8. Fundamentele socio-psihologice ale socialismului sau teoria statului

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

În capitolele precedente, am demonstrat faptul că socialismul, ca sistem social implicând o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre proprietarii-utilizatori şi dinspre contractanţi înspre non-utilizatori, non-proprietari şi non-contractanţi, duce cu o necesitate la o reducere a producţiei de avuţie, de vreme ce utilizarea şi contractarea resurselor sunt activităţi costisitoare, a căror efectuare a devenit chiar şi mai costisitoare acum, în comparaţie cu alternativele disponibile pentru agenţi. În al doilea rând, un astfel de sistem nu poate fi susţinut ca reprezentând o ordine socială echitabilă sau dreaptă din punct de vedere moral, deoarece a argumenta astfel, sau în general a argumenta în favoarea sau împotriva a ceva, fie că este vorba despre o poziţie morală, non-morală, empirică sau logico-analitică, presupune cu necesitate validitatea regulii "primul venit- primul proprietar" a teoriei naturale a proprietăţii şi a capitalismului, pentru că altfel nimeni nu ar putea rămâne în viaţă pentru a-şi da acordul asupra a ceva, ca unitate fizică independentă.

Dacă nu poate fi formulat nici un argument economic, şi nici unul moral în favoarea socialismului, atunci acesta se reduce la o problemă cu semnificaţii pur socio-pshologice. Care sunt, deci, fundamentele socio-psihologice ale socialismului? Sau, de vreme ce socialismul a fost definit ca o politică instituţionalizată de redistribuire a titlurilor de proprietate în defavoarea proprietarilor-utilizatori şi contractanţilor, cum este posibilă o instituţie care să introducă o expropriere mai mult sau mai puţin totală a proprietarilor naturali?

Dacă există o instituţie căreia i se permite să aproprieze titluri de proprietate altfel decât prin apropriere originară sau prin contract, atunci trebuie să convenim că ea va fi vătămătoare la adresa celor care se consideră proprietarii naturali ai acestor lucruri. Prin asigurarea şi posibil prin creşterea venitului său monetar şi/sau non-monetar, o astfel de instituţie îl reduce pe cel al altor oameni –ceva categoric diferit de situaţia unei relaţii contractuale în care nimeni nu câştigă pe seama altcuiva, ci toată lumea are un profit, pentru că altfel, pur şi simplu, nu ar avea loc nici un fel de schimb. În acest caz, ne-am putea aştepta la apariţia unei rezistenţe faţă de punerea în practică a unei astfel de politici. Această înclinaţie spre rezistenţă poate fi, desigur, mai mult sau mai puţin intensă, se poate modifica în timp şi poate să devină mai mult sau mai puţin pronunţată şi să reprezinte o ameninţare mai mare sau mai mică la adresa instituţiei care urmăreşte o politică de redistribuire. Dar, în tot cursul existenţei sale, instituţia redistributivă trebuie să ia în calcul această tendinţă. Şi, în special, trebuie să o ia în calcul dacă presupunem că cei ce reprezintă instituţia sunt oameni obişnuiţi care, la fel ca şi ceilalţi oameni, au nu doar interesul de a-şi stabiliza veniturile pe care le obţin ca reprezentanţi ai instituţiei, ci şi pe cel de a-şi spori aceste venituri atâta cât este posibil. Cum, şi exact aceasta este problema, pot ei să-şi stabilizeze şi eventual să-şi sporească venitul prin schimburi non-contractuale, chiar dacă unii ar fi victimizaţi în mod necesar prin acest lucru -iar aceştia, în timp, sunt tot mai mulţi, şi au tot mai mult de suferit?

Răspunsul poate fi divizat în trei componente, care vor fi discutate pe rând: (1) prin violenţă agresivă; (2) prin coruperea publicului, permiţându-i (sau mai degabă permiţând unui segment al publicului) să se bucure de o parte din bunurile expropriate de la proprietarii naturali; (3) prin coruperea publicului (sau a unui segment al lui), permiţându-i să ia parte la aplicarea respectivei politici de expropriere.

Pentru a-şi asigura existenţa, orice instituţie care aplică o teorie socialistă a proprietăţii trebuie să se bazeze pe ameninţarea continuă cu violenţa. Orice astfel de instituţie îi ameninţă cu agresiunea fizică, încarcerarea, robia, sau chiar cu moartea, pe cei care nu sunt dispuşi să accepte aproprierea non-contractuală a unei părţi a proprietăţii lor, iar dacă este necesar trebuie să îşi ducă ameninţarea până la capăt, pentru a rămâne "demnă de încredere" în ceea ce priveşte păstrarea specificului său. Deoarece aici avem în vedere o instituţie -adică o organizaţie care îndeplineşte aceste acţiuni în mod regulat- aproape că nu mai este nevoie să explicăm de ce aceasta refuză să folosească termenul de "agresiune" pentru a-şi caracteriza practicile, şi de ce adoptă un alt nume pentru ele, ale cărui conotaţii să fie neutre sau, dacă este posibil, chiar pozitive. De fapt, reprezentanţii ei s-ar putea nici să nu creadă că ei sunt agresori atunci când acţionează în numele organizaţiei. Oricum, nu contează aici numele sau termenii, ci mai degrabă semnificaţia lor. [1] Dacă ne raportăm la conţinutul acţiunilor sale, violenţa este piatra de temelie a existenţei socialismului ca instituţie. Şi, pentru a nu lăsa loc nici unei posibile neînţelegeri, violenţa pe care se bazează socialismul nu este acel tip de violenţă pe care l-ar folosi sau cu care ar ameninţa un proprietar natural pentru a se apăra faţă de cei care-i încalcă proprietatea. Nu este acea ameninţare defensivă cu, să spunem, pedeapsa capitală, adresată unui potenţial ucigaş, dacă acesta ar omorî pe cineva în realitate. Mai curând, este vorba despre o violenţă agresivă direcţionată împotriva unor victime inocente. O instituţie care pune în practică socialismul se bazează pe tipul de ameninţare pe care un potenţial ucigaş o adresează oamenilor inocenţi (adică oamenilor care nu au vătămat fizic pe nimeni, în nici un fel) de a-i ucide dacă nu-i îndeplinesc cererile, sau chiar de a-i ucide de "dragul" de a ucide.

Nu este deloc dificil să recunoaştem adevărul acestor lucruri. Pentru a o face, nu trebuie decât să presupunem boicotarea oricărei relaţii de schimb cu reprezentaţii socialismului, pentru că aceste relaţii, indiferent care ar fi motivele, nu mai par profitabile. Ar trebui să fie clar faptul că, într-un sistem social bazat pe teoria naturală a proprietăţii -în capitalism- oricine ar avea, oricând, dreptul la boicot, atâta vreme cât el este într-adevăr cel care a apropriat bunurile în cauză folosindu-le înaintea oricui altcuiva sau dobândindu-le prin contract de la un proprietar anterior. Oricât de mult ar fi afectată de acest boicot o persoană sau o instituţie, va trebui să-l tolereze şi să sufere în tăcere, sau dacă nu să încerce să-l convingă pe iniţiatorul boicotului să renunţe la poziţia sa, făcându-i o ofertă mai lucrativă. Dar lucrurile nu stau la fel şi cu o instituţie care pune în practică ideile socialiste privitoare la proprietate. Încercaţi, de exemplu, să nu vă mai plătiţi impozitele, sau să condiţionaţi plata lor de îmbunătăţirea serviciilor pe care instituţia vi le oferă în schimb -veţi fi amendaţi, agresaţi, încarceraţi, sau poate chiar mai rău. Sau, pentru a folosi un alt exemplu, încercaţi să ignoraţi reglementările sau controlul impus de această instituţie asupra proprietăţii dumneavoastră. Încercaţi, adică, să precizaţi faptul că nu aţi consimţit la aceste limitări ale utilizării proprietăţii dumneavoastră şi că, ignorând aceste prevederi, nu aţi vătăma integritatea fizică a proprietăţii nimănui şi că, prin urmare, aveţi dreptul de a ieşi din jurisdicţia lor, "de a renunţa la statutul de membru", ca să spunem aşa, şi de a trata cu acea instituţie de pe picior de egalitate. Din nou, chiar dacă am presupune că nu aţi comite vreo agresiune impotriva cuiva prin secesiunea dumneavoastră, această instituţia v-ar invada pe dumneavoastră şi proprietatea dumneavoastră, şi nu ar ezita să vă pună capăt independenţei. De fapt, dacă nu ar face-o, ar înceta să mai fie ceea ce este. Ar renunţa la statutul său şi ar deveni un proprietar obişnuit sau o asociaţie contractuală a unor asemenea proprietari. Doar pentru că nu renunţă poate exista socialismul. Într-adevăr, şi acesta este motivul pentru care titlul acestui capitol a sugerat faptul că problema fundamentele socio-psihologice ale socialismului este aceeaşi cu cea a fundamentelor statului, dacă nu ar exista nici o instituţie care să aplice ideile socialiste privitoare la proprietate, atunci statul nu ş-ar mai avea rostul, deoarece statul nu este nimic altceva decât o instituţie construită pe baza impozitării şi a intervenţiei nesolicitate şi non-contractuale în utilizarea pe care indivizii privaţi o pot da proprietăţii lor. Nu poate exista socialism în lipsa statului, şi atâta timp cât există stat, există şi socialism. Prin urmare, acea instituţie care traduce socialismul în faptă este statul; şi cum socialismul se bazează pe violenţa agresivă împotriva victimelor inocente, violenţa agresivă este parte a naturii oricăui stat. [2]

