IV. Prăbuşirea monetară a occidentului

Murray N. Rothbard - Ce le-a făcut Statul banilor noştri?
cuprins

De la scrierea primei ediţii a acestei cărţi, gropile săpate de adepţii intervenţiei monetare le-au fost de mare folos, după cum era de aşteptat, ca să cadă singuri în ele. Criza financiară mondială din februarie-martie 1973, urmată în iulie de prăbuşirea dolarului, a fost doar ultima dintr-o serie de crize tot mai dese ce oferă o ilustrare de manual a analizei făcute de noi asupra consecinţelor inevitabile ale intervenţiei guvernamentale în sistemul monetar. După ce fiecare criză este temporar domolită printr-o soluţie de tipul “ajută-mă ca să nu te trag după mine”, guvernele occidentale anunţă zgomotos că sistemul monetar mondial a fost aşezat de această dată pe baze solide şi că toate crizele monetare au fost soluţionate. Preşedintele Nixon a mers până acolo încât a numit “Acordul Smithsonian” încheiat la 18 decembrie 1971 “cel mai de seamă aranjament monetar din istoria lumii”, pentru a vedea cum în numai un an şi ceva se alege praful de cel mai de seamă acord. Fiecare “soluţie” s-a destrămat mai repede decât predecesoarea ei.

Pentru a înţelege haosul monetar în care trăim, e neapărat necesar să schiţăm pe scurt evoluţia sistemului monetar mondial în secolul al douăzecilea şi să vedem cum fiecare pachet de măsuri intervenţioniste greşit concepute a fost abandonat din cauza problemelor inerente pe care le-a generat, doar pentru a face loc unei alte reprize de intervenţie. Istoria ordinii monetare mondiale din secolul XX poate fi împărţită în nouă faze. Să le examinăm pe rând.

1. Faza I: Etalonul aur clasic (1815-1914)

Putem deja să privim înapoi la perioada etalonului aur “clasic”, la lumea occidentală a secolului al nouăsprezecelea şi a începutului de secol douăzeci ca la adevărata Epocă de Aur în sens metaforic. Lumea adoptase etalonul aur, ceea ce însemna că fiecare monedă naţională (dolarul, lira, francul etc.) nu era decât un nume pentru o anumită cantitate precisă de aur, singura problemă ce dădea bătaie de cap fiind cea a argintului. “Dolarul”, de pildă, era definit ca fiind a douăzecea parte dintr-o uncie de aur, lira sterlină, ceva mai puţin de un sfert de uncie ş.a.m.d. Aceasta însemna că “ratele de schimb” dintre diferitele monede naţionale erau fixate, nu pentru că ar fi fost arbitrar controlate de guvern, ci în acelaşi fel în care o greutate de un pfund este definită ca fiind egală cu 16 uncii.

Etalonul aur internaţional însemna că avantajele decurgând din faptul de a dispune de un singur instrument monetar sunt extinse la întreaga lume. Una din cauzele creşterii şi prosperităţii Statelor Unite l-a constituit faptul că noi am avut privilegiul de a utiliza o singură monedă pe tot cuprinsul ţării. Am avut un etalon aur sau cel puţin un etalon dolar unic în interiorul întregii ţări şi nu a trebuit să suportăm haosul ce ar fi putut să apară dacă fiecare oraş şi fiecare ţinut ar fi avut posibilitatea de a emite propria monedă, care ar fluctua apoi în raport cu monedele tuturor celorlalte oraşe şi ţinuturi. Secolul al XIX-lea a fost martorul avantajelor pe care o monedă unică le aduce pentru toată lumea civilizată. Moneda unică a facilitat libertatea comerţului, a investiţiilor şi a circulaţiei în toată acea zonă comercială şi monetară, având drept rezultat creşterea specializării şi a diviziunii internaţionale a muncii.

Trebuie accentuat că aurul nu a fost selectat în mod arbitrar de către guverne pentru a juca rolul de etalon bănesc. Aurul se impusese de-a lungul multor secole pe piaţa liberă ca moneda cea mai bună; ca acea marfă ce oferea instrumentul monetar cel mai stabil şi de dorit. Mai presus de orice, oferta de aur şi aprovizionarea cu aur depindeau doar de forţele pieţei şi nu de voinţa arbitrară a guvernului având la îndemână tiparniţa de bilete.

Etalonul aur internaţional asigura un mecanism de piaţă automat pentru stăvilirea potenţialului inflaţionist al guvernelor. El asigura de asemenea un mecanism automat de echilibrare a balanţei de plăţi a fiecărei ţări. Aşa cum arăta, pe la jumătatea secolului al optsprezecelea, filozoful şi economistul David Hume, dacă o naţiune (Franţa, spre exemplu) îşi sporeşte oferta de franci de hârtie, preţurile în franci vor creşte; veniturile sporite în franci de hârtie stimulează importurile din străinătate care sunt de asemenea încurajate şi de faptul că preţurile bunurilor importate sunt acum relativ mai mici decât preţurile interne. În acelaşi timp, preţurile interne mai mari descurajează exporturile în străinătate, rezultatul este un deficit în balanţa de plăţi care trebuie plătit în momentul în care ţările străine îşi încasează aurul în schimbul francilor. Ieşirile de aur semnifică faptul că Franţa trebuie în cele din urmă să-şi contracte masa umflată de franci de hârtie pentru a împiedica pierderea întregului stoc de aur. Dacă inflaţia a îmbrăcat forma depozitelor bancare, atunci băncile franţuzeşti trebuie să-şi restrângă creditele şi depozitele pentru a evita falimentul care se apropie pe măsură ce străinii solicită acestor bănci să le ramburseze depozitele. Contracţia duce la scăderea preţurilor în interior şi generează un excedent al exporturilor, inversând astfel mişcarea de scurgere a aurului până când nivelurile preţurilor se egalizează în Franţa şi în celelalte ţări.

