II. Banii într-o societate liberă

Murray N. Rothbard - Ce le-a făcut Statul banilor noştri?
cuprins

1. Beneficiile schimbului

Cum au apărut banii? Cu siguranţă, Robinson Crusoe nu avea nevoie de bani. Doar n-ar fi putut să mănânce monezi de aur. Şi nici Crusoe, nici Vineri nu aveau de ce să-şi bată capul cu banii dacă tot comerţul lor s-ar fi limitat, să zicem, la peşte şi cherestea. Dar când societatea se extinde la mai mult de câteva familii, scena e deja pregătită pentru apariţia monedei.

Pentru a explica rolul banilor e necesar să mergem mai înapoi în timp şi să ne punem întrebarea: la urma urmelor, de ce se angajează oamenii în schimburi? Schimbul constituie fundamentul vieţii noastre economice. În absenţa schimburilor, nu ar exista o economie autentică şi, practic, nici societate. În mod evident, un schimb voluntar are loc deoarece ambele persoane participante se aşteaptă să obţină un beneficiu. Un schimb este un acord între A şi B de a transfera bunuri sau servicii aparţinând unuia dintre ei contra bunurilor sau serviciilor celuilalt. E limpede că amândoi câştigă dat fiind că fiecare acordă o valoare mai mare bunului pe care îl dobândeşte prin schimb decât celui la care renunţă. Când Crusoe, să spunem, schimbă o cantitate de peşte pe o cantitate de cherestea, el acordă cherestelei pe care o „cumpără” o valoare mai mare decât cea acordată peştelui pe care îl "vinde", în timp ce Vineri, dimpotrivă, preferă peştele, cherestelei. De la Aristotel şi până la Marx, oamenii au socotit în mod eronat că un schimb implică oarecum o egalitate de valoare – că dacă un baril de peşte se schimbă pe zece buşteni, există un fel de egalitate fundamentală între ele. În realitate, schimbul a fost făcut doar pentru că fiecare participant aprecia cele două produse în ordine diferită.

De ce este schimbul atât de răspândit printre oameni? În ultimă instanţă, datorită marii diversităţi a naturii: diversitatea persoanelor umane şi diversitatea amplasării resurselor naturale. Fiecare persoană are o gamă diferită de calităţi şi aptitudini şi fiecare bucată de pământ are caracteristicile sale unice, resursele sale deosebite. În acest fapt natural exterior al diversităţii îşi are originea schimbul; grâul din Kansas se schimbă pe fierul din Minnesota; serviciile medicale ale unuia se schimbă pe interpretarea la vioară a altuia. Specializarea permite fiecăruia să–şi dezvolte cele mai bune aptitudini ale sale şi dă posibilitatea fiecărei regiuni să-şi pună în valoare resursele sale specifice. Dacă nimeni nu s-ar putea angaja în schimburi, dacă toată lumea ar fi obligată să-şi producă independent toate bunurile, este evident că cei mai mulţi dintre noi ar muri de foame iar restul ar trăi la limita subzistenţei. Schimbul este energia vitală, nu numai pentru economie, ci şi pentru civilizaţia însăşi.

2. Barterul

Şi totuşi, schimbul direct de bunuri şi servicii utile abia ar fi de ajuns pentru asigurarea funcţionării unei economii cu puţin peste nivelul primitivismului. Astfel de schimburi directe – sau barter - nu generează o situaţie cu mult mai bună decât autarhia deplină. Cum se face că lucrurile stau aşa? Mai întâi, este clar că foarte puţine activităţi productive vor putea fi întreprinse. Dacă Jones angajează câţiva muncitori pentru a construi o casă, cu ce-i va plăti? Cu părţi din casă sau cu materiale de construcţii cu care nu au ce face? Cele două probleme de bază ale barterului sunt „indivizibilitatea” şi „lipsa de coincidenţă a nevoilor”. Astfel, dacă Smith are un plug pe care ar vrea să-l schimbe pe alte produse – să zicem ouă, pâine şi un costum de haine – cum va face aceasta? Cum va putea el să taie plugul şi să dea o parte unui fermier şi o parte unui croitor? Chiar şi atunci când bunurile sunt divizibile, este în general imposibil pentru cei doi participanţi la schimb să intre în relaţie unul cu celălalt. Dacă A are de vânzare o cantitate de ouă iar B o pereche de pantofi, cum vor face ei schimb dacă A doreşte un costum? Şi gândiţi-vă la un nefericit de profesor de economie care trebuie să găsească un producător de ouă care să dorească să achiziţioneze câteva lecţii de teorie economică în schimbul ouălor! Cu siguranţă, orice fel de economie civilizată este imposibilă în condiţiile schimbului direct.

3. Schimbul indirect

Dar, prin încercare şi eroare, omul a descoperit drumul care îi permite să ajungă la o economie incomparabil mai extinsă: schimbul indirect. În condiţiile schimbului indirect, fiecare îşi vinde produsul nu pe un bun care să îi satisfacă în mod direct o nevoie, ci pe un alt bun care poate fi vândut, la rândul său, contra bunului dorit. La prima vedere, acest lucru dă impresia unei operaţii stângace şi ocolite. Dar el constituie, de fapt, acel instrument minunat care face posibilă dezvoltarea civilizaţiei.

Să luăm cazul lui A, fermierul, care doreşte să cumpere pantofii făcuţi de B. Cum B nu are trebuinţă de ouă, A află ce doreşte de fapt B – să zicem că unt. A îşi schimbă atunci ouăle pe untul lui C şi îi vinde apoi lui B untul în schimbul pantofilor. El cumpără mai întâi untul nu pentru că i-ar satisface în mod direct vreo nevoie, ci pentru că îi facilitează achiziţionarea pantofilor. La fel Smith, deţinătorul unui plug, îşi va vinde plugul în schimbul unei mărfi (unt, de exemplu) pe care o poate diviza şi vinde mai uşor şi va schimba apoi părţi din cantitatea de unt pe ouă, pâine, haine etc. În ambele cazuri, superioritatea untului - motivul pentru care el beneficiază de o cerere suplimentară, în afară de aceea pentru consum - se explică prin vandabilitatea (marketability) sa mai mare. Dacă un bun este mai vandabil decât altul - adică dacă toţi vor fi încrezători că el poate fi vândut mai uşor - atunci pentru acel bun va exista o cerere mai mare pentru că va fi utilizat ca mijloc de schimb. El va fi instrumentul prin care cineva specializat într-o anumită producţie îşi va schimba bunurile pe cele ale altor producători specializaţi.

Dar aşa cum în natură avem o mare varietate de aptitudini şi resurse, tot aşa există şi o gradaţie în vandabilitatea bunurilor. Unele bunuri sunt mai cerute decât altele, unele sunt mai uşor divizibile în unităţi mai mici fără a-şi pierde din valoare, altele se păstrează mai uşor pe perioade lungi de timp, iar altele pot fi transportate fără dificultăţi pe distanţe mari. Toate aceste avantaje fac ca o marfă să fie mai vandabilă. Este limpede că în orice societate bunurile cele mai vandabile vor fi încet-încet selectate ca mijloace de schimb. Pe măsură ce această selecţie a mijloacelor avansează, cererea pentru ele creşte datorită acestei noi utilizări şi în acest fel ele devin şi mai vandabile. Rezultatul e o spirală auto-întreţinută: vandabilitatea mai mare duce la o mai largă utilizare ca mijloc de schimb care, la rândul ei, duce la o vandabilitate mai mare, etc. În cele din urmă, unul sau două bunuri vor fi în mod obişnuit utilizate ca mijloace universale - în aproape toate schimburile - şi acestea sunt numite bani.

De-a lungul istoriei, multe bunuri au fost utilizate ca mijloace de schimb: tutunul în Virginia colonială, zahărul în Indiile Occidentale, sarea în Abisinia, vitele în Grecia antică, cuiele în Scoţia, arama în Egiptul antic precum şi grânele, perlele, ceaiul, pieile de animale şi cârligele de undiţă. În decursul timpului, două mărfuri, aurul şi argintul, au ajuns la stadiul de bani prin libera concurenţă de pe piaţă şi au eliminat din acest rol celelalte bunuri. Ambele au o vandabilitate ieşită din comun, sunt intens cerute pentru fabricarea podoabelor şi excelează în privinţa tuturor celorlalte atribute necesare. În vremurile mai apropiate de noi, argintul, devenind relativ mai abundent decât aurul, a fost utilizat cu precădere în schimburile de valoare mai mică, pe când aurul se vădeşte mai potrivit pentru tranzacţiile de valoare mare. În orice caz, ceea ce contează e că, indiferent de motiv, piaţa liberă a socotit aurul şi argintul ca fiind cele mai potrivite pentru a juca rolul de bani.

Acest proces - dezvoltarea cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe o piaţă liberă - este singura modalitate prin care o monedă poate veni la existenţă. Nu se poate închipui nici o altă cale de generare a unei monede; o monedă nu se poate naşte nici prin decizia bruscă a unui grup de a o crea dintr-un material nefolositor, nici prin emiterea de către guvern a unui decret prin care anumite bucăţi de hârtie să fie numite „bani”. Şi aceasta pentru că cererea de monedă are încorporată în ea informaţiile despre preţurile exprimate în monedă din trecutul imediat; spre deosebire de bunurile de consum sau de producţie, ce pot fi utilizate direct, o monedă are nevoie de preţuri preexistente pe care să se întemeieze o cerere (de monedă). Dar singura posibilitate ca acest lucru să se întâmple este să pornim de la un bun util în condiţii de barter şi apoi să suprapunem cererea pentru acel bun în calitate de mijloc de schimb peste cererea anterioară ca bun direct utilizabil (de exemplu, în cazul aurului, cererea pentru fabricarea de podoabe). [1] Prin urmare orice guvern este neputincios când e vorba să creeze monedă pentru o economie; aceasta poate fi dezvoltată numai prin procesele dinamice ale unei pieţe libere.

Un adevăr esenţial despre bani se degajă acum cu claritate din discuţia noastră: banii sunt o marfă. Însuşirea acestei lecţii simple este una din cele mai importante sarcini pentru lumea de azi. Prea adesea s-a vorbit despre bani ca despre ceva care ar fi mai mult sau mai puţin decât o marfă. Banii nu sunt o unitate de calcul abstractă, separabilă de un bun concret; ei nu sunt un simplu simbol fără nici o valoare, bun doar pentru schimburi; nu sunt nici „o creanţă asupra societăţii” şi nici o garanţie pentru un nivel stabil al preţurilor. Ei sunt pur şi simplu o marfă. Banii diferă de alte mărfuri prin aceea că sunt ceruţi, în principal, în calitate de mijloc de schimb. Însă, cu acest unic amendament, ei sunt o marfă - şi, ca toate mărfurile, au un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de a-i cumpăra şi a-i deţine etc. Ca la orice marfă, „preţul” lor - exprimat în celelalte bunuri - este determinat prin interacţiunea ofertei totale de bani (sau a stocului) cu cererea totală a oamenilor de a-i cumpăra şi a-i deţine. (Oamenii „cumpără” bani vânzând bunuri şi servicii în schimbul lor, tot aşa cum „vând” bani atunci când cumpără bunuri şi servicii.)