Dar socialismul, sau statul ca întruchipare a ideilor socialiste, nu se bazează exclusiv pe agresiune. Reprezentanţii statului nu se angajează doar în acte agresive pentru a-şi stabiliza veniturile, deşi fără agresiune nu ar exista stat! Atâta vreme cât relaţia dintre stat şi proprietarii privaţi este exclusiv una parazitară, iar activităţile reprezentanţilor statului constau exlusiv din intervenţia nesolicitată asupra drepturilor de proprietate ale altor oameni, creată pentru a spori veniturile primilor pe seama unei scăderi a veniturilor celorlalţi, iar aceşti agenţi ai socialismului nu fac apoi cu venitul lor nimic altceva decât să-l consume pentru propriile scopuri private, şansele ca statul să crească iar socialismul să se extindă sunt cel puţin foarte limitate. Cu siguranţă, un om sau un grup de oameni, înzestrat cu suficientă energie agresivă, poate inspira teamă unui grup mai mic sau mai mare de persoane căruia, din diverse motive, îi lipsesc astfel de trăsături, şi poate stabili o relaţie constantă de exploatare. Dar este imposibil de explicat astfel faptul, caracteristic fiecărui stat şi sistem social de tip socialist, că grupul de oameni reprezentând statul poate ţine sub ascultarea sa un grup de zece, o sută sau chiar o mie de ori mai numeros, şi să obţină de la acesta veniturile incredibil de mari pe care le obţine de fapt, doar prin insuflarea fricii.

S-ar putea crede că o sporire a gradului de exploatare ar putea explica mărimea venitului. Dar, din raţionamentele economice ale precedentelor capitole, ştim că un mai mare grad de exploatare a proprietarilor naturali reduce cu necesitate iniţativa acestora de a munci şi de a produce, şi prin urmare există o limită strictă a măsurii în care o persoană (sau un grup de persoane) poate duce o viaţă confortabilă cu veniturile obţinute prin coerciţie de la alte persoane (sau de la alt grup de o mărime relativ egală), care ar trebui să susţină prin propria muncă acest stil de viaţă. Astfel, pentru ca agenţii socialismului să poată duce o viaţă atât de confortabilă şi prosperă cât este ea de fapt, este esenţial ca numărul celor supuşi exploatării să fie considerabil mai mare şi să crească într-un ritm mai rapid decât cel al reprezentanţilor statului însuşi. Astfel, ne întoarcem la întrebarea despre cum pot puţini să-i conducă pe mulţi.

Nu ar fi deloc o explicaţie convingătoare a acestei probleme să spui că statul ar putea proceda pur şi simplu prin îmbunătăţirea armelor sale; prin ameninţarea cu bomba atomică în locul ameninţării cu puşca; şi că astfel şi-ar putea spori numărul supuşilor. Deoarece trebuie să presupunem, în mod realist, faptul că este greu să ţii secretă tehnologia acestor arme îmbunătăţite, în special dacă ele sunt folosite în fapt; mutatis mutandis, modurile în care victimele pot rezista s-ar îmbunătăţi şi ele odată cu îmbunătăţirea instrumentelor prin care statul insuflă teama şi, prin urmare, un astfel de progres poate cu greu explica ceea ce trebuie explicat. [3] Suntem nevoiţi, deci, să tragem concluzia că problema explicării modului în care cei puţini îi pot conduce pe cei mulţi este într-adevăr una reală, şi că socialismul împreună cu statul (ca întruchipare a socialismului) trebuie să se bazeze nu doar pe agresiune, ci şi pe un sprijin public activ.

David Hume este unul dintre exponenţii clasici ai acestei intuiţii. În eseul său "Despre primele principii ale guvernământului", el argumentează:

Nimic nu apare a fi mai surprinzător, pentru aceia care privesc lucrurile omeneşti cu un ochi filosofic, decât uşurinţa cu care cei mulţi sunt guvernaţi de cei puţini, şi supunerea implicită cu care mulţi îşi abandonează propriile sentimente şi pasiuni în favoarea celor ale conducătorilor lor. Atunci când ne întrebăm prin ce mijloace este înfăptuită această minune,vom află că, deoarece Forţa este întotdeauna de partea celor guvernaţi, guvernanţii nu au în sprijinul lor decât opinia. Prin urmare, guvernământul nu este fundamentat decât pe opinie, iar această maximă se aplică de la cele mai despotice şi mai militare cârmuiri, până la cele mai libere şi mai populare. Sultanul Egiptului sau împăratul Romei ar putea să-şi conducă supuşii inofensivi, la fel ca pe animale, împotriva sentimentelor şi înclinaţiilor acestora. Dar el trebuie, cel puţin, să-şi conducă mamelucii sau trupele pretoriene, ca oameni, prin mijlocirea opiniilor acestora. [4]

Cum este obţinut în realitate acest sprijin? O componentă importantă a naşterii sale este ideologia. Statul dedică mult timp şi multe eforturi convingerii publicului că el nu este în realitate ceea ce este şi că acţiunile sale au consecinţe pozitive, mai curând decât negative. Astfel de ideologii, răspândite pentru a stabiliza existenţa statului şi pentru a-i spori veniturile, pretind că socialismul oferă un sistem economic superior sau o ordine socială mai dreaptă decât capitalismul, sau pretind că nu există dreptate înainte ca statul să apară şi să declare pur şi simplu anumite norme ca fiind drepte. [5] Iar astfel de ideologii, azi mai puţin atrăgătoare, dar extrem de puternice cândva sunt, de exemplu, şi cele potrivit cărora statul este sanctificat prin intermediul religiei, sau cele potrivit cărora conducătorii nu sunt oameni obişnuiţi, ci supra-oameni înzestraţi cu puteri de tip divin, şi care trebuie să fie ascultaţi în virututea superiorităţii lor naturale. Am dedicat mult spaţiu în capitolele anterioare pentru a demonstra că astfel de idei sunt false şi nejustificate, şi mă voi întoarce la sarcina de a analiza şi demasca o altă ideologie la modă în ultimul capitol al acestui tratat. Dar, indiferent de falsitatea acestor ideologii, trebuie să recunoaştem că ele au într-adevăr efect asupra unor oameni şi că ele contribuie -unele mai mult decât altele- la supunerea acestora faţă de o politică a invaziei agresive a drepturilor de proprietate ale proprietarilor naturali.

