III. Moneda şi amestecul guvernamental

Murray N. Rothbard - Ce le-a făcut Statul banilor noştri?
cuprins

1. Veniturile guvernului

Guvernele, spre deosebire de toate celelalte organizaţii, nu-şi obţin veniturile din plăţile pentru serviciile pe care le furnizează. Prin urmare, guvernele se confruntă cu o problemă economică diferită de a tuturor celorlalţi. Persoanele private care doresc să achiziţioneze mai multe bunuri şi servicii de la ceilalţi trebuie să producă şi să vândă mai mult din ceea ce aceştia doresc. Guvernele trebuie doar să găsească vreo metodă de a expropria mai multe bunuri fără consimţământul proprietarului.

Într-o economie de barter, funcţionarii guvernamentali pot realiza deposedarea de resurse într-un singur mod: punând stăpânire pe bunuri în natură. Într-o economie monetară, ei îşi vor da curând seama că e mai simplu să-şi însuşească active monetare şi să folosească apoi aceşti bani pentru a achiziţiona bunuri şi servicii pentru guvern sau pentru subvenţionarea unor grupuri privilegiate. Acest act de deposedare se numeşte impozitare. [1]

Impozitarea, totuşi, este adesea impopulară şi, în vremuri mai puţin răbdătoare, a declanşat frecvent revoluţii. Apariţia banilor, altfel o binefacere pentru rasa umană, a deschis şi o cale mai rafinată pentru exproprierea resurselor de către guvern. Pe o piaţă liberă, banii pot fi dobândiţi producând şi vânzând bunuri şi servicii pe care oamenii le doresc sau prin extracţie (o afacere care, pe termen lung, nu e mai profitabilă decât oricare alta). Dar dacă guvernul află modalităţi de a se lansa în falsificare - crearea de monedă nouă din nimic - el va produce rapid banii de care are nevoie fără să-şi mai bată capul cu vânzarea serviciilor sau extracţia aurului. El va putea atunci să-şi însuşească resurse pe ascuns şi aproape neobservat, fără a deştepta ostilitatea pe care o dezlănţuie impozitarea. Ba mai mult, falsificarea produce chiar în victimele sale iluzia paradisiacă a unei prosperităţi fără precedent.

Falsificarea nu este, evident, decât un alt nume pentru inflaţie - ambele creând “bani” noi, neacoperiţi în aur sau argint, şi având mecanisme similare de funcţionare. Acum vedem limpede de ce guvernele sunt inerent inflaţioniste: pentru că inflaţia este un mijloc rafinat şi eficient ce permite guvernului dobândirea unei părţi din resursele comunităţii, o formă nedureroasă şi, de aceea, cu atât mai periculoasă de impozitare.

2. Efectele economice ale inflaţiei

Pentru a cântări efectele economice ale inflaţiei, să vedem ce se întâmplă când un grup de falsificatori se pune pe treabă. Să presupunem că în economie există o masă monetară de 10.000 de uncii de aur şi că falsificatorii, de o iscusinţă ce face imposibilă depistarea lor, introduc încă 2.000 de “uncii”. Care vor fi consecinţele? Întâi şi întâi, falsificatorii vor fi, evident, în câştig. Ei iau banii nou creaţi şi îi folosesc pentru a cumpăra bunuri şi servicii. După cum se spune într-o celebră bandă desenată din The New Yorker, înfăţişând un grup de falsificatori, aflaţi într-o solemnă contemplare a “meşteşugelii” lor: “Vânzarea cu amănuntul e gata să încaseze o doză întremătoare!” (aluzie la droguri). Întocmai. Cheltuielile locale, într-adevăr, chiar încasează o doză. Banii noi afectează, pas cu pas, tot sistemul economic. Pe măsură ce banii falşi se răspândesc, ei determină o creştere a preţurilor - cum am văzut mai înainte, banii suplimentari nu pot decât să dilueze eficacitatea fiecărui dolar. Dar această diluare ia timp şi e, prin urmare, neuniformă; în acest interval, unii câştigă, iar alţii pierd. Mai pe scurt, falsificatorii şi furnizorii lor locali se află în situaţia de a avea venituri mai mari înainte ca preţurile bunurilor pe care ei le cumpără să crească. Pe de altă parte, însă, cei aflaţi în zone îndepărtate ale economiei, care nu au intrat încă în posesia monedei adiţionale, văd că preţurile bunurilor pe care ei le cumpără cresc înainte ca veniturile lor să crească. Detailiştii de la celălalt capăt al ţării, de pildă, vor suferi pierderi. Cei ce intră primii în posesia monedei false câştigă cel mai mult, însă pe seama ultimilor în rând.

Inflaţia, deci, nu conferă beneficii sociale generale; în schimb, ea efectuează o redistribuire a avuţiei în favoarea primilor veniţi în lanţul inflaţionist pe seama celor ce intră în cursă cu întârziere. Şi inflaţia este, cu adevărat, o cursă - pentru a vedea cine pune mâna pe banii noi cel mai devreme. Ultimii sosiţi - cei ce trebuie să facă faţă pierderilor - sunt numiţi adesea “categorii cu venituri fixe”. Preoţi, profesori, persoane ce trăiesc din salarii, rămân mult în urma altor categorii când e vorba să intre în posesia banilor noi. Cu deosebire în suferinţă vor fi cei legaţi prin contracte cu sumă fixă – contracte încheiate în vremea de dinainte de creşterea inflaţionistă a preţurilor. Beneficiarii asigurărilor de viaţă şi ai anuităţilor, oamenii în vârstă ce trăiesc din pensii, proprietarii de pământ care au încheiat contracte de rentă pe termen lung, deţinătorii de obligaţiuni şi alţi creditori, cei ce-şi păstrează banii sub formă lichidă, aceştia sunt cei ce vor duce greul inflaţiei. Ei vor fi cei “impozitaţi”. [2]

Inflaţia are şi alte efecte dezastruoase. Ea distorsionează acel element fundamental al economiei noastre: calculul economic. Cum preţurile nu se modifică în mod uniform şi cu aceeaşi rapiditate, devine foarte dificil pentru întreprinzători să deosebească ce e de durată de ce e efemer şi să evalueze corect cererea consumatorilor sau costul activităţilor în care s-au angajat. De exemplu, în contabilitate se obişnuieşte să se înregistreze drept “cost“ al unui activ suma pe care firma a plătit-o pentru el. Dar dacă intervine un proces inflaţionist, costul înlocuirii activului după uzarea lui completă va fi mult mai mare decât cel înregistrat în documentele contabile. Prin urmare, contabilitatea întreprinderii va supraevalua serios profiturile pe perioada inflaţiei - şi poate genera chiar consum de capital, lăsând în acelaşi timp impresia că investiţiile au sporit. [3] În mod asemănător, deţinătorii de acţiuni şi proprietarii de valori imobiliare vor obţine câştiguri (capital gains) din creşterea valorii acestor active pe perioada inflaţiei, care nu sunt câtuşi de puţin “câştiguri”. Şi ei pot cheltui o parte din aceste câştiguri fără să-şi dea seama că prin acest act îşi consumă capitalul iniţial.

Prin crearea de profituri iluzorii şi prin distorsionarea calculului economic, inflaţia suspendă temporar procesul de selecţie efectuat de piaţa liberă prin penalizarea firmelor ineficiente şi premierea celor eficiente. Mai toate firmele vor fi, aparent, prospere. Atmosfera generală a unei “pieţe a vânzărilor“ va duce la o scădere a calităţii bunurilor şi serviciilor pentru consumatori, deoarece aceştia opun adesea o rezistenţă mai mică la creşterea preţurilor când ea se manifestă sub forma deteriorării calităţii. [4] Calitatea muncii depuse va fi şi ea în declin în perioadele inflaţioniste dintr-un motiv mai greu de sesizat: oamenii se îndrăgostesc de schemele de genul “te uiţi şi câştigi” (“get-rich-quick”), ce par a fi la îndemâna lor într-o eră a preţurilor ce cresc la nesfârşit, şi dispreţuiesc adesea efortul serios. Inflaţia penalizează de asemenea cumpătarea şi încurajează îndatorarea, pentru că orice sumă dată cu împrumut va fi rambursată în dolari cu o putere de cumpărare mai mică decât cei primiţi iniţial. Tendinţa, prin urmare, este să te îndatorezi şi să dai înapoi mai târziu şi nu să economiseşti şi să dai cu credit. Inflaţia, în concluzie, diminuează nivelul general de trai chiar în timp ce creează o atmosferă amăgitoare de “prosperitate“.

Din fericire, inflaţia nu poate continua la nesfârşit. Şi aceasta pentru că oamenii devin conştienţi de această formă de impozitare; ei devin conştienţi de micşorarea continuă a puterii de cumpărare a dolarului lor.