Este adevărat că intervenţiile guvernelor de dinainte de secolul al nouăsprezecelea au slăbit viteza de reacţie a acestui mecanism de piaţă şi au permis apariţia unui ciclu economic de inflaţie şi recesiune în cadrul etalonului aur. Aceste intervenţii au constat în special în: monopolizarea de către guvern a baterii de monedă, legislaţia puterii liberatorii, crearea banilor de hârtie şi dezvoltarea unui sector bancar inflaţionist stimulat de către fiecare guvern în parte. Dar, deşi intervenţiile au încetinit procesul de reajustare efectuat de piaţă, aceste reajustări trebuie până la urmă să se producă. Prin urmare, chiar dacă etalonul aur clasic al secolului al nouăsprezecelea nu era perfect şi îngăduia perioade de avânt (boom) şi de lichidare a erorilor (bust), el ne-a furnizat totuşi de departe cea mai bună ordine monetară pe care a cunoscut-o lumea vreodată, o ordine ce funcţiona, care împiedica scăparea de sub control a ciclurilor economice şi care a făcut posibilă dezvoltarea liberă a comerţului internaţional, a pieţei valutare şi a investiţiilor. [1]

2. Faza a II-a: Primul război mondial şi perioada imediat următoare

Dacă etalonul aur clasic a funcţionat aşa de bine, atunci de ce s-a prăbuşit? S-a prăbuşit pentru că oamenii au încredinţat guvernelor sarcina de a-şi onora promisiunile în domeniul monetar, de a se îngriji ca lirele, dolarii, francii etc. să fie întotdeauna rambursabili în aur aşa cum ele şi sistemul bancar controlat de ele se angajaseră. Nu aurul a fost acela care a dat greş; de eşuat a eşuat nebunia de a aştepta de la guvern să-şi ţină promisiunile. Pentru a purta catastrofalul Război Mondial, fiecare guvern a trebuit să-şi sporească propria ofertă de monedă de hârtie şi depozite neacoperite. Atât de severă a fost această inflaţie, încât a fost imposibil pentru guvernele angajate în conflict să-şi ţină promisiunile şi astfel “au abandonat etalonul aur”, altfel spus şi-au declarat propriul faliment la scurtă vreme după intrarea în război. Toate, cu excepţia Statelor Unite, care au intrat târziu în război şi nu şi-au sporit oferta de dolari suficient pentru a pune în pericol posibilitatea de rambursare. Dar, în afară de Statele Unite tot restul lumii a trecut prin ceea ce se aclamă acum de către unii economişti ca fiind Nirvana - rate de schimb flotante (acum denumite “cursuri flotante controlate”), devalorizări competitive, blocuri monetare conflictuale, controale valutare, tarife şi contingentări la import şi dezintegrarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale. Lirele, francii, mărcile etc. afectate de inflaţie s-au depreciat în raport cu aurul şi cu dolarul; haosul monetar se instalase pretutindeni în lume.

În acele vremuri erau, din fericire, foarte puţini economişti care să salute această situaţie ca pe un ideal în domeniul monetar. Era general recunoscut că faza a doua reprezenta punctul de pornire a dezastrului internaţional şi economiştii, împreună cu politicienii au căutat să găsească modalităţi de reinstaurare a stabilităţii şi libertăţii asigurate de etalonul aur clasic.

3. Faza a III-a: Etalonul aur-devize 1926-1931

(Marea Britanie şi Statele Unite)

Cum să revenim la Epoca de Aur? Lucrul cel mai chibzuit ar fi fost să se recunoască, faptul că lira, francul, marca etc. se depreciaseră şi să se revină la etalonul aur la o paritate modificată: o paritate care trebuia să recunoască oferta de monedă efectiv existentă şi nivelurile actuale ale preţurilor. Lira britanică, de pildă, fusese în mod tradiţional definită la o greutate ce o făcea egală cu 4,86 dolari. Spre sfârşitul primului război mondial însă inflaţia din Marea Britanie a determinat scăderea lirei până la aproximativ 3,50 dolari pe piaţa valutară. Alte monede erau în mod similar depreciate. O politică raţională ar fi fost aceea ca Marea Britanie să revină la etalonul aur, la aproximativ 3,50 dolari, iar celelalte ţări inflaţioniste să urmeze aceeaşi cale. Faza I ar fi putut fi restaurată rapid şi fără convulsii. În loc de aceasta, britanicii au luat decizia fatală de a reveni la etalonul aur la vechea paritate de 4,86 dolari. [2] Ea a procedat aşa din motive de “prestigiu naţional” şi într-o încercare zadarnică de a recuceri pentru Londra statutul de centru financiar mondial al monedei forte. Pentru a reuşi în această eroică nebunie, Marea Britanie ar fi trebuit să se angajeze la o restrângere severă a masei monetare şi a preţurilor, pentru că la 4, 86 dolari pe liră preţurile exporturilor britanice erau prea mari pentru a fi competitive pe pieţele mondiale. Dar deflaţia era acum exclusă, dat fiind că avântul sindicatelor sprijinite de un sistem la scară naţională de asigurări de şomaj, făcuse ca ratele salariilor să fie rigide la scădere; pentru a contracta masa monetară, guvernul britanic ar fi trebuit să abandoneze extinderea statului bunăstării. În realitate, britanicii doreau să continue să umfle masa monetară şi preţurile. Drept rezultat al combinării inflaţiei cu revenirea la o paritate supraevaluată, exporturile britanice au fost descurajate pe tot parcursul anilor douăzeci, iar şomajul a fost sever în toată această perioadă, când majoritatea celorlalte ţări treceau printr-un boom.

