I. Şcoala austriacă

Murray N. Rothbard - Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor
cuprins

Ludwig von Mises s-a născut la 29 septembrie 1881, în oraşul Lemberg, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, unde tatăl său, Arthur Edler von Mises, un distins inginer constructor, angajat al căilor ferate austriece, locuia temporar. Educat la Viena, Mises se înscrie, în pragul acestui secol, la Universitatea vieneză, unde va absolvi dreptul şi economia. Moare la 10 octombrie 1973, la New York.

Mises s-a născut şi s-a format în epoca de aur a faimoasei „Şcoli austriece” de economie şi de aceea înţelegerea contribuţiilor sale vitale pentru gândirea economică nu poate fi separată de tradiţia acestei şcoli, pe care a studiat-o şi a asimilat-o. Către a doua jumătate a secolului al XIX-lea devenise clar că „economia clasică”, al cărei apogeu fusese atins în Anglia cu David Ricardo şi John Stuart Mill, se înnămolise grav în câteva păcate fundamentale. Păcatul cel mare era încercarea economiei clasice de a-şi întemeia analiza pe „clase”, mai curând decât pe acţiunile indivizilor. Drept rezultat, economiştii clasici n-au reuşit să ofere explicaţia corectă cu privire la forţele care determină valorile şi preţurile relative ale bunurilor şi serviciilor; de asemenea, ei n-au reuşit să analizeze acţiunile consumatorilor, determinanţii-cheie ai activităţilor producătorilor din sfera economică. Fixându-se pe „clase” de bunuri, economiştii clasici n-au reuşit, de exemplu, să rezolve „paradoxul valorii”: faptul că pâinea, deşi extrem de utilă ca „suport al vieţii”, avea o valoare scăzută pe piaţă, pe când diamantele, un lux şi deci numai un moft, raportat la supravieţuirea omului, aveau o valoare foarte ridicată pe piaţă. O dată ce este clar că pâinea e mai utilă decât diamantele, de ce este ea atât de jos cotată pe piaţă? Din nefericire, deznădăjduiţi în faţa acestui paradox, economiştii au decis că valorile sunt fundamental scindate: pâinea, deşi superioară diamantelor ca „valoare de utilizare”, era, din cine ştie ce motiv, inferioară ca „valoare de schimb”. Plecând de la această scindare, generaţiile ulterioare de scriitori au denunţat economia de piaţă ca fiind responsabilă pentru greşeala tragică de a direcţiona resursele către „producţia pentru profit”, gândită în opoziţie cu mai benefica „producţie pentru utilizare”.

Nereuşind să analizeze acţiunile consumatorilor, economiştii dinaintea austriecilor n-au putut ajunge să explice satisfăcător ce anume determină preţurile pe piaţă. Dibuind după o soluţie, ei au sfârşit - din nefericire - prin a conchide că (a) valoarea ar fi ceva inerent încorporat în bunuri; (b) că valoarea trebuie să fi fost conferită acestor bunuri prin intermediul procesului de producţie şi (c) că sursa ultimă a valorii este „costul” de producţie sau chiar cantitatea de ore-muncă implicată în producţia în chestiune.

O asemenea analiză, la care a subscris Ricardo, a dat naştere mai târziu concluziei perfect logice a lui Karl Marx după care, o dată ce întreaga valoare este produsul cantităţii de ore-muncă, rezultă că întreaga dobândă şi profitul obţinut de capitalişti şi patroni trebuie să fie „plusvaloarea”, pe nedrept extrasă din adevăratul venit al clasei muncitoare.

După ce au găzduit în acest fel marxismul, ultimii ricardieni au încercat în replică să justifice o parte din profituri ca fiind rezonabil câştigate pe seama productivităţii capitalului fix; dar marxiştii au avansat contraargumenul după care şi capitalul este muncă „încorporată” sau „îngheţată”, aşa încât salariile ar fi trebuit să absoarbă în întregime sumele încasate în urma producţiei.