La început, când preţurile cresc, oamenii spun: “A, se întâmplă ceva, dar nu e decât o rafală de vânt. O să-mi fac cumpărăturile ceva mai încolo; până atunci, aştept ca preţurile să scadă la loc”. Aceasta este atitudinea obişnuită în prima fază a unei inflaţii. Această părere moderează sporirea preţurilor şi ascunde şi mai mult inflaţia, deoarece astfel cererea de monedă creşte. Însă, pe măsură ce inflaţia îşi urmează cursul, oamenii încep să-şi dea seama că preţurile se duc în sus continuu ca urmare a inflaţiei continue. Acum oamenii îşi vor zice: “O să cumpăr chiar acum, cu toate că preţurile sunt “mari”, că dacă mai aştept, or să se urce şi mai mult”. Drept rezultat, cererea de monedă se reduce şi preţurile sporesc acum mai mult, proporţional, decât creşterea ofertei de monedă. În acest moment, guvernul este adesea chemat “să combată lipsa de bani” cauzată de creşterea accelerată a preţurilor şi el expandează masa monetară în ritmuri şi mai mari. Curând, ţara atinge stadiul “fugii în valori reale” ( crack-up boom ), când oamenii îşi zic: “Trebuie să cumpăr orice şi acum - orice ca să scap de banii ăştia care se depreciază văzând cu ochii”. Oferta de monedă creşte ameţitor, cererea se prăbuşeşte, iar preţurile ating cifre astronomice. Producţia se reduce drastic, pe măsură ce oamenii îşi petrec din ce în ce mai mult timp căutând modalităţi de a mai obţine ceva pe banii pe care îi au. Sistemul monetar s-a prăbuşit, în fapt, complet, iar economia se îndreaptă spre alte monede, dacă acest lucru este posibil - un alt metal, monede străine (dacă inflaţia s-a produs într-o singură ţară) sau chiar o întoarcere la barter. Sistemul monetar s-a prăbuşit sub povara inflaţiei.

Această stare de hiperinflaţie ne este cunoscută istoric din asignatele Revoluţiei franceze, continentalii Revoluţiei americane, dar mai ales din criza germană din 1923 şi din experienţa prăbuşirii monedei chinezeşti ş.a. după al doilea război mondial. [5]

O ultimă acuză adusă inflaţiei constă în faptul că ori de câte ori moneda nou emisă este mai întâi dată cu împrumut firmelor, inflaţia generează teribilul fenomen al “ciclului economic”. Acest proces tăcut dar ucigător, rămas nedetectat timp de generaţii, funcţionează astfel: bani noi sunt emişi de către sistemul bancar, sub protecţia guvernului, şi împrumutaţi firmelor. În ochii întreprinzătorilor, fondurile noi par a fi investiţii autentice, numai că ele nu provin, ca investiţiile de pe piaţa liberă, din economisirile voluntare. Banii adiţionali sunt investiţi de oamenii de afaceri în felurite proiecte şi plătiţi muncitorilor şi altor proprietari de factori de producţie sub forma unor preţuri şi salarii mai mari. Pe măsură ce aceşti bani se răspândesc gradual în întreaga economie, oamenii tind să restabilească proporţia voluntară dintre consum şi economii preferată de ei anterior. Pe scurt, dacă oamenii doresc să economisească şi să investească aproximativ 20% din veniturile lor şi să consume restul, moneda suplimentară creată de bănci şi împrumutată firmelor face ca proporţia economiilor să pară, la început, mai mare. Când banii cei noi se infiltrează în comunitate, aceasta restabileşte proporţia anterioară de 20-80 şi multe investiţii se vădesc a fi nerentabile. Lichidarea investiţiilor eronate făcute pe perioada boomului provocat de inflaţie constituie faza de depresiune a ciclului afacerilor. [6]

3. Monopolul baterii de monedă

Până să ajungă guvernul să folosească falsificarea pentru a-şi suplimenta veniturile, paşi mulţi şi mari trebuie făcuţi pe drumul abandonării unei pieţe libere. Guvernul nu poate să invadeze pur şi simplu o piaţă liberă funcţională şi să-şi tipărească propriile bilete de hârtie. Dacă s-ar proceda aşa de grosolan, puţini oameni ar accepta banii furnizaţi de guvern. Chiar şi în timpurile moderne, mulţi oameni din “ţările înapoiate“ au refuzat pur şi simplu să primească banii de hârtie şi au insistat să efectueze tranzacţiile numai în aur. Intruziunea guvernamentală, prin urmare, trebuie să fie mult mai fină şi mai graduală.

Până acum câteva secole nu exista nici o bancă, aşa că guvernul nu putea să se folosească de maşinăria bancară pentru a face inflaţie pe scară mare, aşa cum e situaţia astăzi. Ce-ar fi putut el să întreprindă când numai aurul şi argintul erau în circulaţie?

Primul pas, făcut cu hotărâre de orice guvern în expansiune, a constat în acapararea monopolului absolut al baterii de monedă. Acesta era mijlocul indispensabil pentru a controla oferta de monedă bătută. Portretul regelui sau al lordului a fost imprimat pe monezi şi aşa s-a răspândit basmul că baterea de monedă este o prerogativă esenţială a “suveranităţii” regelui sau stăpânului domeniului. Monopolul asupra producerii de monedă i-a permis guvernului să furnizeze monezi ale căror valori şi dimensiuni erau potrivite cu ceea ce el, şi nu publicul, dorea. În consecinţă, varietatea pieselor de pe piaţă a fost redusă puternic. Mai mult, monetăria putea acum să perceapă un preţ ridicat, cu mult peste costuri (“senioraj”), un preţ suficient ca să acopere costurile (“brasaj”) sau să bată moneda fără nici o taxă. Seniorajul era un preţ de monopol şi impunea o povară suplimentară la transformarea lingourilor în monezi; baterea gratuită, pe de altă parte, încuraja exagerat producerea de monezi din lingouri şi-l obliga pe cetăţeanul obişnuit să plătească pentru serviciile pe care monetăriile le furnizau altora.

Odată dobândit monopolul baterii de monedă, guvernele au încurajat utilizarea denumirii unităţii monetare, făcând tot cele stătea în putinţă ca oamenii să facă deosebire între nume şi cantitatea de metal desemnată prin acel nume. Acesta, la rândul său, a fost un pas extrem de important pentru că elibera guvernul de necesitatea de a rămâne fidel monedei general acceptate pe piaţa mondială. În loc să folosească aurul sau argintul sub denumirea de dramuri (grains) sau grame, fiecare stat a încurajat utilizarea propriilor denumiri naţionale (dolari, mărci, franci, ş.a.m.d.), în interesul, chipurile, al patriotismului monetar. Acest truc a permis apariţia instrumentului de căpătâi al falsificării guvernamentale a monedei: reducerea confiscatorie (debasement).

4. Reducerea confiscatorie (debasement)

Reducerea confiscatorie a fost metoda prin care statul a falsificat tocmai monezile de la a căror producere îndepărtase firmele private în numele unei temeinice protejări a etalonului bănesc. Uneori, guvernul comitea fraudă obişnuită, amestecând în secret aurul cu un metal comun, rezultând piese cu o proporţie mai mică de aur. De cele mai multe ori, însă, monetăria topea şi bătea din nou toate monezile din ţinut, dând înapoi supuşilor tot atâtea “lire“ sau “mărci”, dar o greutate mai mică. Unciile de aur şi de argint rămase erau băgate în buzunar de către rege şi folosite la acoperirea cheltuielilor sale. În acest fel, guvernul a manipulat şi redefinit neîncetat chiar etalonul pe care făgăduise să-l protejeze. Profiturile reducerii confiscatorii erau în mod arogant pretinse drept “senioraj” de către conducători.

Reducerea confiscatorie rapidă şi masivă a constituit marca distinctivă a Evului Mediu în aproape orice ţară din Europa. Astfel, în anul 1200 d. H., în Franţa, moneda numită livre tournois a fost definită ca reprezentând nouăzeci şi opt de grame de argint fin; pe la 1600 d. H. ea mai avea doar unsprezece grame. Un caz uimitor este cel al dinarului, o monedă a sarazinilor din Spania. Atunci când a fost bătut pentru prima oară, la sfârşitul secolului al şaptelea, dinarul cântărea şaizeci şi cinci de dramuri de aur. Sarazinii erau remarcabil de corecţi în chestiunile monetare şi, pe la mijlocul secolului al doisprezecelea, dinarul avea încă şaizeci de dramuri. În acel moment, regii catolici au cucerit Spania şi, pe la începutul secolului al treisprezecelea, dinarul (numit acum maravedi) a fost redus la paisprezece dramuri. Curând moneda de aur a devenit prea uşoară pentru a mai circula şi a fost transformată într-o monedă de argint cântărind douăzeci şi şase de dramuri. Aceasta, la rândul ei, a fost degradată (debased) şi, pe la mijlocul secolului al cincisprezecelea, maravedi mai avea doar 1,5 dramuri de argint şi era din nou prea mică pentru a circula. [7]

5. Legea lui Gresham şi circulaţia monetară

a. Bimetalismul

Un guvern impune controale asupra preţurilor în mare măsură pentru a abate atenţia publicului dinspre inflaţia guvernamentală către pretinsele defecte ale pieţei libere. Aşa cum am văzut, “legea lui Gresham” - faptul că o monedă artificial supraevaluată tinde să scoată din circulaţie moneda artificial subevaluată - este un exemplu al consecinţelor generale ale controlului preţurilor. Guvernul stabileşte, de fapt, un preţ maxim pentru o monedă în raport cu cealaltă. Preţul maxim provoacă o penurie - dispariţie prin export sau tezaurizare - a monedei afectate de preţul maxim (artificial subevaluată) şi face ca ea să fie înlocuită din circulaţie de către moneda cu preţul peste cel de piaţă.