Există totuşi o componentă şi mai importantă a asprijinului public, iar aceasta nu este reprezentată de propaganda verbală, ci de acţiuni mai degrabă clare şi tangibile. În loc să fie un simplu consumator parazitar al bunurilor produse de alţi oameni, statul, pentru a câştiga o poziţie stabilă şi pentru a-şi spori venitul atât cât este posibil, adaugă politicilor sale o seamă de ingrediente pozitive, gândite pentru a fi în folosul unor persoane din afara propriului personal. El fie că se implică ca agent al tranferului de venit (ca organizaţie care îi oferă lui B un venit monetar sau non-monetar pe care îl obţinuse de la A fără consimţământul acestuia -natural, după ce a oprit un comision pentru actul transferului, niciodată lipsit de costuri), fie că se angajează în producerea de bunuri şi servicii, folosind mijloacele de producţie expropriate anterior de la proprietarii naturali şi oferă astfel ceva care are o valoare pentru utilizatorii/cumpărătorii/consumatorii acestor bunuri. În ambele cazuri, statul obţine un sprijin pentru rolul său. Beneficiarii transferului de venit, la fel ca şi utilizatorii/consumatori ai bunurilor şi serviciilor produse de stat devin în diverse grade dependenţi, pentru menţinerea veniturilor curente, de continuarea unei politici se stat date, iar înclinaţia lor de a se opune socialismului întruchipat de conducerea exercitată de stat este redusă în consecinţă.

Dar aceasta nu este decât o jumătate a tabloului. Realizările pozitive ale statului nu sunt făcute doar cu scopul de a oferi ceva drăguţ oamenilor, aşa cum se întâmplă atunci când faci cuiva un tablou. Nici nu sunt făcute pur şi simplu pentru a câştiga un venit cât mai mare, din schimburi, pentru organizaţia care le face, aşa cum se întâmplă atunci când instituţiile obişnuite, orientate către profit, se angajează în schimburi comerciale. Mai degrabă, ele sunt făcute pentru a asigura existenţa unai instituţii construite prin violenţă agresivă, şi pentru a contribui la creşterea ei. Astfel, contribuţiile pozitive care vin de la stat trebuie să servească unui scop strategic. Ele trebuie concepute pentru a înfrânge rezistenţa împotriva sau a câştiga sprijinul pentru continuarea existenţei unui agresor ca agresor. Desigur, statul poate greşi în acţiunile sale, la fel ca orice instituţie obişnuită, deoarece deciziile sale asupra măsurilor care-i servesc cel mai bine scopurile strategice trebuie să fie luate anticipând anumite rezultate aşteptate. Iar dacă greşeşte cu privire la reacţiile faţă de politicile asupra cărora se decide, venitul său poate să scadă în loc să crească, punându-i astfel în primejdie însuşi existenţa, la fel cum o instituţie orientată către profit poate să sufere pierderi sau chiar să devină falimentară dacă publicul nu este dispus să cumpere de bună voie ceea ce era de aşteptat să cumpere. Dar numai dacă este înţeles interesul strategic special al transferurilor şi al producţiei de stat, în comparaţie cu transferurile şi producţia privată, devine posibil să explicăm pattern-urile structurale tipice şi recurente ale acţiunilor statului, şi să explicăm de ce statele preferă, în mod general şi uniform, să se angajeze în anumite domenii de activitate, mai degrabă decât în altele.

În ceea ce priveşte prima problemă: ar fi ilogic pentru un stat să-i exploateze pe toţi indivizii în aceeaşi măsură, deoarece astfel ar stârni împotrivirea tuturor, ar întări solidaritatea dintre victime şi, în orice caz, nu ar fi o politică capabilă să-şi câştige prea mulţi prieteni. De asemenea, ar fi ilogic pentru un stat să-şi acorde favorurile tutoror, în mod egal şi nediscriminatoriu. Pentru că, dacă ar face-o, victimele ar fi tot victime, deşi poate într-un grad mai mic. Oricum, ar rămâne mai puţine venituri care să poată fi redistribuite înspre persoane care să profite cu adevărat de pe urma acţiunii statului, şi al căror sprijin sporit să poată compensa lipsa de sprijin din partea celor victimizaţi. Mai curând, politica statului trebuie să fie, şi este condusă pe baza motto-ului "divide et impera": el îi tratează pe oameni cu măsuri diferite, îi învrăjbeşte, exploatează un grup mai mic şi favorizează unul mai mare pe seama primului, şi contrabalansează resentimentele sau opoziţia sporită a unora prin sprijinul sporit al altora. Politica, sub forma politicii de stat, nu este "arta de a face ceea ce este posibil", aşa cum le place politicienilor să-şi descrie meseria. Este arta, fondată pe un echilibru al terorii, de a contribui la stabilizarea veniturilor statului la un nivel cât mai înalt prin intermediul discriminării populare şi al unei scheme populare, discriminatorii, de favoruri distribuţionale. Fără îndoială, o instituţie orientată spre profit poate, la rândul ei, să se angajeze în politici de afaceri discriminatorii, dar a urma o politică disriminatorie de angajări sau a nu vinde nediscriminatoriu oricui este dispus să achite preţul cerut pentru un serviciu dat este costisitor, şi există prin urmare o iniţiativă economică de a evita astfel de acţiuni. Pentru stat, pe de altă parte, există toată iniţiativa din lume de a se angaja în astfel de practici discriminatorii. [6]

În ceea ce priveşte tipul de servicii pe care statul preferă să le ofere: în mod clar, statul nu poate produce totul, sau cel puţin nu în aceeaşi măsură, căci dacă ar încerca să o facă venitul său ar scădea -deoarece statul poate să aproprieze doar ceea ce a fost de fapt produs dinainte de proprietarii naturali, iar iniţiativa de a mai produce ceva pe viitor ar dispărea aproape cu totul într-un sistem de socializare completă. În încercarea de a pune în practică socialismul, este prin urmare de o maximă importanţă ca statul să se angajeze cu predilecţie în producţia de astfel de bunuri şi servicii (şi, mutatis mutandis, să-i scoată din cursă pe concurenţii privaţi din aceste domenii ale activităţii productive, şi astfel să le monopolizeze) care au o relevanţă strategică pentru prevenirea sau pentru înnăbuşirea unei revolte, rebeliuni sau revoluţii reale. [7]

Astfel, toate statele -unele mai mult decât altele, dar fiecare stat într-un grad considerabil- au simţit nevoia să ia în propriile mâini, de exemplu, sistemul educaţional. Ele fie conduc direct instituţiile educative, fie le controlează indirect, condiţionând funcţionarea lor privată de obţinerea unei licenţe de stat, şi asigurându-se astfel că aceste instituţii operează într-un cadru predefinit de îndrumări creat de stat. Împreună cu o durată constant crescândă de şcolarizare obligatorie, acest fapt dă statului un enorm avantaj de pornire în competiţia pe care diferite ideologii o poartă pentru minţile oamenilor. Competiţia ideologică ce ar reprezenta o serioasă ameninţare pentru domnia statului poate fi astfel eliminată, ori impactul ei poate fi considerabil redus, în special dacă statul, ca întruchipare a socialismului, reuşeşte să monopolizeze piaţa muncii pentru intelectuali, făcând din licenţa de stat o precondiţie pentru orice activitate în învăţământ. [8]

Controlul direct sau indirect asupra transportului şi comunicaţiilor este, pentru stat, de o importanţă strategică similară. Într-adevăr, toate statele au depus mari eforturi pentru a controla râurile, coastele mărilor, strâmtorile, şi în special serviciile poştale, radio-ul, televiziunea şi sistemele de telecomunicaţii. Oricărui potenţial dizident i se impun restricţii decisive în ceea ce priveşte mijloacele sale de a se deplasa şi de a coordona acţiunile altor indivizi, dacă aceste lucruri se află în mâna sau sub controlul statului. Faptul, binecunoscut în istoria militară, ca sistemele de transporturi şi comunicaţii sunt primele posturi de comandă ce urmează să fie ocupate de orice stat care îl atacă pe un altul, subliniază cu intensitate importanţa lor strategică centrală în impunerea domniei statului asupra societăţii.

