II. Mises şi „teoria economică austriacă”: Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel

Murray N. Rothbard - Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor
cuprins

Tânărul Ludwig von Mises şi-a început studiile la Universitatea din Viena în 1900, obţinându-şi doctoratul în drept şi economie în 1906. Curând el s-a dovedit unul dintre cei mai străluciţi participanţi la seminariile organizate cu regularitate de Eugen von Böhm-Bawerk. Deşi format în tradiţia austriacă, Mises a sfârşit prin a considera că Böhm-Bawerk şi economiştii austrieci mai vârstnici nu merseseră destul de departe: consecinţele ultime ale analizei lor nu fuseseră atinse şi de aceea teoria economică austriacă prezenta încă lacune importante. Drumul este, desigur, acelaşi în orice disciplină ştiinţifică: rezultatele noi aparţin studenţilor şi discipolilor care se bizuie pe moştenirea lăsată de marele lor maestru. Prea adesea însă maeştrii resping sau nu reuşesc să aprecieze valoarea rezultatelor obţinute de succesorii lor.

În particular, lacuna majoră sesizată de Mises era analiza banilor. Este drept că economiştii austrieci lămuriseră analiza preţurilor relative, atât pentru bunurile de consum, cât şi pentru toţi factorii de producţie. Cu toate acestea, încă de pe vremea economiştilor clasici, banii fuseseră totdeauna lăsaţi deoparte, nefăcând obiectul analizei care îmbrăţişa restul sistemului economic. Atât pentru economiştii austrieci mai vârstnici, cât şi pentru ceilalţi neoclasici din Europa şi America, această disjuncţie se menţinea, iar banii şi „nivelul preţurilor” erau tot mai mult analizate separat de restul economiei de piaţă. Astăzi culegem roadele nefericite ale acestei deplorabile separaţii din care a rezultat disjuncţia curentă dintre „micro” şi „macro”economie. “Microeconomia” este, cel puţin în linii mari, întemeiată pe acţiunile consumatorilor şi producătorilor individuali; dar când economiştii se opresc la bani, ne găsim deodată aruncaţi în ţara ireală a agregatelor fictive: masă monetară„,niveluri ale preţurilor”, cheltuieli şi „produs naţional”.

Desprinsă de baza fermă a acţiunilor individuale„,macroeconomia” a făcut salturi de la un nivel de eroare la altul. Pe vremea lui Mises, încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, această separaţie artificială s-a dezvoltat rapid în opera americanului Irving Fisher, care a construit teorii complicate despre „nivelurile preţurilor” şi „viteze”, fără nici o întemeiere pe acţiunea individuală şi fără a încerca în vreun fel să integreze aceste teorii în corpul sănătos al „micro” analizei neoclasice.

Ludwig von Mises a încercat să anuleze această ruptură şi să întemeieze teoria economică a banilor şi a puterii lor de cumpărare (nefericit numită „nivelul preţurilor”) pe analiza individului şi a economiei de piaţă, elaborată de şcoala austriacă: el se îndrepta către o mare teorie integrată, ce avea să explice toate componentele sistemului economic. Mises a atins această monumentală performanţă în prima sa lucrare fundamentală: Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel (1912, trad.engl.: The Theory of Money and Credit, 1934). Aceasta este rezultatul uimitor al unei creativităţi pătrunzătoare, demnă de însuşi Böhm-Bawerk. Teoria economică alcătuia în fine un întreg, un corp integrat de analiză, întemeiată pe acţiunea individuală; de acum înainte nu mai era necesară nici o separaţie între bani şi preţurile relative, între micro şi macro. Viziunea mecanicistă a lui Fisher, a relaţiilor automate care s-ar stabili între cantitatea de bani şi nivelurile preţurilor, asupra „vitezelor de circulaţie” şi „ecuaţiilor de schimb” a fost explicit demolată de Mises, din perspectiva unei aplicaţii integrate a teoriei utilităţii marginale la cererea şi oferta de bani ca atare.