Am văzut mai înainte cum se desfăşoară acest proces în situaţia în care avem monezi noi şi monezi uzate, acesta fiind unul din primele exemple ale modului de operare a legii lui Gresham. După ce au făcut ca prin bani să se înţeleagă nu greutatea, ci simpla denumire, şi au bătut monezi standardizate potrivite cu propriile lor interese, nu cu cele ale comunităţii, guvernele au folosit şi pentru piesele noi şi pentru cele uzate aceeaşi denumire, chiar dacă ele erau de greutăţi diferite. Drept rezultat, oamenii au tezaurizat sau exportat piesele noi, de greutate standard, şi au trecut piesele uzate în circulaţie, în timp ce guvernele azvârleau blesteme asupra “speculanţilor”, străinilor, ori asupra pieţei libere în general, pentru o stare cauzată de guvern în persoană.

Un caz extrem de important de operare a legii lui Gresham l-a constituit problema perenă a “etalonului”. Am văzut că piaţa liberă stabileşte ca etaloane paralele aurul şi argintul, fiecare fluctuând liber în raport cu celălalt, în conformitate cu cererile şi ofertele de pe piaţă. Guvernele, însă, au decis să dea o mână de ajutor pieţei, intervenind pentru a “simplifica” lucrurile. Ce simplu şi clar ar fi totul, simţeau ele, dacă aurul şi argintul ar fi schimbate într-un anumit raport fix, să spunem, de douăzeci de uncii de argint la o uncie de aur! Din acel moment, ambele monede ar putea să circule pentru totdeauna la cursul fix - şi, mult mai important, guvernul ar putea să se lepede, în sfârşit, de povara de a se raporta la monedă după greutate în loc de denumire. Să ne închipuim o unitate bănească, “rurul”, definită de ruritanieni ca a douăzecea parte dintr-o uncie de aur. Am văzut cât de vital este pentru guvern să determine persoanele din comunitate să privească “rurul” ca pe o unitate abstractă, independentă, având doar o vagă legătură cu aurul. Ce cale mai bună exista pentru a realiza acest lucru decât să faci fix raportul de schimb dintre aur şi argint? Acum, “rurul” nu mai e doar a douăzecea parte dintr-o uncie de aur, ci şi o uncie de argint. Înţelesul precis al cuvântului “rur“ - o denumire ataşată unei cantităţi de aur - e acum pierdut şi oamenii încep să se gândească la rur ca la ceva dotat cu o existenţă proprie, cumva echivalat de guvern, din motive bune şi temeinice, cu anumite cantităţi atât de aur cât şi de argint.

Vedem acum limpede de ce e aşa de important să nu botezăm unciile sau dramurile de aur cu nume patriotice sau naţionale. O dată ce o asemenea etichetă înlocuieşte unităţile de greutate recunoscute în lume, e mult mai uşor pentru guvern să manipuleze unitatea monetară şi să o facă să apară ca o realitate separată. Raportul fixat prin decret între aur şi argint, cunoscut sub denumirea de bimetalism, s-a achitat de această sarcină cu multă promptitudine. El nu şi-a îndeplinit, totuşi, celălalt rol: simplificarea sistemului monetar intern. Pentru că, o dată mai mult, legea lui Gresham a intrat în acţiune. În mod obişnuit, guvernul stabilea iniţial raportul dintre cele două metale (să zicem 1/20) conform ratei de schimb existente pe piaţa liberă. Dar raportul de pe piaţă, ca orice preţ care se formează pe piaţă, se modifică inevitabil de-a lungul timpului, pe măsură ce condiţiile cererii şi ofertei se schimbă. Pe măsură ce se produc aceste modificări, raportul fix devine nerealist. Schimbarea condiţiilor face ca ori aurul, ori argintul să fie supraevaluat. Aurul dispare atunci şi merge fie în deţinerile de monedă, fie pe piaţa neagră, fie este exportat, în timp ce argintul este atras din străinătate sau apare din deţinerile de monedă pentru a deveni singura monedă de circulaţie în Ruritania. Timp de secole, toate ţările au trebuit să facă faţă efectelor catastrofale provocate de alternarea bruscă a monedelor metalice. Întâi argintul se revarsă pe piaţa internă, iar aurul dispare; mai apoi, pe măsură ce raporturile relative de pe piaţă se schimbă, aurul va fi utilizat, iar argintul va dispărea. [8]

În final, după secole obositoare de dezordine bimetalistă, guvernele au ales ca etalon unul din cele două metale, în majoritatea cazurilor, aurul. Argintul a fost coborât la rangul de “monedă divizionară”, fiind folosit la producerea de piese de mică valoare, dar nici acelea de greutate corespunzătoare cu valoarea. (Baterea de monedă divizionară a fost de asemenea monopolizată de guvern şi, cum nu era supusă acoperirii depline în aur, a constituit un mijloc de sporire a masei monetare). Interdicţia utilizării argintului ca monedă a afectat, cu siguranţă, pe mulţi oameni care preferau să folosească argint pentru diferite tranzacţii. Era ceva adevăr în strigătul de luptă al bimetaliştilor cum că o “crimă la adresa argintului” fusese săvârşită; însă crima fondatoare a constat în impunerea iniţială a bimetalismului în locul etaloanelor paralele. Bimetalismul a creat o situaţie de o dificultate insuportabilă, din care guvernele puteau ieşi fie revenind la o libertate monetară deplină (etaloane paralele), fie alegând ca monedă unul din cele două metale (etalonul aur sau etalonul argint). Libertatea deplină în chestiunile monetare, după tot acest răstimp, era considerată absurdă şi donquijotescă; şi astfel a fost adoptat pretutindeni etalonul aur.

b. Puterea liberatorie

Dar cum a fost guvernul în stare să-şi impună preţurile-decret asupra ratelor de schimb dintre monede? Printr-un truc cunoscut ca legislaţia privind puterea liberatorie. Banii sunt folosiţi ca plată pentru datoriile din trecut ca şi pentru tranzacţiile “cu banii gheaţă” din prezent. Numele monedei ţării jucând acum rolul central în contabilităţi în locul greutăţii efective, în contractele încheiate a început să se promită efectuarea plăţii în anumite sume de “bani”. Legislaţia puterii liberatorii dicta care puteau fi acei “bani”. În vremea când numai aurul şi argintul în forma lor fizică erau desemnate ca “monede cu putere liberatorie”, oamenii socoteau că e ceva inofensiv, dar ar fi trebuit să-şi dea seama că un precedent periculos în favoarea controlului guvernamental al monedei fusese stabilit. Dacă guvernul rămâne fidel monedei originare, legea dată de el cu privire la puterea liberatorie este superfluă şi deloc necesară. [9] Pe de altă parte, guvernul poate să declare drept monedă liberatorie şi o altă monedă de calitate mai proastă ce circulă simultan cu cea iniţială. Astfel, guvernul poate decreta că piesele uzate sunt la fel de bune pentru plata datoriilor ca şi cele noi sau că aurul şi argintul sunt echivalente la raportul de schimb fixat iniţial. Legislaţia privind puterea liberatorie face ca legea lui Gresham să intre în acţiune.

Când legislaţia puterii liberatorii consacră în acest rol o monedă supraevaluată, ea are încă un efect: favorizează debitorii pe seama creditorilor. Şi aceasta pentru că din acel moment debitorilor li se permite să-şi plătească datoriile într-o monedă mult mai proastă decât cea în care contractaseră împrumutul, iar creditorii sunt astfel escrocaţi de banii ce le aparţineau de drept. Această confiscare a proprietăţii creditorilor este, totuşi, numai în avantajul debitorilor actuali; viitorii debitori vor fi împovăraţi de sporirea rarităţii creditului generată de amintirea spolierii creditorilor de către guvern.

6. Recapitulare:

Guvernul şi circulaţia monetară

Monopolul baterii de monedă şi legislaţia privind puterea liberatorie au constituit pietrele unghiulare în strădania guvernelor de a-şi asigura controlul asupra monedei naţiunilor. Pentru a întări aceste măsuri, fiecare guvern a căutat să interzică în interior circulaţia oricăror monezi bătute de guvernele rivale. [10] Pe teritoriul fiecărei ţări puteau fi folosite numai monezile produse de propriul suveran; între ţări erau utilizate în schimburi lingouri nemarcate de aur şi argint. Aceste măsuri au slăbit şi mai mult legăturile dintre diferite părţi ale pieţei mondiale, continuând separarea unei ţări de alta şi dislocând diviziunea internaţională a muncii. Totuşi, moneda solidă nu a lăsat prea mult loc pentru inflaţia guvernamentală. Existau limite în calea reducerilor confiscatorii pe care guvernele le puteau întreprinde, iar faptul că toate ţările utilizau aurul şi argintul punea restricţii serioase asupra controlului pe care fiecare guvern îl putea exercita pe cuprinsul propriului teritoriu. Cârmuitorii erau încă ţinuţi în frâu de disciplina impusă de o monedă metalică internaţională.

