VI. Mises despre metodologia ştiinţei economice

Murray N. Rothbard - Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor
cuprins

Toate acestea au făcut ca Mises să fie socotit, în anii 1920, criticul cel mai redutabil al etatismului şi socialismului şi avocatul eminent al doctrinei laissez-faire – adică al economiei libere de piaţă. Nu era însă de ajuns pentru fecunditatea şi creativitatea unui intelect ca al său. Într-adevăr, lui Mises nu-i scăpa faptul că teoria economică însăşi, chiar în forma ei „austriacă", nu era pe deplin sistematizată şi nici nu poseda fundamente metodologice elaborate corespunzător. Mai grav, teoria economică se dovedea tot mai vulnerabilă în faţa ispitei noilor metodologii viciate: este vorba îndeosebi de „instituţionalism", practic o negare în bloc a economiei teoretice, şi de „pozitivism" care, tot mai înverşunat, rătăcea în tentativa de a construi economia pe temelii comune cu ştiinţele fizice. Metodologia economiştilor clasici şi a austriecilor mai vârstnici nu era inadecvată, dar incursiunile lor metodologice au rămas adesea rapsodice, insuficiente pentru a constitui sistemul, explicit şi conştient asumat, capabil să ţină piept noului val de pozitivism şi instituţionalism.

Mises a purces la întemeierea filosofică şi metodologică a economiei, sistematizând şi desăvârşind astfel metodele Şcolii austriece. De aici a rezultat mai întâi Grundprobleme der Nationalökonomie (1933) (lucrare tradusă în engleză mult mai târziu, în 1960, cu titlul Epistemological Problems of Economics). O dată cu declinul instituţionalismului, după cel de-al doilea război mondial, profesia de economist se vedea, din nefericire, practic integral confiscată de pozitivism. Îndeosebi împotriva acestui curent ce închipuie pe om, în maniera ştiinţelor fizice, asemenea pietrelor sau atomilor, şi-a orientat Mises critica metodologică, respingându-l în Theory and History (1957) şi apoi în The Ultimate Foundation of Economic Science (1962). În viziunea pozitivistă, menirea teoriei economice este de a consemna regularităţile statistice, cantitative, ale comportamentului uman, formulând pe această bază legi apte de a furniza „previziuni" şi de a fi „verificate" prin noi probe statistice. Evident, o asemenea metodă este în armonie totală cu ideea economiei guvernate şi planificate de „ingineri sociali", din tagma celor care-i privesc pe oameni ca şi cum ar fi vorba de obiecte fizice neînsufleţite. După cum notează Mises în prefaţa lucrării sale Epistemological Problems, această abordare „ştiinţifică" îşi propune să:

...studieze comportamentul fiinţelor umane în concordanţă cu metodele întrebuinţate de fizica newtoniană pentru studiul masei şi al mişcării. Pe baza acestei abordări aşa-zis „pozitive" a problemelor umane, ei plănuiesc dezvoltarea „ingineriei sociale", o nouă tehnică la dispoziţia „ţarului economic" al viitoarei societăţi planificate, pentru manipularea oamenilor vii, aşa cum tehnologia îi permite inginerului manipularea materialelor neînsufleţite. [2]

În contrast cu asemenea idei, Mises a elaborat metodologia numită de el „praxeologie" sau teoria generală a acţiunii umane, pornind de la două surse: (1) analiza individualistă, logico-deductivă, a economiştilor „clasici" şi „austrieci", şi (2) filosofia istoriei datorată „Şcolii sud-vest germane", aşa cum a fost elaborată în pragul secolului al XX-lea îndeosebi de Rickert, Dilthey, Windelbrand şi de prietenul lui Mises, Max Weber. Esenţa praxeologiei misesiene este omul care acţionează: fiinţa umană individuală, închipuită nu ca o piatră sau un atom ce „se mişcă" guvernat de legi fizice cantitativ determinate, ci ca o fiinţă înzestrată cu aspiraţii proprii, scopuri şi ţeluri pe care încearcă să le atingă şi cu idei despre felul cel mai nimerit în care o poate face. Pe scurt, Mises, în contrast cu pozitiviştii, afirmă ireductibilitatea conştiinţei umane ca dat ultim, ireductibilitatea intelectului uman care adoptă proiecte şi se străduie să le ducă la bun sfârşit în acţiune. Realitatea acţiunii astfel înţelese este stabilită prin introspecţie, ca şi prin contactul cu celelalte fiinţe umane în activitatea lor. O dată ce oamenii îşi întrebuinţează liber voinţa acţionând în lume, comportamentul rezultat nu poate fi nicidecum cuantificat în „legi" istorice cantitative. De aceea, este zadarnică şi înşelătoare pentru ştiinţa economică tentativa de a stabili legi statistice previzibile şi corelaţii referitoare la activitatea umană. Fiecare eveniment, fiecare act este unic şi diferit în istoria umană, rezultat al acţiunii şi interacţiunii libere a persoanelor: aşa fiind, previziunile statistice sau „testele" teoriilor economice rămân lipsite de sens.

Dacă praxeologia înlătură ideea că acţiunile umane ar putea fi prinse în capcana legilor cantitative, cum este totuşi posibilă o ştiinţă economică? Mises răspunde că ştiinţa economică, ca ştiinţă a acţiunii umane, trebuie să fie şi este foarte diferită de modelul pozitivist al fizicii. Într-adevăr, după cum au arătat economiştii clasici şi cei austrieci, ştiinţa economică se poate întemeia la început numai pe câteva axiome evidente şi larg acceptabile, axiome stabilite prin introspecţie în însăşi natura şi esenţa acţiunii umane. Implicaţiile logice ale unor asemenea axiome vor fi adevărurile ştiinţei economice. Un exemplu de asemenea axiomă fundamentală este existenţa acţiunii umane ca atare: faptul că oamenii au ţeluri, acţionează pentru a le atinge, acţiunea lor se desfăşoară cu necesitate în timp, ei adoptă curent ierarhii de preferinţe ş.a.m.d.

Deşi netraduse până destul de târziu după al doilea război mondial, ideile metodologice ale lui Mises au pătruns în lumea anglofonă în forma diluată pe care le-a dat-o fostul student şi adeptul de atunci al doctrinei sale, tânărul economist britanic Lionel Robbins. Studiul acestuia, Essay on the Nature and Significance of Economic Science (1932), în care autorul îşi exprimă „recunoştinţa deosebită" faţă de Mises, a trecut multă vreme, în Anglia şi Statele Unite, drept lucrarea de referinţă în chestiuni de metodologie economică. Dar insistenţa lui Robbins pe esenţa ştiinţei economice, concepută ca studiul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative, nu depăşea o formă suprasimplificată şi inconsistentă a praxeologiei. Lipsită cu totul de analiza pătrunzătoare a naturii metodei deductive, ca şi de cea a diferenţelor existente între teoria economică şi specificul istoriei, în condiţiile absenţei prelungite a traducerilor din opera originală a lui Mises, lucrarea lui Robbins n-a putut ţine piept înteţirii asaltului pozitivist.


[2] Ludwig von Mises, Epistemological Problems of Economics, Princeton, Van Nostrand, 1990, p.V.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România