diferit de la o locaţie la alta. Prin chiar natura lor, de bunuri apropriate şi produse în mod privat, proprietăţile sunt întotdeauna separate şi distincte. Fiecare proprietate este localizată într-un anumit loc şi se află sub controlul unui anumit individ, şi fiecare locaţie înfruntă un risc de securitate specific. Poate fi important pentru securitatea mea, de exemplu, dacă locuiesc la ţară sau în oraş, pe deal sau într-o vale, aproape sau departe de un râu, de un ocean, de un port, de o cale ferată sau de o stradă. De fapt, chiar şi locaţiile învecinate, nu înfruntă acelaşi risc. Poate fi important, de exemplu, faptul că locuiesc la o altitudine mai mică sau mai mare a unui munte decât vecinul meu, în amonte sau în aval, mai aproape sau mai departe de ocean, sau pur şi simplu la nord, sud, est sau vest de el. Mai mult, fiecare proprietate, oriunde este localizată, poate fi configurată şi transformată de proprietarul ei, astfel încât să-i mărească securitatea şi să reducă posibilitatea unei agresiuni. Aş putea cumpăra o puşcă sau un seif, de exemplu, sau aş putea fi capabil să dobor din spatele curţii mele un avion care mă atacă, sau să deţin o armă laser care poate omorî un agresor la mii de mile depărtare. Astfel, nici o locaţie şi nici o proprietate nu sunt identice cu altele. Fiecare proprietar va trebui să se asigure individual şi, pentru a face acest lucru, fiecare asigurator împotriva agresiunii trebuie să deţină suficiente rezerve de capital.

Statul democratic şi războiul total

Analogia care este trasată, de obicei, între asigurarea împotriva dezastrelor naturale şi cea care priveşte agresiunea externă, este fundamental greşită. Aşa cum agresiunea nu este niciodată nediscriminatorie, ci selectivă şi îndreptată spre o anumită ţintă, la fel este şi apărarea. Fiecare are locaţii şi lucruri diferite de apărat, şi riscul de securitate al fiecăruia este diferit de cel al altora. Însă analogia conţine şi un sâmbure de adevăr. Cu toate acestea, orice similaritate între dezastrele naturale şi agresiunile externe este datorată nu naturii agresiunii şi a apărării, ci mai degrabă unei naturi specifice a agresiunii şi apărării statale (beligeranţei interstatale). Aşa cum am explicat mai sus, un stat este o agenţie care exercită un monopol teritorial obligatoriu de protecţie şi are puterea de a impune taxe; iar orice astfel de agenţie va fi în mod comparativ mult mai agresivă, deoarece ea poate externaliza costurile unui asemenea comportament, care vor cădea asupra supuşilor săi. Însă existenţa unui stat nu numai că determină creşterea frecvenţei agresiunii; ea schimbă în întregime caracterul acesteia. Existenţa statelor (şi în special a statelor democratice) implică faptul că agresiunea şi apărarea (adică războaiele) vor tinde să se transforme în războaie totale, nediscriminatorii. [13]

Să luăm în considerare, pentru un moment, o lume complet lipsită de state. Cei mai mulţi proprietari ar fi asiguraţi individual de către companii de asigurare mari, adesea multinaţionale, dotate cu rezerve imense de capital, în timp ce, reprezentând mari riscuri, cea mai mare parte, dacă nu toţi agresorii, nu ar fi asiguraţi în nici un fel. În această situaţie, fiecare agresor sau grup de agresori ar dori să-şi limiteze aria ţintelor vizate la proprietăţile neasigurate, şi să evite toate ˝pagubele colaterale˝, căci altfel ei ar fi confruntaţi cu una sau mai multe agenţii de asigurare profesionale, puternice din punct de vedere economic. În mod asemănător, toată violenţa defensivă ar fi foarte selectivă şi direcţionată spre o ţintă bine definită. Toţi agresorii ar fi indivizi sau grupuri specifice de indivizi, localizaţi în anumite arii teritoriale şi înzestraţi cu anumite resurse. Pentru a răspunde la atacul asupra clienţilor lor, agenţiile de asigurare ar urmări în mod specific aceste locaţii şi resurse în vederea contracarării, şi ar dori să evite orice pagubă colaterală, căci altfel ar intra în conflict cu alţi asiguratori, cărora ar trebui să le plătească daune.

