Cum sunt posibili banii discreţionari?

Hans-Hermann Hoppe Cum sunt posibili banii discreţionari? – sau Degenerarea banilor şi a creditului

Traducere Bogdan Glăvan*

Moneda discreţionară reprezintă termenul utilizat pentru un mijloc de efectuare a schimburilor care nu este nici marfă comercială, bun de consum sau de producţie, nici titlu asupra unei asemenea mărfi: ea nu reprezintă altceva decât bani de hârtie nerambursabili. Spre deosebire de aceasta, moneda - marfă desemnează un mijloc de efectuare a schimburilor ce este fie o marfă comercială, fie un titlu asupra acesteia.

Nu există nici o îndoială că existenţa monedei discreţionare este posibilă. Eventualitatea teoretică a apariţiei sale a fost recunoscută de mult timp, iar din 1971, când ultimele rămăşiţe ale unui fost etalon aur-marfă internaţional au fost abolite, toţi banii de pretutindeni nu erau, în realitate, nimic altceva decât nişte bucăţi de hârtie inconvertibile.

Chestiunea pe care o vom discuta în această lucrare se referă mai degrabă la cum sunt posibili banii discreţionari? Mai concret, pot să apară banii discreţionari ca produsul natural al interacţiunilor dintre indivizi aflaţi în urmărirea propriilor interese? Sau: este posibil să-i introducem fără a încălca principiile de justiţie ori eficienţa economică?

Se va susţine că răspunsul la ultima întrebare trebuie să fie negativ şi că banii discreţionari nu pot niciodată să apară în mod „inocent” sau „ireproşabil”. Argumentele ce avansează această teză vor fi constructive şi sistematice. Totuşi, dat fiind faptul că teza a fost frecvent pusă la îndoială, pe parcurs vor fi criticate diversele contraargumente. Şi anume, vor fi respinse argumentele monetariştilor, în special ale lui Irving Fisher şi Milton Friedman şi ale unor „free bankeri” austrieci, în special Lawrence White şi George Selgin, aduse în sprijinul etic şi/sau economic al banilor complet sau parţial discreţionari.

Originea banilor

Omul participă la o economie de schimb (în loc să rămână într-o izolare autarhică) în măsura în care preferă mai multe bunuri decât mai puţine şi este capabil să recunoască productivitatea mai ridicată a unui sistem de diviziune a muncii. Aceeaşi inteligenţă focalizată şi interesul propriu sunt suficiente pentru a explica apariţia unor -- şi în cele din urmă doar a uneia singure -- monede-marfă şi a unei -- şi în cele din urmă doar a uneia singure, la scară globală -- economii monetare[1]. Descoperind că tranzacţiile la care participă în calitate de vânzători şi cumpărători sunt limitate la cazurile de dublă coincidenţă a nevoilor, adică A vrea ce are B şi B vrea ce are A, fiecare persoană poate şi mai mult să-şi extindă propria piaţă, şi astfel să profite într-o mai mare măsură de avantajele diviziunii lărgite a muncii, dacă este dispus să accepte în schimb nu doar bunurile direct folositoare, ci şi bunurile cu un grad mai ridicat de vandabilitate decât cele predate. Chiar dacă ele nu au o valoare directă de folosinţă pentru un actor, deţinerea în proprietate a unor bunuri relativ mai vandabile implică, prin definiţie, că asemenea bunuri pot fi, la rândul lor, vândute mai uşor în tranzacţii ulterioare, pentru a obţine alte bunuri utile în mod direct şi deci că proprietarul lor s-a apropiat de atingerea obiectivului ultim, imposibil de atins prin schimb direct.

Motivaţi numai de propriul interes şi bazându-se pe observaţia că bunurile tranzacţionate în schimbul direct posedă diferite grade de vandabilitate, unii indivizi încep să ceară anumite bunuri nu de dragul acestora, ci în scopul folosirii lor ca mijloc de efectuare a schimburilor. Adăugând o componentă nouă cererii preexistente pentru bunurile respective (în regimul de barter), vandabilitatea lor este intensificată şi mai mult. Pornind de la înţelegerea acestui fapt, ceilalţi participanţi la piaţă aleg din ce în ce mai mult aceleaşi bunuri pentru stocul lor de mijloace de efectuare a schimburilor, fiindcă este în interesul lor să selecteze pentru aceasta acele mărfuri care sunt deja folosite de către alţii în acelaşi scop. Iniţial, felurite bunuri pot fi cerute ca mijloace uzuale de efectuare a schimburilor. Totuşi, deoarece un bun este cerut ca mijloc de efectuare a schimburilor -- şi nu în scopul consumului sau producţiei -- pentru a facilita achiziţiile viitoare ale bunurilor direct folositoare (adică pentru a te ajuta să cumperi mai ieftin) şi, simultan, pentru a lărgi piaţa celui ce vinde bunuri şi servicii direct utile (adică pentru a-l ajuta să vândă mai scump), cu cât o marfă este folosită mai mult ca mijloc de efectuare a schimburilor, cu atât mai bine îşi va îndeplini funcţia. Pentru că fiecare participant la piaţă preferă în mod natural achiziţia unui bun mai vandabil -- şi, în cele din urmă, a unui mijloc de efectuare a schimburilor universal vandabil -- celei a unui bun mai puţin sau non-universal vandabil, „ar exista tendinţa inevitabilă ca cele mai puţin vandabile din seria de bunuri întrebuinţate ca mijloace de efectuare a schimburilor să fie respinse unul câte unul, până când, în cele din urmă, ar rămâne o singură marfă care să fie folosită ca mijloc de efectuare a schimburilor; într-un cuvânt, moneda”[2].

O dată cu aceasta şi, din perspectivă istorică, o dată cu stabilirea etalonului internaţional aur în cursul secolului al XIX-lea (până în 1914), scopul dorit prin cererea fiecărui participant la piaţă pentru mijlocul de efectuare a schimburilor este complet realizat. Cu preţuri pentru toate bunurile de consum şi de capital exprimate într-o singură marfă, cererea şi oferta se pot desfăşura la scară globală, fără a fi limitate de absenţa dublei coincidenţe a nevoilor. Graţie acceptabilităţii sale universale, contabilitatea exprimată într-o astfel de monedă conţine expresia cea mai completă şi clară a costurilor de oportunitate ale producătorului. În acelaşi timp, cu o singură monedă universală în circulaţie -- în loc de mai multe cu acceptabilitate limitată -- cheltuielile participanţilor la piaţă (adică cedarea de bunuri direct folositoare) în vederea achiziţionării de mijloace de efectuare a schimburilor (doar indirect folositoare) sunt reduse la minim; iar cu cheltuieli pe bunuri indirect folositoare astfel diminuate, avuţia reală, adică avuţia sub forma stocului de bunuri de producţie şi de consum, este la rândul ei optimizată.

Conform unei lungi tradiţii -- spaniolă - franceză - austriacă - americană -- a teoriei monetare[3], funcţia originară a banilor -- izvorând din existenţa incertitudinii -- este cea de mijloc de efectuare a schimburilor. Moneda trebuie să apară ca monedă-marfă, deoarece un obiect poate fi cerut ca mijloc de efectuare a schimburilor numai dacă beneficiază de o cerere de barter preexistentă (într-adevăr, trebuie să fi fost o marfă de barter foarte vandabilă), iar concurenţa dintre monede qua mijloace de efectuare a schimburilor duce inevitabil la o tendinţă de convergenţă către o singură monedă -- ca marfa cea mai lesne de vândut şi cea mai uşor acceptată.

În lumina acestor consideraţii, mai multe idei populare ale teoriei monetare sunt imediat dezvăluite drept incorect aplicate sau eronate.

Ce se poate spune despre ideea unei monede având ca rezervă o marfă? Pot avea coşurile de bunuri sau titlurile asupra acestora calitatea de bani[4]? Nu, deoarece coşurile alcătuite din diferite bunuri sunt prin definiţie mai greu vandabile decât cea mai uşor vandabilă dintre diversele sale componente şi, prin urmare, coşurile de mărfuri sunt deosebit de nepotrivite pentru a îndeplini funcţia unui mijloc de efectuare a schimburilor (astfel, nu este doar un accident că nu există exemple istorice ale unor asemenea bani).

Dar ideea -- friedmaniană -- a „monedelor naţionale” liber fluctuante ori a „zonelor monetare optime”[5]? Ea trebuie privită ca fiind absurdă, cu excepţia cazului în care reprezintă doar un pas intermediar în dezvoltarea unei monede internaţionale. Strict vorbind, un sistem monetar compus din monede rivale ale căror cursuri de schimb fluctuează liber reprezintă încă un sistem de barter parţial, suferind de problema necesităţii dublei coincidenţe a nevoilor pentru ca schimburile să aibă loc. Existenţa îndelungată a unui astfel de sistem lezează însuşi obiectivul banilor: şi anume acela de a facilita schimbul, nu de a-l îngreuna, şi de a extinde aria tranzacţiilor unui individ, nu de a o restrânge. Nu există monede ori zone monetare -- locale, regionale, naţionale sau multinaţionale – „optime”, aşa cum nu există „zone comerciale optime”. În schimb, câtă vreme o avuţie sporită este preferată uneia mai reduse şi cât timp există incertitudine, exact cum singura zonă comercială „optimă“ este piaţa mondială, tot astfel moneda „optimă“ este unică, şi singura zonă monetară „optimă“ -- întregul glob.

Ce să mai spunem despre ideea, centrală gândirii monetariste de la Irving Fisher încoace, conform căreia moneda este o „măsură a valorii” şi despre conceptul de „stabilizare” monetară[6]? Ea reprezintă un amestec de confuzie şi minciună. În primul rând, şi cel mai important, în timp ce există un motiv, un scop pentru subiecţi de a dori să deţină mijloace de efectuare a schimburilor, nu se poate descoperi nici un motiv, scop sau nevoie pentru a vrea să deţii un etalon al valorii. Acţiunea şi schimbul exprimă preferinţe -- fiecare persoană evaluează ceea ce dobândeşte mai mult decât ceea ce cedează -- şi nu identitate sau echivalenţă. Nimeni nu are nevoie vreodată să măsoare valoarea. Este uşor de explicat de ce actorii ar dori să utilizeze numere cardinale -- pentru a calcula -- şi să construiască instrumentele de măsurare -- pentru a măsura spaţiul, greutatea, masa şi timpul: într-o lume a determinării cantitative, adică într-o lume a rarităţii, în care lucrurile pot oferi numai efecte strict limitate, calculul şi măsurarea sunt condiţii esenţiale pentru reuşita acţiunii. Dar ce nevoie imaginabilă, tehnică sau economică, ar putea fi pentru o măsurare a valorii?

