6. Socialismul ingineriei sociale şi fundamentele analizei economice

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

În lumina argumentelor teoretice prezentate în capitolele precedente, socialismul nu pare să aibă vreo justificare economică. El promitea să aducă oamenilor mai multă prosperitate decât capitalismul, şi o mare parte a popularităţii sale se bazează pe această promisiune. Totuşi, argumentele pe care le-am adus au dovedit exact contrariul. Am arătat că socialismul de tip rus, caracterizat prin naţionalizarea sau socializarea mijloacelor de producţie, implică cu necesitate risipa economică, de vreme ce nu ar exista preţuri pentru factorii de producţie (pentru că vinderea sau cumpărarea mijloacelor de producţie nu ar fi permisă) şi, prin urmare, nu ar putea fi realizată nici contabilitatea costurilor (care este mijlocul de a direcţiona resursele rare cu utilizări alternative către acele domenii ce ar maximiza valoarea produsă). Iar în privinţa socialismului de tip social democrat şi a celui conservator, am demonstrat faptul că, în orice caz, ambele presupun o creştere a costurilor de producţie şi, mutatis mutandis, o scădere a costurilor alternativei, adică a non-producţiei sau a producţiei pentru piaţa neagră. Prin urmare, ambele versiuni duc la o reducere relativă în producerea de avuţie, deoarece ambele stabilesc o structură a motivaţiei care (în comparaţie cu cea capitalistă) crează un avantaj relativ pentru non-producători şi pentru non-contractanţi în faţa producătorilor şi contractanţilor de bunuri, produse şi servicii.

Aceste concluzii sunt susţinute, de asemenea, de experienţă. În mare, standardele de viaţă din Europa de Est sunt semnificativ mai scăzute decât cele din Europa Occidentală, unde gradul în care a avut loc o socializare a mijloacelor de producţie, deşi cu siguranţă remarcabil, este prin comparaţie mult mai mic. De asemenea, peste tot acolo unde este extins gradul măsurilor redistributive, iar proporţia în care avuţia produsă este redistribuită creşte, (ca, de exemplu, în Germania de Vest în anii '70, în condiţiile unui guvern de coaliţie între social-democraţi şi liberali), se observă o încetinire a producerii sociale a avuţiei sau chiar o scădere absolută a standardului general de viaţă. Iar oriunde o societate doreşte să menţină un status quo, adică o distribuţie dată a veniturilor şi avuţiei, prin intermediul controlului preţurilor, reglementărilor şi a controlului comportamentelor (ca de exemplu în Germania hitleristă ori în Franţa sau în Italia de azi), standardele de viaţă vor scădea constant faţă de cele ale societăţilor mai liberale (capitaliste).

Cu toate acestea, socialismul este în continuare viu şi viguros, chiar şi în Occident, acolo unde socialismul de tip social-democrat şi conservatorismul au rămas ideologii puternice. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Un factor important este acela că aderenţii săi au abandonat ideea originală a superiorităţii economice a socialismului şi au apelat în schimb la un argument complet diferit, şi anume că socialismul, deşi s-ar putea să nu fie economic superior, este totuşi moralmente preferabil capitalismului. Această pretenţie va fi examinată în Capitolul 7. Dar, cu siguranţă, povestea nu se sfârşeşte aici. Socialismul şi-a recâştigat tăria chiar şi pe tărâmul economiei. Acest lucru a devenit posibil deoarece socialismul şi-a combinat forţele cu ideologia empiristă, care este prin tradiţie puternică în lumea anglo-saxonă şi care, în special prin influenţa aşa-numitului cerc de la Viena al filosofilor pozitivişti, a devenit filosofia/epistemologia/metodologia dominantă a secolului al douăzecilea, nu doar în domeniul ştiinţelor naturii, ci şi în cel al ştiinţelor sociale şi al economiei. Acest lucru se aplică nu doar la filosofii şi metodologii acestor ştiinţe (care, de altfel, s-au eliberat între timp din vraja empirismului şi pozitivismului), ci în special, probabil, la practicieni (care suferă încă de o puternică influenţă empiristă). Combinându-şi forţele cu cele ale empirismului şi pozitivismului (categorie în care, în contextul de faţă, putem include şi aşa-numitul raţionalism critic al lui K.R. Popper şi al continuatorilor săi), socialismul s-a transformat în ceea ce voi numi de acum înainte "socialismul ingineriei sociale". [1] Este vorba despre o formă de socialism foarte diferită, prin modul de gândire, de marxismul tradiţional, care era mai raţionalist şi mai deductiv (un stil pe care Marx l-a adoptat de la economistul clasic D. Ricardo, ale cărui lucrări constituie cea mai importantă sursă pentru scrierile economice ale lui Marx). Se pare că exact această diferenţă de stil i-a permis socialismului ingineriei sociale să câştige din ce în ce mai mult sprijin din partea taberelor tradiţionale ale socialiştilor social-democraţi şi conservatori. În Germania de Vest, de exemplu, ideologia "ingineriei sociale graduale", după cum şi-a denumit Popper propria filosofie socială, [2] a devenit un fel de teren comun al "moderaţilor" din toate partidele politice, şi doar doctrinarii acestor partide par să nu subscrie la ea. Fostul cancelar social-democrat Helmut Schmidt chiar a adoptat public popperianismul ca propria sa filosofie. [3] Totuşi, probabil că această filosofie este mai adânc înrădăcinată în Statele Unite, deoarece pare aproape special croită pentru modul american de a gândi în termeni de probleme practice şi metode sau soluţii pragmatice.