4. Avantajele conferite de utilizarea banilor

Apariţia banilor a fost o mare binefacere pentru rasa umană. Fără bani – fără un mijloc universal de schimb - nu ar fi fost posibilă o specializare reală, nici un progres al economiei dincolo de nivelul primitiv, de supravieţuire. O dată cu apariţia banilor, toate problemele legate de indivizibilitate şi de „coincidenţa nevoilor”, ce afectau societatea ce tranzacţiona în barter, dispar. Acum Jones poate angaja muncitori pe care îi plăteşte cu… bani. Smith îşi poate vinde plugul la schimb cu unităţi de …bani. Moneda-marfă este divizibilă în părţi mici şi general acceptată în schimburi. În acest fel, toate bunurile şi serviciile se vând pe bani iar banii, la rândul lor, sunt folosiţi pentru a cumpăra alte bunuri şi servicii pe care oamenii le doresc. Datorită banilor, o complicată „structură a producţiei” se poate dezvolta, în care resursele naturale, munca şi bunurile de capital cooperează la avansarea producţiei în fiecare stadiu şi îşi primesc plăţile în bani.

Statornicirea monedei aduce cu sine şi un alt avantaj însemnat. Cum toate schimburile sunt făcute în bani, toate raporturile de schimb sunt exprimate în bani şi astfel oamenii pot acum să compare valoarea de piaţă a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun. Dacă un televizor se schimbă pe trei uncii de aur iar un automobil pe şaizeci de uncii de aur, atunci oricine vede că un automobil „valorează” pe piaţă douăzeci de televizoare. Aceste raporturi de schimb se numesc preţuri iar moneda-marfă serveşte ca numitor comun pentru toate preţurile. Numai şi numai prin formarea liberă a preţurilor în monedă pe piaţă devine posibilă dezvoltarea unei economii civilizate pentru că numai aceste preţuri permit oamenilor de afaceri să calculeze economic. Întreprinzătorii pot acum să aprecieze cât de bine satisfac cererile consumatorilor făcând o comparaţie între preţurile de vânzare ale produselor lor şi preţurile pe care trebuie să le plătească pentru factorii de producţie („costurile” lor). Cum toate aceste preţuri sunt exprimate în monedă, întreprinzătorul poate constata dacă obţine profituri sau suferă pierderi. Acest gen de calcule îi orientează pe întreprinzători, muncitori, proprietari de pământ în căutarea lor continuă de venituri băneşti pe piaţă. Numai în temeiul unor asemenea calcule pot fi alocate resursele către utilizările cele mai productive – pentru producerea acelor bunuri care satisfac cel mai bine cererea consumatorilor.

În multe manuale se afirmă că banii au mai multe funcţii: de mijloc de schimb, de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, de „rezervă a valorii”, etc. Totuşi, ar trebui să fie clar că toate aceste funcţii sunt simple corolare ale funcţiei principale: aceea de mijloc de schimb. Deoarece aurul este un mijloc de schimb universal, el este cel mai vandabil, poate fi tezaurizat pentru a servi ca mijloc de schimb atât în viitor cât şi în prezent şi toate preţurile sunt exprimate în aur. [2] Datorită faptului că aurul e o marfă care joacă rolul de intermediar pentru toate schimburile poate el să servească drept unitate de calcul pentru preţurile prezente şi pentru cele viitoare, anticipate. Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanţă decât în măsura în care servesc ca mijloc de schimb.

5. Unitatea bănească

După ce am văzut cum a luat naştere moneda şi ce face ea, ne putem întreba: cum sunt folosiţi banii-marfă? Mai precis, care este stocul (sau oferta) de bani din societate şi cum intră ei în schimburi?

Primul lucru care trebuie spus este că majoritatea bunurilor fizice tangibile sunt comercializate după greutate. Greutatea constituie elementul distinctiv al unui bun tangibil şi acesta este motivul pentru care tranzacţiile se fac în unităţi precum tona, pfundul, uncia, dramul, gramul etc. [3] Nici aurul nu face excepţie de la această regulă. Aurul, asemenea celorlalte mărfuri, va fi comercializat în unităţi de greutate.[4]

Este evident că dimensiunea unităţii alese pentru a servi în tranzacţii nu are nici o importanţă pentru economist. O ţară care utilizează sistemul metric poate prefera să socotească în grame; Anglia sau America pot să prefere dramul sau uncia. Toate unităţile de greutate sunt transformabile una în alta; un pfund este egal cu şaisprezece uncii; o uncie este egală cu 437,5 dramuri sau 28,35 de grame, etc.

Presupunând că aurul este ales ca monedă, mărimea unităţii din acest metal folosită în calcule este nesemnificativă pentru noi. Jones poate vinde o haină pe o uncie de aur în America sau pe 28,35 de grame în Franţa; ambele preţuri sunt identice.

Cele spuse până acum pot să pară atât de evidente încât nu merită osteneala de a zăbovi asupra lor; numai că de multe suferinţe ar fi fost ferită lumea dacă oamenii ar fi înţeles cum trebuie aceste adevăruri simple. Mai toată lumea, spre pildă, se gândeşte la bani ca la nişte unităţi abstracte, având şi ele un rost acolo, fiecare unitate ţinând exclusiv de o anumită ţară. Chiar şi pe timpul când ţările adoptaseră "etalonul aur", oamenii tot aşa gândeau. Moneda americană era " dolarul ", cea franceză, " francul ", cea germană, "marca " etc. Toate aceste monede erau, desigur, legate de aur dar, în acelaşi timp, erau considerate suverane şi independente şi, pornind de aici, era o treabă simplă pentru oricare dintre aceste ţări să "abandoneze etalonul aur". Totuşi, toate aceste nume nu erau altceva decât denumiri ale unor cantităţi de aur sau argint.

"Lira sterlină" britanică semnifica, la origine, o greutate de un pfund de argint. Dar despre dolar ce putem zice? Dolarul îşi are obârşia în denumirea dată în mod obişnuit în secolul al şaisprezecelea unei cantităţi de o uncie de argint bătută ca monedă de un conte din Boemia numit Schlick. Contele Schlick trăia în Valea lui Joachim sau, cum se spune în germană, Joachimsthal. Monezile bătute de conte şi-au câştigat o reputaţie atât de bună graţie uniformităţii şi fineţii lor încât au fost repede numite de toţi "talerii lui Joachim" şi, în cele din urmă, taleri. Numele de "dolar" a evoluat din "taler".

Pe o piaţă liberă, aşadar, diferitele nume pe care unităţile băneşti le pot avea sunt pur şi simplu definiţii ale unor unităţi de greutate. În vremea de dinainte de 1933, când ne aflam "în regimul etalonului aur", oamenilor le plăcea să spună că "preţul aurului" este "fixat la douăzeci de dolari pe uncia de aur". Dar acesta era un mod extrem de derutant şi de periculos de a înţelege banii noştri. În realitate, "dolarul" era numele dat prin definiţie unei douăzecimi dintr-o uncie de aur (aproximativ). Era prin urmare fals să se vorbească despre "ratele de schimb" ale monedei unei ţări în raport cu alta. "Lira sterlină" nu se "schimba", în realitate, cu cinci "dolari". [5] Dolarul reprezenta prin definiţie 1/20 dintr-o uncie de aur, iar lira sterlină era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr-o uncie de aur. E de la sine înţeles că asemenea rate de schimb şi acest talmeş-balmeş de denumiri semănau confuzie şi derută. Cum au luat ele naştere vom arăta mai târziu, în capitolul despre amestecul guvernamental în sfera banilor. Pe o piaţă liberă pură, aurul ar intra în schimburi de-a dreptul ca "grame", dramuri sau uncii, iar denumirile acestea aiuritoare de dolari, franci etc. ar fi de prisos. Din acest motiv, pe parcursul acestui capitol vom considera că banii intră în schimburi ca atare, ca grame sau uncii, fără alte denumiri.

Desigur, piaţa liberă va alege ca unitate bănească acea dimensiune a monedei-marfă pe care ea o va socoti cea mai potrivită. Dacă moneda ar fi platina, e probabil că ar fi tranzacţionată în fracţii de uncie; dacă ar fi fierul, calculele s-ar face în pfunzi sau tone. După cum se poate uşor observa, dimensiunea nu este deloc importantă pentru economist.

6. Formele monedei

Dacă mărimea sau denumirea unităţii monetare nu au nici o importanţă din punct de vedere economic, la fel stau lucrurile şi în privinţa formei sub care se prezintă metalul ales ca monedă. Cum moneda este o marfă, urmează logic că stocul total de metal, cât timp se află la dispoziţia omului, alcătuieşte stocul mondial de monedă. Este lipsită de importanţă forma pe care vreo parte a metalului o îmbracă la un moment dat. Dacă fierul joacă rolul de monedă, atunci tot fierul este monedă, fie că e sub formă de bare, bulgări sau încorporat în maşini specializate. [6] Aurul a fost tranzacţionat ca monedă sub formă brută (ca pepite), în saci (sub formă de praf aurifer) şi chiar ca bijuterii. Nu trebuie să ne surprindă faptul că aurul sau alte monede pot fi tranzacţionate într-o varietate de forme, deoarece trăsătura lor esenţială o constituie greutatea.

Nu este mai puţin adevărat, totuşi, că unele forme sunt adesea mai convenabile decât altele. În ultimele secole, aurul şi argintul au fost divizate în monezi metalice (coins) pentru tranzacţii cotidiene, de valoare mai mică, şi în lingouri, mai mari, pentru tranzacţiile mai importante. Alte cantităţi de aur sunt transformate în bijuterii şi alte podoabe. Dar orice fel de transformare dintr-o formă în alta costă timp, efort şi alte resurse. Practicarea acestei meserii va fi o întreprindere ca oricare alta, iar preţurile pentru acest serviciu se vor stabili în maniera obişnuită. Majoritatea semenilor noştri sunt de acord că este normal ca bijutierii să facă podoabe din aurul brut dar refuză să aplice acest principiu şi la producerea de monezi. Şi totuşi, pe o piaţă liberă, baterea de monedă este, la urma urmelor, o afacere ca oricare alta.

