Rolul activităţii antreprenoriale în privatizare

Jeffrey M. Herbener

Traducere de Octavian Vasilescu şi Dan Cristian Comănescu *

Acum când comunismul a fost respins în Europa Centrală şi de Est, cea mai urgentă provocare pentru teoria economică este să schiţeze un proces de privatizare pentru fostele ţări comuniste. Cel mai evident eşec economic al socialismului este neputinţa sa de a produce bunurile necesare pentru ca cetăţenii săi să aibă un nivel de trai, fie el şi modest, după standardele occidentale, capitaliste. Deoarece, aşa cum a subliniat Ludwig von Mises, activitatea antreprenorială este forţa motrice care susţine crearea socială de avuţie, orice politică de privatizare trebuie să incorporeze o înţelegere a rolului activităţii antreprenoriale în producţia socială. [1] Deoarece activitatea antreprenorială este parte integrantă a teoriilor lor, reprezentanţii Şcolii austriece de economie au furnizat mai uşor planuri viabile de privatizare decît cei afiliaţi altor şcoli de gândire.[2] Articularea unui sistem social înzestrat cu căi adecvate pentru exprimarea antreprenorială este esenţială pentru noile ţări în drum spre capitalism şi pentru cele intervenţioniste, ca Statele Unite, pe măsură ce caută să-şi revitalizeze economiile lor stagnante.

Înţelegerea activităţii antreprenoriale şi a premiselor sale instituţionale este esenţială pentru toţi cei preocupaţi de problemele prosperităţii economice şi ale progresului civilizaţiei. Primul pas este dezvoltarea teoriei economice a activităţii antreprenoriale aplicabilă oricărei acţiuni; următorul pas constă în analiza activităţii antreprenoriale pe o piaţă liberă şi compararea ei cu activitatea antreprenorială într-un sistem socialist. Doar apoi putem proiecta un program de privatizare care să aducă după sine, în producţia şi schimbul social, maximizarea cantităţii şi calităţii activităţii antreprenoriale.

Rolul activităţii antreprenoriale în acţiunea umană

Teoria economică este construită prin deducerea consecinţelor necesare ce decurg din faptul incontestabil că acţiunea umană există.[3] Finalitatea acţiunii umane furnizează conceptele fundamentale din care rezultă întreaga teorie economică: scopuri, mijloace, idei, raritate, alegere, preferinţă, valoare, cost, profit şi pierdere, etc. Angajându-se în acţiune, un individ trebuie să evalueze modalităţile potenţiale de desfăşurare ale acesteia, alegând una pe care o preferă şi renunţând la cele de valoare mai mică; să formuleze idei privind felul în care scopul poate fi atins prin combinarea mijloacelor, alegând reţeta de acţiune căreia îi acordă cea mai ridicată valoare; să evalueze mijloacele necesare acestei reţete, să ajungă să controleze aceste mijloace în acţiune (adică, să fie proprietarul lor) şi să fie capabil să le combine într-o încercare de atingere a scopului. În fiecare acţiune, actorul priveşte mijloacele fie ca bunuri de consum, (cele disponibile imediat pentru satisfacerea unui scop), fie ca bunuri de producţie (cele ce intermediază producţia unui bun de consum). Bunurile de producţie pot fi la rândul lor subdivizate în muncă-efort uman, pământ-lucruri existând în natură, şi capital-bunuri create de om. O caracteristică esenţială a mijloacelor de producţie este diversitatea; nu doar munca fiecărei persoane diferă de cea a oricărei alteia, dar şi fiecare bucată de pămînt şi fiecare tip de bun de capital sunt diferite de oricare altele.

Din axioma acţiunii, rezultă imediat că în momentul angajării în acţiunea umană, adică al utilizării mjloacelor potrivit ideilor pentru atingerea scopurilor, indivizii trebuie să facă faţă unui viitor incert. Această incertitudine este cea care face necesară abilitatea antreprenorială în orice acţiune întreprinsă de o persoană. Dacă viitoarele stări de lucruri ar fi dinainte cunoscute cu certitudine deterministă, acţiunea umană ar fi negată, din moment ce individul nu ar mai găsi necesar să evalueze diferitele scopuri (alegîndu-le pe cele preferate şi lăsîndu-le deoparte pe celelalte), să formuleze idei despre modul în care un scop poate fi atins, nici să estimeze şi să acumuleze mijloacele ce crede că pot fi folosite împreună pentru atingerea scopului. Oamenii ar trăi pur şi simplu activităţile dinainte rânduite, în lumina previziunilor iniţiale, nefăcând niciodată, în timpul acţiunii, erori cauzate de carenţe anticipative. Alegerea, aşa cum este ea implicată în acţiune, nu ar mai fi necesară; dimpotrivă, problema alegerii ar fi rezolvată mecanic, similar rezolvării unei probleme de algebră. [4]

Chiar dacă nu este deterministă, percepţia unei persoane asupra viitoarelor stări de lucruri nu poate fi nici aleatoare. De altfel, însăşi existenţa acţiunii umane neagă şi acastă posibilitate, deoarece nici o acţiune nu ar putea avea finalitate într-o lume aleatoare, în care nu există nici o posibilitate de a prevedea rezultatul produs de utilizarea mijloacelor într-un mod anume, de exemplu, laptele hrăneşte o dată şi otrăveşte data viitoare. Pentru ca acţiunea umană să existe, lumea exterioară minţii actorului trebuie să fie ordonată, i.e. caracterizată de legi fizice constante în timp, care guvernează relaţiile dintre mijloace şi care fac obiectul descoperirilor indivizilor care acţionează.[5]

Incertitudinea, ca o condiţie a acţiunii umane, se situează între determinism şi hazard, şi implică posibilitatea oamenilor de a formula anticipări referitoare la viitor care nu se îndepărtează complet de acesta şi nici nu aderă complet la el.[6] Activitatea antreprenorială este capacitatea umană de a face faţă incertitudinii. Cum orice acţiune este întreprinsă în condiţii de incertitudine, orice acţiune are, într-o măsură mai mare sau mai mică, caracteristicile activităţii antreprenoriale.[7]

Pentru un individ izolat, problema incertitudinii, la care activitatea antreprenorială trebuie să ofere o soluţie, se referă doar la legile fizice ce guvernează relaţiile dintre mijloace şi percepţiile minţii sale. Orice acţiune întreprinsă de Robinson Crusoe îl obligă pe acesta să-şi utilizeze munca, pe care o deţine în mod natural, pentru a-şi transforma mediul fizic înconjurător în bunuri de capital şi, ulterior, în bunuri de consum (i.e., pentru a-şi apropria insula prin "homesteading"), care apoi îi aparţin, fiind produsul muncii sale. În încercarea sa de a atinge un scop, el poate acţiona greşit, să zicem, încercând să prindă peşte cu mîinile goale, deoarece, de exemplu, el subestimează dificultatea acestei operaţiuni sau supraestimează beneficiul ce va rezulta din posesia peştelui.