Cum a putut empirismul/pozitivismul să ajute la salvarea socialismului? La un nivel extrem de abstract, răspunsul ar trebui să fie clar. Empirismul trebuie să fie capabil să ofere temeiuri pentru care toate argumentele aduse până acum nu pot fi considerate decisive; trebuie să încerce să demonstreze cum cineva poate evita concluziile pe care eu le-am tras, pretinzând încă a fi raţional şi a opera în conformitate cu regulile cercetării ştiinţifice. Dar, mai detaliat, cum se poate realiza acest lucru? Aici filosofia empiristă şi pozitivistă oferă două argumente aparent plauzibile. Prima, şi cu adevărat cea mai importantă dintre tezele sale este următoarea: [4] cunoaşterea cu privire la realitate, numită cunoaştere empirică, trebuie să fie verificabilă sau cel puţin falsificabilă prin experienţă; iar experienţa este întotdeauna de un asemenea tip încât, în principiu, ar putea să fie altfel decât este, şi prin urmare nimeni nu poate şti dinainte, adică până să fi avut o anumită experienţă particulară, dacă rezultatul acesteia va fi de un fel sau altul. Dacă, mutatis mutandis, cunoaşterea nu este verificabilă sau falsificabilă prin experienţă, atunci ea nu este cunoaştere despre realitate (adică empirică), ci este pur şi simplu cunoaştere despre cuvinte, despre utilizarea termenilor, despre semne şi despre regulile lor de transformare -adică este cunoaştere analitică. Şi este extrem de îndoielnic că aceasta din urmă ar trebui să fie considerată de fapt "cunoaştere".

Dacă cineva adoptă această poziţie, aşa cum voi face eu pentru moment, nu este greu să vedem cum argumentele de mai sus ar putea fi sever infirmate. Argumentele privitoare la imposibilitatea calculului economic şi la modul în care caracterul costisitor al măsurilor social-democrate şi conservatoare duce cu necesitate la un declin al producţiei de bunuri şi servicii şi, prin urmare, la standarde de viaţă scăzute, aveau evident pretenţia de a fi valide a priori, adică de a fi nefalsificabile prin nici un fel de experienţă, ci mai degrabă cunoscute ca adevărate înaintea oricăror experienţe ulterioare. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci potrivit primei şi celei mai importante teze a empirismului/pozitivismului, aceste argumente nu ar putea conţine nici un fel de informaţie despre realitate, ci ar trebui considerate drept un joc verbal gratuit (un exerciţiu de transformări tautologice ale unor cuvinte cum ar fi "cost", "producţie", "cantitate produsă" sau "consum"), care nu spune nimic despre realitate. Prin urmare, empirismul trage concluzia că, în ceea ce priveşte realitatea, adică consecinţele reale ale socialismului real, argumentele prezentate nu au nici un fel de greutate. Mai degrabă, pentru a spune ceva convingător la adresa socialismului, lucrul decisiv care trebuie studiat este experienţa şi doar experienţa.

Dacă toate acestea ar fi adevărate (aşa cum voi presupune încă), atunci ar anula pe dată la toate argumentele economice împotriva socialismului, pe care eu le-am prezentat ca fiind de natură categorică. Pur şi simplu, nu poate exista nimic categoric cu privire la realitate. Dar, chiar şi atunci, nu ar trebui încă empirismul/pozitivismul să înfrunte experienţele reale ale socialismului real, şi nu ar fi rezultatul la fel de decisiv? În capitolele precedente, am acordat mult mai multă atenţie temeiurilor logice, principiale, categorice (toate folosite aici ca sinonime), direcţionate împotriva pretenţiilor socialiste de a oferi un drum mai promiţător către prosperitatea economică decât capitalismul; iar experienţa a fost adusă în discuţie doar în trecere, pentru a ilustra o teză a cărei validitate putea fi în cele din urmă cunoscută independent de orice experienţă ilustrativă. Totuşi, nu ar fi suficientă chiar şi experienţa discutată oarecum nesistematic pentru a avea argumente serioase împotriva socialismului?