Mulţi socoteau, în vremurile etalonului aur, că monezile ar fi oarecum mai "deplin" bani decât "lingourile" de aur nebătute în monedă (bare, lingouri sau alte forme). E adevărat că monezile se vindeau cu un premiu faţă de lingouri, dar cauza nu stătea în vreo însuşire misterioasă a monezilor; premiul provenea din faptul că costă mai mult să fabrici monezi din lingouri decât să retopeşti monezile pentru a le transforma iar în lingouri. Din cauza acestei diferenţe monezile bătute erau mai apreciate pe piaţă.

7. Baterea de monedă pe cale privată

Ideea de a încredinţa baterea de monedă întreprinderii private pare atât de nelalocul ei azi încât ea merită o examinare atentă. Noi, oamenii moderni, ne-am obişnuit să socotim producţia de monedă drept un "atribut al suveranităţii statului". Totuşi, dacă ne gândim bine, nu suntem aserviţi nici unui "privilegiu regal" în acest domeniu şi, mai mult, concepţia americană afirmă că suveranitatea rezidă nu în guvern, ci în popor.

Cum ar funcţiona baterea de monedă în condiţii de libertate? În acelaşi fel, am spus noi, în care funcţionează orice altă afacere. Fiecare producător va furniza monezi de formele şi dimensiunile considerate a fi cele mai potrivite de către clienţi. Preţul acestor servicii va fi stabilit prin libera concurenţă de pe piaţă.

Obiecţia standard este că ar fi mult prea dificil să cântăreşti şi să verifici piesele de aur la fiecare tranzacţie. Dar ce îi împiedică pe proprietarii de monetării private să aplice o marcă monedei şi să-i garanteze astfel greutatea şi fineţea? Producătorii privaţi pot garanta calitatea unei monede cel puţin la fel de bine ca o monetărie guvernamentală. Acele piese de metal care sunt doar şlefuite dar nemarcate nu vor fi acceptate ca bani. Oamenii vor utiliza exclusiv monezile acelor producători care se bucură de cea mai bună reputaţie în virtutea calităţii produsului lor. Am văzut că exact în acest mod a ieşit în evidenţă dolarul – ca o monedă de argint demnă de încredere.

Adversarii libertăţii baterii de monedă pretind că frauda va face ravagii. Pe de altă parte, aceeaşi adversari ar încredinţa cu dragă inimă guvernului furnizarea monedei. Dar dacă există vreun domeniu în care să ne putem bizui pe guvern, atunci acela este, cu siguranţă, împiedicarea şi pedepsirea fraudei, iar producţia de monedă nu face excepţie. Se presupune îndeobşte că prevenirea şi pedepsirea fraudei, a furtului şi a altor delicte constituie adevărata raţiune de a fi a guvernului. Dar dacă guvernul nu-l poate prinde pe delincvent atunci când baterea de monedă este încredinţată întreprinderii private, ce speranţă mai e pentru o monedă demnă de încredere când onestitatea operatorilor privaţi este înlăturată şi se instaurează în loc un monopol guvernamental asupra monedei? Dacă nu ne putem bizui pe guvern să depisteze răufăcătorii ocazionali de pe o piaţă liberă, ce nădejde mai putem avea în el în momentul în care el însuşi se află în situaţia de a exercita un control total asupra ofertei de bani, fiindu-i la îndemână acum devalorizarea monedei prin reducerea cantităţii de metal, falsificarea ei sau alte procedee. Nu se va comporta el oare ca singurul răufăcător de pe piaţă sub totala acoperire a legii? Este cu siguranţă deplasat să spui că guvernul trebuie să naţionalizeze toate proprietăţile pentru a împiedica furtul de proprietate. Şi totuşi raţionamentul care stă în spatele abolirii baterii de monedă pe cale privată este identic.

Mai mult, toate activităţile moderne se bazează pe respectarea standardelor. O farmacie vinde o sticlă de medicament în greutate de opt uncii; un măcelar vinde un pfund de carne. Cumpărătorul se aşteaptă ca toate aceste standarde să fie respectate; şi chiar sunt. Şi să ne gândim la miile şi miile de produse industriale vitale, extrem de specializate, care trebuie să se conformeze unor standarde şi specificaţii extrem de pretenţioase. Cumpărătorul unui şurub de o jumătate de inch trebuie să primească un şurub de o jumătate de inch şi nu unul de 3/8 inch.

Şi, cu toate acestea, iată că firmele nu s-au prăbuşit. Puţini sunt cei ce propun ca guvernul să naţionalizeze industria maşinilor-unelte pe motiv că e de datoria sa să protejeze standardele împotriva fraudei. Economia de piaţă modernă este alcătuită dintr-un număr infinit de schimburi complexe, dependente în majoritatea lor de standarde precise de cantitate şi calitate. Iar frauda e minimă şi chiar acel minim, cel puţin teoretic, se cuvine a fi urmărit în justiţie. Nu altfel ar sta lucrurile dacă ar exista producţie de monedă pe cale privată. Putem fi siguri că clienţii unui proprietar de monetărie, ca şi concurenţii săi, ar fi mereu la pândă pentru a descoperi orice fraudă posibilă ce ar afecta greutatea sau fineţea monezilor sale. [7]

Campionii monopolului guvernamental asupra monedei au pretins că moneda ar fi diferită de toate celelalte mărfuri din cauză că "legea lui Gresham" demonstrează că "moneda proastă o alungă pe cea bună" din circulaţie. Prin urmare, nu ne putem bizui pe piaţa liberă pentru a furniza publicului o monedă bună. Dar acest argument are la bază o interpretare greşită a faimoasei legi a lui Gresham. Ceea ce spune de fapt legea e că "moneda artificial supraevaluată de guvern va scoate din circulaţie moneda artificial subevaluată". Să presupunem, de pildă, că există în circulaţie monezi de aur în greutate de o uncie fiecare. După câţiva ani de utilizare, să zicem că unele piese mai cântăresc doar 0,9 uncii. E evident că pe o piaţă liberă piesele uzate vor circula la o valoare de numai 90% din valoarea pieselor întregi, iar valoarea nominală a primelor ar trebui să fie repudiată. [8] La drept vorbind, tocmai monezile "proaste" vor fi alungate de pe piaţă. Dar să presupunem că guvernul decretează că lumea trebuie să considere piesele uzate ca fiind de o valoare egală cu cele noi, abia bătute, şi trebuie să le accepte, fără a face diferenţieri, la plata datoriilor. Ce a făcut de fapt guvernul prin acest act? A impus prin constrângere un control al preţului asupra "ratei de schimb" dintre cele două tipuri de monezi. Insistând ca paritatea anterioară să fie menţinută în vreme ce piesele uzate ar trebui să circule cu 10% reducere, el supraevaluează artificial monezile uzate şi le subevaluează pe cele noi. În consecinţă, toată lumea va pune în circulaţie piesele uzate şi le va tezauriza sau exporta pe cele noi. Se vede de aici că "moneda proastă alungă moneda bună" nu pe o piaţă liberă, ci ca rezultat direct al intervenţiei guvernamentale pe piaţă.

În ciuda hărţuielilor neîncetate din partea guvernelor, a "asigurării" de condiţii cât mai precare, monezile private au înflorit de multe ori în istorie. Ca ilustrare elocventă a legii virtuale că toate inovaţiile vin de la persoanele libere şi nu de la stat, primele monezi au fost bătute de persoane private şi de bijutieri. De fapt, atunci când guvernul a început să monopolizeze baterea de monedă, piesele regale purtau mărcile bancherilor privaţi, în care publicul avea, se pare, mult mai multă încredere decât în guvern. Piese de aur fabricate pe cale privată circulau încă în California nu mai departe de 1848. [9]

8. Oferta "optimă" de monedă

E timpul potrivit acum pentru a ne pune următoarea întrebare: care este masa monetară din societate şi cum este ea utilizată? În particular, ce se poate răspunde la veşnic recurenta întrebare: de câţi bani "avem nevoie"? Se impune ca oferta de monedă să fie reglată în conformitate cu vreun "criteriu" sau poate fi lăsată pe seama pieţei libere?

În primul rând, stocul total sau oferta de bani din societate la orice moment în timp este dat(ă) de greutatea totală a cantităţii de marfă ce joacă rolul de monedă. Pentru moment, să presupunem că doar un singur bun este consacrat de piaţa liberă ca monedă. Să mai presupunem că aurul este acel bun (deşi la fel de bine am fi putut lua argintul sau chiar fierul; ţine de piaţă, nu de noi, să decidă care e cea mai aptă marfă pentru a servi de monedă). Cum moneda e aurul, oferta totală de monedă e dată de cantitatea totală de aur existentă în societate. Forma aurului nu contează - în afară de cazul în care costul schimbării formei prin anumite procedee este mai mare decât prin altele (de pildă, baterea monezilor e mai costisitoare decât topirea lor). În acest caz, una dintre forme va fi aleasă de piaţă ca monedă de calcul, iar celelalte vor avea un premiu sau un discount în raport cu costurile lor relative pe piaţă.

Modificările stocului total de monedă vor fi determinate de aceleaşi cauze ca şi modificările stocului celorlalte bunuri. Creşterile vor proveni dintr-o producţie mai mare a minelor; scăderile, din consumarea metalului prin uzare, utilizare industrială etc. Cum piaţa va alege ca monedă o marfă durabilă, şi cum moneda nu se epuizează în ritmul celorlalte mărfuri - ci e utilizată ca mijloc de schimb – proporţia producţiei anuale în stocul de monedă va tinde să fie foarte mică. Prin urmare, modificările stocului total de aur vor fi, în general, foarte lente.

Care "ar trebui" să fie oferta de monedă? Au fost avansate tot felul de criterii: că banii ar trebui să varieze o dată cu populaţia, cu "volumul comerţului", cu "cantitatea de bunuri produse", pentru a se asigura un "nivel al preţurilor" constant etc. Puţini sunt cei ce au propus ca decizia să fie lăsată în seama pieţei. Dar moneda se deosebeşte de alte bunuri într-un punct esenţial. Şi sesizarea acestei deosebiri ne oferă cheia pentru înţelegerea chestiunilor monetare. Atunci când oferta oricărui alt bun creşte, această creştere conferă un beneficiu societăţii; ea constituie un prilej de satisfacţie pentru toţi. Mai multe bunuri de consum înseamnă un nivel de trai mai bun pentru oameni; mai multe bunuri de capital echivalează cu menţinerea sau îmbunătăţirea nivelului de trai în viitor. Descoperirea unor pământuri mai fertile sau a unor resurse naturale mai abundente dau, de asemenea, posibilitatea de a îmbunătăţi nivelul de trai, acum şi în viitor. Dar cum stau lucrurile cu banii? Este tot aşa de avantajoasă pentru comunitate o sporire a masei monetare?