Rolul activităţii antreprenoriale pe o piaţa liberă

Cei care doresc să participe la interacţiunea socială care ia forma schimbului voluntar şi a diviziunii muncii întâmpină probleme antreprenoriale suplimentare şi mai dificile, mai precis, descoperirea şi anticiparea valorilor subiective ale altor oameni. În ciuda acestui obstacol, majoritatea oamenilor preferă să se implice în interacţiuni sociale, în loc să acţioneze izolat, deoarece obţin beneficii din aceasta. Aceste beneficii derivă dintr-un fapt primordial al existenţei umane, anume: indivizii diferă unul de celălalt, atât în ceea ce priveşte valorile subiective cât şi în privinţa capacităţilor specifice de muncă, în diverse domenii de activitate.[8] Cele dintâi crează un spor de valoare subiectivă prin implicarea în schimbul voluntar, pe măsură ce bunurile existente sunt transferate de la cei care le atribuie o valoare mai redusă către cei care le atribuie o valoare mai ridicată, în timp ce cele din urmă crează un câştig în producţie dintr-o diviziune a muncii, pe măsură ce factorii de producţie se deplasează din activităţi cu costuri ridicate către activităţi cu costuri mai mici. Aceste interacţiuni sunt cele în care activitatea antreprenorială îşi găseşte căile sociale benefice şi în care joacă rolul său central în crearea societăţii şi în progresul civilizaţiei.

Dorinţa pe care o are o persoană de a obţine beneficiul interacţiunilor sociale este insuficientă pentru a acţiona cu succes în acest cadru. Pe lîngă acesta, ea trebuie să anticipeze cu acurateţe valorile subiective ale celorlalţi pentru a participa efectiv în producţia şi schimbul social. Schimbul voluntar implică, din partea fiecărei persoane care doreşte să participe la acesta, să producă şi să aducă pe piaţă un bun pe care alţi oameni să-l găsească de o valoare subiectivă suficientă, astfel încât să-şi schimbe bunurile de valoare pe care le posedă pentru a-l obţine. Deşi toată lumea trebuie să aibă această capacitate într-o anumită măsură, este posibil ca indivizii să-şi organizeze producerea de bunuri de consum conform unei diviziuni a muncii în care antreprenori specializaţi să preia această funcţie.

În majoritatea activităţilor, oamenii preferă eficienţa mai mare a organizării producţiei conform principiului avantajului comparativ, urmate de obţinerea de bunuri prin schimb voluntar, în comparaţie cu efortul productiv autarhic. Ţinând seama de factorii de producţie pe care îi deţine în mod justificat (munca sa, pământul şi capitalul apropriate prin homesteading), fiecare individ contractează voluntar cu alţii pentru a-şi folosi proprietatea în anumite scopuri specifice, în cooperare cu aceştia. Activitatea antreprenorială devine o parte a diviziunii muncii pe măsură ce anumiţi oameni dovedesc abilităţi mai mari de a face faţă incertitudinilor inerente în procesul producţiei sociale. Antreprenorii specializaţi îndeplinesc funcţia socială de a face faţă incertitudinii, de a coordona diferitele munci (şi alţi factori) aparţinând unor numeroşi indivizi, şi de a direcţiona producţia către cele mai valoroase scopuri sociale. Ultimele două activităţi ar fi imposibile fără existenţa banilor ca bază pentru calculul economic.

Banii sunt esenţiali pentru dezvoltarea oricărei producţii economice avansate, adică industriale.[9] Fără ei, nici o unitate de măsură cardinală comună tuturor schimburilor nu ar exista şi, în consecinţă, participanţii nu ar avea nici o bază pentru a face comparaţii semnificative ale costului şi valorii sociale a utilizării diverselor bunuri în acţiune. Preţurile, care pot exista numai în termeni monetari, şi care se formează în schimbul voluntar, indică gradul de raritate al bunurilor; adică valoarea subiectivă atribuită lor relativ la cantitatea existentă din aceste bunuri. Deoarece preţurile monetare reflectă valoarea subiectivă şi se exprimă în unităţi cardinale, ele pot fi componentele calcului economic.

Calculul profitului şi al pierderii este procesul prin care indivizii determină ce şi cum să producă în structura complexă a producţiei sociale.[10] Fără calculul economic, nici un sistem social nu ar putea să înregistreze preferinţele reale pentru bunuri de consum sau să le producă în mod raţional, adică luând în considerare costurile de oportunitate. Preţurile monetare determinate prin liberul schimb al drepturilor de proprietate privată reflectă raritatea socială a bunurilor, demonstrând preferinţele indivizilor care fie cumpără în mod liber acele bunuri cedând pentru aceasta valoarea altor bunuri de consum, fie refuză să cumpere, preferând valoarea bunurilor de consum ce ar trebui altminteri cedată. Preţurile existente furnizează informaţii indispensabile pe baza cărora pot fi făcute anticipări antreprenoriale privind raritatea viitoare a bunurilor de cosum. Numai în aceste condiţii, antreprenorii pot coordona activităţile productive curente pentru a crea acele bunuri de consum cu cea mai mare valoare socială în viitor.

