III. Mises despre ciclul economic

Murray N. Rothbard - Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor
cuprins

În Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel se găseau deja cel puţin rudimentele unei alte realizări deosebite a lui Ludwig von Mises: explicaţia îndelung căutată a misteriosului şi tulburătorului fenomen care este ciclul economic. Încă de la începuturile dezvoltării industriei şi a economiei de piaţă avansate, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-a observat că economia de piaţă este supusă unei serii, aparent interminabile, de perioade de avânt economic, urmate de crize alternative, expansiuni care uneori degenerează în inflaţie necontrolată sau panică acută, însoţită de depresiuni. Economiştii încercaseră deja să ofere unele explicaţii, dar chiar şi cele mai reuşite dintre acestea erau marcate de un păcat fundamental: nici una nu încerca să integreze explicaţia ciclului economic şi analiza generală a sistemului economic cu „micro” teoria preţurilor şi a producţiei. De fapt lucrul nu era uşor de făcut, deoarece analiza economică generală imaginează o economie de piaţă care tinde către „echilibru”, fără şomaj, cu erori minime de previziune etc. De unde atunci seria necurmată de expansiuni şi contracţii economice?

Ludwig von Mises este cel care a înţeles că, o dată ce economia de piaţă ca atare nu poate să conducă singură la un ciclu de expansiuni şi contracţii, explicaţia trebuie căutată în afara pieţei, într-o intervenţie venită din exterior. El şi-a construit solida teorie a ciclului economic pe trei elemente, nepuse în legătură până atunci:

(1): Demonstraţia ricardiană a felului în care guvernul şi sistemul bancar practică în mod obişnuit expansiunea banilor şi a creditelor, propulsând preţurile în sus (expansiune economică) şi cauzând o scurgere de aur şi, în consecinţă, o contracţie a banilor şi a preţurilor (contracţie economică). Mises a realizat că acesta este un model preliminar excelent, cu toate că el nu explica de ce în aceste condiţii expansiunea afectează profund sistemul economic sau de ce este depresiunea inevitabilă.

(2): Un alt element a fost analiza capitalului şi a structurii producţiei datorată lui Böhm-Bawerk.

(3): Al treilea element a fost demonstraţia faptului că o incongruenţă între rata „naturală a dobânzii” (adică rata dobânzii în absenţa imixtiunii creditului bancar în expansiune) şi rata efectiv practicată la împrumuturile bancare afectează semnificativ sistemul productiv şi preţurile, după cum a arătat „austriacul” suedez Knut Wicksell.

Pornind de la aceste teorii importante, dar până la acea dată separate, Mises a construit marea sa teorie a ciclului economic. În cadrul economiei de piaţă armonioase şi care funcţionează în regim uniform apare o expansiune a creditelor bancare şi a banilor, încurajată şi promovată de guvern şi de banca sa centrală. Pe măsură ce băncile îşi sporesc oferta de bani (numerar sau depozite) acordând împrumuturi firmelor, ele împing rata dobânzilor sub rata „naturală” a preferinţei de timp, i.e. sub rata pieţei libere ce reflectă proporţiile liber consimţite de public dintre consum şi investiţii. Pe măsură ce rata dobânzii este redusă artificial, firmele intră în posesia banilor noi şi extind structura de producţie, sporind capitalul investit, mai cu seamă în procesele de producţie „extinse”: proiecte de durată sporită, echipament, material industrial brut ş.a.m.d. Banii cei noi sunt utilizaţi pentru a licita salarii mai mari, precum şi alte costuri sporite, şi a transfera astfel resursele în aceste investiţii de „ordin superior”. În aceste condiţii în care muncitorii şi alţi producători primesc banii cei noi, preferinţele lor de timp rămânând neschimbate, ei vor continua să cheltuiască conform vechilor proporţii. Dar aceasta înseamnă că publicul nu va economisi destul pentru a achiziţiona noile investiţii de ordin superior, făcând inevitabil colapsul acestor afaceri şi investiţii. Recesiunea sau depresiunea apare atunci ca o ajustare inevitabilă a sistemului de producţie, prin intermediul căreia piaţa lichidează „suprainvestiţiile” nesănătoase, corespunzătoare expansiunii inflaţioniste, şi revine la raportul consum/investiţie preferat de consumatori.

Mises a integrat astfel, pentru prima oară, explicaţia ciclului economic şi analiza „microeconomică” generală. Expansiunea inflaţionistă a banilor efectuată de sistemul bancar dirijat de guvern generează suprainvestiţie în industriile producătoare de capital şi subinvestiţie în industria de consum, iar „recesiunea” sau „depresiunea” este procesul necesar prin care piaţa lichidează distorsiunile expansiunii, revenind la sistemul liber de producţie, orientat spre servirea consumatorilor. Ciclul se încheie când acest proces de ajustare este perfectat.

Concluziile privitoare la politica efectivă ce rezultă din teoria lui Mises sunt diametral opuse practicilor curente, fie acestea „keynesiene” sau „postkeynesiene”. Dacă guvernul şi sistemul bancar practică creditul inflaţionist, recomandările ce decurg din această perspectivă sunt (a) de a stopa avântul inflaţionist şi (b) de a nu interveni în recesiunea de ajustare, de a nu propulsa creşterea ratelor salariilor, preţurilor, consumului şi investiţiilor nesănătoase, îngăduind astfel procesului de ajustare să-şi desăvârşească lucrarea atât de repede şi de lin pe cât este posibil. Exact aceeaşi recomandare este aplicabilă unei economii care se află deja în recesiune.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România