Nu numai că economiştii clasici ofereau o explicaţie nesatisfăcătoare pentru a justifica profitul. În plus, analizând partea din sumele încasate rezultate din producţie exclusiv în termeni de „clase”, ricardienii nu erau în măsură să vadă între „salarii”„,profituri” şi „rente” decât o continuă „luptă de clasă”; pe muncitori, capitalişti şi proprietarii funciari ei îi considerau angrenaţi într-un război etern purtat pentru ca fiecare să-şi obţină partea ce i se cuvenea. Gândind numai în termeni de agregate, ricardienii au separat în chip tragic problema „producţiei” de cea a „distribuţiei”, aceasta din urmă fiind concepută ca prilej de conflict între clase combatante. Ei au fost siliţi să conchidă că salariile sporeau numai pe seama profiturilor şi rentelor mai scăzute, sau viceversa. Din nou, ricardienii găzduiau sistemul marxist.

Astfel, fixându-se pe clase mai curând decât pe indivizi, economiştii clasici nu numai că au fost siliţi să abandoneze orice analiză a consumului şi să explice în mod eronat valoarea şi preţul; ei nici măcar nu au putut aproxima o explicaţie a sistemului de preţuri ale factorilor individuali de producţie: ale unităţilor specifice de muncă, de pământ sau de capital fix. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deficienţele economiei ricardiene se vădeau tot mai grave. Teoria economică însăşi intrase într-o fundătură.

S-a întâmplat de multe ori în istoria invenţiilor umane ca descoperiri similare să fie făcute în acelaşi timp, pe căi total independente, de oameni aflaţi la mari distanţe unii de alţii şi în condiţii diferite. Soluţia paradoxurilor menţionate mai sus a apărut în mod cu totul independent şi în forme diferite, în acelaşi an, 1871: au găsit-o William Stanley Jevons în Anglia; Leon Walras la Lausanne, în Elveţia; Carl Menger la Viena. În acel an, s-a născut teoria economică modernă sau „neoclasică”. Soluţia lui Jevons şi noua sa viziune economică erau fragmentate şi incomplete; mai mult, el a avut de înfruntat prestigiul enorm pe care economia ricardiană îl acumulase în restrânsa lume intelectuală a Angliei. Ca urmare, Jevons a avut o influenţă redusă, atrăgându-şi puţini discipoli. Sistemul lui Walras a avut de asemenea o influenţă redusă la vremea aceea; după cum vom vedea în cele ce urmează, el a renăscut, mai târziu, pentru a sta din nefericire la baza erorilor „microeconomiei” actuale. De departe cea mai remarcabilă soluţie dintre cele oferite de cei trei neoclasici a fost cea a lui Carl Menger, profesor de economie la Universitatea din Viena. Menger a fost fondatorul „Şcolii austriece”.

Munca sa de pionierat a fost în întregime fructificată în importanta operă sistematică a strălucitului său student şi succesor la Universitatea din Viena, Eugen von Böhm-Bawerk. Opera monumentală a lui Böhm-Bawerk, scrisă în cea mai mare parte în anii 1880 şi culminând cu cele trei volume intitulate Kapital und Kapitalzins (trad.engleză: Capital and Interest, 1959), este produsul de maturitate al şcolii austriece. Au mai existat şi alţi mari economişti creatori care au contribuit la şcoala austriacă pe durata ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea; însă Böhm-Bawerk i-a întrecut pe toţi.

Soluţiile austriece la dilemele teoriei economice, atât ale lui Menger, cât şi ale lui Böhm-Bawerk, erau cu mult mai pătrunzătoare decât cele ale ricardienilor, fiind întemeiate pe o epistemologie total diferită. Austriecii şi-au centrat fără ezitare analiza pe individ, pe individul care acţionează, în măsura în care alege, pe baza preferinţelor şi valorilor sale, în lumea reală. Pornind de la individ, austriecii şi-au putut întemeia analiza activităţilor economice şi a producţiei pe valorile şi dorinţele consumatorilor individuali. Fiecare consumator acţionează conform ierarhiei de preferinţe şi valori alese de el însuşi, iar aceste valori sunt cele care interacţionează şi se combină pentru a forma cererile consumatorilor care alcătuiesc baza şi direcţia activităţilor productive. Întemeindu-şi analiza pe individ, aşa cum este acesta situat în lumea reală, austriecii au înţeles că activitatea productivă se bazează pe anticipările referitoare la satisfacerea cererii consumatorilor.