Cea mai dificilă problemă rezolvată de calculul economic este aceea a selecţiei între numeroasele modalităţi tehnice disponibile pentru a crea un anumit bun de consum. Fără preţuri monetare, diferitele tehnici folosind diferite cantităţi şi tipuri de factori de producţie, nu pot fi comparate din moment ce sunt exprimate în unităţi non-comparabile, de exemplu, munca în ore şi pământul în ari. Pentru a face posibile comparaţiile între tehnici, fiecare factor trebuie evaluat folosind un standard comun, exprimat în numere cardinale. Preţurile monetare ale factorilor de producţie reflectă valoarea acestor factori în producţia de bunuri de consum alternative; astfel, prin compararea totalităţii costurilor monetare necesare pentru producerea unui bun de consum dat utilizând tehnici diferite, antreprenorul poate determina care tehnică este eficientă din punct de vedere social; adică, cea care duce la renunţarea la anumite bunuri de consum de o valoare cît mai mică. În absenţa calculului economic, alegerea unei tehnici dintre multe altele disponibile poate fi făcută numai într-un mod arbitrar şi deci, iraţional.[11]

Antreprenorii ghidează producţia socială către obţinerea celor mai dorite bunuri de consum prin asumarea funcţiei de coordonatori ai celor ce cooperează în cadrul sistemului de diviziune a muncii. Aceasta se realizează prin schimb voluntar, pe măsură ce fiecare antreprenor crează o firmă de afaceri pentru a contracta în interiorul acesteia cu alţi posesori de factori de producţie şi apoi pentru a contracta în exterior cu firmele altor antreprenori.[12] Prin aceste înţelegeri contractuale, antreprenorii construiesc o amplă structură de producţie, începând cu bunuri de capital de ordin superior până la bunurile de capital de ordin inferior şi la bunurile de consum. Această structură, de o complexitate aproape infinită în detaliile sale, necesitând coordonarea tuturor factorilor de producţie din sistemul economic, este extrem de flexibilă spre satisfacerea dorinţelor schimbătoare ale consumatorului în cadrul limitelor impuse de proprietatea privată, de posibilităţile tehnologice, şi de bunurile de capital existente. Antreprenorii realizează de asemenea transferul factorilor de producţie în timp, potrivit preferinţelor individuale, de la producţia curentă de bunuri de consum la producţia actuală de bunuri de capital necesare construirii structurii de capital, în aşa fel încât producţia viitoare de bunuri de consum să poată creşte.

Tocmai prin aceste contracte antreprenorii îşi asumă incertitudinea inerentă în producţia socială. Ei sunt de acord să plătească posesorilor de factori de producţie sume fixe de bani în schimbul utilizării acestor factori în producţie, produsele obţinute aparţinându-le, fie ele bunuri de capital sau de consum. Deoarece valoarea de piaţă a factorilor este cunoscută înainte de momentul producţiei, iar valoarea de piaţă a bunurilor produse nu este cunoscută până după acest moment, antreprenorii devin candidaţi reziduali la remuneraţie, obţinând profit sau suferind pierderi din procesul de producţie, ale căror dimensiuni sunt necunoscute înaintea producţiei înseşi. Statutul lor de candidaţi reziduali la remuneraţie este cel ce face legătura între incitativele antreprenorilor şi acţiunile care au valoare socială demonstrabilă.

Posibilitatea de a se călăuzi după criteriul profiturilor şi al pierderilor le oferă antreprenorilor informaţia, incitativele şi procesul de calcul pentru a acţiona în concordanţă cu valorile sociale, atât în exteriorul propriilor firme în relaţiile cu ceilalţi antreprenori în cuprinsul structurilor de producţie, cât şi în interior ca o modalitate de a verifica continuu operaţiunile din cadrul firmei lor. Activitatea antreprenorială poate, din această cauză, să pătrundă în operaţiunile interne ale firmei. Mises spune :

Managementul firmei sau managementul pentru profit este managementul călăuzit de motivaţia profitului. Obiectivul managementului firmei este obţinerea de profit. Cum succesul sau eşecul în atingerea acestui scop pot fi constatate atât prin contabilizarea întregii afaceri cât şi a fiecărei componente a acesteia în parte, este fezabil să descentralizăm atât managementul cât şi contabilitatea fără a primejdui unitatea operaţiunilor şi atingerea scopului lor. Responsabilitatea poate fi divizată. Nu este necesar să se limiteze libertatea de acţiune a subordonaţilor prin alte reguli sau regulamente în afara celei care susţine întreaga activitate a firmei, adică a regulii de a face operaţiunile lor profitabile.[13]

Testul profitului şi al pierderii se aplică nu numai firmei vizavi de piaţă, dar de asemenea în interiorul firmei pe măsură ce antreprenorii îl folosesc pentru a verifica viabilitatea operaţiunilor interne. Astfel, într-un sistem de piaţă, activitatea antreprenorială este pe deplin suverană atât înăuntrul firmelor (prin intermediul activităţii antreprenoriale generale sau specializate) cât şi în cadrul relaţiilor dintre firme (prin intermediul activităţii antreprenoriale specializate).[14]

Atât timp cât procesul de schimb şi producţie este condus de antreprenori, scopul său este satisfacerea valorilor subiective ale celor care participă la el în calitate de consumatori şi proprietari ai factorilor de producţie. Simultan, el este de asemenea o bază de testare continuă pentru selecţia antreprenorilor specializaţi care sunt cei mai capabili să contribuie la atingerea acestui scop. Cei ce nu pot câştiga în mod sistematic profit şi nu pot evita pierderile vor fi eliminaţi din rândurile antreprenorilor specializaţi, pe măsură ce posesorii de capital caută să furnizeze fonduri celor ce le aduc cele mai mari venituri.