O a treia preocupare de importanţă strategică pentru orice stat este controlul şi posibila monopolizare a banilor. Dacă statul reuşeşte acest lucru şi, aşa cum s-a întâmplat în toată lumea, înlocuieşte un sistem bancar liber şi moneda cu acoperire în metal -de cele mai multe ori, etalonul-aur- cu un sistem monetar caracterizat printr-o bancă centrală de stat şi prin bani de hârtie neacoperiţi decât prin hârtie şi prin cerneală, el obţine într-adevăr o mare victorie. În lupta sa permanentă de a-şi spori veniturile, statul nu mai este dependent de metodele la fel de impopulare ale impozitării şi ale deprecierii banilor (micşorării conţinutului de aur al monezilor) care au fost dintotdeauna demascate cu uşurinţă ca frauduloase. Acum, el poate să-şi sporească veniturile şi să-şi micşoreze datoriile prin tipărirea de bancnote, atâta vreme cât banii suplimentari sunt puşi în circulaţie înainte să apară efectele inflaţioniste ale acestei practici sau înainte ca acestea să fi fost anticipate de piaţă. [9]

În al patrulea, şi ultimul, rând, statul este interesat de domeniul producţiei de securitate, al poliţiei, apărării şi tribunalelor. Dintre toate bunurile şi serviciile produse sau controlate de stat, acesta este cu siguranţă domeniul cel mai important. De fapt, este atât de important pentru orice stat să câştige controlul asupra acestor lucruri, şi să monopolizeze aceste activităţi, încât "stat" şi "producător de lege şi ordine" au fost doi termeni adesea consideraţi ca fiind sinonimi. Caracterizare greşită, desigur, de vreme ce statul trebuie descris corect ca o instituţie a agresiunii organizate care încearcă doar să pară un producător obişnuit, pentru a putea să-şi continue agresiunea împotriva proprietarilor naturali nevinovaţi. Dar faptul că această confuzie există şi este larg împărtăşită poate fi explicat cu referire la observaţia că toate statele trebuie să monopolizeze producţia de securitate datorită importanţei sale strategice centrale şi, prin urmare, cei doi termeni, deşi diferiţi în privinţa sensului lor intensional, au într-adevăr aceeaşi extensiune.

Nu este greu de văzut de ce, pentru a-şi stabiliza existenţa, un stat nu poate, sub nici o formă, să lase producţia de securitate în mâinile unei pieţe a proprietarilor privaţi. [10] De vreme ce statul este în ultimă instanţă fondat pe coerciţie, el are nevoie de o forţă armată. Din nefericire (pentru orice stat), există şi alte state care au armate, ceea ce implică existenţa unor impedimente pentru dorinţa unui stat de a-şi extinde dominaţia şi asupra altor oameni şi de a-şi spori astfel venitul apropriat prin exploatare. Este, de asemenea, un fapt nefericit pentru orice stat că un astfel de sistem de state aflate în competiţie presupune şi că fiecare dintre ele este întrucâtva supus unor limitări privitoare la gradul în care îşi poate exploata proprii cetăţeni, deoarece sprijinul lor ar putea înceta dacă dominaţia este percepută ca fiind mai opresivă decât cea a statelor concurente. Pentru că atunci probabilitatea ca supuşii unui stat să colaboreze cu un competitor în dorinţa acestuia de a "prelua controlul" sau ca ei să voteze cu picioarele la spinare (adică să-şi părăsească ţara şi să se stabilească în alta) ar putea să crească. [11] Este chiar mai important, deci, pentru fiecare stat, să evite o astfel de competiţie neplăcută din partea altor organizaţii armate potenţial periculoase, cel puţin în interiorul teritoriului pe care se întâmplă să îl controleze. Simpla existenţă a unei agenţii de protecţie private, armată pentru a-şi îndeplini rolul de a-i proteja pe oameni faţă de agresiuni, şi folosind persoane antrenate pentru a mânui astfel de arme, ar constitui o ameninţare potenţială pentru politica statului de a invada drepturile de proprietate ale indivizilor. Prin urmare, astfel de oragnizaţii, care ar apărea cu siguranţă pe piaţă, deoarece dorinţa fiecăruia de a fi protejat împotriva agresorilor este una reală, sunt scoase cu bucurie în afara legii, iar statul îşi arogă această sarcină sieşi şi controlului său monopolist. De fapt, statele sunt peste tot extrem de nerăbdătoare să scoată în afara legii, sau măcar să controleze chiar şi simpla posesie de arme de către cetăţenii privaţi -iar cele mai multe dintre ele au şi reuşit acest lucru- deoarece un om înarmat este cu siguranţă mai ameninţător pentru un agresor decât unul neînarmat. Este mult mai puţin riscant pentru un stat să menţină o stare de lucruri paşnică, dar să-şi continue propria agresiune, dacă puştile cu care ar putea fi împuşcaţi cei care percep impozitele nu sunt disponibile pentru nici o altă persoană în afara acestora!

Cu privire la sistemul judecătoresc, problema este una similară. Dacă statul nu ar monopoliza producerea de servicii judecătoreşti, ar fi inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu (cel mai probabil mai devreme), el să ajungă să fie privit ca instituţia nedreaptă care de fapt este. Dar nici o organizaţie nedreaptă nu are vreun interes în a fi percepută ca atare. În primul rând, dacă statul nu are grijă ca doar judecătorii numiţi şi angajaţi de el să administreze legea, este evident că dreptul public (acele norme care reglementează relaţiile dintre stat şi indivizii privaţi sau asociaţiile de astfel de indivizi) nu ar avea nici o şansă de a fi acceptat de către public, ci ar fi imediat dezvăluit ca sistem al agresiunii legalizate, şi care vine împotriva simţului dreptăţii aproape oricui. Iar, în al doilea rând, dacă statul nu ar monopoliza administrarea dreptului privat (acele norme care reglementează relaţiile dintre cetăţenii privaţi), ci ar lăsa această sarcină în seama unor tribunale şi a unor judecători aflaţi în competiţie, dependenţi de sprijinul financiar deliberat al publicului, este îndoielnic că normele care presupun o distribuţie asimetrică a drepturilor sau obligaţiilor între diferite persoane sau clase de persoane ar avea chiar şi cea mai firavă şansă de a fi general acceptate ca legi valabile. Tribunalele şi judecătorii care ar propune astfel de reguli ar da faliment datorită lipsei unei asistenţe financiare continue. Dar, de vreme ce statul este dependent de o politică de tip divide et impera pentru a-şi menţine dominaţia, el trebuie să împiedice, indiferent de costuri, apariţia unui sistem concurenţial de tribunale de drept privat. [12]

Fără îndoială, toate aceste servicii oferite de stat -educaţia, transporturile şi comunicaţiile, banii şi sistemul bancar şi, cel mai important lucru, securitatea şi administrarea dreptăţii- sunt de o importanţă vitală pentru orice societate. Toate acestea trebuie cu siguranţă să fie produse şi ar fi, de fapt, produse de piaţă dacă statul nu le-ar fi luat în propriile mâini. Dar aceasta nu înseamnă că statul este un simplu substitut al pieţei. Statul se angajează în aceste activităţi dintr-un motiv cu totul diferit de cele ale oricărei instituţii private -nu pur şi simplu pentru că există o cerere pentru ele, ci mai curând pentru că aceste domenii sunt de o importanţă strategică esenţială pentru asigurarea existenţei continue a statului ca instituţie privilegiată construită prin violenţă agresivă. Iar această intenţie strategică diferită este răspunzătoare pentru un tip special de produse. De vreme ce profesorii, angajaţii din transporturi şi comunicaţii, cei ai băncilor centrale, poliţiei şi tribunalelor, sunt cu toţii plătiţi din impozite, tipul de produse şi servicii oferite de stat, deşi având cu siguranţă o valoare pozitivă pentru unii oameni, nu poate fi vreodată de o asemenea calitate încât oricine şi-ar cheltui deliberat banii proprii pentru a le cumpăra. Mai curând, aceste servicii au toate în comun caracteristica că ele contribuie la a-i permite statului să-şi sporească propriul venit obţinut coercitiv, prin avantajarea unora pe seama vătămării altora. [13]