Controlul guvernamental al monedei putea să devină absolut şi falsificarea necontestată numai o dată cu răspândirea pe scară largă, în secolele din urmă, a substitutelor monetare. Apariţia banilor de hârtie şi a depozitelor bancare, deşi o binefacere pentru economie când sunt deplin acoperite în aur sau argint, a furnizat formula magică ce i-a deschis guvernului drumul spre controlul absolut asupra banilor şi, prin ei, asupra întregului sistem economic.

7. Permisiunea acordată băncilor de a refuza plăţile

Economia modernă, ce utilizează pe scară largă serviciile bancare şi substitutele monetare, oferă şansa ideală pentru ca guvernul să-şi desăvârşească controlul asupra ofertei de monedă şi să facă inflaţie după voie. Am văzut în secţiunea nr. 12, la pagina 29, că există trei mari stavile ce limitează puterea oricărei bănci de a face inflaţie într-un sistem de “liberă întreprindere bancară”: (1) dimensiunea clientelei băncii; (2) dimensiunea clientelei întregului sistem bancar, adică măsura în care oamenii folosesc substitutele monetare; şi (3) încrederea clienţilor în băncile lor. Cu cât est mai limitată clientela unei bănci, a sistemului bancar în întregul său, şi cu cât încrederea clienţilor e mai slabă, cu atât mai severe vor fi limitele puse inflaţiei în economie. Privilegiile acordate şi controlul exercitat de guvern asupra sistemului bancar au acţionat în sensul suspendării acestor limite.

Toate aceste stavile, desigur, se sprijină pe o obligaţie fundamentală: datoria băncilor de a rambursa la cerere pasivele asumate. Am văzut mai sus că nici o bancă funcţionând cu rezerve fracţionare nu-şi poate rambursa toate pasivele; şi am mai văzut, de asemenea, că acesta este jocul de noroc în care se angajează toate băncile. Însă este esenţial, desigur, pentru orice sistem bazat pe proprietatea privată, ca obligaţiile contractuale să fie îndeplinite. Cea mai grosolană cale, prin urmare, pe care guvernul o poate folosi pentru a încuraja inflaţia este să acorde băncilor privilegiul special de a refuza să-şi onoreze obligaţiile, continuând să rămână, în acelaşi timp, în activitate. În vreme ce toţi ceilalţi sunt ţinuţi să-şi plătească datoriile sau să dea faliment, băncilor li se acordă permisiunea de a refuza rambursarea chitanţelor emise, silindu-i concomitent pe propriii debitori să plătească în momentul în care creditele acordate ajung la scadenţă. Denumirea obişnuită a acestui procedeu este aceea de “suspendare a plăţilor în monedă metalică”. O denumire mai exactă ar fi aceea de “licenţă pentru furt”; cum altfel putem numi o permisiune guvernamentală de a rămâne în afaceri fără a-ţi îndeplini îndatoririle contractuale?

În Statele Unite, suspendarea generalizată a plăţilor în monedă metalică în perioade dificile pentru bănci a devenit aproape o tradiţie. Începutul a fost făcut în timpul războiului din 1812. Majoritatea băncilor din ţară erau localizate în New England, dar populaţia de aici era ostilă intrării Americii în război. Aceste bănci au refuzat să acorde împrumuturi pentru război şi, din această cauză, guvernul a luat credite de la bănci nou înfiinţate în alte state. Aceste bănci au emis monedă de hârtie pentru a acorda împrumuturile. Inflaţia a fost atât de mare încât ploua cu cereri de rambursare asupra noilor bănci, cereri venite îndeosebi dinspre băncile conservatoare, neexpansioniste din New England, acolo unde guvernul îşi cheltuise cea mai mare parte din bani pe bunuri necesare pentru război. Urmarea a fost o “suspendare“ generalizată în 1814, ce a durat mai mult de doi ani (mult dincolo de sfârşitul războiului); pe parcursul acestei perioade băncile au înflorit, emiţând note fără nici o obligaţie de a le rambursa în aur sau argint.

Această suspendare a stabilit un precedent pentru crizele economice următoare: 1819, 1837, 1857 ş.a.m.d. Ca rezultat al acestei tradiţii, băncile şi-au dat seama că nu trebuie să aibă nici o teamă că vor da faliment după o inflaţie şi acest lucru, bineînţeles, a stimulat inflaţia şi “întreprinderea bancară sălbatică”. Acei autori care dau America secolului al XIX-lea drept pildă şocantă de liberă întreprindere bancară, nu-şi dau seama de importanţa acestei scutiri evidente de îndeplinire a obligaţiilor contractuale pe care statele o acordau la fiecare criză financiară.

Guvernele şi băncile au convins opinia publică de justeţea acţiunilor lor. Mai mult, oricine încerca să-şi recupereze banii pe timp de criză era etichetat ca “nepatriot” şi spoliator al semenilor săi, în vreme ce băncile erau adesea ridicate în slăvi pentru scoaterea din dificultăţi (bailout) a comunităţii în vremuri nefavorabile, din dragoste de patrie. Mulţi oameni, totuşi, erau profund nemulţumiţi de întregul procedeu şi din acest sentiment s-a ivit faimoasa mişcare jacksoniană pentru “monedă solidă“ care a înflorit înainte de Războiul Civil. [11]

În ciuda folosirii lor în Statele Unite, aceste privilegii periodice acordate băncilor nu s-au impus ca politică generală în lumea modernă. Era un instrument nefinisat, prea sporadic (nu putea fi permanent deoarece puţini ar intra în relaţii cu bănci care nu-şi onorează niciodată obligaţiile) - şi, ceea ce e şi mai important, nu oferea guvernului nici un mijloc de a controla sistemul bancar. Ceea ce guvernele doresc, la urma urmelor, nu e inflaţia de dragul inflaţiei, ci o inflaţie complet controlată şi dirijată de ele. Trebuie eliminat pericolul ca băncile să joace rolul principal în piesa inflaţiei. Şi astfel, o metodă infinit mai subtilă, mai fină, cu posibilităţi de utilizare permanentă a fost ticluită şi servită publicului ca semn distinctiv al civilizaţiei înseşi - sistemul Băncii Centrale.

8. Sistemul Băncii Centrale:

Înlăturarea stavilelor din calea inflaţiei

Sistemul Băncii Centrale este astăzi aşezat în aceeaşi categorie cu instalaţiile moderne de apă si canalizare şi cu drumurile bune: orice economie care nu îl are este numită “înapoiată”, “primitivă”, iremediabil neputincioasă a se ridica la înălţimea vremurilor pe care le trăim. Adoptarea de către America a Sistemului Federal de Rezerve ( Federal Reserve System ) - Banca noastră Centrală - în 1913 a fost salutată ca actul final al intrării noastre în rândul naţiunilor “avansate”.

Băncile Centrale se află adesea în proprietatea nominală a unor persoane particulare sau, cum e cazul în Statele Unite, în proprietatea unor bănci private; numai că ele sunt întotdeauna conduse de funcţionari numiţi de guvern şi se comportă ca un braţ al guvernului. Acolo unde se află în proprietate privată, ca Banca Angliei la începuturile ei sau Second Bank în Statele Unite, profiturile lor viitoare constituie un imbold suplimentar pentru a face inflaţie, pe lângă dorinţa fierbinte a guvernului.

O Bancă Centrală accede la poziţia sa dominantă graţie monopolului emiterii de note acordat de guvern. Acesta constituie adevărata explicaţie, prea adesea trecută cu vederea, a puterii sale. Fără nici o excepţie, băncilor private li se interzice să se ocupe cu emiterea de note, iar privilegiul este rezervat Băncii Centrale. Băncile private pot doar să deschidă depozite. Dacă clienţii lor doresc vreodată să treacă de la depozite la note, băncile trebuie, în consecinţă, să se adreseze Băncii Centrale pentru a le obţine. De aici prestigioasa poziţie a Băncii Centrale de “bancă a bancherilor”. Ea este o bancă a celorlalte bănci pentru că bancherii sunt forţaţi să facă afaceri cu ea. Drept rezultat, depozitele bancare au devenit rambursabile nu numai în aur, ci şi în notele Băncii Centrale. Şi aceste note noi nu erau doar nişte bancnote pur şi simplu. Ele erau pasive ale Băncii Centrale, o instituţie investită cu aura maiestuoasă a guvernului însuşi. Guvernul, la urma urmelor, numeşte funcţionarii superiori ai Băncii şi îi coordonează politica cu celelalte politici ale statului. El încasează impozitele în aceste note şi le declară ca având putere liberatorie.

Ca o consecinţă a acestor măsuri, toate băncile din ţară au devenit clienţi ai Băncii Centrale. [12] Aurul s-a revărsat din băncile private în Banca Centrală şi, în schimb, oamenii s-au ales cu note ale Băncii Centrale şi cu scoaterea din circulaţie a monezilor de aur. Monezile de aur erau luate în râs de opinia “oficială” ca stânjenitoare, demodate, ineficiente - un idol străvechi, bun doar să le fie pus copiilor sub pernă de Crăciun şi cam la asta se reduce tot folosul pe care-l mai poate aduce. Dar cât de sigur, de practic, de eficient e aurul când zace sub formă de lingouri în măreţele tezaure ale Băncii Centrale! Îmbrobodiţi de această propagandă şi influenţaţi pe de o parte de comoditatea cu care pot fi mânuite notele iar pe de alta de acoperirea guvernamentală a acestora, oamenii au început să folosească din ce în ce mai puţin monezile de aur în viaţa de toate zilele. În mod inevitabil, aurul s-a concentrat în Banca Centrală unde, mai “centralizat”, a făcut posibilă o inflaţie de substitute monetare de proporţii mult mai mari.