Toate aceste lucruri se schimbă în mod fundamental într-o lume a statelor şi a războaielor interstatale. În primul rând, dacă un stat, S.U.A, atacă un altul, de exemplu Irakul, acesta nu este doar un atac înfăptuit de un număr limitat de oameni, înzestraţi cu resurse limitate şi localizaţi într-un loc strict identificabil. Mai degrabă, este un atac al tuturor americanilor şi înfăptuit cu toate resursele lor. Se presupune că fiecare american plăteşte taxe guvernului S.U.A. şi este astfel, de facto, indiferent dacă doreşte sau nu, implicat în fiecare agresiune a guvernului. Prin urmare, deşi este evident fals să pretinzi că fiecare american înfruntă un risc egal de a fi atacat de Irak (aşa mic sau inexistent cum este el, acest risc e, cu siguranţă, mai mare în New York decât, de exemplu, în Wichita, Kansas), fiecare american este egal situat în ceea ce priveşte participarea sa activă, chiar dacă nu întotdeauna voluntară, la fiecare dintre agresiunile guvernului său.

În al doilea rând, la fel cum atacatorul este un stat, şi cel atacat, Irakul, este tot un stat. La fel ca şi omologul său american, guvernul irakian are puterea de a impune taxe populaţiei sau de a o recruta în forţele sale armate. Ca plătitor de taxe sau ca recrut, fiecare irakian este implicat în apărarea guvernului său, la fel cum fiecare american este atras în atacul întreprins de guvernul Statelor Unite. Astfel, războiul devine un război al tuturor americanilor împotriva tuturor irakienilor, adică un război total. Atât strategia statului atacator, cât şi a statului care se apără, se va schimba în consecinţă. În timp ce atacatorul trebuie, totuşi, să fie selectiv în ceea ce priveşte ţintele atacului său, fie şi numai pentru motivul că şi agenţiile fondate pe impozite (statele) sunt în cele din urmă constrânse de raritate, agresorul nu are nici un interes sau, în orice caz, are un interes minim de a evita şi de a minimiza pagubele colaterale. Dimpotrivă, deoarece întreaga populaţie şi întreaga avuţie naţională sunt implicate în efortul defensiv, pagubele colaterale, fie cele afectând viaţa, fie cele vizând proprietatea, sunt chiar dezirabile. Nu există nici o distincţie clară între combatanţi şi necombatanţi. Fiecare este un duşman şi toate proprietăţile furnizează un sprijin pentru guvernul atacat. Prin urmare, oricine şi orice devine o ţintă admisibilă. În mod similar, statul care se apără va fi puţin preocupat de pagubele colaterale care rezultă din contraatacul său. Fiecare cetăţean al statului care atacă este un duşman, iar întreaga lui proprietate este o proprietate a unui duşman şi, astfel, devine o ţintă posibilă pentru represalii. Mai mult, fiecare stat, în concordanţă cu acest caracter al războiului interstatal, va dezvolta şi va folosi mai multe arme de distrugere în masă, cum ar fi bomba atomică, mai degrabă decât arme de precizie cu rază lungă de acţiune, cum ar fi puşca mea imaginară cu laser.

Astfel, asemănarea dintre război şi catastrofele naturale (aparenta lor distrugere şi devastare nediscriminatorie) este o trăsătură exclusivă a unei lumi etatiste.

Asigurări şi incitative

Această concluzie ne aduce în faţa unei ultime probleme. Am văzut că, la fel cum întreaga proprietate este privată, întreaga apărare trebuie să fie asigurată în mod individual, prin intermediul unor agenţii de asigurări corespunzător capitalizate, într-o manieră foarte asemănătoare cu cea a asigurărilor împotriva accidentelor industriale. Totuşi, am văzut, de asemenea, că cele două forme de asigurare diferă într-un punct fundamental. În cazul asigurării de apărare, contează locaţia proprietăţii asigurate. Prima pentru valoarea asigurată va fi diferită în funcţie de locaţie. Mai mult, agresorii se pot deplasa, arsenalul lor de arme se poate modifica şi, datorită prezenţei statelor, întregul caracter al agresiunii se poate transforma. Astfel, chiar dată fiind locaţia iniţială a proprietăţii, prima pentru valoarea asigurată se poate modifica odată cu schimbările mediului social sau ale împrejurimilor locaţiei. Cum ar răspunde un sistem concurenţial de agenţii de asigurare la această provocare? În particular, cum ar face el faţă existenţei statelor şi a agresiunii statale?

Pentru a răspunde la aceste întrebări este esenţial să reamintim câteva idei economice elementare. Ceteris paribus, posesorii de proprietate privată în general, şi proprietarii de firme în particular, preferă locaţiile caracterizate prin costuri de protecţie (prime de asigurare) scăzute şi prin valori ale proprietăţii în creştere, acelora cu costuri de protecţie mari şi cu valori ale proprietăţii în scădere. În consecinţă, există o tendinţă a migrării populaţiei din ariile cu risc mare şi valori ale proprietăţii în scădere spre arii cu risc mic şi valori ale proprietăţii în creştere. Mai mult, costurile protecţiei şi valorile proprietăţilor sunt direct corelate. Ceteris paribus, costurile de protecţie mai mari (riscuri de atac mai mari) implică valori ale proprietăţilor mai mici sau în scădere, iar costurile de protecţie mai mici implică valori ale proprietăţii mai mari sau în creştere. Aceste legi şi tendinţe determină funcţionarea unui sistem concurenţial de agenţii de asigurare-protecţie.