Care a fost soluţia britanicilor ca să fie şi cu “varza unsă şi cu slana-n pod”? Punerea la punct a unei noi ordini monetare internaţionale prin care celelalte guverne să fie determinate sau constrânse să facă inflaţie ori să revină la etalonul aur, la parităţi supraevaluate ale propriilor monede, punând în acest fel piedici exporturilor lor şi subvenţionând importurile din Marea Britanie. Este exact ceea ce britanicii au făcut, ca putere de prim rang, la conferinţa de la Genova din 1922, prin crearea unei noi ordini monetare internaţionale.

Etalonul aur-devize funcţiona astfel: Statele Unite rămâneau la etalonul aur clasic, rambursând dolarii în aur. Marea Britanie şi celelalte ţări occidentale însă au revenit la un pseudo-etalon aur, Marea Britanie în 1926, iar celelalte ţări cam în jurul aceleiaşi date. Lirele britanice şi alte monede nu erau rambursabile în piese de aur, ci doar în lingouri de mari dimensiuni, potrivite doar pentru tranzacţiile internaţionale. Aceasta făcea ca cetăţenii britanici şi alţi europeni să nu aibă posibilitatea de a folosi aurul în viaţa de toate zilele şi permitea, în acest fel, o inflaţie mai mare prin expansiunea substitutelor de hârtie şi a depozitelor bancare. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că Marea Britanie îşi rambursa lirele nu numai în aur, ci şi în dolari, iar celelalte ţări îşi rambursau monedele nu în aur, ci în lire. Şi majoritatea acestor ţări au fost convinse de Marea Britanie să se întoarcă la etalonul aur la parităţi supraevaluate. Rezultatul a fost construirea sistemelor monetare naţionale ca structuri piramidale, piramida americană având la bază aurul, cea britanică, dolarul, iar celelalte monede europene, lirele sterline - acesta era “etalonul aur-devize”, având ca “monede-cheie” dolarul şi lira sterlină.

În momentul în care Marea Britanie a început să facă inflaţie şi să aibă deficite în balanţa de plăţi, mecanismul etalonului aur nu a putut intra în acţiune pentru a pune capăt rapid inflaţiei britanice. Şi acesta deoarece în loc ca celelalte ţări să ceară rambursarea lirelor în aur, ele păstrau lirele şi le foloseau ca bază pentru inflaţie în interior. Şi astfel, Marea Britanie şi Europa au putut să facă inflaţie nestânjenite, iar deficitele britanice s-au putut acumula neafectate de disciplina de piaţă a etalonului aur. Cât despre Statele Unite, Marea Britanie a reuşit să le convingă să facă inflaţie pentru ca ea să nu piardă prea mult din rezervele de dolari sau aur în favoarea SUA.

Ceea ce trebuie reţinut despre etalonul aur este că el nu poate dura; nota de plată trebuie până la urmă achitată, dar sub forma unor fenomene dezatruoase, ce vin ca reacţie la boom-ul prelungit construit pe inflaţie. Pe măsură ce rezervele de lire sterline se acumulau în Franţa, Statele Unite şi în alte părţi, cea mai neînsemnată scădere a încrederii în şubreda structură inflaţionistă prea rapid şi prost construită trebuia să ducă cu siguranţă la prăbuşirea generală. Este exact ceea ce s-a întâmplat în 1931; falimentele băncilor expansioniste pretutindeni în Europa şi încercarea Franţei, cu o monedă relativ solidă, de a-şi transforma în aur lirele acumulate, a făcut ca Marea Britanie să abandoneze etalonul aur complet. Marea Britanie a fost repede urmată de alte ţări europene.

4.Faza a IV-a:

Monede discreţionare fluctuante (1931-1945)

Lumea se afla din nou în haosul monetar al primului război mondial, numai că acum păreau să fie puţine speranţe pentru o revenire la aur. Ordinea economică internaţională se dezintegrase în haosul cursurilor flotante libere şi controlate, al devalorizărilor competitive, al controalelor valutare şi al barierelor comerciale; războiul economic şi monetar internaţional între monede şi blocuri monetare se dezlănţuise. Comerţul şi investiţiile internaţionale erau practic îngheţate; iar schimburile se desfăşurau exclusiv prin intermediul acordurilor de barter administrate de guverne aflate într-o stare de rivalitate şi conflict reciproc. Secretarul de stat american, Cordell Hull, a arătat în repetate rânduri că aceste conflicte economice şi monetare din anii ‘30 au constituit cauza principală a celui de-al doilea război mondial. [3]

Statele Unite au mai rămas în regimul etalonului aur pentru încă doi ani, iar apoi, în 1933-1934, au abandonat etalonul aur clasic într-o încercare zadarnică de a ieşi din depresiune. Cetăţenilor americani nu li se mai rambursau dolarii în aur şi chiar li se interzicea să deţină aur, fie în ţară, fie în depozite în străinătate. Dar Statele Unite au rămas şi după 1934 într-o formă nouă şi ciudată de etalon aur, în care dolarul, redefinit acum ca 1/35 dintr-o uncie de aur, era rambursabil în aur pentru guvernele şi Băncile Centrale străine. Mai mult, haosul monetar din Europa a făcut ca aurul să se scurgă către singurul refugiu monetar relativ sigur, Statele Unite.