Astfel, a devenit clar pentru economiştii austrieci că nici o activitate productivă, indiferent dacă antrenează muncă sau alţi factori de producţie, nu poate conferi valoare bunurilor şi serviciilor. Valoarea constă în evaluările subiective ale consumatorilor individuali. Pe scurt, aş putea să-mi consum treizeci de ani de muncă şi alte resurse trudind la perfecţionarea unei triciclete gigantice cu aburi. Dacă, pe de altă parte, oferind-o pe piaţă, nu se găseşte nici un consumator care să achiziţioneze această tricicletă, ea este lipsită de valoare economică, independent de efortul greşit direcţionat pe care l-am investit în ea. Valoarea este evaluarea consumatorilor, iar preţurile relative ale bunurilor şi serviciilor sunt determinate de domeniul şi de intensitatea evaluărilor şi dorinţelor consumatorilor pentru produsele respective.

Fixându-se clar asupra individului mai curând decât asupra „claselor” largi, economiştii austrieci au rezolvat cu uşurinţă „paradoxul valorii” care îi pusese în încurcătură pe clasici. Într-adevăr, pe piaţă nici un individ nu este pus vreodată în faţa alternativei de a alege între „pâine” ca o clasă şi „diamante” ca o clasă. Economiştii austrieci arătaseră că valoarea atribuită de cineva unei unităţi date va fi cu atât mai mică cu cât este mai mare cantitatea - deci numărul de unităţi - dintr-un bun pe care îl posedă. Omul care se târăşte prin deşert, lipsit de apă, va atribui o valoare de „utilitate” extrem de ridicată unei căni cu apă, pe când acelaşi om, într-un oraş cum este Viena sau New York, cu apă din belşug în jurul lui, va atribui o valoare sau o „utilitate” foarte scăzută oricărei căni date. Astfel, preţul pe care el va fi dispus să-l plătească pentru o cană cu apă în deşert va fi cu mult mai mare decât în New York City. Pe scurt, individul care acţionează este pus în poziţia de a alege în termeni de unităţi specifice, sau „margini”; descoperirea austriacă a fost denumită „legea utilităţii marginale descrescătoare”. Motivul pentru care „pâinea” este cu atât de mult mai ieftină decât „diamantele” este că numărul de pâini disponibile este cu mult mai mare decât numărul caratelor de diamant: astfel, valoarea şi preţul fiecărei pâini vor fi cu mult mai mici decât valoarea şi preţul fiecărui carat. Nu există nici o contradicţie între „valoarea de utilizare” şi „valoarea de schimb”; dată fiind abundenţa pâinilor respective, fiecare pâine este mai puţin „utilă” pentru individ decât fiecare carat de diamant.

Aceeaşi analiză centrată pe acţiunile individului, şi deci pe „analiza marginală”, a rezolvat şi problema „distribuţiei” venitului pe piaţă. Economiştii austrieci au demonstrat că fiecare unitate dintr-un factor de producţie, fie ea de capital fix, de pământ sau de diverse tipuri de muncă, este preţuită pe piaţa liberă pe baza „productivităţii sale marginale”: pe scurt, este vorba de cât de mult contribuie într-adevăr acea unitate la valoarea produsului final, cumpărat de consumator. Cu cât este mai mare „oferta”, deci cantitatea de unităţi dintr-un factor de producţie dat, cu atât mai mică tinde să fie productivitatea sa marginală - şi deci preţul său; şi cu cât este mai mică oferta, cu atât mai mare tinde să fie preţul său. Astfel, austriecii au arătat că nu există nici o luptă de clasă oarbă şi arbitrară, sau vreun conflict între diversele clase de factori; mai curând, fiecare tip de factor contribuie armonios la produsul final, menit să satisfacă cele mai intense dorinţe ale consumatorilor în modul cel mai eficient (adică în modul cel mai puţin costisitor relativ la resurse). Fiecare unitate, din fiecare factor, dobândeşte deci produsul său marginal, propria sa contribuţie particulară la rezultatul producţiei. De fapt, dacă s-ar putea vorbi de vreun conflict de interese, el nu s-ar manifesta între tipurile de factori, între pământ, muncă şi capital, ci între ofertanţii rivali ai aceluiaşi factor. Dacă, de exemplu, cineva ar descoperi un nou furnizor de minereu de cupru, sporul ofertei ar coborî preţul cuprului; aceasta n-ar putea decât să favorizeze beneficiul şi veniturile consumatorilor şi pe cele ale factorilor de muncă şi capital implicaţi. Nemulţumirea ar putea apărea numai printre proprietarii minelor de cupru existente care ar constata declinul preţului la produsul lor.