Bunurile de consum sunt epuizate de consumatori; bunurile de capital şi resursele naturale sunt epuizate în procesele de producere a bunurilor de consum. Dar banii nu se consumă; funcţia lor este aceea de a acţiona ca mijloc de schimb – pentru a permite bunurilor şi serviciilor să circule mai rapid de la o persoană la alta. Toate aceste schimburi sunt exprimate în preţuri băneşti. Astfel, dacă un televizor se schimbă pe trei uncii de aur, spunem că "preţul" televizorului este de trei uncii. În orice moment, toate bunurile din economie se vor schimba în anumite raporturi cu aurul, raporturi numite şi preţuri. Aşa cum am mai spus, banii, sau aurul, reprezintă numitorul comun pentru toate preţurile. Dar cum e cu banii înşişi? Au ei un "preţ"? De vreme ce un preţ e pur şi simplu un raport de schimb, e clar că şi ei au un preţ. Dar, în acest caz, "preţul banilor" este dat de şirul nenumăratelor raporturi de schimb dintre aur şi toată gama de bunuri de pe piaţă.

Astfel, să presupunem că un televizor costă trei uncii de aur, un autoturism, şaizeci de uncii, o pâine, 1/100 dintr-o uncie, iar o oră de servicii juridice la domnul Jones, o uncie. "Preţul banilor" o să fie dat de şirul de schimburi ce pot fi efectuate cu aurul. O uncie va "valora" fie 1/3 dintr-un televizor, fie 1/60 dintr-un automobil, fie 100 de pâini, fie o oră de consultanţă juridică la Jones. Şi tot aşa pentru celelalte bunuri. Preţul banilor, prin urmare, este "puterea de cumpărare" a unităţii monetare – în cazul nostru, a unei uncii de aur. El ne spune cât se poate achiziţiona cu o uncie într-un schimb, întocmai cum preţul în bani al unui televizor ne spune câţi bani poate procura un televizor într-un schimb.

Ce determină preţul banilor? Aceleaşi forţe care determină toate preţurile de pe piaţă – acea venerabilă dar mereu adevărată lege: "cererea şi oferta". Ştim cu toţii că dacă oferta de ouă creşte, preţul lor va tinde să scadă; dacă cererea pentru ouă a cumpărătorilor creşte, preţul va tinde să crească. Toate acestea sunt valabile şi pentru bani. O sporire a ofertei de bani va tinde să le scadă "preţul"; o creştere a cererii de bani îl va mări. Dar ce e aceea cerere de bani? În cazul ouălor, ştim ce înseamnă "cerere"; este suma de bani pe care consumatorii sunt dispuşi să o cheltuiască pe ouă plus ouăle reţinute şi nevândute de ofertanţi. În mod similar, în cazul banilor "cerere" înseamnă feluritele bunuri oferite în schimbul banilor plus banii reţinuţi ca numerar şi necheltuiţi într-o anumită perioadă de timp. În ambele cazuri, "oferta" este dată de stocul total al bunului aflat pe piaţă.

Ce se întâmplă, atunci, dacă oferta de aur sporeşte, cererea de bani rămânând constantă? "Preţul banilor" scade, adică puterea de cumpărare a unităţii monetare va scădea în raport cu fiecare bun din şir. O uncie de aur nu se va mai schimba acum pe 100 de pâini, 1/3 dintr-un televizor, etc., ci pe mai puţin. Dimpotrivă, dacă oferta de aur scade, puterea de cumpărare a unciei creşte.

Care este efectul unei modificări a ofertei de monedă? Urmând exemplul lui David Hume, unul din primii economişti, putem să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă peste noapte vreo zână bună s-ar strecura în buzunare, în portofele şi în casele de bani ale băncilor şi ar dubla oferta noastră de monedă? În cazul nostru, ea a dublat miraculos oferta de aur. Suntem noi acum de două ori mai bogaţi? Evident că nu. Abundenţa bunurilor ne face bogaţi şi ceea ce limitează acea abundenţă este raritatea resurselor: pământ, forţă de muncă şi capital. Înmulţirea pieselor de aur nu va scoate la iveală aceste resurse. Putem să ne simţim pe moment de două ori mai bogaţi, dar e limpede că n-am făcut altceva decât să diluăm oferta de monedă. Pe măsură ce lumea se grăbeşte să-şi cheltuiască avuţia de curând descoperită, preţurile, în mare se vor dubla – sau, cel puţin, vor creşte până când cererea va fi satisfăcută şi banii nu mai licitează reciproc pentru bunurile existente.

În acest mod vedem că deşi o creştere a ofertei de monedă, la fel cu creşterea ofertei oricărui alt bun, duce la scăderea preţului, modificarea aceasta nu conferă – spre deosebire de celelalte bunuri - un beneficiu social. Comunitatea în întregul ei nu a devenit mai bogată. Dacă bunuri de consum sau de capital nou produse contribuie la ridicarea nivelului de trai, banii noi măresc doar preţurile – altfel spus, îşi diluează propria putere de cumpărare. Explicaţia acestei nedumeriri stă în faptul că moneda este utilă numai datorită valorii sale de schimb. Celelalte bunuri au diverse utilităţi "reale", astfel încât printr-o sporire a ofertei lor se satisfac mai multe nevoi ale consumatorilor. Banii sunt utili numai pentru schimburile viitoare; utilitatea lor stă în valoarea lor de schimb sau "puterea lor de cumpărare". Legea noastră – că o creştere a cantităţii de bani nu conferă nici un avantaj societăţii - provine din utilitatea exclusivă a monedei ca mijloc de schimb.

O sporire a ofertei de monedă, prin urmare, nu face decât să dilueze eficacitatea fiecărei uncii de aur în parte; pe de altă parte, o scădere a ofertei de monedă sporeşte puterea fiecărei uncii de a-şi juca rolul. Am ajuns la concluzia uimitoare că nu are nici o importanţă cât de mare sau de mică este cantitatea de monedă. Orice ofertă va fi la fel de bună ca oricare alta. Piaţa liberă va face în mod natural ajustarea prin schimbarea puterii de cumpărare sau a eficacităţii fiecărei unităţi de aur în parte. E de prisos să intervii pe piaţă pentru a modifica oferta de bani pe care ea o determină.

În acest moment, adeptul planificării monetare ar putea obiecta: "Foarte bine, admiţând că n-are nici un sens să măreşti masa monetară, nu e producţia de aur o risipă de resurse? N-ar trebui ca guvernul să menţină masa monetară constantă şi să împiedice extracţia suplimentară?" Acest argument ar putea să pară plauzibil celor care n-au de făcut nici o obiecţie de principiu la amestecul guvernului în economie, deşi el nu-l va convinge pe apărătorul hotărât al libertăţii. Numai că obiecţia făcută trece cu vederea un element important: aurul nu e doar monedă, ci, de asemenea, inevitabil, bun. O ofertă de monedă mai mare poate să nu confere nici un beneficiu monetar, dar conferă, cu siguranţă, un beneficiu nonmonetar – adică sporeşte neîndoielnic cantitatea de aur folosită în consum (podoabe, lucrări dentare ş.a.m.d.) sau în producţie (utilizări industriale). Extracţia aurului, prin urmare, nu este câtuşi de puţin o risipă.

Conchidem, în consecinţă, că fixarea ofertei de monedă este, ca şi în cazul celorlalte bunuri, cel mai potrivit să fie lăsată la latitudinea persoanelor de pe o piaţă liberă. Pe lângă avantajele generale, economice şi morale, ale libertăţii faţă de constrângere, nici o cantitate de bani dictată de guvern nu va face ceva în plus iar piaţa liberă va fixa producţia de aur în conformitate cu capacitatea ei relativă de a satisface nevoile consumatorilor în comparaţie cu toate celelalte bunuri productive. [10]

9. Problema "tezaurizării"

Criticul libertăţii monetare nu este, totuşi, aşa de uşor de redus la tăcere. Mai rămâne de rezolvat, în special, străvechea sperietoare a "tezaurizării". Se evocă cu patos tabloul avarului bătrân şi egoist care, fie în mod iraţional, fie din motive nu prea curate, îngrămădeşte aur peste aur în pivniţă sau în comoara sa secretă – gâtuind prin acest act fluxul circulaţiei şi al comerţului, provocând crize şi alte probleme. Oare este tezaurizarea cu adevărat o ameninţare?

În primul rând, tot ceea ce s-a întâmplat nu e decât o creştere a cererii de bani a avarului. Drept rezultat, preţurile bunurilor vor scădea, iar puterea de cumpărare a unciei de aur va creşte. Societatea nu a pierdut nimic; ea merge mai departe cu o ofertă activă mai mică, formată din uncii de aur mai "puternice".

Chiar în formularea cea mai pesimistã a problemei, prin urmare, nimic rău nu s-a întâmplat şi libertatea monetară nu creează nici o dificultate. Dar problema nu se reduce la aceasta. Pentru că nu e nimic iraţional în dorinţa oamenilor de a avea mai mulţi sau mai puţini bani în deţinerile lor de monedă.

Dar să studiem acum mai în detaliu deţinerile de monedă. De ce păstrează, la urma urmelor, oamenii bani? Să presupunem că fiecare dintre noi ar fi capabil să previzioneze ce se va întâmpla în viitor cu o precizie absolută. În acest caz, nimeni nu ar mai avea nevoie să păstreze bani la îndemână. Toţi ar şti exact cât vor cheltui şi de cât venit vor dispune în fiecare moment viitor. Nu e nevoie ca ei să păstreze vreo sumă de bani la dispoziţie, ci îşi vor da cu împrumut aurul în aşa fel încât plăţile să le parvină în sumele dorite chiar în zilele în care îşi fac cheltuielile. Dar, bineînţeles, lumea în care trăim e, în mod necesar, una a incertitudinii. Oamenii nu cunosc cu precizie ce li se va întâmpla sau care vor fi veniturile sau costurile lor în viitor. Cu cât sunt mai nesiguri şi mai temători, cu atât vor fi mai mari deţinerile de monedă pe care vor dori să le aibă la îndemână; cu cât vor fi mai siguri, cu atât mai puţini bani lichizi vor păstra la îndemână. Un alt motiv pentru a păstra bani ţine tot de lumea reală a incertitudinii. Dacă oamenii se aşteaptă ca preţul banilor să scadă în viitorul apropiat, ei îşi vor cheltui banii acum, când ei sunt mai valoroşi, efectuând astfel o "detezaurizare" şi reducându-şi cererea de bani. Dimpotrivă, dacă se aşteaptă ca preţul banilor să crească, vor aştepta un moment ulterior pentru a-şi cheltui banii, atunci când ei vor fi mai valoroşi şi astfel cererea lor de bani gheaţă va creşte. Cererile oamenilor de a deţine monedă, prin urmare, cresc şi scad din motive bine întemeiate.