Înainte de toate, în timp ce un monopol fondat pe impozite va manifesta tendinţa de a creşte costul şi preţul protecţiei, agenţiile de asigurare private, bazate pe profituri şi pierderi, vor lupta pentru reducerea costului protecţiei şi vor manifesta o tendinţă de scădere a preţurilor. În acelaşi timp, agenţiile de asigurare sunt mai interesate decât oricine altcineva în creşterea valorii proprietăţilor, deoarece această creştere implică nu doar faptul că propriile lor proprietăţi devin mai valoroase, ci, de asemenea, şi faptul că vor fi mai multe proprietăţi ale altor oameni, pe care să le asigure. Prin contrast, dacă riscul agresiunii creşte şi valorile proprietăţilor scad, există mai puţină valoare care poate fi asigurată, în timp ce costul protecţiei şi preţurile asigurării cresc, ducând la condiţii proaste de afaceri pentru un agent de asigurare. În consecinţă, agenţiile de asigurare ar fi sub o permanentă presiune economică pentru a promova condiţiile favorabile de afaceri şi pentru a le evita pe cele nefavorabile.

Această structură a incitativelor are un impact fundamental asupra modului de operare al agenţiilor de asigurare. De exemplu, ca în cazul aparent mai uşor al protecţiei împotriva infracţiunilor de drept comun şi a infractorilor, un sistem concurenţial de agenţii de asigurare ar duce la o modificare dramatică a politicilor actuale de combatere a infracţionalităţii. Pentru a recunoaşte proporţiile acestei schimbări, este instructiv să analizăm, pentru început, politica etatistă actuală şi, astfel, familiară, în domeniul infracţionalităţii. Deşi este în interesul agenţilor de stat să combată infracţiunile private de drept comun (chiar şi numai pentru faptul că, astfel, rămâne mai multă proprietate impozabilă), ca agenţi finanţaţi din impozite, ei au un interes mic (sau inexistent) de a fi în mod special eficienţi în a le preveni sau, dacă aceste infracţiuni au avut loc, de acorda compensaţii victimelor şi de a-i prinde şi pedepsi pe cei vinovaţi. Mai mult, în condiţii democratice, pagubei îi va fi adăugată insulta. Căci dacă oricine - agresorii ca şi non-agresorii, rezidenţii locaţiilor cu o rată înaltă a infracţionalităţii ca şi cei ai locaţiilor cu o rată scăzută a infracţionalităţii - poate să voteze şi să fie ales în funcţii guvernamentale, va fi iniţiată o redistribuţie sistematică a drepturilor de proprietate de la non-agresori spre agresori şi dinspre rezidenţii din zonele cu rată scăzută a criminalităţii înspre cei ai zonelor cu rată înaltă a criminalităţii, iar astfel infracţionalitatea va fi, de fapt, promovată. În consecinţă, infracţionalitatea, şi prin aceasta cererea de servicii de securitate privată de toate tipurile, ating în prezent cote foarte ridicate. Chiar şi mai scandalos, în loc să compenseze victimele infracţiunilor pe care nu le previne (aşa cum ar trebui), guvernul forţează victimele să plătească din nou, prin intermediul impozitelor, costul prinderii, al încarcerării, al reabilitării şi/sau al distracţiei agresorilor lor. Şi, în loc să ceară preţuri de protecţie mai mari în locaţiile cu o rată înaltă a infracţionalităţii, şi preţuri mai mici în cele cu o rată mai scăzută a infracţionalităţii, aşa cum ar face agenţii de asigurare, guvernul acţionează exact în sensul contrar. El fixează impozite mai mari în zonele cu rată scăzută a infracţionalităţii şi cu valori mari ale proprietăţii, decât în zonele cu rată înaltă a infracţionalităţii şi cu valori mici ale proprietăţii, sau chiar îi subvenţionează pe rezidenţii ultimelor locaţii (mahalalele), în detrimentul celor ai primelor. Iar astfel, guvernul erodează condiţiile sociale nefavorabile infracţiunii, promovându-le în acelaşi timp pe cele favorabile ei. [14]

Modul de operare al agenţiilor de asigurare concurenţiale ar contrasta izbitor cu cel al statului. De exemplu, dacă un agent de asigurare nu ar putea preveni o infracţiune, el ar trebui să acorde compensaţii victimei. Astfel, agenţiile de asigurare ar dori, înainte de toate, să fie eficiente în prevenirea infracţiunilor. Iar dacă, totuşi, nu reuşesc să le prevină, ele ar dori să fie eficiente în detectarea, prinderea şi pedepsirea infractorilor deoarece, prin prinderea şi arestarea lor, agenţia de asigurare îi poate forţa pe aceştia (mai degrabă decât pe victimă şi pe agenţia ei de asigurare) să plătească pentru vătămările produse şi să suporte costul despăgubirii.