Concret, Mises a arătat că, aşa cum preţul oricărui alt bun este determinat de cantitatea disponibilă şi de intensitatea cererilor consumatorilor pentru acel bun (cereri care se bazează pe utilitatea marginală pentru consumatori), şi „preţul” sau puterea de cumpărare a unităţii monetare este determinat pe piaţă în exact acelaşi fel. În cazul banilor, cererea este o cerere a cuiva de a-i deţine sub formă de sold lichid (în portofelul său sau la bancă, aşa încât să-i poată cheltui mai devreme sau mai târziu pe bunuri sau servicii utile). Utilitatea marginală a unităţii monetare (dolar, franc sau uncie de aur) determină intensitatea cererii pentru solduri lichide, iar interacţiunea între cantitatea de bani disponibilă şi cererea pentru ei determină „preţul” dolarului (adică ce cantitate de alte bunuri se poate cumpăra în schimbul unui dolar). Mises era de acord cu teoria clasică a „cantităţii de bani” după care o creştere a ofertei de dolari sau a unciei de aur duce la o cădere a valorii sau a „preţului” banilor (adică o creştere a preţurilor celorlalte bunuri sau servicii); dar el a rafinat enorm această abordare brută şi a integrat-o în analiza economică generală. Mai întâi, Mises a arătat că această tendinţă nu este, de regulă, proporţională; o creştere a ofertei de bani tinde să determine o scădere a valorii acestora, dar cât de mare este ea, ori chiar faptul că ea se manifestă sau nu efectiv, depinde de ce se întâmplă cu utilitatea marginală a banilor şi deci cu cererea publicului de a deţine bani în solduri lichide. În continuare, Mises a arătat despre cantitatea de bani că nu creşte uniform în masa ei: creşterea este injectată într-un punct al sistemului economic şi preţurile vor creşte numai pe măsură ce banii noi se răspândesc în pulsaţii prin întreaga economie. Dacă guvernul tipăreşte bani şi îi cheltuie, să zicem, pe agrafe de prins hârtii, ceea ce urmează nu este pur şi simplu o creştere a nivelului preţurilor, cum ar spune economiştii din afara şcolii austriece; ceea ce urmează este mai întâi că venitul producătorilor de agrafe şi preţurile agrafelor cresc, şi apoi urmează preţurile furnizorilor industriei de agrafe ş.a.m.d. Astfel, o creştere a ofertei de bani modifică preţurile relative, cel puţin temporar, şi se poate solda chiar cu o schimbare permanentă a veniturilor relative.

Mises a reuşit de asemenea să arate că o idee timpurie şi de mult uitată a lui Ricardo şi succesorilor săi imediaţi este în întregime corectă: anume că, lăsând de o parte utilizările industriale sau pentru consum ale aurului, o creştere a ofertei de bani nu implică nici un beneficiu social de vreo natură oarecare deoarece, în contrast cu factori de producţie precum pământul, munca şi capitalul, a căror creştere va aduce cu sine o producţie suplimentară şi un standard de viaţă mai ridicat, o creştere a ofertei de bani nu poate decât să dilueze puterea de cumpărare a acestora; ea nu va spori producţia. Dacă peste noapte s-ar furniza în chip miraculos fiecăruia o cantitate de bani care să o tripleze pe cea existentă cu o zi înainte în portofel sau în contul său din bancă, societatea nu s-ar găsi într-o stare mai bună. Însă Mises a arătat că marea atracţie pe care o exercită „inflaţia” (o creştere a cantităţii de bani) se datorează tocmai faptului că nu fiecare capătă banii cei noi în acelaşi timp şi în aceeaşi cantitate; în schimb, guvernul şi beneficiarii favoriţi ai investiţiilor sau subsidiilor sale sunt primii care capătă banii cei noi. Venitul lor creşte înainte ca multe preţuri să se ridice; pe când acei nefericiţi membri ai societăţii care primesc banii cei noi la sfârşitul lanţului (sau care nu-i mai primesc deloc, cum este cazul pensionarilor) pierd, deoarece preţurile bunurilor pe care le cumpără cresc înainte ca ei să poată beneficia de un spor de venit. Pe scurt, atracţia pentru inflaţie provine din faptul că guvernul şi alte grupuri economice pot beneficia de ea tacit, dar efectiv, pe seama categoriilor de populaţie lipsite de putere politică.