Economiştii se înşeală dacă socotesc că e ceva în neregulă atunci când banii nu se află într-o "circulaţie" activă, continuă. Banii sunt utili numai datorită valorii lor de schimb, nimic de zis, dar ei nu sunt utili numai în momentul schimbului. Acest adevăr fundamental a fost adesea scăpat din vedere. Banii sunt tot atât de folositori când stau "inactivi" în deţinerea de monedă a cuiva, chiar şi în "tezaurul" unui avar. [11] Şi asta pentru că acei bani sunt păstraţi acum în aşteptarea unei posibile tranzacţii în viitor – ei furnizează proprietarului lor, chiar în momentul de faţă, valorosul serviciu de a-i permite să facă schimburi în orice moment - prezent sau viitor - dorit de el.

Ar trebui să ne amintim mereu că întregul stoc de aur trebuie să fie cu necesitate în proprietatea cuiva şi că, prin urmare, tot aurul trebuie să se afle în deţinerile de monedă ale oamenilor. Dacă sunt 3.000 de tone de aur în societate, toate cele trei mii de tone trebuie să fie în posesia unor persoane concrete, şi păstrate, în orice moment, în deţinerile de monedă ale acestor persoane concrete. Suma totală a deţinerilor de monedă este întotdeauna identică cu oferta totală de monedă din societate. Ca o ironie, vedem acum că, de n-ar fi fost incertitudinea specifică lumii reale, nu s-ar fi putut ivi nici un sistem monetar! Într-o lume caracterizată prin certitudine, nimeni nu ar fi dispus să deţină bani lichizi, astfel că cererea de bani din societate ar scădea la infinit, preţurile ar atinge cifre astronomice, şi orice sistem monetar s-ar prăbuşi. În loc ca existenţa deţinerilor de monedă să fie un factor supărător şi îngrijorător, ce împiedică dezvoltarea economiei monetare, ele sunt absolut necesare oricărei economii monetare.

Mai mult decât atât, este eronat să spunem că moneda "circulă". Ca toate metaforele împrumutate din ştiinţele naturale, ea dă impresia unui fel de proces mecanic, independent de voinţa omului, care se mişcă cu o anumită viteză a fluxului sau "viteză de circulaţie". În realitate, banii nu "circulă"; ei sunt, din timp în timp, transferaţi din deţinerile de monedă ale unei persoane în cele ale alteia. Existenţa monedei depinde, repetăm, de disponibilitatea oamenilor de a avea deţineri de monedă.

La începutul acestei secţiuni am văzut că "tezaurizarea" nu cauzează nici o pierdere pentru societate. Acum vom vedea că variaţiile în preţul banilor generate de modificările cererii de bani produc un beneficiu social pozitiv – la fel de pozitiv ca acela conferit de sporirea ofertei de bunuri şi servicii. Am văzut că suma deţinerilor de monedă din societate este egală şi identică cu oferta totală de monedă. Să presupunem că oferta de monedă rămâne constantă, să zicem la trei mii de tone. Să presupunem acum că, oricare ar fi motivul, - poate o teamă mai mare pentru viitor - cererea oamenilor pentru a deţine monedă creşte. În mod sigur, e un beneficiu social pozitiv să satisfaci această cerere. Dar cum poate fi ea satisfăcută când suma totală de bani trebuie să rămână neschimbată? Pur şi simplu astfel: dacă oamenii acordă o valoare mai mare deţinerilor de monedă, cererea de bani creşte şi preţurile scad. În consecinţă, aceeaşi sumă totală de deţineri de monedă conferă acum o deţinere "reală" mai mare, altfel spus, ea este mai mare în raport cu preţurile bunurilor – cu activitatea pe care banii o au de executat. Pe scurt, deţinerile efective ale comunităţii au crescut. Dimpotrivă, o scădere a cererii de monedă va cauza o creştere a cheltuielilor şi preţuri mai mari. Dorinţa comunităţii de a avea deţineri efective de monedă mai mici va fi satisfăcută impunând sumei totale date să facă mai multă treabă.

Prin urmare, în timp ce o schimbare a preţului banilor generată de variaţii ale ofertei de monedă alterează doar eficacitatea unităţii monetare şi nu conferă nici un beneficiu social, o scădere sau o creştere cauzate de o modificare a cererii de a deţine monedă conferă în mod real un beneficiu social - pentru că ele satisfac o dorinţă a comunităţii pentru un raport mai mic sau mai mare al deţinerilor de monedă faţă de activitatea efectuată de banii lichizi. Pe de altă parte, o ofertă sporită de bani va lăsa nesatisfăcută cererea comunităţii de a avea o sumă totală de bani mai eficace ( în ceea ce priveşte puterea de cumpărare).

Oamenii vor spune aproape întotdeauna, dacă sunt întrebaţi, că doresc cât mai mulţi bani! Numai că ceea ce doresc ei de fapt nu sunt mai multe unităţi monetare – mai multe uncii de aur sau "dolari"- ci unităţi mai eficace, adică accesul mai facil la bunurile şi serviciile cumpărate cu ajutorul banilor. Am văzut că societatea nu-şi poate satisface cererea de a avea mai mulţi bani printr-o sporire a ofertei – dat fiind că o ofertă sporită doar va dilua eficacitatea fiecărei uncii, şi deci banii nu vor fi în mod real mai abundenţi decât înainte. Nivelul de trai al oamenilor (cu excepţia nevoilor satisfăcute prin utilizarea nonmonetară a aurului) nu se poate ridica prin sporirea extracţiei de aur. Dacă oamenii doresc uncii de aur mai eficace în deţinerile lor de monedă, le pot obţine numai printr-o scădere a preţurilor şi o sporire a eficacităţii fiecărei uncii.

10. Să stabilizăm nivelul preţurilor?

Unii teoreticieni pretind că un sistem monetar liber ar fi ineficient, din cauză că nu ar stabiliza "nivelul preţurilor" sau, altfel spus, preţul unităţii monetare. Moneda, afirmă ei, ar trebui să fie un etalon fix, care nu se modifică niciodată. Prin urmare, valoarea sau puterea ei de cumpărare ar trebui să fie stabilizată. Cum preţul monedei, în mod firesc, va fluctua pe o piaţă liberă, libertatea trebuie înlocuită printr-un management guvernamental având drept scop asigurarea stabilităţii. [12] Stabilitatea ar face dreptate, spre exemplu, şi debitorilor şi creditorilor, care vor fi siguri că vor primi înapoi dolari sau uncii de aur cu aceeaşi putere de cumpărare ca şi cele date cu împrumut.

Totuşi, dacă debitorii şi creditorii doresc să se protejeze de variaţiile viitoare ale puterii de cumpărare, ei pot face aceasta uşor pe o piaţă liberă. La încheierea contractelor, ei se pot pune de acord ca rambursarea să se facă printr-o anumită sumă de bani corectată cu un anumit indice, convenit de ambele părţi, care să reflecte modificarea valorii monedei. Adepţii stabilizării susţin de mult asemenea măsuri dar, lucru curios, tocmai acei debitori şi creditori presupuşi a beneficia cel mai mult de pe urma stabilităţii rareori au profitat de oportunitate. Trebuie ca guvernul, în acest caz, să impună anumite "beneficii" unor oameni care le-au respins deja în mod voluntar? Aparent, oamenii de afaceri preferă să mizeze, în această lume a incertitudinii iremediabile, pe priceperea lor în a anticipa starea viitoare a pieţei. La urma urmelor, preţul monedei nu diferă în nici o privinţă de celelalte preţuri formate liber pe piaţă. Ele se pot schimba ca răspuns la modificările survenite în cererea indivizilor; de ce nu şi preţul monedei?

Stabilizarea artificială ar distorsiona şi obstrucţiona, de fapt, în mod serios mecanismul de funcţionare al pieţei libere. Aşa cum am arătat, oamenii ar fi în mod inevitabil frustraţi în dorinţele lor de a-şi modifica deţinerile reale de monedă; n-ar mai exista nici o posibilitate de a modifica deţinerile de monedă în raport cu preţurile. Mai mult, nivelurile de trai mai bune pentru populaţie sunt roade ale investiţiilor de capital. Productivitatea mai mare tinde să micşoreze preţurile (şi costurile) şi prin aceasta distribuie fructele liberei întreprinderi întregii comunităţi, ridicând nivelul de trai al tuturor consumatorilor. Susţinerea forţată a nivelului preţurilor împiedică această răspândire a nivelurilor mai bune de trai.

Pe scurt, banii nu sunt o "unitate fixă de măsură". Ei sunt o marfă ce serveşte ca mijlocitor al schimburilor. Flexibilitatea valorii sale ca răspuns la cererile consumatorilor este la fel de benefică şi la fel de importantă ca orice altă variaţie a preţurilor formate liber pe piaţă.

11. Monede coexistente

Până acum am obţinut următorul tablou al monedei într-o economie de piaţă pură: aurul sau argintul ajung să fie folosite ca mijloace de schimb; aurul, bătut ca monedă metalică de firme private concurenţiale, circulă după greutate; preţurile fluctuează liber pe piaţă ca răspuns la cererile consumatorilor şi la ofertele de resurse productive. Libertatea preţurilor implică în mod necesar variaţia nestânjenită a puterii de cumpărare a unităţii monetare; ar fi imposibil să foloseşti forţa şi să intervii în variaţiile valorii banilor fără să paralizezi în acelaşi timp libertatea preţurilor tuturor bunurilor. Economia liberă ce rezultă din acest tablou nu va fi haotică. Dimpotrivă, ea s-ar mişca rapid şi eficient pentru a satisface nevoile consumatorilor. Piaţa monetară poate fi şi ea liberă.

Până acum, noi am simplificat problema considerând că numai un singur metal îndeplineşte rolul de monedă – în exemplul nostru, aurul. Să presupunem că două sau mai multe monede continuă să circule pe piaţa mondială – spre exemplu, aurul şi argintul. Se poate ca aurul să fie monedă într-o anumită zonă iar argintul în alta, sau ambele pot circula în cadrul aceleiaşi zone. Aurul, de exemplu, fiind de o valoare mult mai mare decât argintul pe piaţă, poate fi folosit pentru tranzacţii mai importante iar argintul pentru cele mai mici. Nu va genera existenţa a două monede un haos de nesuportat? Nu va trebui ca guvernul să intervină şi să impună un curs de schimb fix între cele două ("bimetalism") sau să găsească un mod oarecare de a demonetiza unul din cele două metale (să impună un "etalon unic")?