Mai concret, exact le fel cum companiile de asigurare menţin în mod curent şi aduc permanent la zi un inventar local detaliat al valorilor proprietăţior, tot aşa, ele ar menţine şi ar aduce permanent la zi un inventar local detaliat al infracţiunilor şi infractorilor. Ceteris paribus, riscul agresiunii împotriva oricărei locaţii a unei proprietăţi private creşte în funcţie de vecinătatea potenţialilor agresori, de numărul acestora şi de resursele lor. Astfel, agenţiile de asigurare ar fi interesate în strângerea de informaţii despre infracţiunile prezente şi în cunoaşterea criminalilor şi a locaţiilor lor, şi ar fi în interesul lor mutual, în vederea minimizării pagubelor aduse proprietăţii, să-şi transmită unele altora aceste informaţii (aşa cum băncile îşi împărtăşesc acum informaţiile despre riscurile mari asociate unor credite). Mai mult, agenţiile de asigurare ar fi în mod special interesate în strângerea de informaţie despre infracţiunile şi agresorii potenţiali (infracţiuni încă necomise şi agresori încă necunoscuţi), ceea ce ar duce la o revizuire fundamentală şi o îmbunătăţire a statisticilor actuale (etatiste) privind fenomenul infracţional. Pentru a anticipa incidenţa viitoarelor infracţiuni, şi pentru a calcula, astfel, preţul curent al asigurărilor (prima), agenţiile de asigurare ar trebui să coreleze frecvenţa, descrierea şi caracterul infracţiunilor şi cele ale infractorilor cu mediul social în care au apărut şi operează, şi să dezvolte şi să rafineze continuu, sub presiunea concurenţei, un sistem elaborat al indicatorilor demografici şi sociali ai infracţionalităţii. [15] Adică, fiecare locaţie, împreună cu vecinătatea ei, ar fi descrise, iar riscurile lor ar fi evaluate, în termenii şi în lumina unei multitudini de indicatori ai infracţionalităţii, cum ar fi structura de sexe, grupuri de vârstă, rase, naţionalităţi, etnii, religii, limbi, profesiuni şi venituri.

În consecinţă, şi în clar contrast cu situaţia prezentă, ar dispărea toate redistribuţiile inter-locale, regionale, rasiale, naţionale, etnice sau lingvistice, ale venitului şi ale avuţiei, iar o sursă constantă de conflict social ar fi anulată pentru totdeauna. În schimb, structura de preţuri (prime) ce ar apărea astfel ar tinde să reflecte în mod corect riscul fiecărei locaţii şi al mediului ei social particular, astfel încât nimeni nu ar fi obligat să plătească pentru riscul de asigurare al altuia. Fiecare ar plăti doar pentru riscul său şi pentru cel asociat mediului său social particular. Şi mai important, un sistem concurenţial de agenţii de asigurare împotriva agresiunii, bazat pe un sistem permanent ţinut la zi şi rafinat, de statistici ale infracţionalităţii şi ale valorilor proprietăţilor şi, în plus, motivat de tendinţa observată a migraţiei dinspre locaţiile cu risc înalt şi valoare scăzută (deci “rele”) spre locaţiile cu risc scăzut şi valoare mare (deci “bune”), ar promova o tendinţă de progres al civilizaţiei (mai degrabă decât de regres).

Statele (şi în special cele democratice) erodează zonele “bune” şi le promovează pe cel “rele”, prin politicile lor de impozitare şi de transfer al avuţiei. Ele fac acest lucru, de asemenea, şi probabil cu un efect chiar mai nefavorabil, prin politica lor de integrare forţată. Această politică are două aspecte. Pe de o parte, pentru proprietarii şi rezidenţii din locaţiile şi împrejurimile “bune”, care se confruntă cu problema imigrării, integrarea forţată presupune că aceştia trebuie să accepte, fără discriminare, fiecare imigrant intern, ca trecător sau ca turist pe drumurile publice, ca client, ca rezident sau ca vecin. Le este interzis de către guvernul lor să excludă imigraţia cuiva, inclusiv a celor pe care ei îi consideră a prezenta un risc potenţial nedorit. Pe de altă parte, pentru proprietarii şi rezidenţii din locaţiile şi vecinătăţile “proaste”, care mai degrabă au de-a face cu emigrarea decât cu imigrarea, integrarea forţată presupune că ei sunt împiedicaţi să exercite o autoprotecţie eficientă. Mai degrabă decât să li se permită să scape de infracţionalitate prin expulzarea criminalilor cunoscuţi din vecinătatea lor, ei sunt forţaţi de guvernul lor să trăiască în permanentă vecinătate cu agresorii lor. [16]