Austriecii au arătat astfel că pe piaţa liberă nu există nici un fel de separaţie între „producţie” şi „distribuţie”. Valorile şi cererile consumatorilor determină preţurile finale ale bunurilor de consum, bunuri achiziţionate de consumatori, care stabilesc direcţia activităţii productive şi astfel determină preţurile unităţilor de factori implicate: rata salariilor individuale, rentele şi preţurile capitalului fix. „Distribuţia” venitului este pur şi simplu o consecinţă a preţului fiecărui factor. Astfel, dacă preţul cuprului este de 20 cenţi pfundul şi un proprietar vinde 100000 de pfunzi de cupru, proprietarul va obţine 20000 de dolari care i se „distribuie”. Dacă salariul cuiva este 4 dolari pe oră şi lucrează 40 de ore pe săptămână, atunci va obţine 160 de dolari pe săptămână ş.a.m.d.

Ce se spune despre profituri şi despre problema „muncii îngheţate” (aşa numita muncă încorporată în echipament)? Din nou, pornind de la analiza individului, Böhm-Bawerk a înţeles că o lege fundamentală a acţiunii umane este voinţa fiecărei persoane de a-şi îndeplini dorinţele şi obiectivele sale cât mai repede posibil. Astfel, fiecare persoană va prefera bunuri şi servicii în prezent, mai curând decât să aştepte să obţină aceste bunuri în viitor. Pasărea din mână va fi întotdeauna mai preţioasă decât pasărea de pe gard. Această preferinţă de timp este faptul fundamental şi primordial care-i face pe oameni să nu-şi investească întregul venit în capital fix, încât să-şi sporească astfel cantitatea de bunuri ce va fi produsă în viitor. Într-adevăr, ei trebuie să se îngrijească mai întâi să consume bunuri acum. Dar fiecare persoană, în diverse condiţii şi culturi, are o rată diferită a preferinţei de timp, a preferinţei pentru bunuri acum şi nu mai târziu. Cu cât este mai mare rata preferinţei de timp, cu atât mai mare este proporţia din venitul lor pe care o vor consuma acum; cu cât este mai mică rata, cu atât mai mult vor economisi şi vor investi în producţia viitoare. Factorul preferinţei de timp este singurul care determină dobânda şi profitul; iar gradul şi intensitatea preferinţelor de timp sunt cele ce vor determina cât de ridicate vor fi rata dobânzii şi cea a profitului.