Se prea poate ca, dacă se dă frâu liber pieţei, ea să impună în cele din urmă un singur metal ca monedă. Dar, în secolele din urmă, argintul s-a menţinut cu încăpăţânare ca un rival serios al aurului. Nu este necesar, totuşi, ca guvernul să intervină şi să salveze piaţa de propria ei nebunie de a păstra două monede. Argintul a rămas în circulaţie numai şi numai pentru că este util (ca monedă divizionară, de exemplu). Argintul şi aurul pot circula cu uşurinţă împreună şi chiar aşa s-a întâmplat în trecut. Cererile şi ofertele relative ale celor două metale vor determina cursul de schimb dintre ele; şi acest curs, ca orice alt preţ, va fluctua continuu ca răspuns la aceste forţe în mişcare. La un moment dat, de pildă, unciile de argint şi cele de aur se pot schimba într-un raport de 16:1, la alt moment de 15:1, etc. Care dintre cele două metale va servi ca unitate de calcul depinde de circumstanţele concrete ale pieţei. Dacă aurul va fi moneda de calcul, atunci majoritatea tranzacţiilor vor fi efectuate în uncii de aur, iar unciile de argint se vor schimba la un preţ ce fluctuează liber în raport cu aurul.

Ar trebui să fie limpede că cursul de schimb şi puterile de cumpărare ale unităţilor din cele două metale vor tinde întotdeauna să fie proporţionale. Dacă preţurile bunurilor sunt de cincisprezece ori mai mari în argint decât în aur, atunci rata de schimb va tinde să se stabilească la 15:1. Dacă nu, va fi profitabil să schimbi o monedă în alta până ce paritatea va fi atinsă. Astfel, dacă preţurile cotate în argint sunt de cincisprezece ori mai mari decât cele cotate în aur iar cursul argint/aur este de 20:1, oamenii se vor precipita să-şi vândă bunurile pe aur, să cumpere argint şi apoi să cumpere din nou bunurile cu argintul, obţinând un câştig frumos din această operaţie. Acest proces va restabili rapid "paritatea puterilor de cumpărare" ale cursului de schimb; pe măsură ce aurul se ieftineşte faţă de argint, preţurile în argint ale bunurilor vor urca, iar preţurile în aur ale aceloraşi bunuri vor coborî.

Piaţa liberă, pe scurt, constituie în cel mai înalt grad o ordine, nu numai când moneda e lăsată liberă, ci chiar şi atunci când sunt mai multe monede în circulaţie.

Ce fel de "etalon" ne va furniza un sistem al libertăţii monetare? Important este ca etalonul să nu fie impus prin decret guvernamental. Lăsată liberă, piaţa poate alege ca unică monedă aurul ("etalonul aur"), argintul ("etalonul argint") sau, poate cel mai probabil, ambele metale la cursuri de schimb ce fluctuează liber ("etaloane paralele"). [13]

12. Depozitele de bani

Să presupunem, deci, că piaţa liberă a ales ca monedă aurul (lăsând din nou la o parte argintul pentru a nu complica raţionamentul). Chiar şi când se prezintă sub formă de piese de dimensiuni convenabile, aurul este adesea împovărător şi dificil de transportat şi utilizat direct în schimburi. Pentru tranzacţii de valoare mai mare, este incomod şi scump să transporţi mai multe sute de pfunzi de aur. Dar piaţa liberă, mereu gata să satisfacă nevoile societăţii, vine în ajutor. Aurul trebuie, mai întâi, să fie stocat undeva şi, aşa cum specializarea este cea mai eficientă în alte ramuri de activitate, ea va fi cea mai eficientă şi în activitatea de depozitare. Prin urmare, anumite firme vor avea succes pe piaţă în furnizarea de servicii de depozitare. Unele dintre acestea vor deveni depozite de aur – şi se vor ocupa cu stocarea şi depozitarea aurului pentru miile de proprietari. Aşa cum e cazul cu toate depozitele, dreptul proprietarului asupra bunurilor aflate în stoc este garantat printr-o chitanţă de depozit pe care acesta o primeşte în schimb pentru depunerea în stoc a bunurilor. Chitanţa dă dreptul proprietarului de a-şi cere înapoi bunurile în orice moment doreşte. Acest gen de firme depozitare va câştiga un profit ca orice alt depozit – adică percepând un preţ pentru serviciile de depozitare oferite.

Există toate motivele să credem că depozitele de aur sau de bani vor înflori pe piaţa liberă tot aşa cum vor prospera şi celelalte firme de depozit. De fapt, depozitarea joacă un rol chiar mai important în cazul banilor. Şi asta pentru că toate celelalte bunuri merg la consum şi trebuie să părăsească astfel depozitul după un timp pentru a fi epuizate în producţie sau consum. Banii, însă, aşa cum am văzut, nu sunt, în general, "epuizaţi" în sens fizic; dimpotrivă, ei sunt utili pentru că pot fi schimbaţi pe alte bunuri sau pot sta în deţinerile de monedă, în aşteptarea unor asemenea schimburi în viitor. Mai simplu spus, banii nu sunt atât "consumaţi" cât pur şi simplu transferaţi de la o persoană la alta.

Dată fiind această situaţie specială a banilor, dorinţa de comoditate va face ca transferul chitanţelor să ia locul transferului de aur propriu-zis. Să presupunem, de exemplu, că Smith şi Jones îşi stochează amândoi aurul la acelaşi depozit. Jones îi vinde lui Smith un automobil pentru o sută de uncii de aur. Ei ar putea încheia tranzacţia apelând la acest proces anevoios: Smith dă înapoi chitanţa şi îşi primeşte aurul, aurul este transportat apoi la Jones, iar Jones face cale-ntoarsă pentru a depune iarăşi aurul în depozit. Dar ei vor alege fără îndoială o cale mult mai convenabilă: Smith îi dă pur şi simplu lui Jones o chitanţă de depozit în sumă de o sută de uncii de aur.

În acest fel, chitanţele de depozit pentru bani ajung din ce în ce mai mult să fie folosite ca substitute monetare. Tot mai puţine tranzacţii se vor încheia prin participarea aurului fizic; în tot mai multe cazuri, în locul lui vor fi utilizate titluri asupra aurului. Pe măsură ce piaţa se dezvoltă, trei limite vor sta în calea acestui proces de substituire. Prima este dată de măsura în care oamenii fac apel la aceste depozite de monedă – numite bănci - în loc să utilizeze banii gheaţă. Bineînţeles, dacă lui Jones, dintr-un motiv oarecare, nu-i place să intre în relaţie cu o bancă, Smith va fi nevoit să transporte aurul propriu zis. A doua limită este dată de mărimea clientelei fiecărei bănci. Cu alte cuvinte, cu cât au loc mai multe tranzacţii între clienţi ai unor bănci diferite, cu atât va trebui transportat mai mult aur. Cu cât sunt mai numeroase schimburile făcute între clienţii aceleiaşi bănci, cu atât va fi mai mică trebuinţa de a transporta aurul. Dacă Jones şi Smith ar fi clienţi ai unor depozite diferite, banca lui Smith (sau Smith însuşi) va trebui să transporte aurul la banca lui Jones. În al treilea rând, clientela trebuie să aibă încredere în onestitatea băncilor lor. Dacă ei află dintr-o dată, spre exemplu, că oficialii băncii au avut un trecut pătat, banca va ieşi probabil din afaceri în scurt timp. În această privinţă, toate depozitele – şi toate întreprinderile construite pe bunăvoinţa clienţilor - sunt la fel.

Pe măsură ce băncile se înmulţesc şi încrederea în ele sporeşte, clienţii pot găsi că e mai avantajos ca în multe cazuri să renunţe la utilizarea chitanţelor ca titluri de proprietate – aceste chitanţe purtând denumirea de bancnote - şi în locul lor să prefere ca titluri asupra aurului conturile scripturale la vedere. În limbajul specializat din domeniul monetar, acestea au fost numite depozite bancare. În loc să transfere chitanţe de hârtie, clientul are un drept scriptural la bancă; el îşi efectuează acum schimburile scriind către firma depozitară un ordin de a transfera o parte din suma din cont unei alte persoane. Astfel, în exemplul nostru, Smith va da ordin băncii să transfere dreptul său scriptural asupra celor o sută de uncii de aur lui Jones. Acest ordin scris se cheamă cec.

Ar trebui să fie limpede că, din punct de vedere economic, nu există nici o deosebire între bancnotă şi depozitul bancar. Amândouă sunt titluri de proprietate asupra aurului depozitat; ambele sunt transferate în mod similar ca substitute monetare şi utilizarea amândurora se află sub imperiul aceloraşi trei limite. Clientul poate să aleagă, după cum găseşte că e mai convenabil, dacă să-şi păstreze drepturile sub formă de note sau sub formă de depozite. [14]

Dar ce s-a întâmplat cu oferta de monedă ca urmare a tuturor acestor operaţii? Dacă notele de hârtie sau depozitele bancare sunt utilizate ca "substitute monetare", înseamnă aceasta că oferta efectivă de monedă din economie a crescut chiar dacă stocul de aur a rămas acelaşi? Bineînţeles că nu. Şi asta deoarece substitutele monetare sunt doar chitanţe de depozit pentru aurul efectiv depus. Dacă Jones depozitează o sută de uncii de aur la o firmă depozitară şi primeşte în schimb o chitanţă, această chitanţă poate fi folosită pe piaţă ca bani, dar exclusiv ca un simbol mai uşor de mânuit, nu ca un adaos la stocul de aur. Aurul din seif nu mai e de acum parte din oferta efectivă de monedă, ci este păstrat ca rezervă pentru chitanţă, putând fi reclamat oricând de către proprietar. O extindere sau reducere a utilizării substitutelor nu exercită, prin urmare, nici o modificare asupra ofertei de monedă. Numai compoziţia ofertei se schimbă, nu şi suma totală. Astfel, oferta de monedă din comunitate poate să fie la început de zece milioane de uncii de aur. Apoi, şase milioane pot fi depozitate la bănci, în schimbul notelor asupra aurului, după care oferta efectivă va fi: patru milioane de uncii de aur şi şase milioane ca drepturi de proprietate asupra aurului, sub forma bancnotelor. Oferta totală de monedă a rămas aceeaşi.

În mod cu totul curios, mulţi au argumentat că ar fi imposibil ca băncile să câştige ceva dacă ar fi să funcţioneze în acest regim de "rezervă 100%" (chitanţele să reprezinte întotdeauna aur efectiv existent). Şi totuşi, nu există nici o problemă reală aici, după cum nu există nici pentru depozitele pentru alte mărfuri. Aproape toate firmele depozitare păstrează toate mărfurile la dispoziţia proprietarilor lor fireşti (adică 100% rezervă) ca un lucru de la sine înţeles – în fapt, a proceda altfel s-ar socoti drept fraudă sau furt. Profiturile lor provin din taxele pentru serviciile pe care le prestează clienţilor. Băncile pot percepe în mod similar taxe pentru serviciile efectuate. Dacă se obiectează că clienţii nu vor plăti taxele ridicate necesare existenţei acestor servicii, aceasta înseamnă că serviciile bancare nu sunt foarte cerute şi că utilizarea lor va scădea până la nivelurile pe care consumatorii le vor considera dezirabile.