Haosul şi războiul economic scăpat de sub control din anii ’30 ne arată un lucru important: eroarea politică gravă (pe lângă punctele economice controversate) existentă în programul monetar pentru cursuri de schimb flotante ale monedelor discreţionare propus de Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago. Şi aceasta deoarece ceea ce adepţii lui Friedman ar întreprinde – în numele pieţei libere - nu e altceva decât tăierea completă a oricărei legături cu aurul, depunerea controlului absolut asupra fiecărei monede naţionale în mâinile guvernului central care emite hârtia discreţionară ca monedă cu putere liberatorie – şi apoi sfătuirea fiecărui guvern de a permite monedei sale să fluctueze liber în raport cu toate celelalte monede discreţionare, precum şi de a se abţine de la inflaţionarea excesivă a monedei sale. Eroarea politică gravă constă în faptul că se încredinţează controlul total asupra ofertei de monedă Statului-naţiune şi a spera şi a aştepta apoi ca statul să se abţină de la utilizarea acestei puteri. Şi cum puterea tinde întotdeauna să fie utilizată, inclusiv puterea de a falsifica legal, atât naivitatea cât şi natura etatistă a acestui tip de program ar trebui să extrem de evidente.

Şi astfel, experienţa dezastruoasă a fazei a patra, lumea anilor ’30, a monedei discreţionare de hârtie şi a războiului economic, a determinat autorităţile americane să adopte drept ţintă economică majoră după al doilea război mondial restaurarea unei ordini monetare internaţionale viabile, o ordine pe care să poate fi clădită o renaştere a comerţului mondial şi în care fructele diviziunii internaţionale a muncii să poată fi culese din nou.

5.Faza a V-a:

Bretton Woods şi noul etalon aur-devize

(Statele Unite: 1945-1968)

Noua ordine monetară internaţională a fost concepută şi mai apoi pusă în practică de către Statele Unite la o conferinţă monetară internaţională desfăşurată la Bretton Woods, în New Hampshire, pe la mijlocul anului 1944 şi ratificată de Congres în iulie 1945. Deşi sistemul de la Bretton Woods a funcţionat mult mai bine decât dezastrul din anii ’30, mecanismul său de funcţionare nu era decât o reînviere a regimului inflaţionist al etalonului aur-devize din anii ’20 şi – ca şi în anii ‘20 - prăbuşirea sa era doar o chestiune de timp.

Noul sistem era în esenţă etalonul aur-devize al anilor ’20, dar acum dolarul elimina nemilos lira sterlină din poziţia de “monedă-cheie”. Acum dolarul, depreciat la 1/35 dintr-o uncie de aur, urma să fie singura monedă-cheie. O altă diferenţă faţă de anii ’20 era aceea că dolarul nu mai era rambursabil în aur cetăţenilor americani; sistemul din anii ’30 era perpetuat, cu dolarul rambursabil în aur numai către guvernele şi Băncile Centrale străine. Nici unei persoane private, ci doar guvernelor, urma să li se acorde privilegiul de a li se rambursa dolarii în moneda de aur internaţională. Sistemul de la Bretton Woods funcţiona după cum urmează: Statele Unite construiau o structură piramidală de dolari (în monedă de hârtie sau depozite bancare) deasupra ofertei de aur, dolarii putând fi rambursaţi în aur numai guvernelor străine; în timp ce toate celelalte guverne păstrau dolarii ca rezerve şi îşi construiau propriile piramide în monedă naţională peste aceşti dolari. Şi cum Statele Unite intraseră în perioada postbelică cu un stoc uriaş de aur (în jur de 25 de miliarde de dolari), era loc destul pentru a emite dolari neacoperiţi deasupra acestui stoc. Mai mult, sistemul a putut “funcţiona” pentru o vreme deoarece toate monedele din lume au intrat în noul sistem la parităţile de dinainte de al doilea război mondial, cele mai multe dintre ele fiind puternic supraevaluate din punctul de vedere al monedelor depreciate şi afectate de inflaţie în care erau exprimate. Inflaţionata liră sterlină, de exemplu, a revenit la paritatea de 4,86 dolari, deşi valora mult mai puţin în termenii puterii de cumpărare pe piaţă. Dat fiind că dolarul era în mod artificial subevaluat iar majoritatea celorlalte monede curente supraevaluate în 1945, dolarul a devenit rar şi lumea a suferit de o aşa-numită penurie de dolari, pe care contribuabilul american se presupunea că este obligat să o acopere prin ajutoare către străinătate. Pe scurt, excedentul exporturilor de care beneficia dolarul american subevaluat urma să fie parţial finanţat de nefericitul contribuabil american sub forma ajutorului pentru străinătate.