În Statele Unite, Legea Rezervelor Federale ( Federal Reserve Act ) obligă băncile să păstreze o rată minimă de rezerve în raport cu depozitele şi, din 1917, aceste rezerve pot consta numai în depozite la Banca Federală de Rezerve ( Federal Reserve Bank ). Aurul înceta să mai facă parte din rezervele legale ale unei bănci.

Tot acest proces a dezvăţat publicul de obiceiul de a folosi aurul şi a depus tot aurul din comunitate în mâinile deloc blânde ale statului - acolo de unde putea fi confiscat aproape fără nici un efort. Oamenii de afaceri implicaţi în comerţul internaţional utilizau încă lingouri de aur în tranzacţiile lor mai importante, numai că ei reprezentau o parte nesemnificativă din populaţia cu drept de vot.

Unul din motivele pentru care publicul a putut fi ademenit să abandoneze aurul şi să treacă la bancnote l-a constituit marea încredere pe care toată lumea o avea în Banca Centrală. Cu siguranţă, Banca Centrală, având la îndemână aproape tot aurul de pe un anumit teritoriu şi având în spate puterea şi prestigiul guvernului, nu putea să dea greş şi să intre în faliment! Şi este perfect adevărat că nici o Bancă Centrală din istorie nu a eşuat vreodată. Care să fie cauza? Cauza stă în regula nescrisă dar foarte limpede că ea nu are voie să dea faliment! Dacă guvernele au îngăduit uneori băncilor private să suspende plăţile, ne închipuim cu cât mai mult vor fi ele dispuse să îngăduie Băncii Centrale – pro-priul său organ - să suspende plăţile când aceasta se află în dificultate! Precedentul a fost comis în istoria sistemului Băncii Centrale atunci când Anglia a permis Băncii Angliei să suspende plăţile spre sfârşitul secolului al optsprezecelea şi a îngăduit ca această suspendare să dureze mai mult de douăzeci de ani.

Banca Centrală a devenit astfel beneficiara încrederii aproape nelimitate a comunităţii. În tot acest timp, oamenii nu şi-au dat seama că Banca Centrală a primit încuviinţarea să falsifice după voie şi totuşi să rămână scutită de orice obligaţie în caz că buna sa credinţă ar fi pusă la îndoială. Ei au ajuns să vadă în Banca Centrală pur şi simplu o mare bancă naţională, ce îndeplineşte o funcţie publică şi protejată de eşec dat fiind că reprezintă un braţ virtual al guvernului.

Banca Centrală a purces apoi la încercarea de a extinde această încredere a comunităţii şi la băncile private. Aceasta a fost o sarcină mult mai dificilă. Banca Centrală a lăsat să se înţeleagă că va acţiona întotdeauna ca un “împrumutător de ultimă instanţă” pentru bănci - astfel spus, că Banca va fi gata să împrumute bani oricărei bănci în dificultate, mai ales atunci când multe bănci sunt chemate să-şi plătească obligaţiile.

Guvernele au continuat, de asemenea, să susţină băncile prin descurajarea “panicilor” bancare (adică a situaţiilor în care numeroşi clienţi bănuiesc nereguli şi cer înapoierea proprietăţii). Uneori, ele au permis încă băncilor să suspende plăţile, cum s-a întâmplat în “vacanţele” bancare obligatorii din 1933. Au fost votate legi ce interziceau încurajarea în public a panicilor bancare, iar guvernul a desfăşurat o întreagă campanie împotriva “egoiştilor” şi a tezaurizatorilor de aur lipsiţi de patriotism, aşa cum a procedat în timpul depresiunii din 1929 din America. Statele Unite şi-au rezolvat, în cele din urmă, sâcâitoarea problemă a falimentelor bancare o dată cu adoptarea în 1933 a Legii Asigurării Depozitelor Federale (Federal Deposit Insurance Act). Corporaţia pentru Asigurarea Depozitelor Federale (Federal Depozit Insurance Corporation) are la dispoziţie doar o proporţie neglijabilă de rezerve în raport cu depozitele bancare pe care le “asigură”. Însă oamenilor li s-a dat impresia (şi una care poate foarte bine să fie corectă) că guvernul federal va fi întotdeauna gata să tipărească suficienţi bani pentru a rambursa toate depozitele asigurate. Drept rezultat, guvernul a izbutit să treacă uriaşa încredere publică de care se bucura asupra întregului sistem bancar şi asupra Băncii Centrale.

Am văzut că, prin înfiinţarea unei Bănci Centrale, guvernele au slăbit puternic, dacă nu chiar au eliminat cu totul, două din cele trei stavile principale din calea inflaţiei prin credite bancare. Ce se întâmplă cu cea de-a treia stavilă - problema caracterului limitat al clientelei fiecărei bănci? Înlăturarea acestei stavile este unul din motivele principale ale existenţei Băncii Centrale. Într-un sistem de liberă întreprindere bancară, inflaţia făcută de fiecare bancă în parte va duce curând la acumularea cererilor de rambursare venite de la celelalte bănci, deoarece clientela fiecărei bănci este extrem de limitată. Dar Banca Centrală, pompând rezerve în toate băncile, poate veghea ca toate împreună să se angajeze în expansiune şi la o rată uniformă. Dacă toate băncile extind creditul, atunci nu există nici o problemă cu rambursarea între ele şi fiecare bancă descoperă că de fapt clientela ei este ţara întreagă. Pe scurt, limitele impuse expansiunii creditului sunt mult lărgite, de la clientela fiecărei bănci la aceea a întregului sistem bancar. Desigur, aceasta înseamnă că nici o bancă nu poate fi mai expansionistă decât doreşte Banca Centrală. Astfel, guvernul a dobândit în sfârşit puterea de a controla şi dirija inflaţia făcută prin sistemul bancar.

Pe lângă înlăturarea stavilelor puse inflaţiei, acţiunea de întemeiere a unei Bănci Centrale are şi un efect inflaţionist direct. Înainte ca Banca Centrală să apară, băncile îşi ţineau rezervele în aur; acum, aurul curge spre Banca Centrală în schimbul depozitelor la Bancă, depozite ce constituie acum rezerve pentru băncile comerciale. Dar Banca însăşi păstrează doar o rezervă fracţionară din aur în raport cu pasivele proprii! Prin urmare, acţiunea de întemeiere a unei Bănci Centrale multiplică puternic potenţialul inflaţionist al ţării. [13]

9. Sistemul Băncii Centrale:

Dirijarea inflaţiei

Concret, ce face Banca Centrală pentru a-şi îndeplini sarcina de a reglementa băncile private? Controlează “rezervele” băncilor - depozitele acestora aflate la Banca Centrală. Băncile obişnuiesc să păstreze o anumită rată a rezervelor în raport cu totalul pasivelor exigibile la cerere, dar în Statele Unite controlul guvernamental este uşurat prin impunerea unei rate minime legale asupra băncii. Banca Centrală poate, deci, stimula inflaţia vărsând rezerve în sistemul bancar şi, de asemenea, micşorând rata rezervelor, permiţând astfel o expansiune a creditului bancar la scară naţională. Dacă băncile păstrează o rată rezerve/depozite de 1:10, atunci “rezerve excedentare” (cele peste rata obligatorie) în valoare de 10 milioane de dolari vor face posibilă şi vor încuraja o inflaţie bancară naţională de 100 de milioane. Deoarece băncile profită de pe urma expansiunii creditului iar guvernul le-a făcut aproape imune la faliment, ele se vor strădui în mod normal să dea cu credit toate rezervele disponibile, până la maximul admis.

Banca Centrală suplimentează cantitatea de rezerve bancare cumpărând active de pe piaţă. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă Banca achiziţionează un activ (orice activ) de la domnul Jones, activ evaluat la 1.000 de dolari? Banca Centrală îi scrie domnului Jones un cec în valoare de 1.000 de dolari pentru a-i plăti activul respectiv. Banca Centrală nu ţine conturi personale, aşa că domnul Jones ia cecul şi-l depune la banca sa. Banca lui Jones creditează contul acestuia cu 1.000 de dolari şi prezintă apoi cecul la Banca Centrală, care trebuie să crediteze banca cu o sumă suplimentară de 1.000 de dolari la rezerve. Aceşti 1.000 de dolari rezerve permit o expansiune multiplă a creditului bancar, în special dacă sunt vărsate în acest fel rezerve suplimentare în multe bănci din ţară.

Dacă Banca Centrală cumpără un activ direct de la o bancă, atunci rezultatul este şi mai clar; banca îşi sporeşte rezervele şi o bază pentru o expansiune multiplă a creditului este formată.