Rezultatele unui sistem de agenţii de protecţie private ar fi în contrast izbitor cu aceste mult prea familiare efecte ale decivilizării şi cu aceste tendinţe ale protecţiei etatiste împotriva infracţiunilor. Desigur, agenţiile de asigurare ar fi incapabile să elimine diferenţele dintre vecinătăţile “bune” şi “rele”. De fapt, aceste diferenţe ar putea chiar să devină mai pronunţate. Pe de altă parte, conduşi de interesul lor de a creşte valoarea proprietăţilor şi de a scădea costurile protecţiei, agenţii de asigurare ar promova o tendinţa de a îmbunătăţi starea de lucruri, prin asistarea şi cultivarea atât a vecinătăţilor “bune”, cât şi a celor “rele”. Astfel, în vecinătăţile “bune”, agenţiile de asigurare ar adopta o politică de imigrare selectivă. Spre deosebire de state, ele nu ar putea şi nu ar dori să nu ia în calcul înclinaţiile discriminatorii ale celor asiguraţi faţă de imigranţi. Dimpotrivă, chiar mai mult decât oricare dintre clienţii lor, agenţiile de asigurare ar fi interesate să facă discriminări: prin admiterea numai a acelor imigranţi a căror prezenţă nu ridică riscul de infracţiuni şi creşte valorile proprietăţilor, şi prin excluderea acelora a căror prezenţă duce la un risc mai mare şi la valori ale proprietăţilor mai scăzute. Adică, mai degrabă decât să elimine discriminarea, agenţiile ar dori să îi raţionalizeze şi să îi perfecţioneze practica. Bazându-se pe statisticile lor în privinţa infracţionalităţii şi a valorilor proprietăţilor, şi având scopul de a reduce costul protecţiei şi de a creşte valorile proprietăţilor, agenţiile de asigurare ar formula şi ar rafina permanent variate reguli restrictive (de excludere) şi proceduri referitoare la imigrare şi la imigranţi. Astfel ar da o expresie cantitativă - sub forma preţurilor şi a diferenţelor de preţ - pentru valoarea discriminării (şi pentru costul nediscriminării) între imigranţi potenţiali, ca reprezentând un risc mare sau mic, şi ca producători de valoare.

În mod similar, în vecinătăţile “rele”, interesele agenţiilor de asigurare şi ale celor asiguraţi ar coincide. Agenţiile de asigurare nu ar dori să suprime înclinaţiile de expulzare ale asiguraţilor faţă de infractorii cunoscuţi. Ele ar raţionaliza asemenea tendinţe prin oferirea unor reduceri selective de preţuri (în funcţie de operaţiile de epurare specifice). Intr-adevăr, prin cooperare mutuală, agenţiile de asigurare ar dori să expulzeze infractorii cunoscuţi nu numai din vecinătatea lor imediată, ci şi din întreaga civilizaţie, în sălbăticie sau în frontierele deschise ale junglei amazoniene, ale Saharei sau ale regiunilor polare.

Asigurarea împotriva agresiunii statale

Totuşi, ce se întâmplă în cazul apărării faţă de un stat? Cum ne-ar apăra agenţiile de asigurare împotriva agresiunii unui stat?

Înainte de toate, este esenţial să reamintim că statele, ca monopoluri obligatorii fondate pe impozitare, sunt inerent ineficiente şi risipitoare în tot ceea ce fac. Acest lucru este, de asemenea, adevărat şi în privinţa tehnologiei şi a producţiei de arme, a serviciilor şi a strategiei militare, în special în epoca noastră de înaltă tehnologie. Prin urmare, statele nu ar fi capabile să câştige competiţia din cadrul aceluiaşi teritoriu cu agenţiile de asigurare finanţate în mod voluntar. Mai mult, cele mai importante şi mai generale dintre regulile restrictive care privesc imigrarea şi care sunt concepute de agenţiile de asigurare pentru a scădea costul protecţiei şi pentru a creşte valoarea proprietăţii, ar fi acelea vizându-i pe agenţii statelor. Statele sunt inerent agresive şi pun fiecare asigurat şi fiecare agenţie de asigurare în faţa unui permanent pericol. Astfel, în particular, agenţiile de asigurare vor dori să excludă sau să impună restricţii severe - ca unui risc potenţial la adresa securităţii - imigraţiei (pătrunderii în teritoriu) tuturor agenţilor guvernamentali cunoscuţi, şi ele vor influenţa pe cei pe cere îi asigură, fie sub forma unei condiţii de asigurare, fie sub forma unei prime mai scăzute, să excludă sau să limiteze în mod strict orice contact direct cu oricare agent cunoscut al guvernului, indiferent dacă el ar veni în calitate de vizitator, de client, de rezident sau de vecin. Adică, oriunde ar opera companii de asigurare - în toate teritoriile libere - agenţii statelor ar fi trataţi ca excluşi nedoriţi, ca pericole potenţiale mult mai mari decât orice criminal comun. In consecinţă, statele şi angajaţii lor ar fi capabili să opereze şi să locuiască numai în teritorii separate şi situate dincolo de graniţa teritoriilor libere. Mai mult, datorită productivităţii economice comparativ mai scăzute a teritoriilor etatiste, guvernele ar fi continuu slăbite din cauza emigrării rezidenţilor lor cu cea mai înaltă valoare productivă.