Să considerăm, de exemplu, rata dobânzii pe un împrumut. În Evul Mediu şi la începuturile perioadei moderne, filozofii scolastici ai bisericii catolice erau în felul lor excelenţi economişti şi analişti ai pieţei; dar unul dintre lucrurile pe care nu l-au putut explica sau justifica niciodată a fost simpla percepere de dobândă pe un împrumut. Ei au reuşit să înţeleagă cum se câştigă profiturile pentru investiţii riscante, însă învăţaseră de la Aristotel, într-un context încărcat de conotaţii negative, că banul este sterp şi neproductiv. Aşadar, cum putea fi justificată simpla dobândă pe un împrumut (în absenţa riscului de a nu fi rambursat)? Incapabili să găsească răspunsul, biserica şi scolasticii s-au discreditat în ochii oamenilor pragmatici, condamnând orice dobândă pe împrumut sub numele de „camătă păcătoasă”. Böhm-Bawerk este cel care a găsit până la urmă răspunsul, încorporat în conceptul de preferinţă de timp. Într-adevăr, atunci când un creditor împrumută 100 de dolari unui debitor, primind în schimb 106 la un interval de un an, cei doi oameni nu schimbă aceleaşi lucruri. Creditorul oferă 100 de dolari ca un „bun prezent”, bani pe care debitorul îi poate utiliza în orice clipă, începând din prezent. Însă debitorul îi dă în schimb creditorului nu bani, ci o poliţă, perspectiva de a primi bani de acum într-un an. Pe scurt, creditorul îi oferă debitorului un „bun prezent”, pe când debitorul îi dă creditorului numai un „bun viitor”, bani pentru care creditorul va trebui să aştepte un an, înainte să-i poată utiliza. Şi cum factorul universal al preferinţei de timp face bunurile prezente mai valoroase decât bunurile viitoare, creditorul va trebui să perceapă, iar debitorul să fie dispus să plătească, o primă pentru bunul prezent. Acea primă este rata dobânzii. Cât de mare va fi acea primă depinde de ansamblul ratelor preferinţelor de timp ale fiecărui agent de pe piaţă.

Aceasta nu este totul, pentru că Böhm-Bawerk a mers mai departe în a arăta în ce fel preferinţa de timp determină rata profitului în afaceri: de fapt, el a arătat că rata „normală” a profitului în afaceri este rata dobânzii. Într-adevăr, când munca sau pământul sunt utilizate în procesul de producţie, faptul crucial este că ele nu au de aşteptat pentru banii lor până când bunul este produs şi vândut consumatorilor, aşa cum ar avea în absenţa patronilor capitalişti. Dacă nu ar exista patroni capitalişti, atunci muncitorii şi proprietarii ar trebui să trudească luni şi ani fără plată, până când produsul final - automobilul, pâinea sau maşina de spălat - va ajunge să fie vândut consumatorilor. Dar capitaliştii furnizează importantul serviciu de a economisi cu anticipaţie bani din venitul lor şi astfel de a-i plăti pe muncitori şi pe proprietari acum, în timp ce aceştia lucrează; capitaliştii îndeplinesc o funcţie foarte importantă: ei aşteaptă până când produsul final este vândut către consumatori şi abia atunci îşi primesc banii. Această diferenţă dintre „bunul în prezent” şi „bunul în viitor” este cea pentru care muncitorii şi proprietarii sunt mai mult decât dispuşi „să plătească” capitaliştilor profitul sau dobânda cuvenită. Pe scurt, capitaliştii se află în poziţia „creditorilor” care economisesc şi plătesc bani în prezent şi apoi aşteaptă beneficiul lor eventual; muncitorii şi proprietarii sunt într-un fel „debitori” ale căror servicii îşi vor aduce roadele numai după o anumită dată în viitor. Din nou, rata normală a profitului în afaceri va fi determinată de nivelul diverselor rate ale preferinţei de timp.

Böhm-Bawerk a spus toate aceste lucruri şi altfel: capitalurile fixe nu sunt pur şi simplu „muncă îngheţată”; ele sunt de asemenea timp (şi pământ) îngheţat. Iar explicaţia profitului şi a dobânzii poate fi găsită în elementul crucial care este timpul şi în preferinţa de timp. De asemenea, Böhm-Bawerk a făcut să se avanseze enorm analiza economică a capitalului, căci, în contrast nu numai cu ricardienii, ci şi cu cei mai mulţi economişti de astăzi, el a înţeles că acesta nu este pur şi simplu o masă omogenă sau o cantitate dată. Capitalul este o structură, o reţea complexă care posedă o dimensiune timp; iar creşterea economică şi sporul productivităţii nu provin dintr-un adaos doar la cantitatea de capital, ci şi la structura-timp a acestuia pentru a edifica „procese de producţie tot mai lungi”. Cu cât este mai mică rata preferinţei de timp a oamenilor, cu atât mai mult sunt ei dispuşi să sacrifice consumul prezent în favoarea economisirii şi investiţiei în aceste procese mai lungi, din care vor rezulta venituri considerabil mai mari, sub formă de bunuri de consum, la un moment dat, în viitor.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România