În al doilea rând, lăsând deoparte pentru moment aceste dificultăţi şi presupunând că moneda măsoară într-adevăr valoarea (astfel că preţul bănesc plătit pentru un bun reprezintă măsura cardinală a valorii respectivului bun) în acelaşi fel în care o riglă măsoară spaţiul, rezultă alte probleme insurmontabile. Se pune atunci întrebarea „care este valoarea acestui etalon al valorii”? Cu siguranţă trebuie să aibă o valoare, exact cum o riglă trebuie să aibă o valoare, altfel nimeni nu ar vrea să deţină niciuna. Însă ar fi evident absurd să răspunzi că valoarea unei unităţi monetare -- a unui dolar -- este unu. Unu din ce? O asemenea replică ar fi la fel de lipsită de sens ca şi a răspunde la întrebarea privind valoarea unui metru spunând „un metru”. Valoarea unei măsuri cardinale nu poate fi exprimată în însăşi această măsură. Mai degrabă, valoarea sa trebuie exprimată în termeni ordinali: este mai bine să ai la dispoziţie numere cardinale şi măsuri ale lungimii ori ale greutăţii decât măsuri ordinale. De asemenea, este mai bine dacă, graţie existenţei unui mijloc de efectuare a schimburilor, poţi să recurgi la numere cardinale în contabilizarea costurilor, decât să fii nevoit să te bazezi în întregime pe proceduri de contabilitate ordinale, cum ar fi cazul în economia de barter. Dar este imposibil să exprimi în termeni cardinali cu cât sunt mai valoroase primele tehnici în comparaţie cu ultimele. Numai judecăţile ordinale sunt posibile. În consecinţă, tocmai în acest sens trebuie privite numerele ordinale -- ordonarea, preferinţa -- ca mai fundamentale decât cele cardinale, iar valoarea să fie considerată o mărime ireductibil subiectivă, non-cuantificabilă.

Mai mult, dacă funcţia banilor ar fi într-adevăr să servească drept măsură a valorii, trebuie să ne întrebăm de ce cererea pentru un asemenea lucru ar trebui să depăşească sistematic o unitate pentru o persoană. Cererea pentru rigle, balanţe şi ceasuri, de exemplu, depăşeşte unitatea pentru o persoană doar din cauza diferenţelor de localizare (accesibilitate) sau a posibilităţii de spargere sau defectare. În afară de asta, în orice moment în timp şi spaţiu, nimeni nu ar vrea să deţină mai mult de un instrument de măsurare de calitate omogenă, fiindcă un singur instrument de măsurare poate efectua toate serviciile de măsurare posibile. Un al doilea instrument de felul său ar fi inutil.

În al treilea rând, în orice caz, oricare ar fi trăsătura specifică a monedei, moneda este un bun. Dar dacă e un bun, atunci se supune legii utilităţii marginale, iar această lege contrazice orice concept de bun evaluat în mod stabil sau constant. Legea decurge din propoziţia că fiecare actor, în orice moment, acţionează în conformitate cu scara sa subiectivă de preferinţe şi alege să facă ceea ce el anticipează -- corect sau greşit -- că-l satisface mai mult decât celelalte alternative şi că, în acest scop, el trebuie invariabil să folosească drept mijloace unităţi cantitativ determinate (limitate) din nişte bunuri calitativ distincte. Astfel, pe cale de consecinţă, el trebuie să poată recunoaşte adăugarea la şi scăderea de unităţi din oferta sa de mijloace. Din această propoziţie incontestabil adevărată rezultă: (1) că un actor preferă întotdeauna o ofertă mai mare dintr-un bun în locul uneia mai mici, adică ordonează utilitatea marginală a unei unităţi mai mari mai sus decât o unitate mai redusă din acelaşi bun; şi (2) că orice creştere a ofertei unui bun cu o unitate suplimentară -- de orice mărime considerată şi percepută de către actor ca relevantă -- va fi ordonată mai jos (va fi mai puţin apreciată) decât orice unitate de aceeaşi mărime a acestui bun aflată deja în posesia lui. Aceasta întrucât ea poate fi folosită ca mijloc doar pentru îndepărtarea unei neplăceri socotită mai puţin urgentă decât cea mai puţin urgentă satisfăcută în prezent cu o unitate de aceeaşi mărime din bunul în cauză, adică utilitatea marginală a unei unităţi de mărime dată dintr-un bun scade (sporeşte) pe măsură ce oferta acestor unităţi sporeşte (scade). Fiecare schimbare în oferta unui bun duce, aşadar, la modificarea utilităţii marginale a acestui bun. Orice modificare în oferta bunului A, aşa cum este ea percepută de actorul X, duce la reevaluarea de către X a lui A. X ataşează acum lui A un rang de valoare diferit. Din acest motiv căutarea unui bun evaluat în mod stabil sau constant este evident iluzorie de la început, la fel ca şi dorinţa de a da cercului formă pătrată, căci fiecare acţiune implică un schimb, şi fiecare schimb modifică oferta unui bun: fie determină diminuarea ofertei unui bun (ca în cazul consumului pur), fie duce la diminuarea unuia şi sporirea altuia (ca în cazul producţiei sau schimbului interpersonal). În ambele cazuri, deoarece ofertele sunt modificate în cursul acţiunii, la fel sunt şi valorile bunurilor implicate. A acţiona înseamnă a modifica intenţionat valoarea bunurilor. De aceea un bun -- monedă sau orice altceva -- evaluat în mod stabil trebuie să fie considerat o imposibilitate praxeologică sau una ce rezultă din însăşi natura acţiunii umane.

În fine, cât priveşte ideea unei monede -- a unui dolar -- cu o putere de cumpărare constantă, există întâi problema fundamentală că puterea de cumpărare a banilor nu poate fi măsurată şi că formarea indicilor de preţuri -- a oricăror indici -- este arbitrară din punct de vedere ştiinţific, adică la fel de bună sau proastă ca oricare alta. (Ce bunuri trebuie să fie incluse? Ce pondere relativă trebuie ataşată fiecăruia? Dar problema că actorii individuali evaluează aceleaşi lucruri într-o manieră diferită şi sunt interesaţi de diferite coşuri de mărfuri sau că acelaşi individ evaluează acelaşi coş într-o manieră diferită în momente diferite? Ce trebuie făcut cu schimbarea calităţii bunurilor sau cu produsele complet noi[7]?). Mai mult, ce este atât de nemaipomenit, la urma urmei, la o putere de cumpărare „stabilă“ (oricum s-ar defini arbitrar termenul)? Fără doar şi poate, este evident preferabil să ai o monedă „stabilă“ decât una „inflaţionistă“. Dar cu siguranţă o monedă a cărei putere de cumpărare pe unitate creşte -- o monedă „deflaţionistă“ -- ar fi preferabilă uneia „stabilă“.

Ce să mai spunem despre teza că, în absenţa oricăror restricţii legale, moneda - banii gheaţă nepurtători de dobândă -- ar fi complet înlocuită de către titlurile financiare purtătoare de dobândă[8]? O asemenea înlocuire este de conceput doar în starea de echilibru, unde nu există incertitudine şi, în consecinţă, nimeni nu ar putea obţine nici o satisfacţie din pregătirea pentru evenimente întâmplătoare viitoare, din moment ce acestea sunt din ipoteză excluse. În condiţia umană omniprezentă de incertitudine totuşi, chiar dacă toate restricţiile legale asupra liberei intrări pe piaţă ar fi înlăturate, ar persista neapărat o cerere pentru bani-gheaţă ce nu aduc dobândă -- distinctă de cererea pentru titluri asupra capitalului sau pentru creanţe (acţiuni comune, obligaţiuni, acţiuni la fonduri mutuale). Căci, oricare ar fi natura specifică a acestor titluri, ele reprezintă titluri asupra bunurilor de producţie, altminteri nu ar putea aduce dobândă. Însă chiar şi cel mai lesne convertibil factor de producţie trebuie să fie mai puţin vandabil decât cel mai vandabil din produsele sale finale. Prin urmare, nici cel mai lichid titlu de valoare nu poate îndeplini vreodată acelaşi serviciu de pregătire a posesorului său pentru evenimentele întâmplătoare viitoare ca cel oferit de cel mai vandabil produs final nepurtător de dobândă: moneda. Toate acestea ar putea fi diferite numai dacă s-ar presupune -- aşa cum procedează tacit Wallace, în conformitate cu predispoziţiile egalitariste ale şcolii de la Chicago -- că toate bunurile sunt la fel de vandabile. În aceste condiţii, prin definiţie nu ar exista nici o diferenţă între vandabilitatea banilor-gheaţă şi cea a titlurilor financiare. Totuşi, toate bunurile trebuie atunci să fie presupuse identice între ele şi, dacă aşa ar sta lucrurile, nici diviziunea muncii, nici pieţele nu ar putea exista.

De la moneda-marfă la moneda discreţionară: degenerarea banilor

Dacă moneda trebuie să apară ca monedă-marfă, atunci cum poate ea deveni discreţionară? Acest lucru se poate realiza doar prin apariţia substitutelor monetare (titluri de hârtie asupra monedei-marfă) -- dar numai în mod fraudulos şi numai cu preţul ineficienţei economice.