Fiind loc destul pentru a face inflaţie înainte ca pedeapsa să vină, guvernul Statelor Unite s-a lansat în politica sa postbelică de inflaţie monetară continuă, o politică pe care a urmat-o cu mult entuziasm de atunci şi până astăzi. Pe la începutul anilor ’50, inflaţia americană continuă a făcut ca lucrurile să înceapă să se schimbe în comerţul internaţional. Şi aceasta pentru că, în vreme ce Statele Unite inflaţionau şi expandau moneda şi creditul, guvernele principalelor state europene, multe dintre ele aflate sub influenţa unor consilieri monetari “austrieci”, au urmat o politică ce promova o “monedă solidă” (exemple: Germania Federală, Elveţia, Franţa, Italia). Adepta convinsă a inflaţionismului, Marea Britanie, a fost obligată de ieşirile de dolari să-şi devalorizeze lira până la niveluri mai realiste (pentru o vreme ea a fost 2,40 dolari). Toate acestea, combinate cu productivitatea crescândă a Europei şi mai târziu a Japoniei, au condus la deficite continue ale balanţei de plăţi a Statelor Unite. Pe măsură ce s-au scurs anii ’50 şi ’60, Statele Unite au devenit tot mai inflaţioniste, atât absolut, cât şi relativ, faţă de Japonia şi Europa Occidentală. Însă stavila pa care etalonul aur clasic o opunea inflaţiei – şi mai ales inflaţiei americane - pierise. Cauza stătea în faptul că regulile jocului stabilit la Bretton Woods prevedeau că ţările vest-europene trebuiau să tot acumuleze rezerve peste rezerve şi chiar să utilizeze aceşti dolari ca bază pentru expansiunea internă a monedei şi a creditului. Dar pe măsură ce deceniile cinci şi şase se apropiau de sfârşit, ţările adepte ale monedei mai solide din Europa occidentală (împreună cu Japonia) au început să resimtă neplăcut faptul de a fi forţate să acumuleze dolari, care erau acum tot mai supraevaluaţi în loc de subevaluaţi. Deoarece puterea de cumpărare şi, în consecinţă, adevărata valoare a dolarului scădea, acesta a devenit tot mai rău văzut de către guvernele străine. Ele erau, însă, prinse în acel sistem care începea să semene tot mai mult cu un coşmar. Reacţia americană la doleanţele europenilor, exprimate în primul rând de consilierul principal pe probleme monetare al Franţei şi al lui DeGaulle, economistul adept al etalonului aur clasic, Jacques Rueff, a fost doar una de desconsiderare şi de respingere nervoasă. Economiştii şi politicienii americani declarau pur şi simplu că Europa este obligată să folosească dolarul ca monedă a sa, că ea nu putea întreprinde nimic pentru a-şi rezolva problemele tot mai mari şi, prin urmare, Statele Unite puteau continua fără grijă să facă inflaţie, ducând în acelaşi timp o politică de “senină nepăsare” faţă de consecinţele monetare pe plan internaţional ale propriilor sale acţiuni.

Dar Europa chiar avea opţiunea legală de a i se rambursa dolarii în aur la 35 de dolari pe uncie. Şi pe măsură ce dolarul devenea tot mai supraevaluat faţă de monedele solide şi de aur, guvernele europene au început să-şi exercite tot mai mult această opţiune. Stavila etalonului aur îşi reintra în drepturi; ca urmare, aurul s-a scurs continuu din Statele Unite timp de două decenii după începutul anilor ’50, până când stocul de aur al Americii s-a subţiat pe parcursul acestei perioade de la peste 20 de miliarde de dolari la 9 miliarde de dolari. Deoarece cantitatea de dolari se tot umfla pe o bază de aur tot mai subţire, cum puteau Statele Unite să menţină caracterul rambursabil în aur al dolarilor de hârtie –piatra de temelie a sistemului de la Bretton Woods? Aceste probleme nu au încetinit inflaţia americană continuă a dolarilor şi a preţurilor sau politica de “nepăsare senină”, toate acestea având ca rezultat către sfârşitul anilor ’60 o acumulare accelerată a nu mai puţin de 80 de miliarde de dolari nedoriţi în Europa (cunoscuţi sub numele de eurodolari). În încercarea de a stopa rambursarea în aur a dolarilor către Europa, Statele Unite au exercitat o presiune politică intensă asupra guvernelor europene, similară, dar pe o scară mult mai extinsă, cu promisiunea obţinută prin linguşeli de către britanici din partea Franţei de a nu cere rambursarea în aur a soldurilor masive de lire sterline până în 1931. Însă legile economice îşi fac simţită, fie şi mai târziu, acţiunea şi asupra guvernelor şi acest lucru i s-a întâmplat guvernului îndrăgostit de inflaţie din Statele Unite spre sfârşitul anilor ’60. Sistemul etalonului aur-devize construit la Bretton Woods –salutat în America de cercurile economice şi politice conducătoare ca permanent şi inexpugnabil- a început să se destrame rapid începând cu 1968.

6.Faza a VI-a:

Destrămarea sistemului de la Bretton Woods (1968-1971)

Pe măsură ce dolarii se acumulau în străinătate iar afluxul de aur în exterior continua, Statele Unite descopereau că e din ce în ce mai greu să menţină preţul aurului la 35 de dolari uncia pe pieţele libere ale aurului de la Londra şi Zurich. Treizeci şi cinci de dolari uncia constituia cheia de boltă a sistemului şi, deşi cetăţenilor americani li s-a interzis începând cu 1934 să deţină aur în orice parte a lumii, cetăţenii altor ţări s-au bucurat de libertatea de a deţine monezi şi lingouri de aur. Prin urmare, o posibilitate pentru europeni de a obţine rambursarea dolarilor în aur era aceea de a-şi vinde dolarii contra aur la 35 de dolari uncia pe piaţa liberă a aurului. Deoarece dolarul se deprecia şi inflaţiona continuu iar deficitele balanţei de plăţi ale Americii mergeau înainte, europenii ca şi cetăţenii altor ţări au început să-şi accelereze vânzările de dolari contra aur. Pentru a păstra dolarul la 35 de dolari uncia, guvernul Statelor Unite era obligat să lase să se scurgă aur din stocul său tot mai firav, pentru a susţine acest preţ de 35 de dolari la Londra şi Zurich.