Fără îndoială, activul favorit achiziţionat de Banca Centrală au fost titlurile guvernamentale. În acest fel, guvernul îşi creează o piaţă pentru propriile sale titluri. El poate să umfle cu uşurinţă oferta de monedă emiţând noi obligaţiuni şi ordonând apoi Băncii Centrale să le cumpere. Adesea, Banca Centrală caută să menţină preţul de piaţă al titlurilor guvernamentale la un anumit nivel, dând naştere prin aceasta unui flux de titluri către bancă şi unei inflaţii consecutive perpetui.

Pe lângă cumpărarea de active, Banca Centrală dispune şi de o altă posibilitate de a creşte rezervele băncilor: dând cu împrumut rezerve. Rata pe care Banca Centrală o percepe pentru acest serviciu poartă numele de “rată a rescontului”. Este limpede că rezervele luate cu împrumut nu sunt la fel de bune, din punctul de vedere al băncilor, ca rezervele care sunt în întregime ale lor, deoarece acum există o presiune pentru a fi rambursate. Modificările ratei rescontului beneficiază de multă publicitate, însă ele sunt în mod evident de mică însemnătate în comparaţie cu modificările cantităţii de rezerve bancare şi ale ratei rezervelor obligatorii.

Când Banca Centrală vinde active băncilor sau publicului, ea diminuează rezervele bancare şi dă naştere unei presiuni în direcţia contracţiei creditului şi a deflaţiei – scăderii - masei monetare. Am văzut, totuşi, că guvernele sunt inerent inflaţioniste; istoric, acţiunile deflaţioniste întreprinse de guvern au fost neglijabile şi trecătoare. Se uită mereu un lucru: deflaţia poate să aibă loc numai după o inflaţie anterioară; singure pseudo-chitanţele, şi nu monezile de aur, pot fi retrase şi lichidate.

10. Abandonarea etalonului aur

Crearea sistemului Băncii Centrale înlătură stavilele existente în calea expansiunii creditului bancar şi pune în funcţiune maşinăria inflaţionistă. Ea nu înlătură, totuşi, toate restricţiile. Rămâne încă nerezolvată problema Băncii Centrale înseşi. Cetăţenii pot, cel puţin teoretic, să declanşeze o panică şi asupra Băncii Centrale, dar acest lucru e foarte puţin probabil. O ameninţare mai serioasă constă în pierderea aurului în favoarea naţiunilor străine. Aşa cum expansiunea unei bănci duce la pierderea aurului în favoarea clienţilor altei bănci, neexpansioniste, tot aşa expansiunea monetară într-o ţară generează o pierdere de aur în favoarea cetăţenilor altor ţări. Ţările care sunt mai expansioniste sunt în pericol de a pierde aur, iar băncile lor se confruntă cu cereri masive de rambursare a aurului. Acesta a fost modelul ciclic clasic pentru secolul al nouăsprezecelea: Banca Centrală a unei ţări genera expansiunea creditului bancar; preţurile creşteau şi, pe măsură ce banii noi mergeau de la clientela internă spre cea externă, străinii insistau din ce în ce mai mult să li se ramburseze în aur substitutele de hârtie. În final, Banca Centrală era nevoită să se oprească şi să impună o contracţie a creditului pentru a salva etalonul monetar.

Există o singură cale prin care rambursarea către străinătate poate fi ocolită: cooperarea între Băncile Centrale. Dacă toate Băncile Centrale cad de acord să facă inflaţie cam în acelaşi ritm, atunci nici o ţară nu va pierde aur în favoarea alteia şi întreaga lumea se va putea angaja într-o expansiune aproape nelimitată. Cum însă fiecare guvern este grijuliu să-şi păstreze propria putere şi sensibil la feluritele cereri ale grupurilor de presiune, o asemenea cooperare “în pas de gâscă” s-a dovedit până acum aproape imposibilă. Unul dintre cele mai reuşite demersuri în acest sens a fost acordul Sistemului Federal de Rezerve de a promova inflaţia internă în anii '20 pentru a ajuta Marea Britanie şi a o împiedica să piardă aur în favoarea Statelor Unite.

În secolul al douăzecilea, guvernele, ori de câte ori s-au confruntat cu cereri masive de aur, în loc să treacă la deflaţie sau să-şi limiteze inflaţia internă, au “abandonat” pur şi simplu etalonul aur. Acest lucru, desigur, e o garanţie în plus că Banca Centrală nu va eşua, deoarece notele sale devin acum moneda etalon. Pe scurt, guvernul a refuzat în final să-şi plătească datoriile şi a absolvit în mod virtual sistemul bancar de această obligaţie oneroasă. Pseudo-chitanţele pentru aur fuseseră emise la început fără nici o acoperire, iar apoi, când ziua judecăţii s-a apropiat, falimentul a fost cu neruşinare desăvârşit prin eliminarea, pur şi simplu, a rambursării în aur. Separarea de aur şi argint a feluritelor denumiri ale monedelor naţionale (dolar, liră, marcă) este acum completă.

La început, guvernele au refuzat să admită că aceasta ar reprezenta o măsură permanentă. Ele vorbeau despre “suspendarea plăţilor în monedă metalică” şi era întotdeauna de la sine înţeles că, odată ce războiul sau altă “situaţie excepţională” va lua sfârşit, guvernul se va achita din nou de obligaţiile sale. Când Banca Angliei a abandonat aurul, la sfârşitul secolului al optsprezecelea, ea a continuat să rămână în această stare douăzeci de ani, dar întotdeauna se subînţelegea că plăţile în aur vor fi reluate după ce războaiele cu Franţa vor fi luat sfârşit.

“Suspendările” temporare, totuşi, constituie calea minimei rezistenţe către repudierea totală. Etalonul aur, la urma urmei, nu e un robinet pe care să-l închizi sau să-l deschizi după cum dictează bunul plac al guvernului. O chitanţă pentru aur ori este rambursabilă, ori nu este; de îndată ce rambursarea este suspendată, etalonul aur devine el însuşi o parodie.

Un alt pas pe calea distrugerii lente a monedei de aur a fost crearea “etalonului aur-lingouri”. În acest sistem, moneda curentă (currency) nu mai este rambursabilă în monezi; ea poate fi rambursată numai în drugi de aur, de mare valoare. Aceasta, în fapt, restrânge rambursarea în aur la o mână de oameni de afaceri specializaţi în comerţ internaţional. Nu mai există un adevărat etalon aur, dar guvernele îşi pot încă proclama ataşamentul faţă de aur. “Etaloanele aur” europene din anii '20 ai secolului nostru erau toate pseudo-etaloane de acest fel. [14]

În final, guvernele au “abandonat aurul” în mod oficial şi deplin, într-o furtună de calomnii la adresa străinilor şi a “ tezaurizatorilor de aur lipsiţi de patriotism “. Hârtia guvernului devine acum etalonul monetar discreţionar ( fiat money standard ). Uneori, hârtia Ministerului de Finanţe, nu aceea a Băncii Centrale, a jucat rolul de monedă discreţionară, îndeosebi înainte de dezvoltarea sistemului Băncii Centrale. Continentalii americani, bancnotele “ greenbacks “, notele confederate din perioada Războiului Civil, asignatele franceze erau toate monede curente discreţionare emise de Ministerele de Finanţe. Însă, că e Ministerul de Finanţe, că e Banca Centrală, efectul emisiunilor de monedă discreţionară este acelaşi: etalonul monetar se află acum la discreţia guvernului, iar depozitele bancare sunt rambursabile doar în hârtia guvernului.

11. Moneda discreţionară şi problema aurului

Când o ţară abandonează etalonul aur şi adoptă etalonul discreţionar (fiat standard), ea îşi sporeşte numărul de monede existente. Pe lângă monedele-mărfuri, aurul şi argintul, înfloresc acum monede independente, dirijate de fiecare guvern ce impune prin constrângere regimul monedei discreţionare. Şi întocmai cum aurul şi argintul vor avea o rată de schimb pe piaţa liberă, tot aşa piaţa va stabili rate de schimb pentru toate felurile de monede. Într-o lume a monedelor discreţionare, fiecare monedă curentă va fluctua, dacă i se lasă posibilitatea, liber în raport cu toate celelalte. Am văzut că, pentru oricare două monede, rata de schimb se stabileşte în conformitate cu parităţile proporţionale ale puterilor de cumpărare şi că acestea, la rândul lor, sunt determinate de cererile şi ofertele respective pentru diversele monede. Când o monedă curentă îşi schimbă caracterul de chitanţă pentru aur şi devine monedă-hârtie discreţionară, încrederea în stabilitatea şi calitatea ei este zdruncinată şi cererea pentru acea monedă intră în declin. Mai mult, din momentul în care este ruptă de aur, cantitatea sa, ce depăşeşte cu mult acoperirea anterioară în aur, devine acum evidentă. Cu o ofertă mai mare decât cantitatea anterioară de aur şi cu o cerere mai mică, puterea ei de cumpărare şi, în consecinţă, cursul de schimb, se depreciază rapid în raport cu aurul. Şi cum guvernul este inerent inflaţionist, moneda discreţionară se va deprecia constant o dată cu trecerea timpului.