Într-un etalon monedă-marfă, precum etalonul-aur până în 1914, banii „au circulat”, pe de o parte, sub forma lingourilor standardizate şi a monezilor de aur de diverse denumiri, tranzacţionate reciproc la rate de schimb fixe, potrivit greutăţii şi purităţii lor. Pe de altă parte, pentru a economisi costul depozitării (păstrării în siguranţă) şi transferării (compensării) banilor, printr-o evoluţie similară cu cea a titlurilor de proprietate transferabile -- inclusiv certificatele asupra acţiunilor şi obligaţiunilor -- ca mijloace de facilitare a schimbului spaţial şi temporal de bunuri non-monetare, alături de banii propriu-zişi au servit ca mijloc de efectuare a schimburilor şi certificatele asupra aurului. Acestea erau titluri de proprietate (creanţe) asupra unor cantităţi specificate de aur, depozitate la instituţii recunoscute ca atare (bănci). Această coexistenţă a banilor propriu-zişi (aur) şi a substitutelor monetare (creanţe asupra banilor) nu afectează nici oferta totală de bani -- pentru fiecare certificat introdus în circulaţie, este retrasă din circulaţie (depozitată) o cantitate echivalentă de aur -- nici venitul şi distribuţia interpersonală a avuţiei. Dar, fără îndoială, coexistenţa banilor şi a substitutelor monetare, precum şi posibilitatea de a deţine bani în ambele forme şi în combinaţii variabile ale acestora constituie un avantaj suplimentar pentru indivizii participanţi la piaţă. În acest fel pot dobândi putere de cumpărare bucăţele de hârtie, care nu au nici o utilitate ca atare. Dacă şi în măsura în care ele reprezintă un titlu necondiţionat asupra banilor, şi dacă şi în măsura în care nu încape nici o îndoială că sunt valide şi pot fi într-adevăr rambursate în orice moment, biletele de hârtie sunt cumpărate şi vândute ca şi cum ar fi bani veritabili -- sunt tranzacţionate la paritate cu moneda propriu-zisă. O dată ce au dobândit în acest mod putere de cumpărare şi sunt deposedate, ulterior, de caracterul de creanţe asupra banilor (prin suspendarea, într-o modalitate oarecare, a convertibilităţii), ele pot continua să funcţioneze ca bani. După cum scrie Mises : „înainte ca un bun economic să înceapă să fie utilizat ca monedă, trebuie să posede deja o valoare de schimb bazată pe o altă cauză decât funcţia sa monetară. Însă banii care funcţionează deja ca atare îşi pot păstra valoarea, chiar după ce sursa originară a valorii lor de schimb a încetat să existe[9]”.

Ar dori totuşi indivizii, mânaţi de propriile interese, să deposedeze biletele de hârtie de caracterul lor de titluri asupra banilor? Ar vrea ei să suspende convertibilitatea şi să adopte ca bani bucăţi de hârtie fără nici o utilitate ca atare? Campionii banilor de hârtie, precum Milton Friedman, pretind că aşa stau lucrurile şi, de obicei, citează argumentul economisirii ca raţiunea înlocuirii banilor-marfă cu bani discreţionari: şi anume, etalonul-aur implică risipă socială, deoarece necesită extracţia aurului şi baterea monedelor. Resurse considerabile trebuie dedicate producţiei banilor[10]. Cu bani de hârtie, practic fără costuri de producţie, în loc de aur, o asemenea risipă ar dispărea, iar resursele ar fi eliberate pentru producerea bunurilor de producţie sau de consum direct folositoare. Aşadar, eficienţa economică mai ridicată a banilor discreţionari este cea care explică abandonarea actuală universală a banilor-marfă! Aşa să fie oare? Este triumful banilor discreţionari într-adevăr rezultatul unei economisiri nevinovate? Se poate măcar concepe că ar putea fi astfel? Ar dori indivizii motivaţi de propriile interese cu adevărat să economisească aşa cum presupun campionii banilor discreţionari ?

O cercetare mai atentă dezvăluie că acest lucru este imposibil şi că instituţia banilor discreţionari necesită o presupoziţie referitoare la un motiv foarte diferit -- nu inofensiv, ci sinistru. Să presupunem o economie monetară cu (cel puţin) o bancă şi bani propriu-zişi („outside money” în jargonul modern), precum şi substitute monetare („inside money”) în circulaţie. Dacă participanţii la piaţă ar vrea într-adevăr să diminueze cheltuielile de producere a banilor-marfă (cu scopul ultim de a demonetiza aurul şi de a monetiza hârtia), ne-am aştepta ca, în primul rând -- ca o aproximare a acestui scop -- ei să dorească să renunţe la utilizarea banilor propriu-zişi (aurul). Toate tranzacţiile ar trebui să fie încheiate în substitute monetare (hârtie), şi toţi banii propriu-zişi să fie depozitaţi într-o bancă şi, astfel, scoşi complet din circulaţie. (Altfel, cât timp banii veritabili ar mai rămâne în circulaţie, acei indivizi ce utilizează monezi de aur ar demonstra negreşit -- chiar prin acţiunea lor -- că nu vor să economisească costurile asociate).

Dar este posibil ca substitutele monetare să scoată de pe piaţă şi astfel să înlocuiască banii autentici ca mijloc de efectuare a schimburilor? Nu; chiar numeroşi teoreticieni ai monedei forte au admis prea repede această posibilitate. Motivul este că substitutele monetare sunt substitute şi prezintă un dezavantaj permanent şi decisiv în comparaţie cu banii propriu-zişi. Bancnotele (creanţe asupra banilor) sunt rambursabile la paritate doar în măsura în care s-a plătit o taxă de depozitare instituţiei în cauză. Furnizarea serviciilor de păstrare în siguranţă şi de compensare este o afacere costisitoare, iar taxa de depozitare reprezintă preţul plătit pentru protejarea banilor. Dacă biletele de hârtie sunt prezentate spre rambursare după data până la care taxele de protecţie au fost plătite de către deponentul iniţial sau cel anterior, instituţia depozitară ar trebui să impună o taxă de rambursare, iar biletele ar fi atunci tranzacţionate cu un rabat în schimbul banilor autentici. Dezavantajul substitutelor monetare este că ele trebuie să fie continuu redepozitate şi reemise în scopul păstrării caracterului lor de bani -- a vandabilităţii lor la paritate -- şi, astfel, că funcţionează ca bani doar temporar şi discontinuu. Numai banii propriu-zişi (monezile de aur) sunt permanent adecvaţi să îndeplinească funcţia de mijloc de efectuare a schimburilor. În consecinţă, în loc ca substitutele monetare să înlocuiască vreodată banii propriu-zişi, ne aşteptăm că folosirea primelor va fi în permanenţă în mod serios limitată – şi anume restrânsă în special la tranzacţiile cu sume foarte mari de bani şi la afacerile dintre comercianţii obişnuiţi. Aceasta, în vreme ce partea covârşitoare a populaţiei ar întrebuinţa banii propriu-zişi pentru majoritatea cumpărărilor şi vânzărilor, demonstrându-şi astfel preferinţa de a nu dori să economisească în felul închipuit de Friedman[11].

Mai mult, chiar dacă am presupune că în circulaţie se află doar substitute monetare, în timp ce toţi banii veritabili sunt depozitaţi într-o bancă, dificultăţile pentru susţinătorii banilor discreţionari nu se opresc aici. Fără doar şi poate, în opinia lor, chestiunea e destul de simplă: toţi banii-marfă stau neutilizaţi la bancă. N-ar fi mai eficient dacă tot acest aur ar fi, în schimb, folosit pentru consum ori producţie -- pentru dentistică sau bijuterii -- în timp ce funcţia de mijloc de efectuare a schimburilor ar fi preluată de către banii discreţionari mai puţin costisitori -- într-adevăr, practic fără costuri? Deloc.

În primul rând, demonetizarea vizată a aurului nu poate însemna, cu siguranţă, că prin aceasta banca preia proprietatea întregului stoc de bani, în vreme ce publicul păstrează bancnotele. Nimeni, cu excepţia proprietarului băncii, nu ar fi de acord cu aşa ceva! Nimeni nu ar vrea asemenea economisiri. De fapt, aceasta nici nu ar fi economisire, ci exproprierea publicului de către şi în unicul avantaj al băncii. Nimeni nu ar putea dori să fie expropriat de altcineva. (Însă exproprierea de către guverne şi băncile lor centrale a banilor-marfă aflaţi în proprietate privată este singura metodă prin care aceştia au fost înlocuiţi cu banii discreţionari). În schimb, fiecare deponent ar vrea să păstreze proprietatea depozitelor sale şi să-şi ia aurul înapoi.

Cu toate acestea, apare o problemă insurmontabilă: indiferent de cine -- banca sau publicul -- deţine acum bancnotele, ele nu reprezintă alteceva decât hârtie inconvertibilă. Anterior, costul asociat cu producţia acestei hârtii nu era în nici un caz doar cel al tipăririi biletelor de hârtie, ci, mai important, cel al atragerii deponenţilor de aur prin furnizarea unor servicii de păstrare în siguranţă şi de compensare. Acum, cu hârtie inconvertibilă, nu mai e nimic care să merite păzit. Costul producţiei banilor scade aproape de zero, reducându-se doar la costurile tipăririi. Înainte, când hârtia reprezenta creanţe asupra aurului, bancnotele dobândiseră putere de cumpărare. Dar acum, cum poate banca ori publicul să le vândă, adică să găsească pe cineva care să le accepte? Ar fi ele cumpărate şi vândute în schimbul unor bunuri non-monetare la ratele de schimb anterior stabilite? Evident, nu; sau cel puţin nu atât timp cât nu există bariere legale la intrarea în activitatea de producere a bancnotelor. Aceasta întrucât, în condiţii concurenţiale de liberă intrare, dacă preţul (non-monetar) plătit pentru bancnotele de hârtie ar depăşi costul de producţie, producţia ar fi imediat extinsă până la nivelul la care preţul banilor ar atinge costul de producţie. Rezultatul ar fi hiperinflaţia. Nimeni nu ar mai accepta bani de hârtie şi s-ar instaura fuga în valori reale. Economia monetară s-ar destrăma complet, iar societatea s-ar întoarce la o economie de barter primitivă şi foarte ineficientă. Din barter apoi, ar apărea iarăşi o nouă monedă-marfă, cel mai probabil din aur (iar producătorii de bancnote, pentru a câştiga posibilitatea de a fi acceptate, ar începe iarăşi să le acopere cu această monedă). Ce mai mod de a realiza economisiri!

Pentru ca înlocuirea banilor-marfă cu banii discreţionari să reuşească, trebuie îndeplinită o cerinţă suplimentară: libera intrare în afacerea de producere a bancnotelor trebuie restricţionată şi trebuie înfiinţat un monopol asupra banilor. Un singur producător de bani de hârtie este suficient pentru a cauza hiperinflaţie şi prăbuşirea monetară. Totuşi, în măsura în care este apărat oficial de concurenţă, un monopolist poate cu bună ştiinţă şi în siguranţă să-şi limiteze producţia bancnotelor, iar în acest mod să se asigure că ele îşi păstrează puterea de cumpărare. După cât se poate presupune, el şi-ar asuma sarcina preschimbării vechilor bancnote la paritate cu cele noi, precum şi pe cea de furnizare a serviciilor de protecţie şi compensare, prin acceptarea depunerilor de bancnote în schimbul emiterii de substitute ale bancnotelor -- conturi la vedere şi depozite la cerere (checkbook money) -- contra unei taxe de depozitare.