Rolul activităţii antreprenoriale într-un sistem socialist

Cum producţia socială necesită coordonarea numeroşilor indivizi diferiţi, angajaţi cu toţii în acţiuni umane, orice sistem social trebuie să aibă căi de manifestare ale activităţii antreprenoriale. Producţia socială nu poate exista fără activitatea antreprenorială dar fiecare sistem social îi deschide acesteia căi de manifestare diferite şi în măsuri variate. Pe piaţa liberă, toate căile de manifestare sunt deschise activităţii antreprenoriale în limitele dreptului la proprietatea privată şi ale schimbului voluntar. În socialism, prin instituţionalizarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie şi interzicerea prin lege a contractelor voluntare, activitatea antreprenorială este sever reprimată şi direcţionată greşit, deoarece funcţiile sale sociale sunt încorsetate de coerciţie şi birocraţie. În cadrul unei economii planificate central, activitatea antreprenorială joacă un rol periferic. În loc să fie forţa promotoare susţinînd producţia socială, ea devine o metodă de a face faţă cererilor contradictorii şi imposibile ale planului. Şi totuşi, capacitatea activităţii antreprenoriale de a-şi îndeplini funcţiile sociale nu poate fi eradicată, un lucru parţial responsabil pentru faptul că economiile ţărilor comuniste continuă încă să şchiopăteze an de an, oferind cetăţenilor lor îndelung supuşi la suferinţă, măcar un nivel de trai sărăcăcios.[15]

Prin eliminarea proprietăţii private şi a schimbului voluntar, socialismul elimină banii şi preţurile monetare, şi implicit, calculul economic, iar o dată cu acesta producţia realizată în mod raţional. Planificatorii nu numai că nu pot determina rarităţile relative, adică valoarea socială a bunurilor de consum, dar ei nu au nici un mijloc coerent de alegere între diferitele tehnici de producţie, disponibile pentru a produce lista arbitrară (din punct de vedere social) a bunurilor de consum, pe care au alcătuit-o. Ei nu pot organiza raţional o diviziune a muncii, fiind lipsiţi de informaţii, incitative şi de procesul de calcul economic. În asemenea condiţii, devine extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru planificatori să se angajeze într-o activitate antreprenorială, chiar dacă am presupune că ei ar avea un avantaj comparativ în această privinţă.[16] Închistate în fabrica "unică" în care se transformă economia în regim socialist, amploarea şi acurateţea capacităţilor antreprenoriale sunt puternic reduse, stânjenind intens îndeplinirea funcţiilor sociale de care numai antreprenorii se pot achita.

Fiind planificată de sus, structura producţiei într-o economie socialistă trebuie să fie simplă şi rigidă vis-a-vis de o economie capitalistă, din moment ce fiecare proces de producţie din fiecare stadiu al producţiei trebuie să fie consemnat şi coordonat de micul grup de planificatori.[17] Acest proces este similar celui pe care un antreprenor specializat îl desfăşoară în cadrul firmei sale prin planificarea operaţiunilor interne, ceea ce arată de ce un asemenea plan trebuie să fie aproape infinit mai simplu decât întreaga structură de producţie de pe o piaţă liberă ce trebuie să cuprindă, cum de altfel se şi întâmplă, toate estimările şi planurile fiecărui antreprenor din toate ramurile de activitate. Socialismul mobilizează efectiv doar calităţile antreprenoriale ale planificatorilor centrali, pe când capitalismul oferă efectiv o cale de manifestare a capacităţilor şi energiilor antreprenoriale ale tuturor, fie într-o formă specializată fie în general, adică în orice acţiune.

Absenţa proprietăţii private şi a contractelor voluntare, de asemenea, elimină aproape total capacitatea (potenţialilor) antreprenori, în interiorul "fabricii unice", de a-şi asuma incertitudinea producţiei sociale, transformîndu-se în candidaţi reziduali la remuneraţie. Ei sunt astfel incapabili să-şi îndeplinească rolul lor social în producţie sau să furnizeze o bază de testare pentru a-i descoperi pe cei care au un avantaj comparativ ca antreprenori specializaţi. În schimb, cei implicaţi în procesul de producţie, începând cu cea a bunurilor de capital de ordin superior până la cele de ordin inferior şi sfârşind cu cei ce produc bunuri de consum, ajung cu toţii creaturi ale birocraţiei. Planificatorii centrali şi birocraţii emit ordine, la aplicarea cărora se veghează cu mijloace coercitive, referitoare la atingerea anumitor obiective de producţie şi, de aceea, ei trebuie să se bizuie pe managementul birocratic, în locul managementului călăuzit de criteriul pierderilor şi al profiturilor, pentru a-şi îndeplini planul.

Mises defineşte managementul birocratic ca "metoda aplicată în conducerea afacerilor administrative al căror rezultat nu are valoare monetară pe piaţă", sau "managementul afacerilor care nu pot fi verificate prin calcul economic."[18] Lipsiţi de metoda calculului economic, birocraţii nu pot desfăşura activităţi antreprenoriale într-o măsură cât de cât semnificativă. Mises spune:

Managementul birocratic este managementul constrâns să se supună unor reguli şi regulamente detaliate, fixate de autoritatea unui organ superior. Sarcina birocratului este să se comporte în modul în care aceste reguli şi regulamente îi ordonă să o facă. Libertatea sa de a acţiona conform celor mai puternice convingeri ale sale este serios limitată de aceste regulamente.[19] Birocraţia pune atâtea piedici în calea producătorilor încât cea mai mare parte a activităţii antreprenoriale este desfăşutată ilegal, de către unii pentru a îndeplini nominal planul, de alţii pentru a-l submina.[20]

Mises conchide:

Socialismul, adică controlul guvernamental complet al tuturor activităţilor economice, este impracticabil deoarece o societate socialistă ar fi lipsită de instrumentul intelectual indispensabil al planificării şi proiectării economice: calculul economic. Însăşi ideea planificării centralizate de către stat este contradictorie. Un consiliu central socialist de management al producţiei va fi neajutorat în faţa problemelor ce trebuiesc rezolvate. El nu va şti niciodată dacă proiectele în discuţie sînt avantajoase sau dacă punerea lor în aplicare nu ar duce la o risipă a mijloacelor disponibile. Socialismul duce obligatoriu la haos complet.[21]

De-a lungul istoriei, nici o ţară nu a adoptat niciodată în întregime socialismul deoarece acesta ar însemna moartea imediată a populaţiei sale. În schimb, ţările socialiste simulează planificarea centralizată, trecând cu vederea violările masive ale planului şi folosind preţurile de pe pieţele internaţionale pentru a se angaja în calculul economic.[22]