Inflaţia - o expansiune a ofertei monetare - este, după cum a arătat Mises, un proces de impozitare şi redistribuire a averii. În desfăşurarea unei economii libere de piaţă, nestingherită de creşteri ale ofertei monetare induse de guvern, în general preţurile vor scădea pe măsură ce oferta de bunuri şi servicii creşte. Iar scăderea preţurilor şi costurilor a fost într-adevăr semnalul binevenit al dezvoltării industriale în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

Aplicând banilor teoria utilităţii marginale, Mises a fost nevoit să elucideze o problemă pe care majoritatea economiştilor o credeau de nedepăşit, aşa-numitul „cerc austriac”. Economiştii puteau constata cum preţurile la ouă sau la cai sau la pâine sunt determinate de utilităţile marginale respective; dar, spre deosebire de aceste bunuri care sunt cerute pentru a fi consumate, banii sunt ceruţi şi ţinuţi în solduri lichide cu scopul de a fi cheltuiţi pe alte bunuri . De aceea, nimeni nu poate cere bani (şi deci ei nu au utilitate marginală pentru nimeni) decât în cazul în care banii existau dinainte, cu preţul şi puterea lor de cumpărare pe piaţă. Dar, în acest caz, cum am putea explica convingător preţul banilor pe temeiul utilităţii lor marginale, dacă cererea pentru bani presupune de la început o valoare preexistentă a banilor? Mises a depăşit „cercul austriac” prin aşa-numita „teoremă a regresiei”, unul dintre cele mai importante rezultate teoretice ale sale; într-adevăr el a arătat, în mod logic, că se poate parcurge în sens invers această componentă timp a cererii de bani până în ziua îndepărtată când bunul întrebuinţat pentru bani nu îndeplinea funcţia banilor, ci era un articol de troc, util în felul lui specific; pe scurt, până în ziua când bunul utilizat pentru bani (de exemplu aur sau argint) era cerut numai pentru calităţile sale de bun consumabil şi direct utilizabil. Astfel, Mises nu numai că a completat explicaţia logică a preţului sau a puterii de cumpărare a banilor, dar descoperirea lui are şi alte implicaţii importante. Într-adevăr, ea arată că banii nu puteau să apară la origine decât într-un singur fel: pe piaţa liberă, şi anume din cererea directă pe acea piaţă pentru un bun util. Şi aceasta înseamnă că banii nu puteau la origine să fi apărut nici în urma proclamării vreunui contract social ad-hoc; ei n-au putut decât să evolueze pornind de la un bun de utilitate generală şi valoros în sine. Carl Menger arătase deja că această modalitate de apariţie a banilor este probabilă, dar Mises este cel care a stabilit necesitatea absolută a acestei origini legate de piaţă a banilor.

Însă acest fapt are şi el implicaţiile sale. Într-adevăr, el arată, în contrast cu perspectiva celor mai mulţi economişti de ieri şi de azi, că „banii” nu sunt pur şi simplu unităţi arbitrare sau bucăţi de hârtie definite de guvern: „dolari”„,lire”„,franci” etc. La origine ei au apărut, cu necesitate, ca un bun util: aur, argint sau orice altceva. Unitatea originară de calcul şi schimb nu era „francul” sau „marca”, ci gramul de aur sau uncia de argint. Unitatea monetară este în esenţă o unitatea de greutate dintr-un bun cu valoare specifică, produs pe piaţă. Nu este de mirare că toate numele date astăzi banilor: dolar, liră (pound), franc, ş.a.m.d. au apărut la origine ca nume pentru etaloane de greutate de aur sau argint. Chiar şi în haosul monetar de astăzi, documentele statutare ale Statelor Unite încă mai definesc dolarul ca o fracţiune dintr-o uncie de aur.

Această analiză a lui Mises, combinată cu demonstraţia inevitabilelor inconveniente sociale legate de creşterea ofertei de „dolari” şi „franci” produşi arbitrar de guvern, indică o modalitate de separare totală a guvernului de sistemul monetar. Într-adevăr, ea arată că esenţa banilor este o greutate de aur sau argint, ceea ce înseamnă că este întru totul posibil să ne întoarcem la o lume în care asemenea greutăţi vor fi din nou unităţi de calcul şi mediul schimburilor monetare. Un etalon-aur, departe de a fi un fetiş barbar sau vreun alt instrument arbitrar în mâinile guvernului, trebuie înţeles ca fiind capabil să ofere bani produşi numai pe piaţă şi care nu pot face obiectul tendinţelor inflaţioniste şi redistributive ale guvernelor coercitive. Banii sănătoşi, neguvernamentali, ar însemna o lume în care preţurile şi costurile ar scădea din nou, ca efect al sporurilor de productivitate.