Apar mai multe întrebări legate de acest scenariu. În trecut, cu monedă-marfă, fiecărei persoane i se permitea să intre în mod liber în activitatea de extracţie a aurului şi de batere a monezilor – în concordanţă cu presupoziţia referitoare la actorii motivaţi de propriile interese, care îşi maximizează avuţia. Spre deosebire de aceasta, pentru ca „dividendul (friedmanian) al banilor discreţionari” să apară, ar trebui interzisă concurenţa în domeniul producţiei banilor şi înfiinţat un monopol. Dar cum poate fi împăcată existenţa monopolului oficial cu ipoteza interesului personal? Se poate concepe ca actori motivaţi de interesul propriu să poată conveni asupra stabilirii unui monopol al banilor discreţionari, în acelaşi fel în care pot conveni, în mod natural, asupra participării la diviziunea muncii şi a utilizării uneia şi aceleiaşi mărfi ca mijloc de efectuare schimburilor? Dacă actorii nu sunt de acord, nu demonstrează aceasta că costul asociat cu un astfel de monopol trebuie considerat mai ridicat decât toate economisirile de resurse?

A pune aceste întrebări înseamnă a da un răspuns. Monopolul şi urmărirea interesului propriu sunt incompatibile. Fără doar şi poate, există un motiv pentru care cineva ar vrea să devină monopolistul banilor. La urma urmelor, netrebuind să depozitezi, să păzeşti şi să rambursezi o marfă valoroasă, cheltuielile de producţie sunt dramatic reduse, iar monopolistul ar putea obţine astfel un profit suplimentar; fiind protejat prin lege de orice viitoare concurenţă, acest profit de monopol ar fi imediat „capitalizat”, adică s-ar reflecta permanent într-o evaluare mai ridicată a activelor monopolului, şi, pe lângă valoarea umflată a activelor sale, i s-ar garanta rata normală a beneficiului (a dobânzii). Dar a spune că un asemenea aranjament ar fi avantajos pentru monopolist nu înseamnă a spune că ar fi avantajos pentru toţi ceilalţi şi, prin urmare, că ar apărea în mod natural. De fapt, nu există nici un motiv pentru care cineva să nu se dorească decât pe el însuşi în situaţia monopolistului şi, în consecinţă, nu ar fi posibil nici un acord asupra selectării vreunui monopolist anume. Poziţia unui monopolist poate fi doar arogată -- decretată împotriva voinţei tuturor non-monopoliştilor excluşi. Prin definiţie, monopolul creează o distincţie între două clase de îndivizi de calităţi legal diferite: acei indivizi privilegiaţi, cărora li se permite să producă bani, şi cei subordonaţi, cărora, în avantajul exclusiv al primilor, li se interzice acest lucru. O asemenea instituţie nu poate fi sprijinită în acelaşi mod voluntar, precum instituţiile diviziunii muncii şi banilor-marfă. Ea nu este, ca celelalte, rezultatul „natural” al interacţiunilor reciproc avantajoase, ci al unui act de expropriere (abrogare) unilateral avantajos. În consecinţă, în loc să-şi sprijine continuarea existenţei pe suportul şi cooperarea voluntară, monopolul necesită ameninţarea cu violenţa fizică[12].

Mai mult, incompatibilitatea interesului propriu şi a monopolului nu se sfârşeşte o dată cu statornicirea ultimului, ci continuă atâta timp cât funcţionează monopolul. El nu poate să opereze decât ineficient şi pe seama non-monopoliştilor excluşi. În primul rând, într-un regim de concurenţă liberă (intrare liberă), fiecare producător în parte se află sub presiunea constantă de a produce ceea ce produce cu costuri minime, căci, dacă nu procedează astfel, îşi atrage riscul de a fi scos din concurenţă de către noii participanţi care produc bunul în chestiune cu costuri mai scăzute. Spre deosebire, monopolistul, apărat de concurenţă, nu suferă nici o astfel de presiune. De fapt, întrucât costul producerii banilor include propriul salariu al monopolistului, precum şi toate recompensele sale non-monetare, interesul „natural” al monopolistului este de a-şi creşte costurile. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm ca, în regim monopolist, costul banilor de hârtie furnizaţi să-l depăşească foarte curând, dacă nu chiar de la început, pe cel asociat cu banii-marfă furnizaţi concurenţial.

În plus, se poate prezice că preţul banilor de hârtie oferiţi în regim monopolist va creşte constant, adică puterea de cumpărare a unităţii monetare şi, în consecinţă, calitatea ei vor scădea permanent. Protejat de noi concurenţi, fiecare monopolist este întotdeauna tentat să mărească preţul şi să scadă calitatea. Iar acest lucru este cu deosebire adevărat în cazul unui monopolist al banilor. În vreme ce alţi monopolişti trebuie să se gândească la posibilitatea ca mărirea preţului (ori scăderea calităţii), datorită unei cereri elastice pentru produsul lor, să poată duce de fapt la reducerea veniturilor, monopolistul banilor poate fi sigur că cererea pentru produsul său – mijlocul generalizat de efectuare a schimburilor -- va fi foarte inelastică. Într-adevăr, în afară de cazul unei hiperinflaţii, când cererea de bani dispare în întregime, monopolistul banilor se află practic întotdeauna în poziţia de a presupune că venitul său din vânzarea banilor va creşte, chiar dacă el măreşte preţul banilor (le reduce puterea de cumpărare). În condiţiile ipotezei de urmărire a propriului interes, ar trebui presupus că banca monopolistă, dotată cu dreptul exclusiv de a produce bani, se va angaja în creşterea constantă a ofertei de bani: în timp ce o ofertă sporită de bani de hârtie nu adaugă nimic la avuţia socială -- cantitatea existentă de bunuri de consum şi de producţie direct folositoare -- ci doar cauzează inflaţie (scade puterea de cumpărare a banilor), cu fiecare bancnotă suplimentară introdusă în circulaţie monopolistul îşi poate creşte venitul său real (pe seama scăderii celui al publicului non-monopolist). El poate tipări bancnote cu costuri, practic, zero şi apoi poate reveni şi cumpăra active reale (bunuri de consum sau de producţie) sau poate folosi bancnotele pentru rambursarea datoriilor reale. Avuţia reală a publicului va fi redusă -- ei deţin mai puţine bunuri şi mai mulţi bani cu o putere de cumpărare redusă. Totuşi, avuţia reală a monopolistului va creşte -- el deţine mai multe bunuri non-monetare (şi are mereu câţi bani vrea). Cine, în această situaţie, cu excepţia îngerilor, nu s-ar angaja în expansiunea constantă a ofertei de bani şi deci în deprecierea continuă a monedei?

Se poate dovedi instructiv să comparăm teoria banilor discreţionari, aşa cum a fost schiţată mai sus, cu opiniile lui Milton Friedman, remarcabilul campion modern al banilor discreţionari.

În timp ce mai tânărul Friedman nu a dat o atenţie sistematică problemei originii banilor, mai vârstnicul Friedman recunoaşte, ca fapt istoric, că toate monedele şi-au făcut apariţia ca monede-marfă (şi toate substitutele monetare îşi au originea în titluri de depozit asupra banilor-marfă) şi este, pe bună dreptate, sceptic faţă de propunerea târzie a lui Friederich A. Hayek referitoare la monedele discreţionare emise concurenţial[13]. Cu toate acestea, indus în eroare de metodologia sa pozitivistă, Friedman nu reuşeşte să priceapă că banii (şi substitutele monetare) nu pot apărea în nici un alt mod şi, în consecinţă, propunerea lui Hayek trebuie să eşueze.

Spre deosebire de opiniile dezvoltate aici, Friedman susţine, în întreaga sa operă, că o monedă-marfă ar fi, la rândul ei, înlocuită „natural” de un regim al unei monede discreţionare -- mai eficient, ce economiseşte resursele. În mod uimitor totuşi, el nu aduce nici un suport argumentativ pentru această teză, evită toate problemele teoretice, iar orice argument sau observaţie empirică pe care o oferă îi contrazice concluzia. Nu există, în primul rând, nici un indiciu că Friedman este conştient de limitarea fundamentală a înlocuirii banilor propriu-zişi cu substitute monetare. Dar dacă banii propriu-zişi nu pot dispărea din circulaţie, cum poate fi tăiată legătura dintre hârtie şi o marfă-monedă, exceptând un act de expropriere? Circulaţia continuă a banilor propriu-zişi demonstrează că ei nu sunt priviţi drept nişte bani inferiori; iar faptul că exproprierea este necesară pentru privarea banilor de caracterul lor marfar demonstrează că banii discreţionari nu reprezintă un fenomen natural!

Interesant, după ce evită problema explicării cum poate fi considerată naturală sau eficientă suspendarea convertibilităţii, Friedman recunoaşte explicit -- destul de corect -- că banii discreţionari nu pot fi furnizaţi în regim concurenţial, din motivele enumerate mai sus, ci necesită un monopol. De aici, el afirmă că „producţia monedei discreţionare este, aşa cum a şi fost, un monopol natural”[14]. Totuşi, din faptul că banii discreţionari necesită un monopol, nu rezultă că acesta ar fi în vreun fel „natural”, şi Friedman nu aduce absolut nici un argument ca să arate cum poate fi considerat monopolul, în general, ca produs natural al interacţiunilor indivizilor motivaţi de propriile interese. Mai mult, în special mai tânărul Friedman pare să ignore complet economia politică clasică şi argumentele ei anti-monopoliste: axioma că, dacă acorzi cuiva un privilegiu, respectivul îl va folosi, şi de aici concluzia că fiecare producător monopolist va fi ineficient (în termeni de costuri, precum şi în termeni de preţ şi calitate). În lumina acestor argumente, trebuie privită drept surprinzător de naivă atitudinea lui Friedman, în primul rând, de a apăra stabilirea unui monopol guvernamental al banilor, şi apoi de a aştepta ca acest monopol să nu-şi folosească puterile, ci să opereze cu cele mai mici costuri posibile şi să inflaţioneze oferta de bani doar cu precauţie (într-un ritm de 3%-5% pe an). Aceasta ar presupune că, o dată cu câştigarea poziţiei de monopol, ar avea loc o transformare fundamentală a naturii umanităţii de a-şi urmări propriile interese.