O politică de privatizare care ia în considerare activitatea antreprenorială

Pentru a oferi posibilitatea de exprimare deplină a energiilor creatoare ale antreprenorilor, fostele ţări comuniste trebuie să-şi desocializeze în întregime economiile lor prin privatizarea tuturor proprietăţilor şi prin îndepărtarea obstacolelor ridicate de intervenţiile guvernamentale.[23],[24] Privatizarea completă necesită trecerea totalităţii drepturilor de proprietate (deci controlul utilizării în acţiune inclusiv prin contracte voluntare) asupra muncii, pământului, şi a capitalului în mâinile indivizilor. În ceea ce priveşte munca, acest obiectiv poate fi atins în mod relativ simplu. Cum fiecare persoană este în mod natural proprietara muncii sale, se impune doar ca intervenţiile guvernamentale ce impun restricţii asupra utilizării muncii să fie desfiinţate, permiţând fiecărei persoane să încheie contracte şi să se asocieze cu ceilalţi în mod liber. Proprietatea asupra propriului corp ("self- ownership") şi libertatea de a contracta sunt premisele necesare unei economii complet antreprenoriale, deoarece activitatea antreprenorială este un fenomen individual, ce poate fi exprimat social numai de către indivizi, în procesul obţinerii de profit şi de evitare a pierderilor, proces ce nu este pe deplin predictibil. Activitatea antreprenorială nu poate fi planificată centralizat, nici prin decizii specifice de alocare a resurselor, nici prin moduri particulare de selecţie a personalului.

Dreptul de proprietate iniţial asupra pământului şi capitalului nu este la fel de uşor de implementat, dar teoretic ar trebui să respecte principiul de homesteading, deoarece, la rândul său, acesta derivă din principiul conform căruia fiecare individ este proprietarul muncii sale. Aplicarea principiului de homesteading la proprietatea deţinută în mod injust, adică cea de stat, constă într-o strategie sindicalistă; adică, pământ ţăranilor şi capital muncitorilor.[25] Munca celor care au lucrat pământul în sistemul proprietăţii colective le dă acestora suficiente drepturi asupra pământului, astfel încât să înlăture drepturile celorlalţi, cu excepţia celor care pot face dovada faptului că, în urma aproprierii prin homesteading sau prin contract, dreptul lor justificat de proprietate asupra pământului este anterior confiscării acestuia de către stat. Fiecare parcelă de pământ ar trebui restituită acelor ţărani care au muncit-o în colectiv. Analog, dreptul de proprietate asupra capitalului ar trebui dat iniţial celor care au muncit în diferite fabrici proprietate de stat.[26]

Privatizarea proprietăţii ar reduce semnificativ amploarea guvernului, eliminând producţia şi furnizarea de bunuri de către stat, precum şi birocraţia masivă necesară funcţionării aparatului de stat. În locul lor vor apărea antreprenori specializaţi, ei fiind cei care oferă cele mai mari venituri proprietarilor iniţiali ai pământului şi ai capitalului, pe măsură ce aceştia vor dori să investesască în proiecte antreprenoriale. Această metodă voluntară de formare a capitalurilor antreprenorilor specializaţi este singura care este compatibilă cu dreptul la proprietate şi libertatea tuturor indivizilor. În acelaşi timp, această metodă este şi cea care mobilizează şi cele mai substanţiale şi mai bune abilităţi antreprenoriale în serviciul societăţii.[27]

Privatizarea centrelor de producţie socialiste ar trebui făcută prin împărţirea proprietăţii în acţiuni şi distribuirea acestora către muncitorii din fiecare centru. Modalităţi alternative de privatizare a acestor centre suferă fie de vicii economice, fie de vicii etice, fie de ambele. De exemplu, organizarea unei licitaţii naţionale la care statul vinde toate proprietăţile deţinute de el este o nedreptate grosolană, asemănătoare cu a-i pune pe sclavi să-şi plătească stăpânii pentru a dobândi "privilegiul" libertăţii. Cum statul este un confiscator ilegitim de proprietate, el nu are nici un drept justificabil să vândă sau chiar numai să folosească proprietatea pe care a expropriat-o. Mai mult, principiul dreptăţii cere oficialităţilor de stat să compenseze populaţia pentru deceniile de adevărată sclavie din timpul regimului lor comunist. O loterie naţională care să împartă toată proprietatea statului nu poate nici ea satisface cerinţele dreptăţii. În virtutea cărui drept pot avea mai multă îndreptăţire la aceasta cei care nu şi-au legat munca de capitalul sau de pământ decât cei care au făcut-o? Nu este nimic just într-o distribuţie aleatoare a unor proprietăţi apropriate iniţial prin homesteading şi apoi expropriate.

În sfârşit, ideea de a inventaria toată proprietatea de stat şi de a emite acţiuni identice pentru fiecare persoană eşuează atât din motive economice cât şi etice. Dreptatea cere ca drepturile de proprietate asupra pământului şi capitalului să fie identificate în mod obiectiv ca fiind ale celor care au transformat această proprietate cu ajutorul muncii lor, iar conceptul economic de proprietate presupune ca individul să fie în măsură să-şi vândă acţiunile sale sau să le transforme în anumite părţi specifice sau ansamble limitate de proprietate. Acestă capacitate este similară celei prin care antreprenorii, la crearea unei noi firme, pot emite şi vinde iniţial acţiuni care conferă dreptul doar asupra firmelor lor. Dacă ei nu ar putea face acest lucru, ei nu ar fi pe deplin proprietarii acestora. Aceste titluri de valoare particulare ar înlătura rapid titlurile de valoare ineficiente deţinute în colectiv, care, în cele din urmă, fie ar fi divizate în sub-componente ce au sens, şi deci valoare, din punct de vedere economic, precum acţiunile oricărei firme de afaceri private, fie s-ar deprecia total.[28]

Pentru justeţea şi succesul economic al unei asemenea privatizări ar fi esenţial liberul schimb al acestor acţiuni. Nou născuta bursă de valori s-ar extinde rapid pe măsură ce antreprenorii specializaţi ar crea noi firme şi ar începe, o dată cu apariţia pieţelor libere de capital în general, să direcţioneze corect economiile către structura de producţie, şi în cadrul acesteia către diferite procese, pentru crearea bunurilor de capital, fără ca intervenţiile guvernamentale să mai injecteze iraţionalitate în acest proces.