Aceste rezultate nu epuizează contribuţiile lui Mises din monumentala sa lucrare Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel. Într-adevăr, Mises a demonstrat de asemenea rolul sistemului bancar în oferta de bani, arătând că un sistem bancar liber, adică liber de controlul şi de dictatura guvernamentală, nu ar avea drept consecinţă expansiunea banilor generatoare de inflaţionism sălbatic, ci, din contră, băncile ar fi silite de cererile de plată să aplice o politică monetară riguroasă, sănătoasă, neinflaţionistă. Majoritatea economiştilor s-au pronunţat în favoarea sistemului bancar centralizat (controlul sistemului bancar de către o bancă guvernamentală, cum este Sistemul Federal de Rezerve în SUA) considerând că este necesar ca guvernul să impună restricţii tendinţelor inflaţioniste ale băncilor private. Dar Mises a arătat că rolul băncilor centrale a fost exact opus: ele au eliberat băncile de restricţiile severe impuse asupra activităţilor lor de piaţa liberă, stimulându-le într-o expansiune inflaţionistă a împrumuturilor şi depozitelor (de credite bancare). Sistemul bancar centralizat este şi va fi întotdeauna un instrument inflaţionist destinat să elibereze băncile de constrângerile pieţei şi acest fapt era bine cunoscut, de la început, iniţiatorilor săi.

O altă reuşită importantă consemnată în Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel a fost eliminarea unor anomalii, străine individualismului, care se strecuraseră în conceptul austriac de utilitate marginală. Într-adevăr, în contradicţie cu propria lor metodologie fundamentală, centrată pe acţiunile individului, economiştii austrieci încercaseră, pe urmele versiunilor teoretice Jevons-Walras, să facă din utilitatea marginală o cantitate măsurabilă matematic. Până astăzi, toate manualele de economie explică utilitatea marginală cu ajutorul aşa-zişilor „utili”, unităţi ce ar putea fi adunate, înmulţite şi supuse altor operaţii matematice. Dacă studentul simte că este lipsit de sens să spună „eu atribui acestui pfund de unt o valoare de 4 utili”, atunci el nu se înşală. Întemeindu-se pe ideea colegului său de la seminarul lui Bö hm-Bawerk, cehoslovacul Franz Cuhel, Mises a infirmat definitiv ideea că utilitatea marginală ar putea fi cumva măsurabilă, arătând că ea ţine de o ierarhizare strict ordinală, în care individul îşi aşază valorile corespunzător ierarhiei preferinţelor sale („prefer pe A lui B şi pe B lui C”), eliminând astfel orice unitate sau cantitate imaginară de utilitate.

Însă, dacă nu are sens să spunem că individul poate „să-şi măsoare propria utilitate”, atunci, cu atât mai mult, nu are sens încercarea de a compara utilităţile între diferite persoane din societate. Şi totuşi acesta este felul în care etatiştii şi egalitariştii s-au străduit să folosească teoria utilităţii de-a lungul acestui secol. Dacă se poate spune că utilitatea marginală a unui dolar, corespunzătoare fiecărui om, scade pe măsură ce el acumulează mai mulţi bani, atunci nu se poate spune oare, de asemenea, că guvernul poate spori „utilitatea socială” deposedându-l pe bogat de un dolar cu valoarea atât de mică pentru el şi oferind dolarul săracului, pentru care acesta are o valoare mare? Demonstraţia lui Mises, conform căreia utilităţile nu pot fi măsurate, elimină complet argumentaţia în favoarea politicilor egalitariste de stat, întemeiate pe teoria utilităţii marginale. Şi totuşi, deşi în general economiştii aderă verbal la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei nu se sfiesc în continuare să compare şi să adune „beneficii sociale” şi „costuri sociale”.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România