O criză de încredere în dolar pe pieţele libere ale aurului a determinat Statele Unite să opereze o schimbare fundamentală în sistemul monetar în martie 1968. Ideea era să se împiedice “anarhica” piaţă liberă a aurului de a mai periclita în viitor aranjamentul de la Bretton Woods. Aşa s-a născut “piaţa aurului cu două niveluri” (two-tier gold market). Ideea era că piaţa liberă a aurului putea exploda; ea era strict izolată de activitatea monetară “reală” din băncile centrale şi a guvernelor lumii. Statele unite nu mai încercau să păstreze preţul de piaţă al aurului la 35 de dolari. Ele ignorau această piaţă şi guvernul american a căzut de acord cu toate celelalte guverne să păstreze valoarea dolarului la 35 $ uncia pentru totdeauna. Guvernele şi băncile centrale din întreaga lume nu mai cumpărau de acum înainte aur de pe piaţa "exterioară" şi nu mai vindeau aur pe acea piaţă. Din acel moment aurul se mişca doar ca element de compensare de la o Bancă Centrală la alta iar noile cantităţi de aur, piaţa liberă a aurului şi cererea privată de aur îşi urmau propriul curs, complet separate de aranjamentele monetare mondiale.

Pe lângă aceste acţiuni, Statele Unite au făcut presiuni puternice pentru a fi lansat un nou tip de monedă de rezervă pentru întreaga lume, Drepturile Speciale de Tragere (DST), care se spera că vor elimina complet în cele din urmă aurul şi vor servi ca nouă monedă internaţională de rezervă ce urma să fie emisă de o viitoare Bancă Mondială de Rezerve; dacă un asemenea sistem ar fi vreodată adoptat, atunci Statele Unite ar putea să facă inflaţie nestânjenite, în colaborare cu alte guverne ale lumii (singura limită fiind dată atunci doar de dezastrul unei inflaţii mondiale scăpată de sub control şi a prăbuşirii monedei internaţionale de hârtie). Dar drepturile speciale de tragere, combătute aprig de Europa Occidentală şi de ţările adepte ale “monedei solide”, a reprezentat până acum doar un mic supliment ca monedă de rezervă pe lângă dolar etc.

Toţi economiştii susţinători ai monedei de hârtie, de la keynesişti şi până la monetarişti, erau oricum siguri că aurul va dispărea din sistemul monetar internaţional; separat de “suportul“ pe care i-l oferea dolarul, previzionau siguri pe ei toţi aceşti economişti, preţul de piaţă al aurului va scădea curând sub 35 de dolari uncia şi chiar sub preţul de 10 dolari estimat că l-ar avea aurul în utilizările industriale. Dar în loc să se întâmple aşa, preţul liber al aurului care nu numai că nu a coborât niciodată sub 35 de dolari ci a fost permanent peste acest preţ, a urcat la începutul lui 1973 până la 125 de dolari pe uncie, o cifră pe care nici un economist susţinător al monedei de hârtie nu ar fi crezut-o posibilă cu numai un an înainte.

În loc să creeze un sistem monetar internaţional nou şi durabil, piaţa cu două niveluri a amânat doar cu câţiva ani prăbuşirea; inflaţia şi deficitele americane au mers înainte. Eurodolarii s-au acumulat cu repeziciune, aurul a continuat să se scurgă în exterior iar preţul de piaţă tot mai mare al aurului nu făcea decât să scoată în evidenţă pierderea accelerată a încrederii în dolari a comunităţii internaţionale. Sistemul celor două niveluri se îndrepta rapid spre criză – şi spre dezintegrarea finală a aranjamentului de la Bretton Woods. [4]

7. Faza a VII-a: Sfârşitul Sistemului de la Bretton Woods:

Monede discreţionare fluctuante (August - Decembrie 1971)

La 15 august 1971, în aceeaşi zi în care preşedintele Nixon impunea îngheţarea preţurilor şi salariilor într-o încercare zadarnică de a stopa inflaţia galopantă, domnul Nixon a pus cu totul capăt şi sistemului de la Bretton Woods. Deoarece Băncile centrale europene au ameninţat până la urmă că vor cere rambursarea în aur a stocului exagerat de dolari pe care îl deţineau, preşedintele Nixon a abandonat total aurul. Pentru întâia oară în istoria americană, dolarul devenea complet discreţionar, fără nici o acoperire în aur. Până şi firava legătură cu aurul menţinută începând cu 1933 era acum ruptă. Lumea era aruncată din nou în sistemul discreţionar al anilor treizeci –şi chiar mai rău, pentru că acum nici măcar dolarul nu mai era legat de aur. Înainte se profila spectrul înfricoşător al blocurilor monetare, al devalorizărilor competitive, al războiului economic şi prăbuşirea comerţului şi investiţiilor internaţionale, însoţite de depresiunea mondială ce rezultă de aici.

Ce era de făcut? Încercând să restaureze o ordine monetară internaţională din care să lipsească orice legătură cu aurul, Statele Unite au dus lumea la Acordul Smithsonian, încheiat la 18 decembrie 1971.

8. Faza a VIII-a: Acordul Smithsonian

(Decembrie 1971- Februarie 1973)

Acordul de la Smithsonian, salutat de preşedintele Nixon drept “cel mai important acord monetar din istoria lumii”, era chiar mai şubred şi mai nesănătos decât etalonul aur-devize al anilor ’20 sau decât Bretton Woods-ul. Pentru că, încă o dată, ţările lumii s-au angajat să menţină cursuri de schimb fixe, dar de data aceasta fără ca aurul sau altă monedă internaţională să ofere vreo acoperire monedelor curente. Mai mult, multe monede europene au fost fixate la parităţi subevaluate în raport cu dolarul; singura concesie făcută de Statele Unite consta într-o uşoară devalorizare a cursului oficial al dolarului la 38 de dolari uncia. Dar deşi mult prea mică şi prea târzie, această devalorizare era importantă pentru că intra în contradicţie cu un şir nesfârşit de declaraţii oficiale americane, prin care se garanta menţinerea cursului de 35 de dolari la infinit. Acum, în cele din urmă, se recunoştea implicit că preţul de 35 de dolari nu era bătut în cuie.