Răspunsul la aceste întrebări este un "nu" hotărât. Cea de-a doua teză a empirismului/pozitivismului explică de ce. Ea formulează extinderea, sau mai degrabă aplicarea primei teze la problema cauzalităţii şi a explicaţiei cauzale sau a predicţiei. A explica cauzal sau a prezice un fenomen real înseamnă a formula fie o propoziţie de tipul "Dacă A, atunci B", fie, dacă variabilele permit măsurători cantitative, una de tipul "Dacă A creşte (sau scade), atunci B creşte (sau scade)." Ca propoziţie referitoare la realitate (cu A şi B fiind fenomene reale), validitatea sa nu poate fi niciodată stabilită cu certitudine, adică prin examinarea doar a propoziţiei respective sau a alteia din care ea poate fi logic dedusă, ci va fi şi va rămâne pentru totdeauna ipotetică, depinzând de rezultatul experienţelor viitoare, care nu poate fi cunoscut în avans. Dacă experienţa ar confirma o explicaţie ipotetică cauzală, adică dacă s-ar observa că la un anumit moment B i-a urmat într-adevăr lui A, conform predicţiei, acest lucru tot nu ar dovedi că ipoteza este adevărată, deoarece A şi B sunt termeni generali, abstracţi ("universali", în opoziţie cu "numele proprii"), ce se referă la evenimente sau procese care au (sau, în principiu, ar putea avea) un număr indefinit de instanţieri, şi prin urmare experienţe ulterioare ar putea încă falsifica ipoteza. Iar dacă o experienţă fasifică o ipoteză, adică dacă cineva observă o instanţă în care A nu a fost urmat de B, nici acest lucru nu ar fi decisiv, deoarece este posibil ca fenomenele ipotetic corelate să fie totuşi legate cauzal unul de celălalt şi ca o circumstanţă ("o variabilă") anterior neglijată sau necontrolată să fi împiedicat pur şi simplu observarea relaţiei ipotetice. O falsificare nu ar dovedi decât că ipoteza particulară investigată nu era absolut corectă aşa cum era formulată şi că are mai degrabă nevoie de a fi rafinată, adică are nevoie de o specificare sau de variabile suplimentare pe care trebuie să le luăm în calcul şi să le controlăm dacă vrem să putem observa relaţia ipotetică dintre A şi B. Dar, fără îndoială, o falsificare nu ar dovedi niciodată în mod decisiv inexistenţa unei relaţii între fenomene date.

Dacă această poziţie empirist-pozitivistă privitoare la explicaţiile cauzale ar fi corectă, este uşor de văzut cum ar putea fi salvat socialismul în faţa criticilor justificate empiric. Desigur, un socialist empirist nu ar nega faptele. Nu ar pune în discuţie faptul că standardul de viaţă este într-adevăr mai scăzut în Europa de Est decât în Europa Occidentală, sau că impozitarea sporită ori politicile conservatoare se observă a fi într-adevăr corelate cu o încetinire sau cu un recul în producerea de avuţie economică. Dar, în limitele metodologiei sale, ar putea nega fără probleme faptul că pe baza unor astfel de experienţe ar putea fi formulat un argument de principiu împotriva socialismului şi a pretenţiei sale de a oferi o cale mai promiţătoare către prosperitate. Altfel spus, el ar putea respinge experienţele (aparent) falsificante, şi oricare altele ce ar putea fi invocate, ca pur şi simplu accidentale: ca experienţe care au fost produse în circumstanţe din nefericire neglijate şi necontrolate, şi care vor dispărea şi se vor transforma în contrariul lor, scoţând la iveală adevărata relaţie dintre socialism şi producerea sporită de avuţie socială, de îndată ce acele circumstanţe vor fi controlate. Chiar şi diferenţele izbitoare dintre standardele de viaţă ale celor două Germanii (exemplu pe care l-am folosit atât de mult pentru că se aseamănă cel mai mult cu un experiment social controlat) pot fi astfel explicate: argumentând, de exemplu, că standardele de viaţă mai ridicate ale occidentului trebuie explicate nu prin modul său de producţie mai capitalist, ci prin faptul că planul Marshall a fost destinat Germaniei de Vest, în timp ce Germania de Est a trebuit să plătească daune Uniunii Sovietice; sau prin faptul că, încă de la bun început, Germania de Est a cuprins provinciile mai puţin dezvoltate, mai rurale şi mai agricole ale Germaniei, astfel încât punctul de pornire nu a fost acelaşi; sau prin faptul că în provinciile orientale instituţia iobăgiei a fost abolită mult mai târziu decât în cele occidentale, iar astfel mentalitatea oamenilor a fost într-adevăr diferită în cele două Germanii, etc.