De asemenea, prin acte legislative, banii trebuie din nou încredintaţi pieţii, în aşa fel încât să se stopeze imediat inflaţia monetară, moneda oficială să devină convertibilă în aur (la o rată adecvată pentru a permite acoperirea întregii cantităţi de bani discreţionari prin stocul de aur al statului) şi să se permită antreprenorilor să producă bani în mod liber în cadrul circumscris de drepturile de proprietate privată. Reîntoarcerea banilor pe piaţă este o necesitate pentru un calculul economic coerent fără de care o producţie socială raţională nu poate avea loc. A permite statului să menţină controlul asupra banilor, chiar şi numai parţial, provoacă cu siguranţă distorsionarea activităţii antreprenoriale, deoarece statul îşi foloseşte această putere pentru a controla cheltuielile şi fluxurile de capital.[29]

Privatizarea ar trebui instituită simultan cu desfiinţarea completă a tuturor formelor de intervenţie guvernamentală în noua configuraţie a schimburilor voluntare şi a diviziunii muncii. Aceasta este o condiţie necesară pentru a permite existenţa drepturilor de proprietate privată şi pentru a deschide căi de exprimare activităţii antreprenoriale şi producţiei sociale. Punând capăt intervenţiei statului în condiţiile contractuale ale indivizilor particulari, de exemplu, punând capăt controalelor preţurilor sau obligativităţii licenţelor ocupaţionale, aparatul guvernamental ar fi în continuare redus, eliberînd tot mai mulţi birocraţi către sectorul productiv privat.

În sfîrşit, procesul de privatizăre ar trebui să se producă instantaneu, urmând exemplul istoric al "miracolului" economic german început de Ludwig Erhard pe 24 iunie 1948.[30] Jumătăţile de măsură nu vor da rezultate deoarece crează probleme adiţionale şi, ca urmare, presiuni politice pentru reintroducerea reglementărilor.[31]

Nu există o exemplificare mai bună a acestui principiu decât condiţia precară a oamenilor din fosta Germanie de Est care ar putea rata această şansă istorică de libertate prin vizibila acceptare a statului asistenţial vest german în locul unei pieţe libere.[32] Rezultatele de până acum au constat în transferuri masive de bogăţie din vest către est, cauzate de supraevaluarea artificială a mărcii est germane; în drepturi de proprietate injuste cauzate de vânzarea activelor statului şi de preferarea în aceste vânzări a celor cu relaţii politice, în şomaj cauzat de adoptarea "ajutoarelor" de şomaj şi a salariilor minime; în alocarea ineficientă a capitalului cauzată de acceptarea sistemului de asistenţă socială; în ineficienţe şi distrugeri de avuţie cauzate de implemetarea structurii fiscale de tip vest german şi de reglementările care obstrucţionează liberul schimb intern şi internaţional. Un astfel de început asistenţial-etatist nu prevesteşte nimic bun pentru libertatea şi prosperitatea poporului german.

Est-germanii ar fi făcut cu mult mai bine dacă ar fi parcurs calea privatizării complete, nu numai în ce-i priveşte pe ei înşişi, ci şi din punctul de vedere al statului vest-german, datorită presiunii irezistibile la care l-ar fi supus, de a-i urma pe aceeaşi cale. Din nefericire, acolo, ca mai peste tot, există un deficit de oameni de stat principiali, curajoşi şi competenţi care să aleagă drumul politic mai anevoios la început. În schimb, ei sunt conduşi de politicieni dornici să importe dezastruoasele politici asistenţial-etatiste şi tipurile corespunzătoare de politicieni din Germania de Vest.[33]

Activitatea antreprenorială nu are un rol direct în conceperea programului de privatizare. Totuşi, activitatea antreprenorială a jucat indirect un rol crucial prin subminarea sistemului de planificare centralizată, ilustrând sub ochii oamenilor avantajele libertăţii. Politicienii ce au curajul să privatizeze vor avea de înfruntat cel mai redutabil adversar în birocraţie, legată inexpugnabil de apărarea status quo-ului. Depăşirea acestui obstacol va fi o problemă politică dintre cele mai dificile; cei care ar urma calea impopulară a privatizării instantanee nu sunt antreprenori politici ci oameni de stat cărora compatrioţii lor le-ar datora multă recunoştinţă.[34]

Concluzii

Activitatea antreprenorială este forţa motrice care lucrează la îmbunătăţirea capacităţii tuturor oamenilor de a-şi atinge scopurile, în cooperare unii cu alţii. Situaţia viitoare a omenirii depinde de căile de funcţionare a activităţii antreprenoriale în cadrul unui sistem social sau altul. Pentru a mobiliza cea mai mare cantitate de activităţi antreprenoriale de cea mai bună calitate, un sistem social trebuie să se bazeze pe proprietatea privată şi pe libertatea individuală. Doar atunci poate să apară piaţa liberă, încorporând talentele tuturor, într-un edificiu voluntar şi cooperativ de schimb şi producţie, coordonat de activitatea antreprenorială, ce devine posibilă graţie calculului economic. A sosit unul dintre acele rare momente în istorie, care permite ţărilor lumii să instituie pieţe libere, şi astfel să-şi asigure prosperitatea si să-şi atragă recunoştinţa urmaşilor.


NOTE

1. Ludwig von Mises, Human Action, 3rd rev. ed., Henry Regnery, Chicago, 1949/1966, pp.297, 299 şi 336.

2. O observaţie larg acceptată este că economia neoclasică nu rezervă un rol semnificativ pentru antreprenor datorită caracterului său formalizat. În cel mai bun caz, antreprenorul este un apendice în teoria neoclasică, ataşat în mod stîngaci la modelele sale formale, de obicei matematice. Vezi, de exemlu, Israel Kirzner, Discovery and the Capitalist Process, University of Chicago Press, Chicago, 1985, pp. 1-25 şi 68-92.

3. Despre metoda teoriei economice, vezi Mises, Human Action, pp. 1-10 şi 30-71; Hans-Hermann Hoppe, Praxeology and Economic Science, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1988; şi Murray N.Rothbard, Man, Economy, and State, Nash Publishing, Los Angeles, 1962, pp. 1-2 şi 63-66. Despre aceste principii economice fundamentale vezi Rothbard, Man, Economy, and State, pp. 1-62.