Era inevitabil ca ratele de schimb fixe, chiar şi cu coridoare acceptate de fluctuaţie mai largi, dar lipsite de un mijloc internaţional de schimb erau condamnate să se năruie rapid. Acest lucru era mai ales adevărat deoarece inflaţia americană a monedei şi a preţurilor, declinul dolarului şi deficitele balanţei de plăţi continuau nestânjenite.

Cantitatea exagerată de eurodolari, combinată cu inflaţia continuă şi eliminarea acoperirii în aur, au dus preţul aurului pe piaţa liberă până la 215 dolari uncia. Şi, cum supraevaluarea dolarului şi subevaluarea monedelor solide ale europenilor şi japonezilor deveneau tot mai evidente, dolarul s-a prăbuşit în cele din urmă pe pieţele mondiale în lunile de panică februarie-martie 1973. Devenea imposibil pentru Germania Federală, Elveţia, Franţa şi alte ţări cu monedă solidă să continue să cumpere dolari pentru a susţine dolarul la acel curs supraevaluat. Într-un an şi ceva, sistemul de cursuri de schimb fixe fără aur construit la Smithonian se sfărâmase de stâncile realităţii economice.

9. Faza a IX-a: Monede discreţionare fluctuante

(Martie 1973 -?)

Dat fiind că dolarul se prăbuşea, lumea s-a îndreptat din nou către un sistem de monede discreţionare flotante. În interiorul blocului vest-european, cursurile de schimb au fost legate unele de altele, iar Statele Unite au devalorizat iarăşi cursul oficial al dolarului cu o sumă neglijabilă, ajungând la 42 de dolari pe uncie. Pe măsură ce dolarul se afunda de la o zi la alta pe piaţa valutară, iar marca vest-germană, francul elveţian şi yenul japonez cunoşteau o ascensiune rapidă, autorităţile americane, susţinute de economiştii monetarişti, au început să creadă că acesta era idealul în domeniul monetar. Este adevărat că surplusurile de dolari şi crizele bruşte ale balanţei de plăţi nu afectează lumea în regimul cursurilor de schimb flotante. Mai mult, firmele americane exportatoare au început să-şi frece mâinile de satisfacţie văzând că cursul în scădere al dolarului făcea mărfurile americane mai ieftine în străinătate şi, în consecinţă, avantajau exporturile. Este adevărat că guvernele au persistat în a interveni în cursul de schimb (flotări controlate, nu libere), dar în mare se părea că ordinea monetară internaţională se transformase într-o utopie friedmaniană.

Însă a devenit în scurt timp limpede că lucrurile erau departe de a se îndrepta în sistemul monetar internaţional curent. Problema pe termen lung stă în faptul că ţările cu monedă solidă nu vor sta veşnic cu mâinile încrucişate, uitându-se cum monedele lor devin mai scumpe iar exporturile lor obstrucţionate în avantajul concurenţilor americani. Dacă în America inflaţia şi deprecierea dolarului continuă, ele vor trece curând la devalorizările competitive, controalele cursurilor, blocurile monetare şi războiul economic din anii ’30. Dar şi mai aproape de noi se află cealaltă faţă a monedei: faptul că deprecierea dolarului înseamnă că importurile pentru America sunt mult mai scumpe, că turiştii americani au de suferit în străinătate, iar exporturile ieftine sunt cumpărate de zor de ţările străine, atât de repede încât sporesc preţurile bunurilor de export în interior (spre exemplu, inflaţia americană a preţurilor grâului şi cărnii). Astfel încât exportatorii americani ar putea să fie într-adevăr avantajaţi, însă numai pe seama consumatorului american lovit de inflaţie. Incertitudinea paralizantă generată de fluctuaţiile rapide ale cursurilor de schimb au forte bine înţelese de americani o dată cu căderea rapidă a dolarului pe pieţele valutare în iulie 1973.

De când Statele Unite au abandonat complet aurul în august 1971 şi au creat sistemul monedelor fluctuante de tip friedmanian în martie 1973, SUA şi lumea întreagă au trăit cel mai intens şi mai prelungit puseu inflaţionist pe timp de pace din istoria lumii. Ar fi trebuit să fie clar până acum că aceasta nu e deloc o întâmplare. Înainte ca dolarul să fi fost despărţit de aur, keynesiştii şi friedmanienii, fiecare devotaţi în felul lor monedei discreţionare, au previzionat siguri de ei că, odată moneda discreţionară creată, preţul de piaţă al aurului va scădea imediat la nivelul corespunzător utilizării nemonetare, estimat atunci la aproximativ 8 dolari pe uncie. În dispreţul lor faţă de aur, ambele grupuri afirmau că atotputernicul dolar era acela care susţinea preţul aurului şi nu invers. Începând cu 1971, preţul de piaţă al aurului nu a scăzut niciodată sub vechiul preţ fix de 35 de dolari pe uncie şi a fost aproape întotdeauna infinit mai mare. Atunci când, în anii ’50 şi ’60, economişti ca Jacques Rueff cereau un etalon aur la preţul de 70 de dolari uncia, acest preţ a fost considerat absurd de mare. Astăzi, acel preţ de 35 de dolari pare şi mai absurd decât părea atunci lui Rueff. Preţul enorm de mare al aurului constituie un indicator al deteriorării catastrofale a dolarului de când economiştii “moderni” dirijează afacerile monetare ale lumii iar acoperirea în aur a fost eliminată în totalitate.