Nu este surprinzător că mai vârstnicul Friedman, posedând o largă experienţă cu propriul său ideal al unei lumi cu monede pur discreţionare, aşa cum s-a întâmplat după 1971, şi privind înapoi la argumentul său central -- de economisire a resurselor -- în favoarea banilor discreţionari furnizaţi în regim monopolist, cu aproape patru decenii în urmă, nu poate decât să admită că predicţiile sale s-au dovedit în mod clar false[15]. El observă că, de la abolirea ultimelor rămăşiţe ale etalonului monedei-marfă aur, tendinţele inflaţioniste au sporit dramatic la scară globală; predictibilitatea mişcărilor viitoare ale preţurilor a scăzut puternic; piaţa obligaţiunilor pe termen lung (de exemplu, a titlurilor de stat) a fost în bună măsură distrusă; numărul consilierilor pe probleme de investiţii şi „bani forte” şi resursele atrase în aceste afaceri au crescut drastic; fondurile ce acţionează pe piaţa monetară şi operaţiunile cu devize pe pieţele futures s-au dezvoltat şi au absorbit cantităţi semnificative de resurse reale, care altminteri -- în lipsa sporirii inflaţiei şi a imprevizibilului -- nu s-ar fi întâmplat deloc sau, cel puţin, nu ar fi presupus niciodată aceeaşi importanţă pe care o au acum; în fine, se pare că chiar costurile directe ale resurselor dedicate producţiei aurului acumulat în stocurile private, pentru a servi drept ancoră contra inflaţiei, au sporit[16]. Dar ce concluzie trage Friedman din această evidenţă empirică? Conform metodologiei sale pozitiviste, potrivit căreia ştiinţa înseamnă predicţie, iar falsele predicţii falsifică teoria, ar trebui să ne aşteptăm ca, în cele din urmă, Friedman să-şi catalogheze teoria ca irecuperabil eronată şi să apere revenirea la moneda-marfă. Nu s-a întâmplat astfel. În schimb, printr-o remarcabilă etalare a ignoranţei (sau aroganţei), el concluzionează insistent că nici una din aceste mărturii nu ar trebui interpretată drept „o pledoarie pentru întoarcerea la etalonul-aur ... Din contră, privesc întoarcerea la etalonul-aur ca nefiind nici de dorit, nici fezabilă“[17]. Acum ca şi atunci, el susţine ideea că atracţia etalonului-aur este doar „non-raţională, emoţională“ şi că numai o monedă discreţionară este „eficientă din punct de vedere tehnic”[18]. Potrivit lui Friedman, pentru a depăşi deficienţele evidente ale regimului actual de bani discreţionari, este nevoie să găsim „o ancoră care să ofere predictibilitatea pe termen lung a preţurilor, un înlocuitor pentru convertibilitatea într-o marfă sau, alternativ, un dispozitiv care să facă predictibilitatea de prisos. S-au sugerat numeroase ancore şi dispozitive, de la reguli de creştere monetară, la etaloane statistice şi până la separarea mijlocului de efectuare a schimburilor de unitatea de cont. Însă, deocamdată, nu s-a ajuns la nici un consens între ele”[19].

De la activitatea bancară de depozitare şi creditare la

sistemul rezervelor fracţionare: degenerarea creditului

Băncile îndeplinesc două sarcini strict separate, dintre care doar una a fost analizată până acum[20]. Pe de o parte, ele servesc drept instituţii de depozitare, oferind servicii de păstrare în siguranţă şi de compensare. Ele acceptă depuneri de bani (marfă) şi emit creanţe asupra banilor (chitanţe de depozit; substitute monetare) în favoarea deponenţilor, rambursabile la paritate şi la cerere. Pentru fiecare creanţă asupra banilor emisă de ele, băncile păstrează la îndemână o sumă echivalentă de bani autentici, pregătiţi în caz de rambursare (activitate bancară cu 100% rezerve). Nu se plăteşte dobândă la depozite. Deponenţii sunt cei care plătesc o taxă băncii pentru serviciile de păstrare în siguranţă şi de compensare oferite. În condiţiile liberei concurenţe – ale liberei intrări în industria bancară -- taxa de depozitare, care constituie venitul băncii şi sursa posibilă de profit, tinde să fie minimă. Veniturile din dobânda câştigată în activitatea bancară tind să fie aceleaşi ca în orice altă industrie.

Pe de altă parte, iniţial separate complet de instituţiile de depozitare, băncile servesc de asemenea ca intermediari între cei ce economisesc şi cei ce investesc -- ca bănci care acordă credite. În această calitate, în primul rând, ele oferă şi încheie contracte la termen cu cei ce economisesc. Respectivii dau bani cu împrumut băncii pe o perioadă de timp -- mai scurtă sau mai lungă -- specificată, în schimbul obligaţiei contractuale din partea băncii de a-i rambursa în viitor, plătind în plus o dobândă. Din punctul de vedere al primilor, ei schimbă bani prezenţi pentru o promisiune de bani viitori: beneficiul din dobândă constituie recompensa lor pentru îndeplinirea funcţiei de aşteptare. Dobândind astfel temporar proprietatea asupra economisirilor, banca acordă din nou cu împrumut aceiaşi bani investitorilor (inclusiv ei înşişi), în schimbul obligaţiei ultimilor de a-i rambursa în viitor şi de a plăti în plus dobândă. Diferenţa de dobândă -- diferenţa dintre dobânda plătită celor ce economisesc şi cea încasată de la debitori -- reprezintă preţul intermedierii între primii şi ultimii şi constituie venitul băncii de împrumuturi. Cât priveşte activitatea bancară de depozite şi taxa pentru depozitare, în condiţii concurenţiale costurile intermedierii tind să fie, de asemenea, minime, iar profiturile din activitatea bancară de împrumuturi tind să fie la fel ca cele ce pot fi câştigate în altă parte.

Nici activitatea de depozitare, nici cea de împrumuturi, caracterizate aici, nu implică sporirea ofertei de bani ori redistribuţia unilaterală a venitului sau a avuţiei. Pentru fiecare notă de depozit nou emisă este retrasă din circulaţie o cantitate echivalentă de bani (numai forma banilor se modifică, nu şi cantitatea lor), iar în cursul acordării de împrumuturi aceeaşi sumă de bani trece pur şi simplu în alte mâini, în mod repetat. Toate schimburile -- între deponenţi şi instituţia depozitară, ca şi între cei ce economisesc, banca intermediară şi investitori -- sunt reciproc avantajoase.

Spre deosebire de aceasta, activitatea bancară cu rezerve fracţionare implică un amestec deliberat între funcţia de depozitare şi cea de acordare de împrumuturi. Ea implică creşterea ofertei de bani şi duce la redistribuirea unilaterală a venitului în favoarea băncii, precum şi la ineficienţe economice, sub forma ciclului afacerilor de tip expansiune-contracţie (boom-bust).

Amestecarea funcţiilor băncii este dovedită prin faptul că, în cadrul sistemului rezervelor fracţionare, deponenţilor li se plăteşte dobândă (în loc să li se ceară să plătească o taxă) şi/sau celor care economisesc li se acordă dreptul de a-şi retrage pe loc banii (în loc să fie nevoiţi să aştepte cu cererea de rambursare până la o dată viitoare stabilită). Din punct de vedere tehnic, posibilitatea unei bănci de a se angaja în asemenea practici izvorăşte din faptul că deţinătorii de depozite la vedere (creanţe asupra banilor, rambursabile la cerere, la paritate) de obicei nu-şi exercită simultan dreptul, astfel încât toţi să înainteze băncii cererea de rambursare în acelaşi timp. În consecinţă, o bancă de depozit va deţine, în mod normal, o cantitate de rezerve (de bani propriu-zişi) mai mare decât retragerile zilnice. Astfel, devine fezabil pentru bancă să dea cu împrumut aceste rezerve „în exces” debitorilor, câştigând un venit din dobândă (pe care îl poate transfera apoi parţial deponenţilor, sub forma dobânzii plătite la depozitele la vedere).

Susţinătorii rezervelor fracţionare pretind, de obicei, că practica de a deţine mai puţin de 100% rezerve reprezintă doar o inofensivă „economisire” a banilor şi le place să sublinieze că nu doar banca profită de pe urma ei, ci şi deponenţii (care primesc dobândă) şi cei care economisesc (care primesc dreptul de retragere pe loc). În realitate, activitatea bancară cu rezerve fracţionare suferă două slăbiciuni fatale corelate şi nu este în nici un caz inofensivă şi benefică tuturor. Mai întâi, ar trebui observat că activitatea de depozitare cu rezerve mai mici de 100% implică ceea ce s-ar putea numi o imposibilitate legală. Folosindu-şi rezervele în exces pentru acordarea de credite, banca transferă de fapt, temporar, proprietatea asupra lor unui debitor, în vreme ce deponenţii, îndreptăţiţi să ceară răscumpărarea pe loc, îşi păstrează proprietatea asupra aceloraşi fonduri. Dar este imposibil ca, pentru o perioadă de timp, deponentul şi debitorul să fie îndreptăţiţi la controlul exclusiv asupra aceloraşi resurse. Doi indivizi nu pot fi proprietarii exclusivi ai unuia şi aceluiaşi lucru în acelaşi timp. Prin urmare, orice bancă ce pretinde contrariul -- asumându-şi pasive la cerere ce depăşesc rezervele curente -- trebuie să fie considerată ca acţionând fraudulos. Obligaţiile sale contractuale nu pot fi îndeplinite. De la început banca trebuie privită ca inerent falimentară -- aşa cum arată faptul că nu poate, contrar propriei presupoziţii, să reziste la o posibilă panică bancară.