Dar se mai pot spune şi alte lucruri despre fundamentele socio-psihologice ale statelor, ca instituţii ale agresiunii continue împotriva proprietarilor naturali, în afara redistribuirii populare de bunuri şi servicii de importanţă strategică. De o importanţă egală pentru stabilitatea şi creşterea dimensiunilor unui stat este şi structura de luare a deciziilor pe care o adoptă: constituţia sa. O afacere obişnuită, orientată spre profit, ar încerca să adopte o structură decizională care să se potrivească cel mai bine scopului său de maximizare a venitului prin observarea şi prin crearea de oportunităţi antreprenoriale, adică de diferenţe în costurile de producţie şi în cererea anticipată pentru un produs. Prin comparaţie, statul are sarcina total diferită de a adopta o structură de luare a deciziilor care să-i permită să-şi sporească la maximum venitul apropriat coercitiv -dată fiind puterea sa de intimidare şi capacitatea de a mitui anumite persoane, prin acordarea de favoruri speciale, pentru a-l sprijini.

Admit faptul că cea mai bună structură decizională pentru a face acest lucru este o constituţie democratică, adică adoptarea regulei majorităţii. Pentru a sesiza validitatea acestei teze, nu este nevoie să facem decât următoarea asumpţie.Nu doar persoanele care reprezintă de fapt statul au tendinţa (a cărei satisfacere, să notăm în trecere, lor le este totdeauna permisă) de a-şi spori veniturile pe seama unei scăderi corelate a veniturilor proprietarilor, producătorilor şi contractanţilor naturali; această sete de putere şi dorinţă de a-i conduce pe alţii există şi printre cei guvernaţi. Nu fiecare o are în aceeaşi măsură; iar la unii ar putea într-adevăr să lipsească. Dar, în mod normal, majoritatea oamenilor o au în diferite ocazii. Dacă lucrurile stau aşa (iar experienţa ne spune că aceasta este situaţia), atunci statul trebuie să ia în calcul o rezistenţă izvorâtă din două surse analitic diferite. Pe de o parte, există rezistenţa victimelor pe care le creează orice politică de stat. Statul va încerca să o înfrângă făcându-şi prieteni şi susţinători activi; şi va reuşi să facă acest lucru, în măsura în care oamenii sunt coruptibili prin mituire. Pe de altă parte, dacă există sete de putere în rândul victimelor şi/sau a celor favorizaţi de o politică de stat dată, atunci trebuie să existe de asemenea o opoziţie, sau cel puţin o nemulţumire generată de faptul că orice politică dată de expropriere şi de distribuire discriminatorie exlude automat orice altă politică ce-şi poate găsi avocaţi în populaţia condusă de stat, şi astfel împiedică planul special al acestora privitor la felul în care ar trebui folosită puterea. Prin definiţie, nici o schimbare în politica de expropriere/redistribuire a statului nu poate să elimine acest gen de nemulţumire, deoarece orice schimbare ar exclude cu necesitate o politică diferită. Astfel, dacă statul vrea să facă ceva pentru a reduce rezistenţa (originată din setea de putere) pe care o stârneşte orice politică particulară, atunci poate să procedeze doar prin adoptarea unei structuri de luare a deciziilor care minimizează dezamăgirea potenţialilor deţinători de putere; prin crearea unei scheme populare de participare la luarea deciziilor, astfel încât fiecare persoană care-şi doreşte o politică ce să-i confere anumite puteri, să aibă o şansă de a o vedea realizată în viitor.

Exact aceasta este funcţia democraţiei. Fondată fiind pe un respect pentru majoritate, ea este prin definiţie o constituţie populară în privinţa luării deciziilor. Şi cum creează într-adevăr la intervale regulate şansa ca fiecare să-şi susţină propriul plan specific de a deţine puterea, ea reduce la maximum nemulţumirea prezentă prin şansa unui viitor mai favorabil. Contrar mitului popular, adoptarea unei constituţii democratice nu are nimic de-a face cu libertatea sau cu dreptatea. [14] Cu siguranţă, tot la fel cum statul îşi restrânge utilizarea violenţei agresive atunci când se angajează în producţia de bunuri şi servicii cu o valoare pozitivă, el acceptă constrângeri suplimentare atunci când conducătorii se supun controlului majorităţii celor conduşi. Totuşi, în ciuda faptului că această constrângere îndeplineşte funcţia pozitivă de a satisface anumite dorinţe ale oamenilor prin reducerea intensităţii voinţei de putere nesatisfăcute, aceasta nu înseamnă deloc că statul îşi abandonează poziţia de instituţie a agresiunii legalizate. Mai curând, democratizarea statului este o măsură organizatorică luată cu scopul strategic de a raţionaliza execuţia puterii, sporind astfel volumul venitului care urmează să fie apropriat prin agresiune de la proprietarii naturali. Forma puterii s-a schimbat, dar regula majorităţii este tot o formă de agresiune. Într-un sistem fondat pe teoria naturală a proprietăţii -în capitalism- regula majorităţii nu poate juca şi nu joacă nici un fel de rol (în afara faptului că, dacă îşi dă acordul, desigur, oricine poate să se alăture unei organizaţii care a adoptat regula majorităţii, cum ar fi un club sportiv sau o asociaţie a iubitorilor de animale, a cărei juridicţie este acceptată deliberat de membri pentru perioada apartenenţei la acea asociaţie). Într-un astfel de sistem, sunt valabile doar regulile aproprierii originare a bunurilor prin utilizare sau prin achiziţie contractuală de la un proprietar anterior. Aproprierea prin decret, sau cea lipsită de consimţământul unui proprietar-utilizator anterior, indiferent dacă este realizată de un autocrat sau de o minoritate împotriva unei majorităţi, ori de o majoritate împotriva unei minorităţi constituie, fără excepţie, un act de violenţă agresivă. Ceea ce distinge o democraţie de o autocraţie, monarhie sau oligarhie, nu este faptul că prima ar fi echivalentă cu libertatea, în timp ce celelalte ar echivala cu agresiunea. Diferenţa dintre ele rezidă numai în tehnica utilizată pentru a adminstra, a transforma şi a canaliza rezistenţa populară întreţinută de setea nepotolită de putere. Autocratul nu permite populaţiei să influenţeze politica în nici un mod regulat şi formal, deşi el, la rândul său, trebuie să acorde multă atenţie opiniei publice, dacă doreşte să-şi stabilizeze puterea. Astfel, o autocraţie este caracterizată prin lipsa unui debuşeu instituţional pentru potenţialii deţinători de putere. O democraţie, pe de altă parte, posedă o asemenea instituţie. Ea permite majorităţilor, create conform unor reguli formalizate, să influenţeze cu regularitate modificările politicilor sale. În consecinţă, dacă setea nesatisfăcută de putere devine mai tolerabilă atunci când există un debuşeu regulat pentru ea, atunci se creează mai puţină rezistenţă faţă de o conducere democratică decât faţă de una autocrată. Această importantă diferenţă socio-psihologică dintre regimurile autocate şi cele democrate a fost excelent decrisă de către B. de Jouvenel:

Din secolul al doisprezecelea până în secolul al douăzecilea, autoritatea guvernamentală a crescut continuu. Acest proces a fost înţeles de toţi cei care i-au urmărit dezvoltarea; el i-a provocat pe aceştia la proteste neîntrerupte şi la reacţii violente. În ultimul timp, creşterea a continuat într-un ritm accelerat, iar extinderea autorităţii a adus cu sine o răspândire corespunzătoare a războiului. Dar acum noi nu mai înţelegem acest proces, nu mai protestăm şi nu mai reacţionăm. Această pasivitate a noastră este un lucru nou, pentru care Puterea trebuie să-i mulţumească perdelei de fum în care s-a înfăşurat. Înainte, expansiunea autorităţii putea fi văzută, evidentă în persoana regelui, care nu renunţa la a se pretinde stăpân, şi în care pasiunile umane erau observabile. Acum, mascată în anonimitate, Puterea pretinde a nu avea o existenţă proprie, şi a nu mai fi nimic altceva decât instrumentul impersonal şi lipsit de pasiuni al voinţei generale. -Dar acest lucru este evident o ficţiune.- ... Astăzi, la fel ca întotdeauna, Puterea este în mâinile unui grup de oameni care deţin controlul. Singura schimbare este că a devenit acum mai uşor pentru cei conduşi să-i înlocuiască pe deţinătorii Puterii. Dintr-un punct de vedere, acest lucru slăbeşte Puterea, deoarece voinţele care controlează viaţa unei societăţi pot, după placul acesteia, fi înlocuite cu alte voinţe în care are mai multă încredere.-- Dar, deschizând posibilitatea de a obţine Puterea pentru toţi cei talentaţi şi ambiţioşi, acest aranjament face mult mai facilă creşterea Puterii. În "vechiul regim", spiritele dinamice ale societăţii, care ştiau că nu au nici o şansă de a lua parte la Putere, se grăbeau să-i denunţe cea mai mică expansiune. Pe de altă parte, acum, când fiecare este un potenţial ministru , nimeni nu este preocupat să desfiinţeze o funcţie pe care aspiră să o obţină într-o bună zi, sau să toarne nisip într-un mecanism pe care intenţionează să-l folosească atunci când îi vine rândul. Prin urmare, există o complicitate largă în cercurile politice ale societăţii moderne, în ceea ce priveşte expansiunea Puterii. [15]

La o populaţie identică şi o politică identică a ofertei discriminatorii de bunuri şi servicii, un stat democratic are mai multe oportunităţi de a-şi spori venitul apropriat prin agresiune. Şi, mutatis mutandis, o autocraţie trebuie să se mulţumească cu un venit relativ mai mic. În termenii clasicilor gândirii politice, ea trebuie să conducă mai înţelept, adică să conducă mai puţin. De vreme ce ea nu permite nici unei alte voinţe, în afara celei a autocratului şi poate a sfătuitorilor săi apropiaţi, să câştige puterea sau să influenţeze regulat politicile, execuţia puterii unei autocraţii la apare celor conduşi mai puţin tolerabilă. Astfel, stabilitatea ei poate fi asigurată doar dacă gradul total de exploatare statală este relativ redus.

Situaţia ultimelor două secole ilustrează sugestiv validitatea acestei teze. În această perioadă, am trăit experienţa unei substituiri aproape universale a regimurilor relativ autocratic-monarhice cu regimuri relativ democratice. [16] (Până şi Rusia Sovietică este notabil mai democratică decât a fost vreodată Rusia ţaristă.) Împreună cu această schimbare, a avut loc un proces de o viteză şi o întindere nemaiîntâlnite: o creştere permanentă şi aparent incontrolabilă a statului. În competiţia dintre diferite state pentru populaţii exploatabile, şi în aceste încercări ale statelor de a limita efectele rezistenţei interne, tendinţa a fost ca statul democratic să obţină o victorie vizibilă asupra celui autocratic, dovedindu-se o variantă superioară a puterii. Ceteris paribus, statul democratic -şi socialismul democratic pe care-l întruchipează- este cel care dispune de un venit mai mare şi se dovedeşte superior altor state în războaie. Şi, ceteris paribus, tot acest stat este cel care reuşeşte cea mai bună administrare a rezistenţei interne: este mai uşor, iar istoria a arătat acest lucru în mod repetat, să păstrezi puterea statului democratizându-l, decât operând contrariul şi autocratizându-i structura de luare a deciziilor.

Acestea sunt, deci, fundamentele socio-psihologice ale statului ca instituţia care pune în aplicare socialismul. Orice stat se bazează pe monopolizare sau pe controlul monopolist asupra unor bunuri şi servicii de importanţă strategică pe care le oferă discriminatoriu unor grupuri favorizate de oameni, înfrângând prin aceasta rezistenţa faţă de o politică de agresiune împotriva proprietarilor naturali. În mod natural, fiecare descriere istorică a statului, a politicilor sale socialiste specifice şi a modificărilor de politică, va trebui să dea seama în mod mai detaliat de felul în care naşterea şi creşterea socialismului au devenit posibile. Dar dacă o astfel de descriere este completă şi nu cade pradă iluziilor ideologice, atunci toate măsurile luate de stat trebuie descrise ca fiind integrate exact acestui cadru instituţional al violenţei, democratizării şi strategiei de tip divide et impera.

Orice ar face un stat în termenii contribuţiilor sale evaluate pozitiv în societate, şi oricât de mare sau de mică ar fi măsura în care s-ar putea aduce astfel de contribuţii; fie că statul oferă ajutor mamelor cu serviciu şi copii, că oferă îngrijire medicală, ori că se angajează în construcţia de drumuri sau de aeroporturi; fie că acordă favoruri fermierilor sau studenţilor, că se dedică producţiei de servicii educative, de infrastructură, de bani, de oţel sau de pace; sau fie că face toate aceste lucruri şi multe altele, ar fi complet greşit să le enumerăm pur şi simplu, fără nici un fel de precizări suplimentare. Ceea ce trebuie spus, în plus, este faptul că nu poate face nimic fără expropriere non-contractuală anterioară a proprietarilor naturali. Contribuţiile sale la bunăstare nu sunt niciodată un cadou obişnuit, chiar dacă sunt oferite gratuit, deoarece, înainte de toate, statul face cadou un lucru care nu-i aparţine. Chiar dacă îşi vinde serviciile contra cost, şi chiar dacă obţine un profit din vânzare, mijloacele de producţie utilizate au fost întotdeauna expropriate prin forţă. Iar dacă le vinde la preţ subvenţionat, agresiunea trebuie să continue pentru a susţine nivelul curent al producţiei.

Situaţia este similară în privinţa structurilor de decizie ale unui stat. Fie că un stat este organizat democratic sau autocratic, că are o structură decizională centralizată sau descentralizată şi o structură de reprezentare cu unul sau mai multe niveluri; fie că este organizat ca un sistem de partide sau ca un stat corporatist, ar fi iluzoriu să-l descriem în aceşti termeni şi să nu mai adăugăm nimic. Pentru o descriere completă, trebuie adăugat faptul că, înainte de toate, constituţia unui stat este un instrument organizatoric pentru promovarea existenţei sale ca o instituţie a agresiunii. Şi în măsura în care stabilitatea sa se bazează pe drepturile garantate constituţional de a participa la provocarea unor modificări ale politicilor, trebuie să subliniem că statul se bazează pe o atracţie instituţionalizată exercitată asupra unor energii motivaţionale pe care oamenii, în vieţile lor private, le-ar privi drept criminale şi ar face totul pentru a le suprima. O intreprindere comercială obişnuită are o structură decizională care trebuie să se adapteze scopului de a o ajuta să-şi asigure un profit cât mai mare din vânzarea produselor către clienţi care le cumpără deliberat. Constituţia unui stat nu are nimic în comun cu aceasta şi doar studiile sociologice superficiale "ale organizării" s-ar putea angaja în investigarea similarităţilor şi diferenţelor structurale dintre cele două. [17]