De fapt, orice dovezi empirice am aduce împotriva socialismului, odată ce este adoptată o filosofie empirist-pozitivistă, adică odată ce se renunţă (pentru că ar fi goală şi prost concepută), la ideea formulării unui argument de principiu fie în favoarea, fie împotriva socialismului, şi se admite în schimb că se poate greşi, desigur, doar în privinţa detaliilor unui anume plan al politicii socialiste, dar care ar fi suficient de flexibil pentru a se lăsa amendat în unele puncte atunci când rezultatul nu este satisfăcător, socialismul devine de fapt imun la orice critică decisivă, deoarece orice eşec poate fi oricând atribuit unei variabile încă necontrolate. Ar trebui să observăm faptul că nici măcar cel mai bine condus şi mai bine controlat experiment nu ar schimba vreun pic situaţia. Niciodată nu este posibil să controlezi toate variabilele despre care se poate imagina că ar avea o influenţă asupra variabilei care trebuie explicată: iar aceasta pentru motivul practic că acest lucru ar implica, ad litteram, să controlezi întregul univers, şi pentru motivul teoretic că nimeni, în nici un moment, nu poate cunoaşte care sunt toate variabilele ce compun acest univers. Aceasta este o întrebare al cărei răspuns trebuie să rămână permanent deschis pentru experienţe nou descoperite şi identificate. Prin urmare, strategia de imunizare caracterizată mai sus ar funcţiona fără excepţie şi fără eşec. Şi pentru că, aşa cum ştim chiar din scrierile empiriştilor înşişi, în special din cele ale lui D. Hume, nu există un "cordon" pe care să îl putem observa şi care să conecteze vizibil anumite variabile drept cauze şi efecte, [5] ar trebui să observăm faptul că nu există nici un mod de a exclude de la început o variabilă sau alta ca având o influenţă posibil deformatoare, fără a o încerca într-adevăr şi fără a o controla. Nici măcar variabilele aparent cele mai absurde şi mai ridicole, cum ar fi, de exemplu, diferenţele de temperatură, sau o muscă ce trece în zbor într-unul din cazuri, dar nu şi în celălalt, nu pot fi dinainte excluse; tot ce poate fi făcut este recursul la o nouă experienţă. ("Faptul că muştele zboară sau nu zboară, nu produce nici o diferenţă pentru rezultatul experimentului.") Dar, în conformitate chiar cu doctrina empiristă, această experienţă, referindu-se doar la instanţe trecute, nu ar ajuta la deciderea definitivă a problemei, iar referinţa la ea nu ar fi altceva decât o formă de a asuma ceea ce trebuie de fapt demonstrat.

Astfel, indiferent ce acuzaţii i s-ar aduce socialismului, atât timp cât acestea se bazează pe dovezi empirice, un socialist empirist ar putea să argumenteze că nu există nici un mod de a cunoaşte în avans care vor fi efectele unei anumite politici, fără a o pune în practică şi a lăsa experienţa să vorbească. Şi, oricare ar fi rezultatele observabile, ideea socialistă originară ("nucleul tare" al "programului de cercetare", cum ar numi-o filosoful neo-popperian Lakatos [6]), poate fi oricând salvată cu uşurinţă prin indicarea unei variabile anterior neglijate, mai mult sau mai puţin plauzibilă, şi formulând ipoteza nouă că lipsa de control asupra acesteia este responsabilă pentru rezultatul negativ. Ipoteza nou formulată ar urma să fie din nou testată, şi tot aşa ad infinitum. [7] Experienţa ne spune doar că o anumită politică socialistă nu şi-a atins scopul de a produce mai multă avuţie, dar nu ne poate spune niciodată dacă o politică uşor modificată va produce sau nu rezultate diferite sau dacă este posibil să atingem scopul de a îmbunătăţi producerea de avuţie prin orice altă politică socialistă.

Am atins acum acel punct al argumentaţiei în care voi combate validitatea acestor două teze centrale ale empirismului/pozitivismului. Ce este greşit în privinţa lor, şi de ce nici măcar empirismul nu poate contribui la salvarea socialismului? Răspunsul va fi dat în trei etape. În primul rând, voi demonstra că, la o analiză mai atentă, poziţia empiristă se dovedeşte a fi auto-ruinătoare, deoarece trebuie să presupună, cel puţin implicit, existenţa cunoaşterii non-empirice ca o cunoaştere despre realitate. Această primă sarcină fiind una mai degrabă destructivă, va trebui apoi să analizez problema modului în care este posibil să deţinem sau să concepem o cunoaştere care informează cu privire la realitate, dar care nu este ea însăşi supusă confirmării sau falsificării prin experienţă. Iar în al treilea rând, voi arăta că o astfel de cunoaştere nu doar că este conceptibilă, iar existenţa ei trebuie să fie presupusă, ci că putem identifica instanţieri pozitive ale ei care servesc drept fundamente epistemologice ferme pe care trebuie să fie construite, şi pe care au fost de fapt construite dintru început, argumentele economice împotriva socialismului.