4. Aceasta este exact perspectiva neoclasică asupra alegerii. Deşi este necesar să se urmărească şi consecinţele acelor aspecte ale alegerii care nu au de a face cu incertitudinea, teoria economică este în cel mai bun caz incompletă şi în cel mai rău absurdă, atîta timp cît nu conţine teoreme care să ţină seama de incertitudine. Acesta este unul din domeniile în care teoria economică austriacă este cu mult înaintea celei neoclasice. Premisa absenţei incertitudinii, frecventă la economişti neoclasici, îi conduce pe aceştia la acceptarea tehnicilor matematice în construcţiile teorietice şi îi forţează să ignore rolul crucial al activităţii antreprenoriale în acţiunea umană. Despre utilizarea tehnicii construcţiilor imaginare în teoria economică, vezi Mises, Human Action, pp. 236-37; despre incertitudinea în acţiune, pp. 105-18; şi despre echilibrul general şi activitatea antreprenorială, pp. 244-56.

5. Vezi Mises, Human Action, pp. 22-27, şi pp. 99-100; şi Hoppe, Praxeology and Economic Science, pp. 18-19 şi 32-34.

6. Actiunea umană, nefiind aleatoare, exclude utilizarea tehnicilor statistice care se bazează pe premisa existenţei unui proces de generare a datelor în mod aleatoriu. Econometria violează ambele condiţii: absenţa determinismului, prin presupunerea existenţei constantelor, şi inexistenta caracterului aleator, prin presupunerea existentei unor distribuţii de probabilitate. Vezi Frank Knight, Risk, Uncertainty and Profit, Kelley and Millman, New York, 1957, pp. 22-48 şi 197-232; şi Mises, Human Action, pp. 106-15.

7. Asupra diferenţelor dintre activitatea antreprenorială prezentă în orice acţiune şi cea a antreprenorilor specializaţi, vezi Mises, Human Action, pp. 252-55.

8. Teoriile economice care ignoră diversitatea muncii, precum şi pe cea a altor mijloace, nu pot descrie adecvat producţia socială, după cum nu pot nici explica rolul social al activităţii antreprenoriale. Vezi Mises, Human Action, pp. 157-65.

9. Vezi Ibid., pp. 257-69, 405-08, şi 520-23.

10. Vezi Ibid., pp. 200-31 şi 698-715.

11. Acesta este motivul pentru care Mises descrie planificatorii centrali din socialism ca "bâjbâind prin beznă". Vezi Human Action, pp. 700-01. El evidenţiază de asemenea faptul că Robinson Crusoe nu se poate angaja în calcule economice (Human Action, p. 205). Desigur, calculul economic este necesar numai în cadrul unui sistem social pentru care se ridică problema coordonării diviziunii muncii şi a structurării ierarhizate a bunurilor de capital; calculul economic nu este necesar pentru rezolvarea problemei acţiunii în cazul lui Crusoe.

12. Despre aranjamentele contractuale, vezi Armen Alchian şi Harold Demsetz, "Production, Information Costs, and Economic Organization", American Economic Review 62, December 1972, pp.777-95.

13. Ludwig von Mises, Bureaucracy, Center for Futures Education, Cedar Falls, Iowa, 1944/1983, pp. 45-46.

14. Nevoia de verificare a profitabilităţii fiecărei operaţiuni interne a firmei necesită preţuri monetare care se pot forma numai prin cumpărările şi vînzările celor din exteriorul firmei. Astfel, dacă în capitalism o firmă ar creşte asfel încît ar cuprinde întreaga piaţă, antreprenorii nu ar mai avea posibilitatea să utilizeze calculul economic în operaţiunile interne ale acesteia. Aceasta este problema economică a socialismului. Vezi Rothbard, Man, Economy, and State, pp. 544-50.

15. Pentru cea mai recentă expunere a suferinţei cetăţenilor sovietici, vezi Paul Craig Roberts şi Karen LaFollette, Meltdown Inside the Soviet Economy, Cato Institute, Washington, D.C., 1990, pp. 39-74. Ei relatează că Mihail Gorbaciov însuşi, a anunţat public, în 1988, că economia sovietică n-a mai crescut de 20 de ani (p.1). Ţinînd seama şi de faptul că nivelul de viaţă al cetăţenilor sovietici rămâne în urma celui din multe ţări ale Lumii a Treia (p.5), adevărul despre eşecul jalnic al tentativelor sovietice de planificare centralizată este evident. Pentru relatări similare despre cetăţenilor unguri şi, respectiv, peruani, vezi Ivan Szelenyi, Socialist Entrepreneurs, University of Wisconsin Press, Madison, 1988; şi Hernando de Soto, The Other Path, Harper & Row, New York, 1989.

16. Prezumpţia ar trebui să fie exact cea opusă: că cei ce ajung în vârful piramidei politice au un avantaj comparativ în privinţa calităţilor necesare realizării acestui lucru -- şi în nici un caz nu că au o capacitate superioară de previziune a viitoarelor valori subiective ale altora sau înclinaţia de a accepta povara incertitudinii. Vezi F.A. Hayek, The Road to Serfdom, University of Chicago Press, Chicago, 1944, pp. 134-52. (Vezi şi versiunea în limba română datorată lui E. B. Marian, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 154-173)

17. Pentru un exemplu al inferiorităţii structurii de producţie din Uniunea Sovietică, vezi Roberts şi LaFollette, Meltdown, pp. 7-37. Contrastul între funcţionarea lină din cadrul unei firme capitaliste şi haosul din cadrul "fabricii unice" socialiste este remarcabil.

18. Mises, Bureaucracy, pp. 47-48.

19. Ibid., p. 45.

20. Pentru exemple fascinante despre capacităţile antreprenoriale înăscute ale cetăţenilor sovietici, tragic suprimate de birocraţie, vezi Roberts şi LaFollette, Meltdown, pp. 7-37.

21. Mises, Bureaucracy, p. 57.

22. Pentru exemple sovietice de manifestare a acestui fenomen, vezi Roberts şi LaFollette, Meltdown, pp. 9, 15-17 şi 25-26.