O asemenea depreciere pune într-o postură foarte proastă guvernul - şi îi afectează negativ pe cetăţenii care încearcă să importe bunuri. Prezenţa aurului în economie este asemenea unui deget ce arată neîncetat spre proasta calitate a banilor de hârtie ai guvernului şi se constituie într-o ameninţare continuă ca înlocuitor potenţial al acestor bani în postura de monedă a ţării. În ciuda faptului că guvernul oferă monedei discreţionare suportul imensului său prestigiu şi în ciuda legilor privind puterea liberatorie, monezile de aur aflate în mâinile oamenilor vor sta iar şi iar ca un reproş şi ca o ameninţare la adresa controlului exercitat de guvern asupra monedei ţării.

În timpul primei depresiuni americane, între 1819 şi 1821, patru state vestice (Tennessee, Illinois, Kentucky şi Missouri) au înfiinţat bănci de stat cu dreptul de a emite monedă-hârtie discreţionară. Ele erau sprijinite prin măsuri privind puterea liberatorie pe teritoriul respectivelor state şi, în unele cazuri, prin interdicţii legale contra deprecierii notelor. Şi totuşi, toate aceste experimente, născute într-un val de entuziasm, au avut un sfârşit grabnic deoarece noile hârtii se depreciau fulgerător până la valori infime. Proiectele au trebuit să fie iute abandonate. Mai târziu, notele “greenbacks” au circulat ca monedă discreţionară în Nord în timpul şi după Războiul Civil. Totuşi, în California, oamenii au refuzat să accepte aceste note şi au continuat să folosească aurul ca monedă. Aşa cum arăta un eminent economist:

“În California, ca şi în alte state, hârtia-monedă avea putere liberatorie şi era acceptată ca plată pentru impozite; nu găseai acolo nici urmă de ostilitate sau neîncredere în guvernul federal. Însă exista cu adevărat o atitudine generală [. . . ] în favoarea aurului şi împotriva banilor de hârtie [. . . ]. Orice debitor avea dreptul prin lege să-şi plătească integral datoriile în hârtia depreciată. Dar dacă făcea aşa ceva, era imediat pus în aceeaşi categorie cu indivizii pătaţi (creditorul, aproape sigur, avea să-l stigmatizeze public în ziare) şi virtual boicotat. În toată această perioadă, hârtia-monedă nu a fost folosită în California. Oamenii din acest stat îşi încheiau tranzacţiile în aur, deşi restul Statelor Unite foloseau hârtia-monedă convertibilă”. [15]

Guvernelor le-a devenit limpede că nu-şi puteau permite să îngăduie oamenilor să deţină în proprietate şi să utilizeze efectiv aur. Guvernul nu şi-ar fi putut consolida niciodată puterea asupra monedei unei naţiuni dacă oamenii, în situaţii limită, ar fi putut repudia moneda discreţionară şi alege aurul ca monedă a lor. În consecinţă, guvernele au scos în afara legii deţinerea de aur de către cetăţeni. Aurul, cu excepţia unei părţi nesemnificative îngăduite pentru utilizări industriale şi ornamentale, a fost pretutindeni naţionalizat. Să ceri înapoierea proprietăţii abuziv confiscate a comunităţii e socotit azi un lucru înapoiat şi demodat la culme. [16]

12. Moneda discreţionară şi legea lui Gresham

O dată moneda discreţionară intrată în circulaţie şi aurul scos în afara legii, calea e liberă pentru ca trenul inflaţiei să demareze cu toată viteza, având drept mecanic guvernul însuşi. Doar o singură stavilă mai de seamă rămâne: ameninţarea finală a hiperinflaţiei, prăbuşirea monedei curente. Hiperinflaţia se produce atunci când oamenii îşi dau seama că guvernul este pornit fără întoarcere pe calea inflaţiei şi hotărăsc să scape de impozitul pe care inflaţia îl pune asupra resurselor lor, cheltuindu-şi banii cât mai repede cu putinţă, cât mai au încă vreo valoare. Până în momentul în care hiperinflaţia se pune în mişcare, guvernul poate, totuşi, să manipuleze moneda şi să facă inflaţie netulburat. Însă apar alte dificultăţi. Aşa cum se întâmplă totdeauna, intervenţia guvernamentală destinată rezolvării unei probleme dă naştere la o grămadă de alte probleme, neprevăzute. Într-o lume a monedelor discreţionare, fiecare ţară îşi are propria sa monedă. Diviziunea internaţională a muncii, bazată pe o monedă internaţională, este spartă şi ţările tind să se transforme în unităţi autarhice. Lipsa siguranţei în domeniul monetar subminează şi ea comerţul. Nivelul de trai din fiecare ţară scade în urma acestor evenimente. Fiecare ţară are cursuri de schimb ce fluctuează liber în raport cu celelalte monede curente. O ţară care face inflaţie mai mult decât celelalte nu mai are a se teme că va pierde aur; dar ea se confruntă cu alte consecinţe neplăcute. Cursul de schimb al monedei sale curente scade faţă de monedele străine. Acest lucru nu este numai ceva ce îi stânjeneşte momentan, ci chiar îi pune pe gânduri pe cetăţeni, care se tem că deprecierea se va accentua. Deprecierea sporeşte de asemenea semnificativ costurile bunurilor importate şi asta înseamnă enorm pentru acele ţări cu o pondere mare a comerţului internaţional în totalul activităţii economice.

Ca urmare, în anii din urmă, guvernele au făcut paşi către abolirea cursurilor de schimb libere. În locul lor, ele au fixat cursuri arbitrare. Legea lui Gresham ne spune exact care va fi rezultatul oricărei asemenea încercări de control arbitrar al preţurilor. Orice curs va fi decretat, el nu poate fi acela care s-ar fi stabilit pe o piaţă liberă, deoarece acesta nu poate fi determinat decât prin tranzacţii continue pe piaţă. Prin urmare, o monedă va fi întotdeauna artificial supraevaluată, iar cealaltă, artificial subevaluată. În general, guvernele şi-au supraevaluat în mod intenţionat monedele - din raţiuni de prestigiu, dar şi datorită consecinţelor ce decurg din această măsură. Când o monedă este supraevaluată prin decret, oamenii se grăbesc să o schimbe pe moneda subevaluată la acel curs chilipir; acest lucru dă naştere unui surplus de monedă supraevaluată şi unei penurii de monedă subevaluată. Cursul, într-un cuvânt, este împiedicat să varieze pentru a echilibra piaţa valutară. În lumea de azi, monedele străine sunt în general supraevaluate în raport cu dolarul. Rezultatul a fost celebrul fenomen al “penuriei de dolari” - o altă ilustrare a funcţionării fără greş a legii lui Gresham.

Ţările străine, deşi se plâng zgomotos de existenţa unei “penurii de dolari“, au fost chiar ele acelea care au cauzat-o, prin propriile lor politici. Este posibil ca aceste guverne să fi privit, de fapt, cu ochi buni această stare de lucruri pentru că (a) ea le oferea o justificare pentru a cere sus şi tare un ajutor în dolari americani pentru a “combate penuria de dolari din lumea liberă” şi (b) le oferea o justificare pentru a impune restricţii la importurile din America. Subevaluarea dolarilor face ca importurile din America să fie artificial ieftinite. Rezultatul: un deficit comercial şi îngrijorări în privinţa afluxului de dolari. [17] Atunci guvernul străin intervine şi comunică afectat poporului că este, din nefericire, necesar să raţionalizeze importurile: să elibereze licenţe pentru importuri şi să determine care produse sunt “de strictă necesitate“ pentru a fi importate. Pentru a raţionaliza importurile, numeroase guverne confiscă rezervele de valută străină ale cetăţenilor lor, menţinând o evaluare artificial ridicată a monedei interne prin faptul că-i forţează pe aceşti cetăţeni să accepte mult mai puţini bani decât ar fi putut dobândi pe piaţa liberă. Astfel, valuta străină, ca şi aurul, a fost naţionalizată, iar exportatorii penalizaţi. În ţările unde comerţul exterior e de o importanţă vitală, acest “control valutar” guvernamental echivalează cu socializarea de fapt a economiei. Un curs de schimb artificial dă astfel ţărilor o justificare pentru a cere ajutor internaţional şi pentru a impune controale ce au ca rezultat crearea unei economii socialiste. [18]

În prezent, lumea este încurcată într-un talmeş-balmeş haotic de controale valutare, blocuri monetare, restricţii asupra convertibilităţii şi sisteme de cursuri multiple. În unele ţări, o “piaţă neagră“ a valutelor este oficial încurajată pentru a se cunoaşte cursul real şi sunt fixate cursuri discriminatorii multiple pentru diferite tipuri de tranzacţii. Aproape toate naţiunile au adoptat etalonul discreţionar, dar nu au avut curajul de a admite acest lucru în mod deschis şi astfel proclamă existenţa unor fantasmagorii de genul “etalonul limitat aur-lingouri”. De fapt, aurul este folosit nu ca adevărata definiţie a monedei, ci ca un instrument necesar guvernelor dat fiind că (a) fixarea cursului de schimb al unei monedă faţă de aur facilitează calcularea cursului de schimb al acesteia în raport cu oricare altă monedă; şi (b) aurul mai este încă utilizat în tranzacţiile între guverne. Cum cursurile de schimb sunt fixe, trebuie ca vreun alt element să se modifice pentru a echilibra plăţile fiecărei ţări, iar aurul este candidatul ideal. Într-un cuvânt, aurul nu mai este moneda lumii întregi; el este acum moneda guvernelor, utilizat pentru plăţile reciproce.