Este azi cum nu se poate mai clar că lumea, în Statele Unite şi pretutindeni în lume, a devenit sătulă de această inflaţie nemaiîntâlnită care a fost aprinsă de era monedelor discreţionare fluctuante inaugurată în 1973. Oamenii sunt plictisiţi şi de volatilitatea şi imprevizibilitatea extremă a cursurilor de schimb. Această volatilitate este consecinţa sistemelor naţionale bazate pe monede discreţionare, care au fragmentat moneda internaţională şi au adăugat instabilitatea politică artificială la incertitudinea naturală a sistemului preţurilor pe o piaţă liberă. Visul friedmanian al monedelor discreţionare flotante zace în cenuşă şi există deja o dorinţă arzătoare, uşor de înţeles, de întoarcere la o monedă internaţională cu cursuri de schimb fixe.

Din păcate, etalonul aur clasic se zbate în uitare iar ţelul ultim al majorităţii liderilor americani şi mondiali e reprezentat de vechea viziune keynesistă a unui unic etalon discreţionar de hârtie, o nouă unitate monetară emisă de o Bancă Mondială de Rezerve (BMR). Că noua monedă va purta denumirea de “bancor” (oferită de Keynes), de “unita” (propusă de secretarul trezoreriei americane din timpul celui de-al doilea război mondial, Harry Dexter White) sau de “phoenix” (sugerată de The Economist) nu are nici o importanţă. Ideea esenţială este aceea că o asemenea monedă internaţională de hârtie, deşi într-adevăr eliberată de crize ale balanţelor de plăţi de vreme ce BMR poate emite câţi bancori doreşte şi să-i ofere ţării în dificultate, va da frâu liber unei inflaţii mondiale nelimitate, nestăvilită nici de crizele balanţelor de plăţi, nici de deprecierea cursurilor de schimb. BMR va deveni în acel moment determinantul absolut al ofertei de monedă a lumii si al distribuţiei ei pe naţiuni. BMR ar putea şi chiar va supune lumea la ceea ce ea consideră a fi o inflaţie înţelept controlată. Din nefericire, nimic nu va mai sta atunci în calea holocaustului economic de proporţii inimaginabile constituit de inflaţia galopantă globală, adică nimic cu excepţia capacităţii îndoielnice a BMR de a regla fin economia mondială.

Deşi o monedă de hârtie şi o Bancă Centrală mondiale rămân ţelul ultim al liderilor de orientare keynesistă din întreaga lume, un ţel mai realist şi de realizat pe termen lung este întoarcerea la o glorioasă schemă de tip Bretton Woods, numai că de data aceasta fără stavila pusă de vreo acoperire în aur. Deja principalele Bănci Centrale ale lumii încearcă în prezent să-şi “coordoneze” politicile economice şi monetare, să-şi armonizeze ratele inflaţiei şi să-şi fixeze cursurile de schimb. Entuziasmul militant ce împinge către o unică monedă europeană de hârtie emisă de o Bancă Centrală Europeană pare a fi pe punctul de a reuşi. Acest ideal este vândut în prezent publicului credul sub forma pretenţiei eronate că o Comunitate Economică Europeană (CEE) care să promoveze liberul schimb în interior necesită fără îndoială o uriaşă birocraţie europeană, uniformizarea impozitării pe tot teritoriul CEE şi, în particular, o Bancă Centrală Europeană şi o monedă de hârtie. O dată ce toate acestea au fost realizate, o coordonare mai strânsă cu Fed-ul şi cu celelalte Bănci Centrale majore va urma imediat. Şi atunci, poate fi departe ziua în care vom avea o Bancă Centrală Mondială? Până la acel punct final, totuşi, putem fi curând aruncaţi într-un alt Bretton Woods, cu toate crizele de rigoare ale balanţelor de plăţi şi cu legea lui Gresham, intrată automat în acţiune când avem cursuri de schimb fixe într-o lume a monedelor discreţionare.

Când privim la viitor, perspectivele dolarului şi ale sistemului monetar internaţional par într-adevăr sumbre. Până când şi dacă nu ne vom întoarce la etalonul aur clasic la un preţ realist al aurului, sistemul monetar internaţional este condamnat să penduleze între cursurile de schimb fixe şi flotante, fiecare dintre aceste sisteme punând probleme de nerezolvat, funcţionând defectuos şi în cele din urmă dezintegrându-se. Tot în sensul dezintegrării va acţiona şi inflaţia continuă a ofertei de dolari şi de aici a preţurilor în SUA, care nu dă nici un semn de calmare. În viitor se profilează în interior o inflaţie în ritm accelerat şi, în cele din urmă, galopantă, acompaniată în lume de războaie economice şi de prăbuşirea monetară. Această previziune poate fi schimbată numai printr-o revizuire radicală a sistemului monetar american şi mondial: prin întoarcerea la o monedă-marfă aleasă de piaţa liberă, asemenea aurului, şi prin eliminarea completă a guvernului de pe scena monetară.


[1] Pentru un studiu recent al etalonului aur clasic şi o istorie a fazelor timpurii ale prăbuşirii sale în secolul al douăzecilea, vezi Melchior Palyi, The Twilight of Gold, 1914-1936 (Chicago: Henry Regnery, 1972).

[2] Despre eroarea crucială a britanicilor şi despre consecinţele ei în provocarea depresiunii din 1929, a se consulta Lionel Robbins, The Great Depression (New York: Macmillan, 1934).

[3] Cordell Hull, Memoirs (New York, 1948) I, 81. Vezi de asemenea Richard N. Gardner, Sterling-Dollar Conspiracy (Oxford: Clarendon Press, 1956) p. 141.

[4] Despre piaţa aurului cu două niveluri, vezi Jacques Rueff, The Monetary Sin of the West (New York: Macmillan, 1972).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România