23. Ca în toate chestiunile referitoare la drepturile de proprietate privată, privatizarea ridică atât probleme etice, cât şi economice. Nu este surprinzător că programul privatizării complete nu crează doar un punctul necesar de plecare pentru piaţa liberă ci , de asemenea, este şi justificat moral. Acesta este un corolar al faptului că principiul de "selfownership" ("fiecare om este proprietarul corpului său şi al muncii sale" -- n. tr.) şi cel de "homesteading" ("primul utilizator, primul proprietar" -- n. tr.) sunt premisele pieţei libere. Pentru justificarea etică a pieţei libere, vezi Murray N. Rothbard, Ethics of Liberty, Humanities Press, Atlantic Heights, N.J., 1982; Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Teoria socialismului şi a capitalismului), Kluwer Academic Publishers, Boston, 1989; şi Hans-Hermann Hoppe, "From the Economics of Laissez Faire to the Ethics of Libertarianism," în Walter Block şi Llewellyn H. Rockwell, Jr., eds., Man, Economy, and Liberty, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1988.

24. Departe de a duce la despuierea acestori ţări fost-comuniste sub semnul unui materialism occidental cras, implementarea capitalismului va permite fiecărui grup de oameni să-şi exprime integral propria cultură, în modalităţi până atunci restricţionate şi interzise. Antreprenorii autohtoni vor furniza acele bunuri de consum -- şi bunurile de capital necesare pentru producţia lor -- pe care oamenii le vor dori cel mai intens, ţinând seama scrupulos de normele culturale la care aderă potenţialii consumatori.

25. Vezi Hans-Hermann Hoppe, "De-Socialization in a United Germany", The Review of Austrian Economics 5, nr.2 (Fall 1991): 98-104.

26. Ca o problemă practică, reformatorii ar fi probabil nevoiţi să-i includă în schema de privatizare şi pe foştii birocraţi, care au condus centrele de producţie, deşi cei ce erau departe de sursele de producţie, adică planificatorii centrali , ar avea drepturi de homesteading doar asupra clădirilor aflate în proprietate de stat în care şi-au desfăşurat activităţile. Despre ce este de făcut cu birocraţii, vezi Murray N. Rothbard, "How to Desocialize?", în Making Economic Sense (Auburn, AL: Ludwig von Mises Institute, 1989/1995).

27. Deşi există, pe piaţa liberă, o tendinţă ca acei indivizi care au un avantaj comparativ relevant să devină antreprenori specializaţi, indiferent de configuraţia existentă a drepturilor de proprietate, rezultatul exact al producţiei sociale nu va fi identic în condiţiile unor configuraţii diferite ale drepturilor iniţiale de proprietate. Distribuţia iniţială de capital şi de pământ trebuie să ţină seamă de problema dreptăţii. Altminteri, ar trebui să susţinem modul de împroprietărire cel mai expeditiv; adică, pământul şi capitalul ar trebui să fie lăsate în mâinile birocraţilor şi ale planificatorilor centrali. Reacţia de respingere imediată pe care o trezeşte această propunere este o dovadă că dreptatea este importantă şi că trebuie luată în considerare, dacă nu dorim ca programul de privatizare să fie discreditat şi abandonat. Tendinţa către o selecţie eficientă a antreprenorilor specializaţi în cadrul pieţei este, de fapt, un argument în favoarea privatizării conform principiilor de selfownership şi de homesteading. Dacă rezultatul economic general va fi similar, indiferent dacă configuraţia iniţială a proprietăţii este una justă sau una injustă, cea dintâi este preferabilă.

28. Pentru o discuţie a acestor alternative, vezi Hoppe, "De-Socialization," pp. 98-101.

29. Despre etalonul aur, vezi Murray N. Rothbard, "The Case for a Genuine Gold Dollar," în Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., The Gold Standard: An Austrian Perspective (Lexington, Mass.: Lexington Books, 1985); şi idem, "The Case for a 100 Percent Gold Dollar", în Leland Yeager, ed., In Search of a Monetary Constitution (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1962).

30. A se vedea, de asemenea, planul de o zi al economistului rus Yuri Maltsev, pentru privatizarea imediată a Uniunii Sovietice, schiţat în "The Maltsev One-Day Plan", The Free Market 8, nr. 11 (noiembrie 1990). Un plan similar, dar relativ mai lent, pentru Statele Unite, este schiţat de Llewellyn H. Rockwell, Jr. în "Rockwell’s Thirty-Day Plan", The Free Market 8, nr. 3 (martie 1991).

31. Vezi Mises, Human Action, pp. 858-61.

32. Vezi Hoppe, "De-Socialization", pp. 90-95.

33. Ibid., pp. 88-97.

34. Aderenţa la viziunea misesiană asupra activităţii antreprenoriale evită ideea paradoxală a antreprenorului "politic". Antreprenorul specializat, prin definiţie, este implicat într-un proces care sporeşte bogăţia, de cooperare voluntară în cadrul diviziunii muncii, de pe urma căruia toată lumea obţine beneficii. Nu poate exista un antreprenor "politic", din moment ce procesul politic apelează la coerciţie, din acesta rezultînd transferul şi distrugerea avuţiei, precum şi distorsionarea diviziunii muncii. Există, totuşi, şi o activitate antreprenorială politică, în sensul că angajîndu-se în fiecare acţiune, actorul trebuie să facă faţă incertitudinii. Această aplicaţie la arena politică a conceptului de activitate antreprenorială este înrudită cu cea care survine în analiza acţiunilor tîlharului sau ale şarlatanului. în ambele cazuri, actorul este nesigur în ceea ce priveşte cît de mult poate lua de la victimele sale şi cît de puternică va fi şi în ce formă se va manifesta rezistenţa acestora. Pentru analize folosind conceptul de antreprenor politic, vezi Gordon Tullock, The Politics of Bureaucracy (Public Affairs Press, Washington, D.C., 1965), pp. 99f; şi James Buchanan şi Gordon Tullock, The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1965), pp. 334f. (Vezi şi versiunea în limba româna datorată lui P. Fudulu, Calculul Consensului, Bucureşti, Ed. Expert, pp. 355f. n. tr.)

* Titlul original: The Role of Entrepreneurship in Desocialization, The Review of Austrian Economics, Vol. 6, No. 1, (1992): 79-93.

© 1992 by The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România