Am ajuns acum la ceea ce constituie, poate, problema cea mai spinoasă cu care se confruntă un economist care se ocupă cu problemele monedei: o evaluare a "sistemului rezervelor fracţionare". Trebuie să ne punem întrebarea: ar fi permisă existenţa sistemului rezervelor fracţionare pe o piaţă liberă sau ar fi proscrisă ca fraudă? Este un fapt bine cunoscut că băncile rar au funcţionat mult timp cu o acoperire de "100%". Cum banii pot să rămână la firma depozitară pe perioade lungi de timp, banca este tentată să folosească o parte din aceşti bani pentru propriile ei afaceri – tentată şi pentru că, de obicei, oamenilor nu le pasă dacă piesele de aur pe care le primesc înapoi de la firma de depozit sunt aceleaşi pe care le-au depus. Banca este tentată, deci, să se folosească de banii oamenilor pentru a câştiga un profit pentru sine.

Dacă băncile dau cu împrumut chiar piesele de aur, chitanţele, evident, sunt acum parţial falsificate. Există acum unele chitanţe neacoperite în aur; într-un cuvânt, banca este efectiv insolvabilă, dat fiind că nu-şi poate îndeplini obligaţiile asumate dacă i s-ar cere să o facă. Ea nu poate returna clienţilor proprietatea lor cuvenită, dacă e ca ei toţi să dorească acest lucru.

În general, băncile nu împrumută direct aurul, ci emit chitanţe neacoperite sau "pseudo-chitanţe", adică certificate de depozit pentru o cantitate de aur care nu este şi nu poate fi acolo. Acestea sunt apoi date cu credit cu un profit. Evident, efectul economic e acelaşi: sunt emise mai multe chitanţe de depozit decât aurul existent în seifuri. Banca nu a făcut altceva decât să tipărească chitanţe care nu reprezintă nimic, dar care se presupune că reprezintă 100% din valoarea lor nominală în aur. Pseudo-chitanţele sunt introduse pe piaţă şi utilizate de oamenii neştiutori ca şi cele adevărate şi măresc astfel oferta efectivă de monedă a ţării. Luând exemplul de mai înainte, dacă băncile emit acum două milioane de uncii sub formă de chitanţe false, fără nici o cantitate de aur în spatele lor, oferta de monedă a ţării va creşte de la zece la douăsprezece milioane de uncii de aur – cel puţin până când şmecheria va fi descoperită şi corectată. Există acum, pe lângă cele patru milioane de uncii de aur deţinute de public, opt milioane de uncii sub formă de substitute monetare, din care numai şase milioane sunt acoperite în aur.

Emiterea de pseudo-chitanţe, ca şi contrafacerea monedelor metalice, este un exemplu de inflaţie, fenomen ce va fi studiat în amănunţime mai târziu. Inflaţia poate fi definită ca orice creştere a ofertei de monedă din economie provenind din alte surse decât sporirea stocului de metal monetar. Băncile cu rezerve fracţionare, prin urmare, sunt în mod inerent instituţii inflaţioniste.

Apărătorii băncilor răspund astfel: băncile îşi desfăşoară activitatea la fel cu celelalte firme – asumându-şi riscuri. Evident, dacă toţi deponenţii şi-ar prezenta titlurile spre rambursare, băncile ar da faliment, deoarece certificatele ce trebuie achitate depăşesc cantitatea de aur din seifuri. Dar băncile îşi încearcă pur şi simplu norocul – şi de obicei în mod justificat - mizând pe faptul că nu toată lumea îşi va cere aurul. Diferenţa enormă, totuşi, dintre băncile cu "rezerve fracţionare" şi orice altă afacere este următoarea: ceilalţi întreprinzători îşi folosesc capitalul lor propriu sau împrumutat în afaceri riscante, iar dacă fac apel la credite promit să plătească la o dată viitoare, având grijă ca la acea dată să aibă la dispoziţie suficienţi bani pentru a-şi îndeplini obligaţia. Dacă Smith ia cu împrumut 100 de uncii de aur pe un an, va proceda în aşa fel încât să aibă 100 de uncii de aur disponibile la acea dată în viitor. Dar banca nu ia cu împrumut de la deponenţii ei; ea nu se angajează să le restituie aurul la o anumită dată viitoare. Dimpotrivă, ea promite să achite chitanţele în aur în orice moment, la cerere. Pe scurt, bancnota sau depozitul bancar nu constituie un titlu de împrumut sau datorie; ele sunt chitanţe de depozit emise pe proprietatea altora. Mai mult, când un întreprinzător dă sau ia cu împrumut bani, el nu adaugă la oferta de monedă. Fondurile date cu împrumut sunt fonduri economisite, o parte din oferta de monedă existentă fiind transferată de la cel ce economiseşte la cel ce ia cu împrumut. Emisiunile băncilor, pe de altă parte, sporesc artificial oferta de monedă pentru că pe piaţă sunt deversate pseudo-chitanţe.

O bancă, în concluzie, nu îşi asumă riscul antreprenorial obişnuit. Ea nu îşi aranjează, ca orice întreprinzător, structura temporală a activelor în raport cu structura temporală a pasivelor, adică să caute să aibă suficienţi bani, la datele convenite, pentru a-şi putea plăti poliţele. Dimpotrivă, majoritatea pasivelor lor sunt instantanee, iar activele, nu.

Băncile creează monedă nouă din nimic şi nu sunt obligate, asemenea celorlalţi, să dobândească bani producând şi vânzându-şi serviciile. Pe scurt, banca se află deja şi în orice moment în faliment; dar falimentul este descoperit numai când clienţii devin bănuitori şi declanşează "panici bancare". Nici o altă firmă de afaceri nu experiază un fenomen asemănător "panicii". Nici o altă firmă de afaceri nu poate fi afundată în faliment peste noapte numai pentru că clienţii se hotărăsc să intre în posesia proprietăţii lor legitime. Nici o altă firmă de afaceri nu creează monedă nouă imaginară, care să se evapore la prima încercare mai serioasă.

Efectele economice teribile ale banilor furnizaţi de băncile cu rezerve fracţionare vor fi explorate în capitolul următor. Aici putem trage concluzia că, din punct de vedere moral, un asemenea sistem bancar nu este mai îndreptăţit să existe pe o piaţă liberă decât orice altă formă de furt implicit. E adevărat că bancnota sau depozitul nu au menţionate pe ele că instituţia depozitară garantează păstrarea unei acoperiri depline în aur la orice moment. Dar banca promite desigur să ramburseze la cerere şi, prin urmare, când emite o chitanţă contrafăcută, ea comite deja fraudă deoarece devine imediat imposibil pentru bancă să-şi onoreze promisiunile şi să ramburseze toate notele şi depozitele. [15] În consecinţă, frauda este comisă de îndată ce are loc actul de emitere a pseudo-chitanţelor. Care chitanţe anume sunt frauduloase se poate vedea numai după ce banca a avut de înfruntat o panică (dat fiind că toate chitanţele arată la fel) şi ultimii veniţi au rămas cu buzele umflate. [16]

Dacă frauda urmează să fie interzisă într-o societate liberă, atunci sistemul rezervelor fracţionare ar trebui să aibă aceeaşi soartă. [17] Să presupunem, totuşi, că frauda şi sistemul rezervelor fracţionare sunt permise, băncilor cerându-li-se numai să-şi îndeplinească obligaţia de a rambursa aurul la cerere. De îndată ce o bancă se află în imposibilitatea de a face acest lucru, ea intră imediat în faliment. Un asemenea sistem a ajuns să fie cunoscut ca "liberă întreprindere bancară". Vom avea atunci o emisiune frauduloasă masivă de substitute monetare, având ca rezultat crearea artificială de monedă nouă? Mulţi sunt de această părere şi sunt convinşi că "libera întreprindere sălbatică" va produce o umflare astronomică a ofertei de monedă. Dar, dimpotrivă, "libera întreprindere bancară" ar conduce la un sistem monetar mult "mai solid" decât avem azi.

Băncile ar fi constrânse de aceleaşi trei limite la care ne-am referit mai sus, şi constrânse destul de riguros. În primul rând, expansiunea fiecărei bănci va fi limitată de pierderea de aur în favoarea altei bănci. Şi asta pentru că o bancă îşi poate expanda moneda în limitele propriei sale clientele. Să presupunem, de pildă, că banca A, care are în depozit 10. 000 de uncii de aur, emite acum 2. 000 de uncii în chitanţe de depozit false şi le dă cu împrumut la diferite firme sau le investeşte în titluri de valoare (securities). Debitorul sau deţinătorul anterior de titluri de valoare va cheltui moneda nou emisă pe felurite bunuri şi servicii. În cele din urmă, banii, mergând din mână în mână, vor intra în posesia unei persoane care este client la altă bancă, B.

În acest moment, banca B va cere băncii A să-i ramburseze chitanţa în aur, astfel încât aurul poate fi transferat în seifurile băncii B. Evident, cu cât clientela fiecărei bănci e mai largă şi cu cât sunt mai mulţi clienţii care tranzacţionează între ei, cu atât există o sferă mai largă pentru fiecare bancă de a-şi extinde creditul şi oferta de monedă. Pentru că dacă clientela băncii este restrânsă, atunci la puţin timp după emisiunea de monedă artificială, i se va cere să procedeze la rambursare - şi, aşa cum am văzut, nu are de unde să ramburseze mai mult de o parte din obligaţiile asumate. Prin urmare, pentru a evita ameninţarea falimentului din această direcţie, cu cât va fi mai restrânsă sfera clientelei băncii, cu atât va fi mai mare fracţia de aur pe care trebuie să o păstreze ca rezervă şi cu atât mai mică va fi expansiunea. Dacă va fi o bancă în fiecare ţară, vor exista mult mai multe posibilităţi pentru expansiune decât dacă ar fi câte o bancă la fiecare două persoane din comunitate. Celelalte condiţii rămânând neschimbate, cu cât vor fi mai multe bănci şi cu cât vor avea dimensiuni mai mici, cu atât "mai solidă" – şi mai sănătoasă din punct de vedere economic - va fi oferta de monedă. În mod similar, clientela unei bănci va fi de asemenea limitată de aceia care nu au legături cu băncile. Cu cât sunt mai mulţi cei ce utilizează aurul propriu-zis în loc de moneda bancară, cu atât e mai puţin loc pentru inflaţia făcută prin bănci.