Doar o înţelegere profundă a acestor lucruri ne permite să sesizăm în întregime natura statului şi a socialismului. Şi abia apoi poate exista o înţelegere completă a celeilalte laturi a aceleiaşi probleme: ce este necesar pentru a învinge socialismul. Nu putem lupta împotriva statului boicotându-l pur şi simplu, aşa cum putem lupta împotriva unei firme private, deoarece un agresor nu respectă judecata negativă relevată de boicot. Dar nu putem lupta nici prin simpla contrapunere a unei violenţe defensive în faţa agresiunii, deoarece agresiunea de stat este sprijinită în opinia publică. [18] Prin urmare, totul depinde de o schimbare în opinia publică. Mai specific, totul depinde de două asumpţii şi de schimbarea care poate fi provocată în ceea ce priveşte statutul realist sau nerealist al acestora. Una dintre aceste asumpţii a fost implicită atunci când am argumentat, mai sus, că statul poate genera un sprijin pentru rolul său producând anumite bunuri şi servicii pentru grupuri favorizate de oameni. Evident, asumpţia este aceea că oamenii pot fi corupţi să susţină un agresor dacă primesc o parte, oricât de mică, a benficiilor agresiunii. Şi, pentru că există peste tot state, această asumpţie trebuie considerată a fi azi, din fericire pentru stat, realistă. Dar nu există nici o lege a naturii care să spună că lucrurile trebuie să stea pentru totdeauna astfel. Pentru ca statul să eşueze în atingerea obiectivului său, nu este nevoie de nimic altceva decât de o chimbare în opinia publică: acţiunile care sprijină statul trebuie să ajungă să fie considerate imorale, deoarece este vorba despre un sprijin acordat unei organizaţii a crimei instituţionalizate. Socialismului i s-ar pune capăt doar dacă oamenii nu s-ar mai lăsa corupţi de mita oferită de stat ci, dacă aceasta ar fi oferită, ei, să spunem, şi-ar folosi partea de avuţie pentru a reduce puterea de mituire a statului, continuând să-l privească şi să-l trateze ca pe un agresor care merită să întâmpine rezistenţă, să fie ridiculizat şi ignorat, oriunde şi oricând.

A doua asumpţie era aceea că oamenii au într-adevăr o sete de putere, şi că pot fi corupţi să întreprindă acţiuni de sprijinire a statului dacă li se oferă o şansă de a-şi potoli această sete. Privind faptele, ne putem cu greu îndoi că această asumpţie este azi, de asemenea, una realistă. Dar, din nou, nu este realistă datorită unor legi naturale căci, cel puţin în principiu, poate fi în mod deliberat transformată într-una nerealistă. [19] Pentru a provoca sfârşitul etatismului şi al socialismului, nu este nevoie de nimic mai mult decât de o schimbare în opinia publică ce să-i oprească pe oameni a mai folosi debuşeele instituţionale ale participării la politicile statului pentru satisfacerea voinţei de putere, şi să-i facă în schimb să-şi suprime orice astfel de dorinţă, să folosească arma instituţională a statului împotriva lui însuşi şi să insiste, fără a accepta nici un fel de compromisuri, pentru încetarea impozitării şi a reglementărilor impuse proprietarilor naturali, oriunde şi oricând există o şansă de a influenţa politicile statului. [20]


[1] Despre diferenţa dintre agresiunea instituţionalizată comisă de stat ca întruchipare a socialismului şi acţiunea criminală obişnuită, cf. L. Spooner, No Treason, Colorado Springs, 1973, pp.19-20: "...guvernul, la fel ca un tâlhar de drumul mare, îi spune omului: "Banii sau viaţa". Şi multe impozite, dacă nu majoritatea, sunt plătite sub această ameninţare. E adevărat, guvernul nu-l pândeşte pe om într-un loc izolat, nu-i sare în faţă din marginea drumului şi nu începe, cu un pistol în mână, să-l buzunărească. Dar tâlhăria nu este din acest motiv mai puţin tâlhărie; ba este chiar una mult mai mişelească şi mai ruşinoasă. Tâlharul de drumul mare ia doar asupra sa responsabilitatea, primejdia şi caracterul criminal al propriei acţiuni. El nu pretinde că emite o revendicare de drept asupra banilor tăi, nici că intenţionează să-i folosească pentru propriul tău beneficiu. El nu pretinde a fi altceva decât un tâlhar. Nu a dobândit destulă neruşinare pentru a pretinde că este un simplu "protector" şi că ia banii oamenilor, împotriva voinţei lor, doar pentru a-i putea "proteja" pe acei călatori infatuaţi, care se simt absolut capabili să se protejeze singuri, sau care nu apreciază sistemul său specific de protecţie. Este un om cu prea mult bun simţ pentru a avea asemenea pretenţii. Mai mult, după ce ţi-a luat banii, te lasă să pleci, aşa cum, de altfel, ţi-ai dori. Tâlharul nu continuă să te urmărească în drumul tău, împotriva vointei tale, pretinzând că este adevăratul tău "suveran" datorită "protecţiei" pe care ţi-o acordă. El nu continuă să te "protejeze", comandându-ţi să i te înclini şi să-l serveşti; cerându-ţi să faci una şi interzicându-ţi să faci alta; tâlhărindu-te din nou ori de câte ori are interesul sau plăcerea să o facă; şi etichetându-te drept rebel, trădător sau inamic al ţării tale şi ucigându-te dacă îi conteşti autoritatea sau dacă nu-i satisfaci cererile. Este mult prea gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte şi ticăloşii.Pe scurt, nu încearcă, în afara faptului că te jefuieşte, să te transforme întru-un sclav ori într-un naiv. Metodele acelor tâlhari şi ucigaşi ce-şi spun "guvernământ" sunt exact opusul celor ale "tâlharului singuratic"."

[2] Despre teoria statului, cf. M.N. Rothbard, "The Anatomy of State", în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, Washington, 1974; For A New Liberty, New York, 1978; şi The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982; H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987; cf. de asemenea A. Herbert, The Right and Wrong of Compulsion by the State (ed. E. Mack), Indianapolis, 1978; H. Spencer, Social Statics, London, 1851; F. Oppenheimer, The State, New York, 1926; A.J. Nock, Our Enemy, the State, Delevan, 1983; cf. de asemenea remarcii lui J.Schumpeter direcţionate împotriva opiniei prevalente, atunci şi acum, în special printre economişti, că "teoria care priveşte impozitele în analogie cu cotizaţiile la un club sau cu cumpărarea serviciilor unui, să spunem, doctor, nu dovedeşte decât distanţa la care se află această parte a ştiinţelor sociale de normele ştiinţificităţii." (J. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, 1942, p. 198).

[3] În plus, utilizarea anumitor arme, cum ar fi bombele atomice, împotriva supuşilor ar fi prohibitivă, deoarece conducătorii ar putea cu greu să evite ca, la rândul lor, să fie vătămaţi sau ucişi de aceste arme.

[4] D. Hume, Essays, Moral, Political and Literary, Oxford, 1971, p.19; cf. de asemenea E. de La Boetie, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, 1975.

[5] Expunerea clasică a ideii că în "starea naturală" nu poate fi făcută nici o distincţie între "drept" şi "nedrept" şi că doar statul creează dreptatea, poate fi găsită în T. Hobbes, Leviathan, Oxford, 1946. Că această teorie "pozitivistă" a dreptului este de nesusţinut, a fost implicit demonstrat mai sus, în cap.7. În plus, ar trebui să observăm faptul că o astfel de teorie nu reuşeşte nici măcar ceea ce îşi propune să facă: să justifice statul. Pentru că, desigur, trecerea de la starea de natură la un sistem etatist poate fi numită "justificată" (prin opoziţie cu "arbitrară") dacă există norme naturale (anterioare statului) care să constituie baza justificativă a acestei treceri.

Pentru pozitiviştii moderni, cf. G. Jellinek, Allgemeine Staatslehre, Bad Homburg, 1966; H. Kelsen, Reine Rechtslehre, Wien, 1976; pentru o critică a pozitivismului juridic, cf. F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, 3. Vols., Chicago, 1973-79.

[6]Pentru expunerea clasică a acestei viziuni asupra politicii, cf. N. Machiavelli, The Prince, Harmondsworth, 1961; cf. de asemenea Q. Skinner, The Foundations of Modern Political Thought, Cambridge, 1978.

[7] Pentru aceasta şi pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 182 ş.u.