În ciuda aparentei plauzibilităţi a ideilor centrale ale empirismului, ar trebui observat din start faptul că, nici măcar la nivelul intuiţiei, lucrurile nu stau chiar aşa cum şi-ar dori empirismul să stea. Cu siguranţă, nu este deloc evident că logica, matematica, geometria, şi de asemenea anumite propoziţii ale economiei pure, cum ar fi legea cererii şi a ofertei, sau teoria cantitativă a banilor, nu ne-ar da informaţii despre realitate, ci sunt pure jocuri verbale, pentru că ele nu permit nici o falsificare de către experienţă, sau mai degrabă pentru că validitatea lor este independentă de experienţă. Mai plauzibilă pare varianta opusă: că propoziţiile enunţate de aceste discipline (cum ar fi, de exemplu, o propoziţie geometrică de tipul "Dacă o dreaptă D şi un cerc C au mai mult de un punct comun, atunci D are exact două puncte comune cu C" sau o propoziţie mai strâns legată cu câmpul de acţiune de care ne ocupăm aici, cum ar fi "Nu poţi să păstrezi această plăcintă, şi să o şi mănânci"), conţin de fapt informaţii cu privire la realitate, şi mai exact informaţii cu privire la lucruri care nu ar putea, fără contradicţie, să stea altfel în realitate. [8] Dacă mănânc această prăjitură, se poate trage de aici concluzia că nu o mai am. Iar această concluzie este cu siguranţă una care conţine informaţii despre realitate, şi care nu poate fi falsificată prin experienţă.

Dar, mult mai importantă decât această intuiţie, desigur, este analiza reflexivă, care va dovedi că poziţia empiristă este pur şi simplu auto-ruinătoare. Dacă este adevărat faptul că cunoaşterea empirică trebuie să fie falsificabilă prin experienţă şi că cunoaşterea analitică, care nu este falsificabilă, nu poate conţine, prin urmare, nici un fel de cunoaştere empirică, atunci de ce tip este această propoziţie fundamentală a empirismului însuşi? Trebuie să fie, la rândul său, analitică sau empirică. Dacă este analitică, atunci, conform propriei doctrine, nu este altceva decât un şir de semne zgâriate pe o hârtie, o vorbă goală, total lipsită de orice conţinut cu sens. Acest lucru poate fi, la început, trecut cu vederea, doar pentru că termenii folosiţi în propoziţie (cum ar fi "cunoaştere", "experienţă", "falsificabil" etc.) au primit deja o interpretare cu sens. Dar întreaga lipsă de sens a propoziţiilor analitice decurge logic din ideologia empiristă. Desigur, iar aceasta este prima capcană auto-ruinătoare, dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci empirismul nici măcar nu ar putea să spună şi să însemne ceea ce pare să spună şi să însemne: el nu ar fi altceva decât o frunză în bătaia vântului. Pentru ca un enunţ să aibă un sens, trebuie dată o interpretare termenilor folosiţi, iar o interpretare a termenilor este întotdeauna (atâta vreme cât o expresie nu poate fi explicată printr-alta), fără îndoială, o situaţie practică, adică o situaţie în care folosirea unui termen este învăţată şi practicată prin instanţe reale ale conceptului desemnat de acel termen, instanţe prin care termenul este pus în legătură cu realitatea. [9] Totuşi, nu orice interpretare arbitrară este suficientă: "falsificabil", de exemplu, nu înseamnă acelaşi lucru cu "roşu" sau "verde". Pentru a spune ceea ce empirismul/pozitivismul vrea în mod evident să spună atunci când îşi formulează tezele centrale, termenii trebuie să primească exact sensul pe care ei îl au pentru empirist, la fel ca şi pentru cei pe care el doreşte să îi convingă de adecvarea metodologiei sale. Dar, dacă propoziţia respectivă înseamnă într-adevăr ceea ce am crezut dintru inceput că înseamnă, atunci ea conţine, fără îndoială, informaţii despre realitate. De fapt, ea ne informează despre structura fundamentală a realităţii: şi anume ne spune că nu există nimic în realitate care să poată fi cunoscut ca adevărat înaintea unor experienţe viitoare care să îl confirme sau să îl falsifice. Iar dacă această propoziţie este considerată a fi una analitică, adică una care nu admite falsificarea şi al cărei adevăr poate fi stabilit doar prin analiza sensurilor termenilor folosiţi, aşa cum am presupus pentru moment, atunci nu ne aflăm decât în faţa unei contradicţii bătătoare la ochi, iar empirismul se dovedeşte din nou a fi auto-ruinător. [10]