Să presupunem, totuşi, că băncile formează un cartel şi cad de acord să-şi accepte reciproc chitanţele şi să nu ceară rambursarea. Şi să mai presupunem că moneda bancară este universal utilizată. Mai există vreo limită în calea expansiunii bancare? Da, rămâne piedica pusă de încrederea clienţilor în bănci. Pe măsură ce creditul şi oferta de monedă se tot extind, tot mai mulţi clienţi îşi vor face griji în privinţa reducerii fracţiei de rezerve. Şi, într-o societate cu adevărat liberă, aceia care cunosc adevărul despre insolvabilitatea reală a sistemului bancar vor fi în măsură să formeze Ligi anti-bănci pentru a-i grăbi pe clienţi să-şi retragă banii înainte de a fi prea târziu. Într-un cuvânt, ligile al căror scop îl reprezintă grăbirea panicilor bancare sau ameninţarea cu formarea lor vor fi capabile să stopeze şi să descurajeze expansiunea monetară.

Nimic din discuţia de faţă nu are intenţia de a denigra practica generală a creditului, care are o funcţie însemnată, vitală pe o piaţă liberă. Într-o operaţiune de credit, posesorul banilor (un bun util în prezent) cedează respectiva sumă contra unei promisiuni de plată onorabilă la o anumită dată în viitor (promisiunea de plată fiind un "bun viitor"), iar dobânda aferentă reflectă aprecierea mai mare de care se bucură pe piaţă bunurile prezente în comparaţie cu bunurile viitoare. Dar notele de bancă sau depozitele nu reprezintă credit; ele sunt chitanţe de depozit, titluri instantanee asupra banilor (de pildă, aurul) din seifurile băncilor. Debitorul face tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi plăti datoria când plata ajunge la scadenţă; bancherul ce operează cu rezerve fracţionare nu va putea niciodată să plătească decât mică parte din pasivele asumate.

Ne vom îndrepta atenţia, în capitolul următor, către studiul diverselor forme de intervenţie guvernamentală în sistemul monetar - cele mai multe dintre ele având drept scop nu reprimarea emisiunii frauduloase, ci dimpotrivă, eliminarea stavilelor naturale aflate în calea inflaţiei, pe cele întâlnite în acest capitol precum şi altele.

13. Rezumat

Ce am aflat despre felul cum arată o monedă într-o societate liberă? Am aflat că orice monedă şi-a avut originea şi îşi are cu necesitate originea într-o marfă ce satisface în mod direct o nevoie, şi care este aleasă de piaţă ca mijloc de schimb. Unitatea bănească este pur şi simplu o unitate de greutate a mărfii-monedă – de obicei un metal, aşa cum este aurul sau argintul. În condiţii de libertate, care mărfuri vor fi alese să îndeplinească funcţia de monedă, formele şi dimensiunile monedei, toate sunt lăsate în seama deciziilor voluntare ale persoanelor libere. Baterea privată de monedă, prin urmare, este la fel de legitimă şi utilă ca orice altă activitate antreprenorială. "Preţul" banilor este puterea lor de cumpărare în raport cu toate bunurile din economie, iar aceasta este determinată de oferta de bani şi de cererea de bani a fiecărui individ. Orice încercare a guvernului de a stabiliza acest preţ va intra în conflict cu satisfacerea cererii de monedă a oamenilor. Dacă ei vor considera că e mai potrivit să utilizeze ca monedă mai multe metale, rata de schimb dintre ele va fi determinată pe piaţă de cererile şi ofertele relative şi va tinde să fie egală cu raporturile puterilor de cumpărare respective. De îndată ce există o cantitate suficientă de metal pentru ca piaţa să-l aleagă ca monedă, nici o creştere a acestei cantităţi nu-i poate îmbunătăţi funcţia monetară. O creştere a ofertei de monedă nu va face, deci, decât să dilueze eficacitatea fiecărei uncii de monedă fără să ajute cu nimic economia. Un stoc mai mare de aur sau de argint satisface, totuşi, mai multe nevoi non-monetare (podoabe, utilizări industriale etc.) şi este în consecinţă util din punct de vedere social. Inflaţia (o creştere a cantităţii de substitute monetare neacoperită de o creştere a stocului de metal) nu este niciodată utilă din punct de vedere social, ci numai îmbunătăţeşte situaţia unei părţi a populaţiei pe seama celeilalte părţi. Inflaţia, fiind o încălcare frauduloasă a proprietăţii, nu poate exista pe o piaţă liberă.

În concluzie, libertatea poate gestiona un sistem monetar cu aceeaşi splendoare cu care gestionează restul economiei. Contrar multor autori, moneda nu are nimic special ca-re să facă necesară o intervenţie guvernamentală extinsă. Şi aici, oamenii îşi vor acoperi cel mai deplin şi cel mai lesnicios toate nevoile lor economice. Pentru monedă, ca şi pentru celelalte activităţi umane, "libertatea este mama, nu fiica ordinii".


[1] Despre originea monedei, cf. Carl Menger, Principles of Economics (Glencoe, Ill.: Free Press, 1950), p. 257-271; Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit, 3rd ed. (New Haven: Yale University Press, 1951), p. 97-123.

[2] Banii nu “măsoară” preţurile sau valoarea; ei constituie numitorul comun pentru exprimarea lor. Într-un cuvânt, preţurile sunt exprimate în bani; ele nu se măsoară în bani.

[3] Chiar şi acele bunuri care nominal sunt tranzacţionate după volum (baloţi, busheli, etc.) presupun tacit o greutate standard pe unitate de volum.

[4] Una din virtuţile cardinale ale aurului ca monedă o constituie omogenitatea sa –spre deosebire de multe alte mărfuri, aurul nu se diferenţiază în calitate. O uncie de aur pur este pretutindeni pe glob egală cu orice altă uncie de aur pur.

[5] De fapt, lira sterlină se schimba la 4,86 dolari, însă noi folosim 5 dolari pentru înlesnirea calculelor.

[6] Sapele de fier au fost utilizate pe scară largă ca monedă, atât în Asia cât şi în Africa.

[7] A se vedea Herbert Spencer, Social Statics (New York: D. Appleton & Co., 1890), p. 438.

[8] Pentru a rezolva problema uzării prin utilizare, proprietarii de monetării private ar putea fie să prevadă un termen limită pe mărcile de garantare a greutăţii pe care le imprimă pe monezi, fie să accepte să bată din nou moneda, la greutatea iniţială sau la cea rămasă, mai mică. Putem face observaţia că într-o economie liberă nu există loc pentru standardizarea obligatorie a monezilor, care predomină atunci când monopolurile guvernamentale dirijează baterea de monedă.

[9] Pentru exemple istorice de batere privată de monedă, a se vedea B.W. Barnard,”The use of private tokens for money in the United States”, Quarterly Journal of Economics (1916-1917), p. 617 – 626; Charles A. Conant, The Priniciples of Money and Banking (New York: Harper Bros., 1905) I, 127 – 132; Lysander Spooner, A Letter to Grover Cleveland (Boston: B.R. Tucker, 1886) p.79; J. Laurence Laughlin, A New Exposition of Money, Credit and Prices (Chicago: University of Chicago Press, 1931) I, p. 47 – 51. Despre batere de monedă, a se vedea de asemenea Mises, op. cit., pag 65 – 67; şi Edwin Cannan, Money 8th Ed. (London: Staples Press, Ltd., 1935) p. 33. ff.

[10] Extracţia de aur nu este, desigur, mai profitabilă decât alte afaceri; pe termen lung, rata sa de rentabilitate va fi egală cu rata netă a rentabilităţii din oricare altă ramură.

[11] De la ce sumă încolo devine deţinerea de monedă a cuiva (o oarecum imorală) ”tezaurizare”, iar omul prudent un avar? Este imposibil de stabilit vreun criteriu precis: în general, învinuirea de ”tezaurizare” înseamnă că A păstrează mai mulţi bani lichizi decât crede B că i-ar fi necesari lui A.

[12] Cum va încerca guvernul să se achite de această sarcină nu ne interesează în acest moment. În esenţă, stabilizarea presupune modificări ale ofertei de monedă operate prin intervenţie guvernamentală.

[13] Pentru exemple istorice de etaloane paralele, a se vedea W. Stanley Jevons, Money and the Mechanism of Exchange (London: Kegan Paul, 1905) p. 88 – 96, şi Robert S. Lopez,”Back to Gold, 1252”, The Economic History Review (December, 1956) p. 224. Baterea aurului a fost introdusă în Europa modernă aproape simultan în Genoa şi Florenţa. Florenţa a instituit bimetalismul, pe când ”Genoa, în conformitate cu principiul restrângerii intervenţiei statului cât mai mult posibil, nu a încercat să impună o relaţie fixă între monezile din metale diferite”, ibid. Despre teoria etaloanelor paralele, a se vedea Mises, op. cit., p. 179 f. Pentru o propunere de adoptare de către Statele Unite a etaloanelor paralele făcută de un oficial al U.S. Assay Office, a se vedea I. W. Sylvester, Bullion Certificates as Currency (New York, 1882)

[14] O a treia formă de substitute monetare sunt monezile divizionare (token coins) pentru bani de buzunar. Acestea sunt în fond echivalente cu notele de bancă, dar ”tipărite” pe un metal comun în loc de hârtie.

[15] A se vedea Amasa Walker, The Science of Wealth 3rd ed. (Boston: Little, Brown and Co., 1867) p.139 – 141; şi p. 126 – 232 pentru o excelentă discuţie a problemelor sistemului rezervelor fracţionare.

[16] Probabil că un sistem liberal ar considera ”recipisele generale de depozit“ (care permit proprietarului de depozit să ramburseze orice bun omogen) ca ”recipise specifice de depozit”, care, asemenea conosamentelor, bonurilor de amanet, etc., stabilesc dreptul de proprietate asupra unor obiecte specifice, individualizate. Şi aceasta pentru că în cazul recipiselor generale de depozit, proprietarul depozitului este tentat să trateze bunurile ca pe proprietatea sa, în loc să le considere proprietatea clienţilor. Acest lucru este exact ceea ce băncile au făcut continuu. A se vedea Jevons, op. cit., p. 207 – 212.

[17] Frauda este un furt implicit, întrucât ea înseamnă că un contract nu a fost executat după ce valoarea a fost primită. Pe scurt, dacă A îi vinde lui B o cutie pe care scrie ”fulgi de cereale”, iar la deschidere aceasta se dovedeşte a fi plină cu paie, frauda lui A este furtul proprietăţii lui B. În mod asemănător, emiterea de chitanţe de depozit pentru bunuri care nu există, identice cu chitanţele autentice, înseamnă fraudarea acelora care posedă titlurile asupra unor proprietăţi inexistente.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România