[8] Despre rolul intelectualilor şi al profesorilor de avocaţi ai socialismului şi etatismului, cf. B. De Jouvenel, "The Treatment of Capitalism by Continental Historians", în F. A. Hayek, Capitalism and the Historians, Chicago, 1954; L.v. Mises, The Anti-Capitalist Mentality, South Holland, 1972.

[9] Despre sistemul monetar al pieţei libere şi despre efectele intervenţiei guvernamentale asupra acestui sistem, cf. R. Paul şi L. Lehrman, The Case for Gold, San Francisco, 1983, cap. 2, 3; M.N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money?, Novato, 1973.

[10] Despre problema producţiei de lege şi ordine pe piaţa liberă, cf. cap.10, mai jos.

[11] În această problemă, cf. de asemenea cap.5, n.4

[12] În această problemă, cf. de asemeanea cap.10, mai jos.

[13] F. Oppenheimer, System der Soziologie, vol.II, Der Staat, Stuttgart, 1964. Oppenheimer rezumă astfel caracterul special, discriminatoriu, al bunurilor produse de stat, în special al producţie sale de lege şi ordine (pp. 322-323): "norma fundamentală a statului este puterea. Adică, din punctul de vedere al originii sale: violenţa preschimbată în putere. Violenţa este una dintre cele mai puternice norme care dau formă societăţii, dar ea nu este ea însăşi o formă de interacţiune socială. Ea trebuie să devină lege în sensul pozitiv al termenului adică, sociologic vorbind, ea trebuie să permită dezvoltarea unui sistem de "reciprocitate subiectivă"; iar acest lucru este posibil printr-un sistem de restricţii auto-impuse asupra utilizării violenţei şi prin asumarea unor anumite obligaţii în schimbul drepturilor pe care statul şi le arogă. În acest fel, violenţa este transformată în putere, şi apare o relaţie de dominare care este acceptată nu doar de către conducători, ci şi de supuşii lor, în condiţii de dominaţie nu prea severă, ca exprimând o "reciprocitate dreaptă". Din această normă fundamentală, apar norme secundare şi terţiare: norme de drept privat, de drept constituţional, de dreptul moştenirilor, dreptul obligaţiilor şi de drept penal, care poartă toate amprenta normei fundamentale a puterii şi dominaţiei, şi care sunt toate create pentru a influenţa structura statului astfel încât să sporească exploatarea economică la nivelul maxim compatibil cu continuarea dominaţiei reglementate legal." Este fundamentală intuiţia că "legea creşte din două rădăcini în esenţă diferite (...): pe de o parte, din legea asocierii dintre egali, care poate fi numită drept "natural", chiar dacă nu este propriu-zis "natural" şi, pe de altă parte, din legea violenţei transformată în putere reglementată, din legea celor care nu sunt egali."

[14] Doar faptul că democraţia a devenit o vacă sfântă în politica modernă poate explica de ce măsura în care ideea domniei majorităţii este străbătută de contradicţii interne este de obicei trecută cu vederea: în primul rând, şi este deja un lucru decisiv, dacă acceptăm democraţia ca justificată, atunci ar trebui să acceptăm o abolire democratică a democraţiei şi substituirea ei fie cu autocraţia, fie cu libertarianismul capitalist -ceea ce demonstrează că democraţia ca atare nu poate fi privită ca o valoare morală. În acelaşi fel, ar trebui acceptată ca justificată decizia majorităţilor de a elimina minorităţilor până în punctul în care nu ar mai rămâne decât doi oameni, ultima majoritate, pentru care domnia majorităţii nu ar mai putea fi aplicată, din motive logico-aritmetice. Aceasta ar dovedi, încă o dată, că democraţia nu poate fi considerată justificabilă în sine. Sau, dacă nu vrem să acceptăm aceste consecinţe şi am adopta în schimb ideea unei democraţii liberale, constituţional limitate, atunci ar trebui să admitem în acelaşi timp şi că principiile din care sunt derivate aceste limitări trebuie să fie logic fundamentale în raport cu regula majoritaţii -ceea ce ar indica iarăşi faptul că nu există nici un fel de valoare morală specială în democraţie. În al doilea rând, din acceptarea regulei majorităţii, nu rezultă automat cărei populaţii trebuie să i se aplice. (Majoritatea cărei populaţii să decidă?). Există doar trei posibilităţi. Putem aplica din nou principiul democratic la această întrebare, şi decide să optăm pentru ideea că majorităţile mai mari ar trebui să prevaleze întotdeauna în faţa celor mai mici -dar atunci, desigur, nu ar mai fi putea în nici un fel fi salvată ideea democraţiei naţionale sau regionale, deoarece ar trebui să alegem populaţia globală drept grup de referinţă. Sau, putem decide că determinarea populaţiei este o problemă arbitrară -dar, în acest caz, ar trebui să acceptăm ideea unor minorităţi din ce în ce mai mici care să se despartă de restul populaţiei, fiecare individ constituind propria sa majoritate auto-determinantă, ca punct final logic al unui astfel de proces de secesiune- şi, încă o dată, ar fi demonstrată nejustificabilitatea democraţiei ca atare. Ca a treia variantă, putem adopta ideea că selectarea populaţiei la care se aplică principiul majorităţii nu este nici democratică, nici arbitrară, ci cumva diferită -dar, din nou, ar trebui să admitem că, oricare ar fi acest principiu diferit, trebuie să fie mai fundamental decât regula majorităţii însuşi, iar regula majorităţii ar trebui să fie clasificată ca total arbitrară. Cf., asupra acestei probleme, M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp.189 ş.u., H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, cap.5.

[15] B. De Jouvenel, On Power, New York, 1949, pp.9-10; despre psihologia socială a democraţiei, cf aceluiaşi, On Sovereignity, Cambridge, 1957; G. Mosca, The Rulling Class, New York, 1939; H.A. Mencken, Notes on Democracy, New York, 1926; despre tendinţa conducerii democratice de a "degenera" într-una oligarhică, cf. R. Michels, Zur Soziologie des Parteiwesens in der modernen Demokratie, Stuttgart, 1957.

[16] Asupra acestui proces, cf. R. Bendix, Kings or People, Berkeley, 1978.

[17] Despre diferenţa fundamentală dintre organizaţiile private de afaceri şi stat, cf. L.v; Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944

[18] L. Spooner îi descrie pe susţinătorii statului ca divizându-se în două categorii: "1. Pungaşii, o clasă numeroasă şi activă, care văd în guvernare un instrument de care se pot folosi pentru propria mărire şi avuţie. 2. Naivii -fără îndoială, o clasă foarte largă-, fiecare dintre ei, pentru că i se permite o opinie printre alte milioane în decizia asupra a ceea ce poate face cu propria persoană şi proprietate, şi pentru că i se permite aceeaşi opinie asupra jafului, sclaviei şi crimei la care sunt supuşi alţii, care li se permite altora atunci când este vorba despre jaful, sclavia şi crima la care este supus el însuşi, fiind suficient de stupid pentru a-şi imagina că este un "om liber", un "suveran", că acesta este un "guvernământ liber", "cel mai bun guvernământ din lume" şi alte astfel de absurdităţi." (L. Spooner, No Treason. The Constitution of No Authority, Colorado Springs, 1973, p.18)

[19] E. de la Boetie scrie (The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, 1975, pp.52-53): "Cel ce-şi exercită dominaţia asupra ta...nu posedă cu adevărat nimic altceva decât puterea pe care i-ai conferit-o pentru a te distruge...Nu-l mai servi, şi vei deveni pe dată liber. Nu-ţi cer să-ţi pui mâinile pe tiran şi să-l răstorni, ci doar să nu-l mai susţii; iar atunci îl vei vedea cum, la fel ca un colos al cărui piedestal a fost dat la o parte, se va prăbuşi sub propria greutate şi se va sfărâma în mii de bucăţi."

[20] Despre o strategie a libertăţii, şi în special despre importanţa mişcării libertariene pentru atingerea acestui scop, cf. M.N. Rothbard, For A New Liberty, New York, 1978, cap.15; şi Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982, partea a 5-a.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România