Se pare, deci, că empirismul/pozitivismul va fi nevoit să aleagă cealaltă opţiune disponibilă şi să-şi declare crezul fundamental ca fiind el însuşi o propoziţie empirică. Dar atunci, în mod clar, poziţia empiristă nu ar mai avea nici un fel de greutate: la urma urmei, propoziţia fundamentală a empirismului, pornind de la care sunt deduse toate regulile cercetării ştiinţifice corecte, ar putea fi ea însăşi greşită, şi nimeni nu ar putea fi vreodată sigur de acest lucru. Cineva ar putea la fel de bine să pretindă contrariul şi, în limitele empirismului, nu există nici un mod de a decide care poziţie este corectă şi care nu. Într-adevăr, dacă teza sa centrală ar fi o propoziţie empirică, atunci empirismul ar înceta complet să mai fie o metodo-logie, o logică a ştiinţei, şi ar deveni nimic altceva decât o convenţie verbală complet arbitrară pentru a denumi anumite moduri (arbitrare) de a trata anumite propoziţii. Ar fi o poziţie lipsită de orice justificare suplimentară faţă de a celorlalte poziţii. [11]

Totuşi, chiar dacă este aleasă cea de-a doua alternativă disponibilă, încă nu am spus tot ceea ce poate fi spus împotriva empirismului. La o inspecţie mai atentă, acest drum de fugă duce spre o altă capcană auto-ruinătoare. Chiar dacă ar alege acest drum, s-ar putea arăta că poziţia empirist-pozitivistă trebuie să presupună tacit existenţa cunoaşterii non-empirice ca şi cunoaştere "reală". Pentru a vedea cum, să presupunem că s-a observat că o explicaţie cauzală corelând două sau mai multe evenimente corespunde unei experienţe particulare referitoare la acele evenimente. Această explicaţie este apoi aplicată unei alte experienţe, eventual pentru a trece un test empiric suplimentar. Acum, am putea să ne întrebăm ce presupoziţie trebuie adoptată pentru a corela cea de-a doua instanţiere experimentală cu prima, ca o confirmare sau ca o falsificare a ei. La început pare aproape auto-evident faptul că, dacă în cazul celei de-a doua instanţieri experimentale se repetă observaţiile din prima, atunci ea va fi o confirmare, iar dacă nu, o falsificare (şi, în mod clar, metodologia empiristă asumă acest lucru ca evident, şi ca neavând nevoie de explicaţii suplimentare). Ceea ce, însă, nu este adevărat. [12] Ar trebui spus că experienţa nu arată decât că două sau mai multe observaţii privitoare la succesiunea temporală a două sau mai multe tipuri de evenimente poate fi clasificată "neutru" drept "repetiţie" sau "nonrepetiţie". O repetiţie neutră devine o confirmare "pozitivă", iar o non-repetiţie o falsificare "negativă" doar dacă, independent de ceea ce poate fi descoperit de fapt prin experienţă, se presupune că există cauze constante care operează în moduri invariante în timp. Dacă, din contră, se presupune că în decursul timpului cauzele pot uneori opera într-un fel, iar alteori în alt fel, atunci aceste ocurenţe repetitive sau non-repetitive sunt şi vor rămâne, pur şi simplu, experienţe înregistrate neutru, complet independente una de cealaltă, şi care nu sunt în nici un fel corelate logic una alteia, prin confirmare sau prin falsificare. Există o experienţă, şi există o altă experienţă; ele sunt similare sau diferite; dar aceasta este tot ce se poate spune. Nu decurge, de aici, nimic altceva.

Astfel, precondiţia existenţei "falsificării" sau "confirmării" este principiul constanţei: convingerea că fenomenele observabile sunt în principiu determinate de cauze constante şi invariante în timp în privinţa modului în care operează, şi că în principiu contingenţa nu afectează deloc maniera în care operează cauzele. Doar dacă este asumată validitatea principiului constanţei, poate rezulta, din eşecul de a produce un rezultat, faptul că ceva nu este în regulă cu ipoteza originală; şi doar aşa poate fi interpretată o reproducere reuşită a rezultatului ca o confirmare a ipotezei. Pentru că numai dacă două (sau mai multe) evenimente sunt într-adevăr cauză şi efect, iar cauzele operează într-un mod invariant în timp, trebuie să tragem concluzia că relaţia funcţională de observat între variabile corelate cauzal trebuie să fie aceeaşi în toate instanţierile reale. Iar, dacă lucrurile nu stau aşa, ceva trebuie să fie în neregulă cu respectiva specificare a cauzelor.