În al doilea rând, dând cu împrumut rezervele în exces, banca sporeşte oferta de bani, indiferent dacă debitorii primesc aceste rezerve sub forma banilor propriu-zişi ori în cea a depozitelor la vedere (a conturilor operabile prin cec). Dacă împrumutul ia forma banilor autentici, atunci cantitatea de bani propriu-zişi din circulaţie este mărită, fără a se retrage o cantitate echivalentă de substitute monetare; iar dacă ia forma unui cont operabil prin cec, atunci cantitatea substitutelor monetare este sporită fără a se scoate din circulaţie o sumă corespunzătoare de bani autentici. În ambele cazuri, vor exista mai mulţi bani acum decât înainte, ceea ce determină reducerea puterii de cumpărare (inflaţia) şi, în cursul acestui proces, redistribuirea sistematică a venitului real în favoarea băncii şi a clienţilor săi debitori, pe seama publicului şi a celorlalţi clienţi ai băncii. Banca primeşte un venit suplimentar din dobândă, în timp ce nu aduce absolut nici o contribuţie suplimentară la avuţia reală a publicului (cum ar fi cazul dacă beneficiul din dobândă ar fi rezultatul reducerii cheltuielilor băncii, adică al economisirilor); iar debitorii dobândesc cu fondurile lor active reale, non-monetare, reducând, pe această cale, în aceeaşi proporţie avuţia reală a restului populaţiei.

Mai mult, în măsura în care banca nu cheltuieşte pur şi simplu rezervele în exces pe propriul consum, ci, în schimb, le dă cu împrumut pretinzând dobândă, este declanşat invariabil un ciclu al afacerilor[21]. Cantitatea creditului oferit este mai mare decât înainte. În consecinţă, preţul creditului -- dobânda pretinsă pentru împrumuturi -- va scădea sub nivelul la care altminteri s-ar fi situat. La un preţ mai redus, este luat mai mult credit. Deoarece banii nu se pot înmulţi, cei care iau cu împrumut, pentru a putea câştiga un beneficiu din dobândă -- şi un profit pur pe lângă acesta -- vor trebui să-şi transforme fondurile împrumutate în investiţii, adică vor trebui să cumpere ori să închirieze factori de producţie -- pământ, muncă şi, posibil, bunuri de capital (factori de producţie produşi) -- capabili să producă o cantitate viitoare de bunuri, a cărei valoare (preţ) să o depăşească pe cea a input-ului. În consecinţă, cu un volum extins al creditului, mai multe resurse disponibile în prezent vor fi alocate producţiei de bunuri viitoare (în loc să fie folosite pentru consumul curent) decât s-ar fi întâmplat altminteri; şi în vederea terminării tuturor proiectelor de investiţii în curs, este nevoie de mai mult timp decât cel necesar ducerii la bun sfârşit doar a acelor proiecte care ar fi început fără expansiunea creditului. Trebuie produse toate bunurile viitoare care ar fi fost create fără expansiunea creditului, plus cele care se adaugă din cauza expansiunii creditului.

Totuşi, spre deosebire clară de situaţia în care rata dobânzii scade datorită scăderii ratei preferinţei temporale, respectiv a gradului în care bunurile prezente sunt preferate celor viitoare, şi deci în care publicul de fapt a economisit, pentru a lăsa un fond mai ridicat de bunuri prezente la dispoziţia investitorilor în schimbul promisiunii lor de obţinere a bunurilor viitoare, în situaţia analizată nu a avut loc nici o astfel de modificare a preferinţei temporale şi a economisirilor. Publicul nu a economisit mai mult şi, în consecinţă, volumul suplimentar de credit acordat de bancă nu reprezintă credit-marfă (credit acoperit cu bunuri, altele decât bani, pe care publicul s-a abţinut să le consume), ci credit de circulaţie sau fiduciar (credit care a fost creat practic din nimic, fără nici un sacrificiu corespunzător din partea creditorului, sub forma bunurilor non-monetare neconsumate)[22]. Dacă creditul suplimentar ar fi fost credit-marfă, extinderea volumului activităţilor de investiţii ar fi fost justificată. Ar fi existat o ofertă suficient de bogată de bunuri prezente care puteau fi dedicate producţiei bunurilor viitoare, astfel încât toate proiectele de investiţii -- cele vechi, cât şi cele nou începute -- ar fi putut fi încheiate cu succes şi s-ar fi atins un nivel mai ridicat al consumului în viitor. Totuşi, dacă expansiunea creditului este datorată acordării creditului de circulaţie, volumul rezultat al investiţiilor trebuie să se dovedească, de fapt, supra-ambiţios. Păcăliţi de o rată mai scăzută a dobânzii, investitorii acţionează ca şi cum economisirea ar fi crescut. Ei retrag o proporţie mai mare din resursele disponibile în prezent pentru proiecte de investiţii, ce urmează a fi transformate în bunuri de capital viitoare, decât se justifică în lumina economisirii curente. Prin urmare, preţurile bunurilor de capital vor creşte iniţial în raport cu preţurile bunurilor de consum, dar imediat ce rata preferinţei temporale a publicului începe din nou să se impună, va apărea o penurie sistematică de bunuri de consum. În consecinţă, rata dobânzii se va ajusta în sensul creşterii, iar acum preţurile bunurilor de consum sunt cele care cresc faţă de preţurile bunurilor de capital, necesitând lichidarea unei părţi din investiţii ca investiţii greşite, imposibil de susţinut. Avântul de mai devreme se va transforma în contracţie economică, reducând standardul de viaţă viitor sub nivelul care altminteri ar fi fost atins.

Printre susţinătorii recenţi ai sistemului bancar cu rezerve fracţionare, cazul lui Lawrence White şi George Selgin[23] merită câteva comentarii critice, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru acela că amândoi sunt critici ai monetarismului friedmanian şi se ancorează, în schimb, în tradiţia austriacă şi în special în teoria monetară misesiană[24]. Idealul lor monetar este o monedă-marfă universală, de exemplu, un etalon-aur internaţional şi, bazat pe acesta, un sistem bancar concurenţial care, pretind ei, s-ar angaja -- şi ar trebui să i se permită să o facă, atât din motive de eficienţă economică, cât şi de justiţie -- într-o activitate cu rezerve fracţionare şi în acordarea de credit fiduciar.

Referitor la problema justiţiei, White şi Selgin nu oferă decât un argument destinat să arate caracterul pretins non-fraudulos al rezervelor fracţionare: interzicerea acestei practici ar implica încălcarea principiului libertăţii contractuale, împiedicând „băncile şi pe clienţii lor să încheie orice fel de acorduri contractuale reciproc acceptate”[25]. Acesta este însă cu siguranţă un argument prost. Mai întâi, ca o chestiune de fapt istoric, băncile cu rezerve fracţionare nu şi-au informat niciodată deponenţii că o parte sau toate depozitele lor ar fi, de fapt, date cu împrumut şi, în consecinţă, nu ar putea fi rambursate în orice moment. (Chiar dacă banca ar trebui să plătească dobândă la depozitele la vedere şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie limpede că banca trebuie să dea cu împrumut depozitele, aceasta nu înseamnă că vreunul dintre deponenţi înţelege ce se întâmplă. Într-adevăr, nu greşim când spunem că puţini înţeleg, chiar dintre cei care nu sunt analfabeţi în economie). Băncile cu rezerve fracţionare nu şi-au informat debitorii că o parte sau tot creditul ce le este acordat a fost creat din nimic şi era expus anulării în orice clipă. Atunci, cum poate fi numită practica lor altfel decât fraudă şi delapidare!

În al doilea rând, şi mai decisiv, a crede că activitatea bancară cu rezerve fracţionare ar trebui privită ca aparţinând principiului libertăţii contractuale şi fiind protejată de acesta implică o totală neînţelegere a conţinutului acestui principiu. Libertatea contractuală nu înseamnă că orice contract reciproc avantajos ar trebui permis. Dacă A şi B convin să-l jefuiască pe C, aceasta în mod clar nu ar fi conform principiului. În schimb, libertatea contractuală înseamnă că lui A şi B ar trebui să li se îngăduie să încheie orice contract privitor la proprietăţile lor. Însă activitatea bancară cu rezerve fracţionare implică încheierea de contracte privind proprietatea unor terţe părţi. Ori de câte ori banca dă cu împrumut rezervele sale „în exces” unui debitor, un astfel de contract bilateral afectează proprietatea terţilor din trei puncte de vedere. În primul rând, crescând oferta de bani, este redusă puterea de cumpărare a tuturor celorlalţi deţinători de bani; în al doilea rând, sunt prejudiciaţi toţi deponenţii, deoarece probabilitatea de a-şi recupera proprietatea este micşorată; şi în al treilea rînd, toţi debitorii -- cei care au luat cu împrumut credit-marfă -- sunt prejudiciaţi, fiindcă injecţia de credit fiduciar afectează siguranţa întregii structuri a creditului şi sporeşte riscul falimentului pentru fiecare investitor ce foloseşte creditul-marfă.

Pentru a depăşi aceste obiecţii la pretenţia că activitatea bancară cu rezerve fracţionare se potriveşte cu principiul libertăţii contractuale, şi ca o ultimă linie de apărare, Selgin şi White se retrag pe poziţia conform căreia băncile pot ataşa bancnotelor o „clauză opţională“, prin care informează deponenţii că îşi pot suspenda ori amâna rambursarea în orice moment şi avertizează debitorii că creditele lor pot fi anulate pe loc[26]. Deşi o asemenea practică ar înlătura, într-adevăr, acuzaţia de fraudă, ea este expusă unei alte observaţii critice fundamentale, căci bancnotele respective nu ar mai fi bani, ci o formă specială de bilete de loterie[27]. Funcţia banilor este aceea de a servi ca cel mai vandabil şi larg acceptabil bun, pentru a-l pregăti pe posesorul său în vederea efectuării achiziţiilor de bunuri de consum ori de producţie, direct sau indirect folositoare, la momente viitoare încă necunoscute; de aceea, orice lucru ce ar servi ca monedă, pentru a fi imediat vandabil la orice moment viitor, trebuie să fie ceva care îi acordă posesorului un drept de proprietate absolut şi necondiţionat. Spre deosebire de aceasta, proprietarul unei bancnote căreia îi este ataşată o clauză opţională nu posedă un titlu de proprietate necondiţionat. Mai degrabă, asemănător deţinătorului unui „bilet de parcare cu rezervă fracţionară“ (unde se vând mai multe bilete decât există locuri de parcare disponibile, iar spaţiile sunt alocate conform regulii „primul venit, primul servit”), el este doar îndreptăţit să participe la tragerea anumitor premii, constând în servicii de proprietate sau de închiriere a unor bunuri specificate, potrivit unor reguli definite. Dar ca şi drepturile de tragere -- în loc de titluri de proprietate necondiţionate -- ele posedă numai o valoare condiţionată temporal, respectiv până la tragere, şi care îşi pierd valoarea imediat ce premiile au fost alocate posesorilor de bilete; astfel, ele ar fi extrem de nepotrivite să servească drept mijloc de efectuare a schimburilor.