Acum, ce s-ar întâmpla dacă un stat s-ar decide să atace sau să invadeze un teritoriu liber? Acest lucru ar fi mai uşor de spus decât de făcut. Pe cine şi ce anume ar ataca? Nu ar exista nici un stat oponent. Ar exista numai proprietari privaţi şi agenţiile lor de asigurare private. Nimeni, şi cel mai puţin dintre toţi agenţiile de asigurare, nu s-ar angaja, de bună seamă, în agresiuni, sau măcar în provocări. Dacă ar exista vreo agresiune sau vreo provocare împotriva unui stat, aceasta ar fi acţiunea unei persoane particulare, iar în acest caz interesele statului şi cele ale agenţiilor de asigurare ar coincide în totalitate. Ambele părţi ar dori să îl vadă pe atacator pedepsit şi făcut răspunzător pentru toate pagubelor cauzate. Dar, în lipsa unui duşman-agresor, cum ar putea un stat să justifice un atac şi, chiar mai mult decât atât, un atac nediscriminatoriu? Şi, cu siguranţă, el ar trebui să-l justifice! Pentru că puterea fiecărui guvern, chiar şi a celui mai despotic, se bazează în cele din urmă pe opinie şi pe consimţământ, aşa cum au explicat La Boetie, Hume, Mises şi Rothbard. [17] Regii şi preşedinţii pot da, desigur, un ordin de atac. Dar trebuie să existe mulţi alţii doritori să-l execute pentru ca ordinul să aibă un efect. Trebuie să existe generali care să primească şi să execute ordine, soldaţi care să fie dispuşi să mărşăluiască, să ucidă şi să fie ucişi, şi producători interni care să continue să producă pentru a finanţa războiul. Dacă această disponibilitate consensuală ar fi absentă deoarece ordinele conducătorilor statului ar fi considerate ilegitime, chiar şi cel mai puternic guvern ar deveni ineficient şi s-ar prăbuşi, aşa cum a fost ilustrat prin exemplele recente ale şahului din Iran şi ale Uniunii Sovietice. Prin urmare, din punctul de vedere al liderilor unui stat, un atac asupra unor teritorii libere ar trebui să fie considerat extrem de riscant. Nici un efort propagandistic, oricât de elaborat, nu ar face publicul să creadă că acest atac este altceva decât o agresiune împotriva unor victime inocente. În această situaţie, liderii statului ar fi mai degrabă fericiţi să menţină un control monopolist asupra teritoriului prezent, decât să rişte să îşi piardă legitimitatea şi întreaga lor putere, într-o încercare de expansiune teritorială.

Totuşi, oricât de puţin probabil ar fi acest lucru, ce se întâmplă dacă un stat atacă sau/şi invadează un teritoriu liber învecinat? În acest caz agresorul nu ar întâlni o populaţie neînarmată. Numai pentru teritoriile etatiste este caracteristic faptul că populaţia civilă este neînarmată. Statele de oriunde doresc să-şi dezarmeze proprii cetăţeni, astfel încât să le fie mai uşor să le impună taxe şi să-i exproprieze. Prin contrast, agenţiile de asigurare din teritoriile libere nu ar dori să îl dezarmeze pe cel pe care îl asigură. Şi nici nu ar putea. Căci cine ar dori să fie protejat de cineva care, înainte de orice, îi cere să renunţe la mijloace sale ultime de autoapărare? Dimpotrivă, agenţiile de asigurare ar încuraja deţinerea privată de arme printre clienţii săi, prin intermediul unor reduceri selective de preţ.