Cu siguranţă, acest principiu al constanţei nu este el însuşi fondat pe experienţă sau derivat din aceasta. Nu doar că nu există nici o legătură observabilă care să coreleze evenimentele. Chiar dacă o astfel de legătură ar exista, experienţa nu ar putea lămuri dacă aceasta este sau nu invariantă în timp. Principiul nici nu poate fi infirmat prin experienţă, deoarece orice eveniment care ar putea părea să-l infirme (cum ar fi eşecul de a repeta întocmai o anumită experienţă) ar putea fi interpretat din start ca şi cum experienţa nu ar fi arătat în acest caz decât că un tip special de eveniment nu a fost cauza altuia (altfel repetarea experienţei ar fi reuşit). Totuşi, în măsura în care experienţa nu poate exclude posibilitatea de a fi găsit alt set de evenimente, care să fie invariant în timp prin modul de operare, validitatea principiului constanţei nu poate fi infirmată.

Cu toate acestea, deşi nici nu este derivat din experienţă, şi nici nu este infirmabil prin ea, principiul constanţei este nici mai mult nici mai puţin decât presupoziţia logic necesară pentru existenţa unor experienţe care să poată fi privite ca falsificându-se sau confirmându-se reciproc (în contrast cu experienţele izolate, necorelate logic). Prin urmare, cum empirismul/pozitivismul presupune existenţa unor astfel de experienţe logic corelate, trebuie concluzionat că el presupune implicit existenţa unei cunoaşteri non-empirice asupra realităţii. El trebuie să presupună că există cu adevărat cauze ce operează invariant în timp. Şi trebuie să presupună acest lucru, chiar dacă experienţa nu ar putea niciodată să-l confirme sau să-l infirme. Încă o dată, empirismul se dovedeşte a fi o filosofie inconsistentă, contradictorie.

Ar trebuie să fie destul de clar până acum că trebuie să existe cunoaştere a priori sau că , cel puţin, empirismul/pozitivismul (filosofia cea mai sceptică cu privire la posibilitatea acesteia), trebuie de fapt să-i presupună existenţa. Să admitem, totuşi, că însăşi ideea unei cunoaşteri despre lucrurile reale, a cărei validitate să poată fi stabilită independent de experienţă, este una dificil de înţeles -căci altfel succesul copleşitor al filosofiei empirist/pozitiviste în comunitatea ştiinţifică şi în opinia "publicului educat" ar putea cu greu fi explicat. De aceea, înainte de a trece la sarcina mai concretă a elucidării fundamentelor a priori specifice pe care se bazează argumentul economic împotriva socialismului, ni s-ar părea potrivit să facem câteva comentarii mai degrabă generale, care ar trebui să ajute la sporirea plauzibilităţii ideii că există cu adevărat ceva de tipul cunoaşterii a priori.

Pare a fi extrem de important să ne eliberăm întâi de ideea potrivit căreia cunoaşterea a priori ar avea ceva de-a face cu "ideile înnăscute" sau cu cunoaşterea "intuitivă" care nu ar trebui să fie, într-un fel sau altul, descoperită sau învăţată. Dacă este sau nu înnăscută, dacă este sau nu intuitivă, acestea sunt întrebări care privesc psihologia cunoaşterii. Prin comparaţie, epistemologia se preocupă exclusiv cu problema validităţii cunoaşterii şi a modului în care poate fi ea stabilită (şi, fără îndoială, problema cunoaşterii a priori este una exclusiv epistemologică). Cunoaşterea a priori poate fi, şi adesea chiar este, foarte asemănătoare cunoaşterii empirice dintr-un punct de vedere psihologic, prin aceea că ambele tipuri de cunoaştere trebuie să fie dobândite, descoperite, învăţate. Procesul descoperirii cunoaşterii a priori poate fi, şi foarte adesea pare într-adevăr să fie, chiar mai dificil şi mai dureros decât cel al dobândirii de cunoaştere empirică, care destul de frecvent pare să vină singură înspre noi, fără să facem ceva special în vederea acestui lucru. De asemenea, se poate la fel de bine întâmpla ca, din perspectiva genezei cunoaşterii, pentru a dobândi cunoaştere a priori să fie necesar să fi avut un anume gen de experienţe anterioare. Dar toate aceste lucruri, trebuie să repetăm, nu afectează întrebarea privitoare la validarea cunoaşterii, iar cunoaşterea a priori şi cea empirică diferă exclusiv şi categoric exact în această privinţă, şi nu în alta. [13]