Cât priveşte o a doua controversă, că activitatea bancară cu rezerve fracţionare este eficientă din punct de vedere economic, este important să atrag atenţia că White, deşi este fără îndoială familiarizat cu teza austriac-misesiană, conform căreia orice injecţie de mijloc fiduciar trebuie să determine un ciclu de tip expansiune-contracţie (boom-bust), nicăieri nu menţionează, cel puţin, problema ciclului afacerilor. Doar Selgin discută problema. Oricum, în încercarea sa de a arăta că sistemul rezervelor fracţionare nu cauzează cicluri ale afacerilor, Selgin cade pripit în greşeala keynesiană fundamentală de a încurca cererea de bani (determinată de utilitatea banilor) şi economisirea (determinată de preferinţa temporală)[28].

Potrivit lui Selgin, „a păstra substitute monetare înseamnă a te angaja într-o economisire voluntară“; în consecinţă, „o creştere a cererii de bani justifică o sporire a creditelor bancare şi a investiţiilor”. Căci, „ori de câte ori o bancă îşi extinde pasivele în procesul de efectuare a unor noi împrumuturi şi investiţii, deţinătorii pasivelor sunt cei care acordă în ultimă instanţă creditul, iar ceea ce dau cu împrumut sunt resursele reale pe care le-ar fi putut dobândi dacă, în loc să păstreze banii, i-ar fi cheltuit”[29]. Bazându-se pe această concepţie a păstrării banilor ca reprezentând o economisire, iar cererea sporită de bani ca fiind acelaşi lucru cu economisiri sporite, Selgin începe apoi să critice drept „confuză“ teza lui Mises că orice emisiune de mijloace fiduciare, scăzând rata dobânzii sub nivelul său „natural”, trebuie să cauzeze un ciclu al afacerilor. „Nici o consecinţă nefavorabilă nu rezultă din emiterea de mijloace fiduciare ca răspuns la o mai mare cerere pentru rezerve de substitute monetare”[30].

Dar confuzia îi aparţine lui Selgin. În primul rând, este pur şi simplu fals să spui că deţinerea banilor, adică actul de a nu-i cheltui, este echivalent cu economisirea. Am putea spune de asemenea -- şi aceasta ar fi la fel de greşit -- că a cheltui banii este echivalent cu a nu-i economisi. De fapt, a economisi înseamnă a nu consuma, iar cererea de bani nu are nimic de-a face nici cu economisirea, nici cu non-economisirea. Cererea de bani reprezintă lipsa voinţei de a cumpăra sau închiria bunuri non-monetare -- şi acestea includ bunurile de consum (bunuri prezente) şi bunurile de capital (bunuri viitoare). A nu cheltui bani înseamnă a nu cumpăra nici bunuri de consum, nici bunuri de investiţii. Contrar lui Selgin, problema este după cum urmează: indivizii îşi pot folosi activele monetare în unul din trei moduri. Le pot cheltui pe bunuri de consum; le pot cheltui pe investiţii; ori le pot păstra sub formă de bani gheaţă. Nu există alte alternative. În vreme ce o persoană trebuie, în orice moment, să ia decizii privind trei opţiuni deodată, rezultatul este determinat invariabil de doi factori distincţi şi fără legătură din punct de vedere praxeologic. Raportul consum/investiţii, adică decizia referitoare la câţi bani să fie cheltuiţi pe consum şi câţi pe investiţii, este determinat de preferinţa temporală a persoanei, respectiv de gradul în care preferă consumul prezent consumului viitor. Pe de altă parte, sursa cererii sale pentru bani gheaţă este utilitatea ataşată banilor, adică satisfacţia personală obţinută din faptul că banii îi permit cumpărarea imediată a bunurilor de consum sau de producţie, direct ori indirect folositoare, la momente viitoare incerte.

Prin urmare, dacă cererea de bani creşte, în timp ce stocul social de bani este dat, această cerere suplimentară poate fi satisfăcută numai sublicitând preţurile băneşti ale bunurilor non-monetare. Puterea de cumpărare a banilor va creşte, valoarea reală a deţinerilor monetare individuale va fi mărită, iar cererea şi oferta de bani se vor echilibra din nou la o putere de cumpărare mai ridicată a unităţii monetare. Preţul relativ al banilor faţă de non-bani se va fi schimbat. Dar, în afară de cazul în care preferinţa temporală este presupusă a se fi modificat în acelaşi timp, consumul real şi investiţiile reale vor rămâne la fel ca înainte: cererea suplimentară de bani este satisfăcută reducând consumul nominal şi cheltuielile de investiţii conform aceluiaşi raport preexistent consum/investiţii, reducând preţurile băneşti atât ale bunurilor de consum, cât şi ale bunurilor de producţie şi lăsând consumul şi investiţiile reale exact la vechile nivele. Totuşi, dacă preferinţa temporală este presupusă a se fi modificat concomitent cu sporirea cererii de bani, atunci orice este posibil. Într-adevăr, dacă s-ar reduce exclusiv cheltuielile de investiţii, sporirea cererii de bani ar putea chiar merge în paralel cu creşterea ratei dobânzii şi reducerea economiilor şi investiţiilor. Însă acest fapt, sau rezultatul opus, la fel de posibil, nu s-ar fi datorat modificării cererii de bani, ci exclusiv schimbării (creşterii sau scăderii) configuraţiei generale a preferinţei temporale. În orice caz, dacă sistemul bancar ar trebui să urmeze sfatul lui Selgin şi să satisfacă o cerere sporită de bani gheaţă prin emisiunea de credite fiduciare, rata socială a preferinţei temporale ar fi falsificată, ar rezulta investiţii excesive şi s-ar declanşa un ciclu de tip expansiune-contracţie, determinând ca practica rezervelor fracţionare să fie atât frauduloasă, cât şi ineficientă economic.

Propunerea lui White şi Selgin referitoare la un sistem bancar concurenţial cu rezerve fracţionare, bazat pe o monedă-marfă, (la o monedă parţial discreţionară) nu este nici justă (şi, prin urmare, termenul „free banking” este nepotrivit), nici nu produce stabilitate economică. Nu reprezintă o îmbunătăţire fundamentală în comparaţie cu realitatea monetaristă a monedelor pur discreţionare, emise în regim monopolist. Într-o anumită privinţă, propunerea banilor pur discreţionari a lui Friedman conţine, într-adevăr, o analiză mai realistă şi mai corectă decât cea a lui White şi Selgin, deoarece Friedman recunoaşte ceea ce se obişnuia a se numi „instabilitatea inerentă“ a activităţii bancare cu rezerve fracţionare. El înţelege că această instabilitate inerentă a activităţii bancare concurenţiale cu rezerve fracţionare va sfârşi, mai devreme sau mai târziu, într-o „criză de lichiditate” şi va conduce apoi oricum la regimul său favorit -- o monedă pur discreţionară furnizată de către guvern[31].

Numai un sistem cu monedă-marfă universală (aurul), bănci concurenţiale şi o activitate de depozitare cu 100% rezerve, cu o separare funcţională strictă între activitatea de creditare şi cea de depozitare este în conformitate cu justiţia, poate asigura stabilitatea economică şi reprezintă un veritabil răspuns la actualul fiasco monetar.



[1] Despre următoarele, vezi în special Carl Menger, Principles of Economics (New York: New York University Press, 1981); idem, Geld, în Carl Menger, Gesammelte Werke, vol. 4, F. A. Hayek ed., (Tübingen: Mohr, 1970); Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit (Irvington-on-Hudson, W. Y.: Foundation for Economic Education, 1971), idem, Human Action: A Treatise on Economics, (Chicago: Regnery, 1966).

[2] Mises, Theory of Money and Credit, p. 32-33.

[3] Vezi Murray N. Rothbard, „New Light on the Prehistory of the Austrian School”, în The Foundation of Modern Austrian Economics, E. G. Dolan, ed. (Kansas City: Sheed and Ward, 1976); Joseph T. Salerno, „Two Traditions in Modern Monetary Theory”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines, 2, no. 2/3 (1991).

[4] Despre propunerile referitoare la rezerva-marfă, vezi B. Graham, Storage and Stability (New York: McGraw Hill, 1937); F. D. Graham, Social Goals and Economic Institutions (Princeton: Princeton University Press, 1942); de asemenea F. A. Hayek, „A Commodity Reserve Currency”, Economic Journal, 210 (1943); Milton Friedman, „Commodity-Reserve Currency”, Journal of Political Economy (1951).

[5] Vezi Milton Friedman, „The Case for Flexible Exchange Rates” în Friedman, Essays in Positive Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1953); idem, A Program for Monetary Stability (New York: Fordham University Press, 1959); de asemenea Policy Implications of Trade and Currency Zones: A Symposium (Kansas City: Federal Reserve Bank of Kansas City, 1991).

[6] Vezi Irving Fisher, The Purchasing Power of Money (New York: Augustus Kelley, 1963); idem, Stabilizing the Dollar (New York: Macmillan, 1920); idem, The Money Illusion (New York: Adelphi, 1929); Milton Friedman, „A Monetary and Fiscal Framework for Economic Stability”, American Economic Review (1948).

[7] Mises, Theory of Money and Credit, p. 187-194; idem, Human Action, p. 219-223.

[8]Vezi N. Wallace, „A Legal Restrictions Theory of the Demand for <<Money>>”, Federal Reserve Bank of Minneapolis Quarterly Review (1983); E. Fama, „Financial Intermediation and Price Level Control”, Journal of Monetary Economics (1983); pentru o critică, vezi Lawrence White, „Accounting for Non-Interest-Bearing Currency”, Journal of Money, Credit and Banking (1987).

[9] Mises, Theory of Money and Credit, p. 111.

[10]Friedman, Essays in Positive Economics, p. 210; idem, A Program for Monetary Stability, p. 4-8; idem, Capitalism and Freedom (Chicago: University of Chicago Press, 1962), p. 40.