Evident, visul inflaţioniştilor e reprezentat de un fel de monedă de hârtie cu circulaţie globală, manipulată de un guvern mondial şi de o Bancă Centrală mondială, expandând pretutindeni masa monetară într-un ritm uniform. Acest vis ţine încă de un viitor incert, totuşi; suntem încă departe de un guvern mondial, iar problemele cu monedele curente pe plan naţional au fost până acum prea felurite şi contradictorii pentru a permite fuzionarea într-o entitate unică. Totuşi, lumea a mers continuu în această direcţie. Fondul Monetar Internaţional, spre exemplu, este în esenţă o instituţie construită pentru a sprijini controlul valutar naţional în general şi subevaluarea externă a dolarului în particular. Fondul cere ţărilor membre să-şi fixeze cursul de schimb şi apoi să constituie un fond comun de aur şi dolari din care să se acorde împrumuturi guvernelor care se trezesc fără monedă solidă.

13. Guvernul şi moneda

Mulţi oameni cred că piaţa liberă, în ciuda unor avantaje recunoscute, este un tablou al dezordinii şi al haosului. Nimic nu este “planificat“, totul se petrece la întâmplare. Cazurile guvernamentale, pe de altă parte, par simple şi generatoare de ordine; decretele sunt elaborate şi li se dă ascultare. În nici o parte a economiei nu este acest basm mai prezent decât în domeniul monedei. La prima vedere, cel puţin, moneda trebuie supusă unui control guvernamental strict. Dar moneda e sângele vital al economiei; ea este mijlocul prin care se efectuează toate tranzacţiile. Dacă guvernul dictează în domeniul monetar, el a cucerit deja o poziţie cheie pentru exercitarea controlului asupra economiei şi a făcut un pas mare către socializarea completă. Am văzut că o piaţă liberă a banilor, contrar opiniei majorităţii, nu va fi haotică; ci că, dimpotrivă, ea va fi un model de ordine şi eficienţă.

Ce am învăţat, deci, despre guvern şi monedă? Am văzut că, de-a lungul secolelor, guvernul a invadat, pas cu pas, piaţa liberă şi şi-a însuşit controlul complet asupra sistemului monetar. Am mai văzut că fiecare nouă intervenţie, uneori aparent inofensivă, a dat naştere unor noi intervenţii, mai extinse. Am mai văzut şi că guvernele sunt inerent inflaţioniste, deoarece inflaţia e un mijloc ispititor de a face rost de venituri pentru stat şi pentru grupurile sale privilegiate. Luarea în stăpânire încet, dar sigur, a frâelor sistemului monetar a fost astfel utilizată (a) pentru a face inflaţie în economie într-un ritm hotărât de guvern şi (b) pentru a face loc dirijării în stil socialist a întregii economii.

Mai mult, amestecul guvernamental în sfera banilor nu a adus în lume numai o tiranie greu de descris; a adus, totodată, haos şi nu ordine. El a fragmentat piaţa mondială, paşnică şi productivă, şi a fărâmiţat-o în mii de bucăţele, împiedicând şi obstrucţionând comerţul şi investiţiile cu nenumărate restricţii, controale, cursuri artificiale, prăbuşiri monetare etc. Acest amestec a contribuit şi la izbucnirea războaielor, prefăcând o lume a relaţiilor paşnice într-o junglă de blocuri monetare conflictuale. Pe scurt, descoperim că şi în domeniul banilor, ca şi în alte chestiuni, constrângerea aduce cu sine nu ordine, ci conflict şi haos.


[1] Deposedarea directă de bunuri nu este, prin urmare, atât de răspândită azi ca exproprierea prin monedă. Cazuri de deposedare directă ce pot fi întâlnite şi azi sunt: deposedarea de pământ în interes public (“due process”), încartiruirea obligatorie a trupelor într-o ţară ocupată şi, mai ales, confiscarea prin forţă a capacităţii de muncă a unei persoane (ca, de exemplu, serviciul militar obligatoriu, obligaţia de a fi jurat precum şi obligaţia firmelor de a ţine evidenţa impozitelor şi de a le colecta).

[2] A devenit o modă în zilele noastre să se ia în râs grija manifestată de “conservatori” faţă de “văduvele şi orfanii” loviţi de inflaţie. Şi totuşi, aceasta este una din problemele principale care trebuie să ne preocupe. Chiar este “progresist” să jefuieşti văduvele şi orfanii şi să foloseşti banii obţinuţi pentru a-i subvenţiona pe agricultori şi pe salariaţii din industria de armament?

[3] Această eroare va fi cu atât mai gravă cu cât firmele lucrează cu un echipament mai vechi şi cu cât în ramura respectivă se utilizează mai mult capital. Un număr foarte mare de firme, prin urmare, vor intra în aceste ramuri în timpul unei inflaţii. Pentru o discuţie mai detaliată a acestei erori cauzate de concepţia contabilă a costului să se consulte W. T. Baxter, “The Accountant’s Contribution to the Trade Cycle”, Economica (May, 1955), p. 99-112.

[4] În aceste vremuri de urmărire încordată a “indicilor costului vieţii” ( de tipul celor utilizaţi la indexarea automată a salariilor) există un imbold puternic de a mări preţurile în aşa fel încât modificările să nu fie evidenţiate în indice.

[5] Despre exemplul german, a se vedea Costantino Bresciani-Turroni, The Economics of Inflation (London: George Allen and Unwin, Ltd., 1937).

[6] Pentru un tratament mai aprofundat al problemei, a se vedea Murray N. Rothbard, America’s Great Depression (Princeton: D. Van Nostrand Co., 1963), Part I.

[7] Despre reducerea confiscatorie, a se consulta Elgin Groseclose, Money and Man (New York: Frederick Ungar, 1961), p. 57-76.

[8] Numeroase reduceri confiscatorii s-au săvârşit, de fapt, în secret, în timp ce guvernele pretindeau că nu fac decât să aducă raportul aur-argint mai aproape de realitatea pieţei.

[9] “Legea obişnuită a contractului asigură tot ce e necesar fără ca vreo lege să acorde funcţii speciale anumitor feluri de monedă curentă. Noi am adoptat ca unitate monetară sovereignul de aur…. Dacă eu promit să plătesc 100 de sovereigni, nu e nevoie de nici o lege monetară specială privind puterea liberatorie pentru a spune că sunt obligat să plătesc 100 de sovereigni şi că dacă mi se cere să plătesc 100 de sovereigni nu mă pot achita de obligaţie plătind cu altceva”. Lord Farrer, Studies in Currency 1898 (London: Macmillan and Co., 1898), p. 43. Despre legislaţia puterii liberatorii, a se vedea de asemenea Mises, Human Action (New Haven: Yale University Press, 1949), p. 432n, 444.

[10] Utilizarea monezilor străine a fost predominantă în Evul Mediu, iar în Statele Unite ea s-a prelungit până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea.

[11] A se vedea Horace White, Money and Banking, 4th ed. (Boston: Ginn and Co., 1911), p. 322-327.

[12] În Statele Unite, băncile au fost obligate prin lege să se alăture Sistemului Federal de Rezerve şi să-şi ţină conturile la Băncile Federale de Rezerve. (Acele “bănci regionale” (state banks) care nu sunt membre ale Fed îşi ţin rezervele la băncile membre.)

[13] Înfiinţarea Fed a sporit în acest mod de trei ori puterea expansionistă a sistemului bancar al Statelor Unite. Sistemul Federal de rezerve a redus de asemenea media rezervelor legale obligatorii ale tuturor băncilor de la 21% în 1913 la 10% în 1917, dublând iarăşi potenţialul inflaţionist – rezultând o inflaţie combinată potenţială de şase ori mai mare. A se vedea Chester A. Philips, T.F. McManus şi R.W. Nelson, Banking and the Business Cycle (New York: The Macmillan Co., 1937), p. 23ff.

[14] A se vedea Melchior Palyi, “The Meaning of the Gold Standard”, The Journal of Business (July 1941), p 299-304.

[15] Frank W. Taussig, Principles of Economics, 2nd ed. (NewYork: The Macmillan Company, 1916) I, 312. Vezi de asemenea J.K. Upton, Money in Politics, 2nd ed. (Boston: Lothrop Publishing Company, 1895), p. 69ff.

[16] Pentru o analiză pătrunzătoare a paşilor prin care guvernul american a confiscat aurul populaţiei şi a abandonat etalonul aur în 1933, vezi Garet Garrett, The People’s Pottage (Caldwell, Idaho: The Caxton Printers, 1953), p. 15-41.

[17] În ultimii ani, dolarul a devenit supraevaluat în raport cu alte monede şi, de aici, afluxul de dolari din SUA.

[18] Pentru o excelentă discuţie a controalelor cursului de schimb şi ale devizelor, a se vedea George Winder, The Free Convertibility of Sterling (London: The Batchworth Press, 1955).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România