Mai mult, pe lângă opoziţia unor cetăţeni privaţi înarmaţi, statului agresor i se va opune nu numai o agenţie ci, după toate probabilităţile, mai multe agenţii de asigurare şi reasigurare. În cazul unui atac sau al unei invazii reuşite, aceste agenţii ar fi obligate să plătească despăgubiri masive. Spre deosebire de statul agresor, însă, aceste agenţii de asigurare ar fi firme eficiente şi competitive. Ceteris paribus, riscul unui atac - şi, prin urmare preţul asigurării de securitate - ar fi mai mare în cazul locaţiilor adiacente sau învecinate cu teritoriile statale, decât în locurile amplasate departe de orice stat. Pentru a justifica acest preţ mai ridicat, agenţiile de asigurare ar trebui să facă dovada capacităţii lor defensive împotriva oricărei agresiuni statale contra clienţilor lor, sub forma unor servicii de informaţii, a deţinerii de arme şi materiale adecvate, a personalului şi pregătirii militare. Cu alte cuvinte, agenţiile de asigurare ar fi pregătite - antrenate şi înzestrate în mod eficient - pentru posibilitatea unui atac din partea unui stat şi gata să răspundă printr-o dublă strategie de apărare. Pe de o parte, în măsura în care sunt avute în vedere operaţii în cadrul teritoriilor libere, agenţiile de asigurare ar fi gata să expulzeze, să captureze sau să omoare fiecare invadator, încercând în acelaşi timp să evite sau să minimizeze toate daunele colaterale. Pe de altă parte, în măsura în care operaţiile lor au loc pe teritoriul unui stat, agenţiile de asigurare ar fi pregătite să îşi fixeze drept ţintă agresorul – statul, în vederea represaliilor. Adică, agenţiile de asigurare ar fi gata să contraatace şi să ucidă, fie cu arme de precizie cu rază lungă de acţiune, fie prin acţiuni de comando, agenţi ai statului, începând din vârful ierarhiei guvernamentale, de la rege, preşedinte sau prim ministru şi continuând în jos, căutând în acelaşi timp să evite sau să micşoreze toate pagubele colaterale asupra civililor inocenţi (care nu sunt agenţi ai statului). Iar astfel agenţiile ar încuraja rezistenţa internă împotriva guvernului agresor, ar promova delegitimarea lui şi, probabil, ar incita la eliberarea teritoriului statal şi la transformarea lui într-un teritoriu liber.

Recâştigarea dreptului nostru la autoapărare

Am construit astfel, prin argumentul meu, un cerc complet. La început, am arătat că ideea unui stat protector şi protecţia statală a proprietăţii private este bazată pe o eroare teoretică fundamentală, şi că această eroare are consecinţe dezastruoase: distrugerea şi insecuritatea întregii proprietăţi private şi războiul perpetuu. Apoi am arătat că răspunsul corect la întrebarea cine ar trebui să apere de agresiune pe posesorii de proprietate privată este acelaşi ca şi în cazul producţiei oricărui alt bun sau serviciu: posesorii de proprietate privată, cooperarea bazată pe diviziunea muncii, şi competiţia de piaţă. In al treilea rând am explicat modul în care un sistem bazat pe profituri şi pierderi, de asiguratori privaţi, ar diminua cu adevărat agresiunea, atât a criminalilor privaţi cât şi a statelor şi ar promova o tendinţă spre civilizaţie şi pace perpetuă. Atunci singura sarcină nerezolvată este, aşadar, implementarea acestor principii: retragerea consensului şi a dorinţei de a coopera de bună voie cu statul şi promovarea delegitimării sale în ochii opiniei publice astfel încât să îi convingem şi pe alţii să facă la fel. Fără percepţia şi judecata eronată a publicului care vede statul ca fiind drept şi necesar şi fără cooperarea sa voluntară, chiar şi guvernul în aparenţă cel mai puternic ar imploda şi puterile lui s-ar evapora. Astfel eliberaţi, noi ne-am recâştiga dreptul nostru de autoapărare şi am putea să ne întoarcem spre agenţiile de asigurare eliberate şi nereglementate pentru asistenţă profesională eficientă în toate problemele de protecţie şi rezolvare a conflictelor.

Note


1. James M. Buchanan şi Gordon Tullock , The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1962); J.M. Buchanan, The Limits of Liberty (Chicago: University of Chicago Press, 1975); pentru o critică vezi Murray N. Rothbard, “Buchanan and Tullock’s Calculus of Consent”, în: idem, The Logic of Action, vol II (Cheltenham: Edward Elgar, 1995); idem, “The Myth of Neutral Taxation”, ibid.; Hans Hermann Hoppe, The Economics and Ethics of Private Proprety (Boston: Kluwer, 1993), cap.1.