[11] Într-adevăr, din perspectivă istorică, aceasta a fost situaţia: în mod tradiţional, bancnotele au fost mereu privite cu neîncredere, iar acceptabilitatea lor, comparată cu cea a banilor veritabili, precum monezile de aur şi argint, a fost strict limitată. Pentru a creşte popularitatea substitutelor monetare, au fost necesare două măsuri complementare: în primul rând, instituţia depozitară emitentă de bancnote a trebuit să-şi supraevalueze notele faţă de banii autentici şi, în acest scop, fie nu a cerut taxă de depozitare, fie a plătit chiar dobândă la depozite. În al doilea rând, deoarece păstrarea în siguranţă a banilor nu este deloc necostisitoare, iar banii depozitaţi nu au cum să genereze dobândă, banca, pentru a-şi acoperi pierderile, de altfel inevitabile, a fost nevoită să se angajeze într-o activitate cu rezerve fracţionare, adică a trebuit să emită şi să pună în circulaţie bilete de depozit suplimentare, care, deşi nu puteau fi deosebite de alte bancnote, nu erau de fapt acoperite cu bani autentici.

Despre statutul etic şi economic al practicării rezervelor fracţionare, vezi secţiunea, „De la activitatea de depozitare şi de creditare la activitatea bancară cu rezerve fracţionare: degenerarea creditului”, de mai jos.

[12]S-ar putea susţine că un acord de monopol ar fi posibil (ar putea fi conceput) dacă banca monopolistă de emisiune ar fi deţinută de toată lumea, iar profiturile sale distribuite fiecăruia. N-ar profita fiecare atunci, nu doar monopolistul, de economisirea obţinută prin înlocuirea aurului cu hârtia?

De fapt, un asemenea acord este iluzoriu. Proprietatea comună a băncii monopoliste ar însemna că trebuie emise şi distribuite acţiuni tranzacţionabile. Însă cine ar trebui să deţină acţiuni şi câte? Clienţii băncii, potrivit mărimii depozitului lor? Dar toţi deţinătorii de bancnote ajută la economisirea aurului şi ar dori să fie incluşi printre proprietarii băncii, conform volumului de bancnote deţinut. Şi cum rămâne cu deţinătorii şi vânzătorii de bunuri non-monetare? Demonstrându-şi voinţa de a accepta hârtie în loc de aur, au şi ei un rol în economisirea resurselor. Dar cum poate oare cineva să determine câte acţiuni să le acorde, când contribuţia lor constă în diverse cantităţi de bunuri de consum şi de producţie eterogene? Aici, în fine, ar fi imposibil de ajuns la un acord.

Mai mult, de ce-ar dori un nou participant la piaţă -- un posesor ulterior de depozit, bancnote şi/sau alte bunuri non-monetare, care nu a fost înzestrat iniţial cu acţiuni ale băncii, să consimtă şi să sprijine acest acord? De ce ar trebui el să plătească pentru acţiunile băncii, când acestea s-au distribuit pe gratis proprietarilor iniţiali, chiar dacă este acum implicat în economisirea resurselor la fel de mult pe cât au fost ultimii? Un astfel de acord ar implica redistribuirea sistematică a venitului şi avuţiei în favoarea tuturor proprietarilor iniţiali şi pe seama celor ulteriori. Dar dacă s-ar emite acţiuni suplimentare pentru fiecare nou posesor de depozit, bancnote sau alte bunuri, asemenea acţiuni nu ar avea, de la început, nici o valoare, iar banca ce le oferă va eşua.

În plus, aşa cum se va explica mai jos, indiferent de cum este rezolvată problema proprietăţii, însăşi funcţionarea băncii va avea în mod necesar efecte asupra distribuţiei interpersonale a venitului şi avuţiei, adică nu este neutră faţă de aceasta.

[13]Vezi Milton Friedman and Anna Schwartz, „Has Government Any Role in Money?” Journal of Monetary Economics (1986); pentru propunerea lui Hayek, vezi Denationalization of Money (London: Institute of Economic Affairs, 1976).

[14]Vezi Friedman, Essays in Positive Economics, p. 216; de asemenea, Friedman şi Schwartz, „Has Government Any Role in Money?”.

[15]Vezi Milton Friedman, „The Resource Cost of Irredeemable Paper Money”, Journal of Political Economy (1986).

[16] Monetariştii au prezis că, drept rezultat al demonetizării aurului şi tranziţiei la un sistem de bani pur discreţionari, preţul aurului va scădea, de la cursul oficial de atunci de 35$ uncia la o valoare non-monetară estimată, de aproximativ 6$. În realitate, preţul aurului a crescut. El a atins la un moment dat 850$ uncia, şi în majoritatea timpului a zăbovit între 300$ şi 400$. La momentul în care scriu, preţul este 375$.

[17] Friedman, „The Resource Cost of Irredeemable Paper Money”, p. 646.

[18] Friedman, Essays in Positive Economics, p. 250.

[19] Friedman, „The Resource Cost of Irredeemable Paper Money”, p. 646; de asemenea, idem, Money Mischief: Episodes in Monetary History (New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1992), cap. 10.

Printre sugestiile referitoare la o „ancoră“ monetară discreţionară alternativă, recent analizate de Friedman, „regula îngheţării bazei monetare” merită un scurt comentariu (vezi Friedman, „Monetary Policy for the 1980s”, în To Promote Prosperity, J. H. Moose, ed., Stanford: Hoover Institution, 1984). Într-o anumită privinţă, această regulă reprezintă un progres faţă de principiul său anterior, de creştere monetară cu 3-5 procente. Susţinerea ultimei reguli s-a bazat, în esenţă, pe ideea -- proto-keynesiană -- eronată, conform căreia banii constituie o parte a capitalului social, astfel încât economia nu poate creşte cu 3%-5% decât ajutată de o sporire proporţională a ofertei de bani. Spre deosebire de aceasta, regula îngheţării bazei monetare indică recunoaşterea vechii premize, humeene, că orice ofertă de bani este la fel de optimă sau, cu cuvintele lui Friedman, „utilitatea banilor pentru o comunitate ca întreg nu depinde de cât de mulţi bani există” (Friedman, Money Mischief, p. 28). Din alte puncte de vedere, propunerea nu reprezintă nici un progres. Cum oare se poate aştepta ca monopolistul să urmeze regula îngheţării bazei monetare mai mult decât pe cea mai puţin stringentă, de creştere cu 3%-5%?

Mai mult, chiar dacă printr-un miracol s-ar rezolva această problemă, încă nu s-ar schimba caracterul monopolului de instrument de expropriere unilaterală şi de redistribuire a venitului şi avuţiei. Fiindcă monopolistul, în afară de oferirea serviciilor de depozitare şi compensare (pentru care clienţii săi i-ar plăti o taxă), ar trebui de asemenea să îndeplinească funcţia, deopotrivă pentru clienţi şi non-clienţi, de înlocuire a vechilor bancnote, uzate, cu unele noi, identice, fără să perceapă taxă (altminteri, cine ar dori să înlocuiască o monedă-marfă permanentă cu o monedă discreţionară perisabilă?). Deşi costurile asociate acestei sarcini pot fi scăzute, fără doar şi poate ele nu sunt zero. În consecinţă, pentru a evita pierderile şi pentru a recupera cheltuielile, monopolistul nu poate decât să sporească baza monetară şi ne-am întoarce, aşadar, în mod fundamental la vechea regulă de creştere a bazei monetare.

[20] Despre cele ce urmează, vezi în special Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking (New York: Richardson and Synder, 1983); idem, The Case for 100 Percent Gold Dollar (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991); Mises, Theory of Money and Credit; idem, Human Action; de asemenea Walter Block, „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective, în Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block and Llewellyn H. Rockwell, Jr., eds. (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1988); J. Koch, Fractional Reserve Banking: A Practical Critique (Master’s thesis, University of Nevada, Las Vegas, 1992).

[21]Despre teoria ciclului afacerilor, vezi în special Ludwig von Mises, Gelwertstabilisierung und Konjunkturpolitik (Jena: Gustav Fischer, 1928); idem Human Action, cap. 20; F. A. Hayek, Prices and Production (London: Routledge & Kegan Paul, 1931); Murray N. Rothbard, America’s Great Depression (Kansas City: Sheed & Ward, 1975).

[22]În legătură cu distincţia fundamentală dintre creditul-marfă şi creditul de circulaţie, vezi Mises, Theory of Money and Credit, p. 263 ş.u.

[23]Vezi Lawrence White, Competition and Currency (New York: New York University Press, 1989); George Selgin, The Theory of Free Banking (Totowa, N. J.: Rowman & Littlefield, 1988).

[24] Pentru o critică a lui White şi Selgin ca interpretând greşit nucleul fundamental al teoriei despre monedă şi bănci a lui Mises, vezi Joseph Salerno, „The Concept of Coordination in Austrian Macroeconomics”, în Austrian Economics: Perspectives on the Past and Prospects for the Future, Richard Ebeling, ed. (Hillsdale, Mich.: Hillsdale College Press, 1991); idem „Mises and Hayek Dehomogenized”, Review of Austrian Economics 6, no. 2 (1993), p. 113-146.

[25] White, Competition and Currency, p. 156, de asemenea p. 55-56; George Selgin, „Short-Changed in Chile: The Truth about the Free-Banking Episode”, Austrian Economics Newsletter (Winter/Spring, 1990): 5.

[26] White, Currency and Competition, p. 157; Selgin, The Theory of Free Banking, p. 137.

[27] Vezi Block, „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective”, p. 30.

[28] Pentru o critică a acestei erori, vezi Rothbard, America’s Great Depression, p. 39-43; Hans-Hermann Hoppe, „Theory of Employment, Money, Interest, and the Capitalist Process: The Misesian Case Against Keynes”, în The Economics and Ethics of Private Property, Hoppe, ed. (Boston: Kluwer, 1993), p. 119-120, 137-138.

[29] Selgin, The Theory of Free Banking, p. 54-55.

[30] Ibid., p. 61-62.

[31] Vezi Friedman and Schwartz, „Has Government Any Role in Money?”

* Hans-Hermann Hoppe este profesor şi predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas.

Articol apărut în The Review of Austrian Economics, vol.7, nr.2, 1994, p.49-74.

Translated into Romanian and e-published with the author's permission.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România