2. Vezi în special Lysander Spooner, No Treason: The Constitution of No Authority (Larkspur, Pine Tree Press , 1966).

3. Vezi Hans-Hermann Hoppe , “The Trouble With Classical Liberalism”, Triple R. Rothbard-Rockwell Report , 9,4,1998.

4. Vezi Hans-Hermann Hoppe , “Where The Right Goes Wrong”, Triple R. Rothbard-Rockwell Report , 8,4,1997.

5. Vezi John Denson, ed., The Costs of War (New Brunswick: Transaction Publishers, 1997).

6. Ludwig von Mises, Socialism (Indianapolis: Liberty Classics, 1981); Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989), cap. 6.

7. Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty (New York: New York University Press, 1998), în special cap. 22 şi 23.

8. Murray N. Rothbard, Power and Market (Kansas City: Sheed Andews & McMeel, 1977), p.2.

9. Gustav de Molinari, The production of Security (New York: Center for Libertarian Studies, 1977).

10. Murray N. Rothbard, Power and Market, cap.1; idem, For a New Liberty (New York: Collier, 1978), cap. 12 şi 14.

11. Morris & Linda Tannehill, The Market for Liberty (New York: Laissez Faire Books, 1984), în special partea a II-a.

12. Despre “logica” asigurării vezi Ludwig von Mises, Human Action (Chicago: Regnery, 1966), cap. VI; Murray N. Rothbard, Man, Economy and State (Auburn, Al.: Mises Institute, 1993), pp.498 ff.; Hans-Hermann Hoppe, “On Certainty and Uncertainty, Or: Haw Rational Can Our Expectations Be?”, Review of Austrian Economics, 10, nr. 1, 1997; de asemenea Richard von Mises, Probability, Statistics and Truth (New York: Dover, 1957); Frank H. Knight, Risk, Uncertainty, and Profit (Chicago: University of Chicago Press, 1971).

13. Despre relaţia dintre stat şi război , şi despre transformarea istorică de la războiul limitat (monarhic) la războiul total (democratic), vezi Ekkehard Krippendorff, Staat und Krieg ( Frankfurt/M. : Suhrkamp, 1985); Charles Tilly, “War Making and State Making as Organized Crime”, în : Bringing the State Back In, Peter B Evans, Dietrich Rueschemeyer, Theda Skocpol, ed. ( Cambridge: Cambridge University Pess, 1985); John F. C. Fuller, The Conduct of War (New York: Da Capo Press, 1992); Michel Howard, War in European History ( New York: Oxford University Press, 1976); Hans-Hermann Hoppe, “Time Preference, Government, and the Process of De-Civilisation”, în: The Costs of War, John Denson, ed., (New Brunswick Transaction Publishers, 1997); Erik von Kuehnelt-Lediihn, Leftism Revisited ( Washington D.C.: Regnery, 1990).

14. Despre crimă şi pedepsă, în prezent şi în trecut, vezi Terry Anderson şi P.J. Hill, “The American Experiment in Anarcho-Capitalism: The Not So Wild , Wild West”, Journal of Libertarian Stoudies, 3, nr. 1, 1979; Bruce L. Benson, “Guns for Protection , and other Private Sector Responses to the Government’s Failure to Control Crime”, Journal of Libertarian Stoudies, 8, nr. 1, 1986; Roger D. McGrath, Gunfighters, Highwaymen and Vigilantes. Violence on the Frontier (Berkeley: University of California Press, 1984); James Q. Wilson şi Richard J. Herrnstein, Crime and Human Nature (New York : Simon & Schuster, 1985); Edward C. Banfierd, The Unheavenly City Revisited (Boston: Little, Brown, 1974).

15. Pentru o viziune de ansamblu a măsurii în care statisticile oficiale – etatiste - , în particular cele referitoare la infracţionalitate, în mod deliberat ignoră, prezintă eronat sau denaturează faptele cunoscute din motive de aşa-numite politici publice (corectitudine politică), vezi J. Philippe Rushton, Race, Evolution and Behaviour ( New Brunswick: Transaction Publishers, 1995); Michael Levin, Why Race Matters (Westport, Conn.: Praeger, 1997).

16. Vezi Hans-Hermann Hoppe, “Free Immigration or Forced Integration”, Chronicles, iulie 1995.

17. Etienne de la Boetie, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude (New York: Free Life Editions, 1975); David Hume, “The First Principles of Government”, în: idem, Essays, Moral, Political and Literary (Oxford: Oxford University Press, 1971); Ludwig von Mises , Liberalism in the Classical Tradition ( San Francisco: Cobden Press, 1985); Murray N. Rothbard, Egalitarianism as a Revolt Against Nature and Other Essays (Washington D.C.: Libertarian Review Press, 1974).

*. Titlul original: The Private Production of Defense, Journal of Libertarian Studies 14:1, p. 27-52

Hans-Hermann Hoppe este profesor şi predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas.

© 1999 Center for Libertarian Studies

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România