Pe latura pozitivă, cea mai importantă idee pentru înţelegerea posibilităţii cunoaşterii a priori, cred eu, este aceea că nu există doar lucruri date prin natură şi despre care trebuie să învăţam prin experienţă, ci că există şi lucruri artificiale, făcute de om, care pot necesita existenţa sau utilizarea unor materiale naturale dar care, chiar în măsura în care ele sunt constructe, nu doar că pot fi în întregime înţelese în termenii structurii şi implicaţiilor lor, dar pot fi, de asemenea, discutate şi din perspectiva întrebării dacă metoda de construcţie a acestora poate fi sau nu schimbată. [14]

Există trei domenii majore de constructe: limbajul şi gândirea, acţiunile, precum şi obiectele construite, toate fiind lucruri create de om. Nu ne vom ocupa aici de obictele construite, ci doar vom menţiona în trecere faptul că geometria euclidiană, de exemplu, poate fi concepută ca un set de norme ideale a căror folosire nu o putem evita în construcţia de instrumente care fac posibile măsurătorile empirice ale spaţiului. (În această măsură, nu se poate spune că geometria euclidiană ar fi fost falsificată de teoria relativităţii; mai degrabă, această teorie îi presupune validitatea prin folosirea instrumentelor sale de măsurare.) [15] Domeniul acţiunilor, ca arie a interesului nostru principal, va fi analizat atunci când vor fi discutate fundamentele a priori ale economiei. Prima explicaţie a cunoaşterii a priori, ca o cunoaştere a regulilor de construcţie a căror schimbare nu poate fi concepută, va fi prin urmare formulată folosind exemplul limbajului şi al gândirii. Acesta este ales ca punct de pornire, deoarece limbajul şi gândirea sunt cele pe care le folosim atunci când facem lucruri ca acelea pe care le facem aici, adică atunci când discutăm, comunicăm şi argumentăm.

În opinia empiriştilor, limbajul este un sistem, convenţional acceptat, de semne şi de combinaţii de semne cărora, tot prin convenţie, le sunt atribuite sensuri, în cele din urmă prin intermediul definiţiilor ostensive. În conformitate cu această opinie, ar putea părea că, deşi limbajul este un produs artificial, creat de om, nimic nu poate fi cunoscut despre el a priori. Şi, într-adevăr, există multe limbaje diferite, toate utilizând semne diferite, iar sensurile termenilor utilizaţi pot fi fi atribute şi modificate arbitrar, astfel încât tot ceea ce poate fi cunoscut despre limbaj trebuie să fie învăţat din experienţă (sau cel puţin aşa se pare). Dar această opinie este incorectă sau, în cel mai bun caz, nu exprimă decât o jumătate de adevăr. E adevărat, orice limbaj este un sistem convenţional de semne. Dar ce este o convenţie? Evident, nu putem sugera ca termenul "convenţie" să fie la rândul său definit prin convenţie, deoarece acest lucru ar însemna pur şi simplu a presupune ceea ce trebuie demonstrat. Orice poate fi numit o convenţie (şi, în aceeaşi măsură, un limbaj), dar desigur că nu tot ceea ce poate fi numit astfel este de fapt o convenţie. A spune ceva de genul "convenţia este folosită aşa şi aşa", şi a fi înţeles, presupune ca cel căruia i te adresezi să ştie deja ce este o convenţie, deoarece acest enunţ trebuie să se servească de limbaj ca de un mijloc de comunicare. Astfel, suntem obligaţi să tragem concluzia că limbajul este un sistem convenţional de semne, iar cunoaşterea privitoare la el poate fi doar de natură empirică. Dar, pentru a putea exista un astfel de sistem, trebuie asumat faptul că fiecare vorbitor al unui limbaj ştie dinainte ce este aceea o convenţie, şi trebuie să ştie acest lucru nu pur şi simplu în felul în care ştie că "câine" înseamnă câine, ci trebuie să ştie sensul real, adevărat, al "convenţiei". Astfel, cunoaşterea sa privitoare la ce este un limbaj trebuie să fie a priori. Această observaţie poate fi repetată pentru nivele mai speciale. Există o mulţime de tipuri de propoziţii specifice care pot fi formulate într-un limbaj, şi desigur că experienţa are un rol de jucat aici. Totuşi, a şti ce înseamnă să formulezi o propoziţie nu poate fi în nici un fel învăţat din experienţă, ci este mai curând ceva ce trebuie presupus cu privire la orice vorbitor al limbajului. Nu putem explica unui vorbitor ce înseamnă o propoziţie, folosind un alt enunţ, dacă el nu ştie deja cum să interpreteze acest din urmă enunţ ca pe o propoziţie. Iar acelaşi lucru este adevărat despre definiţii: nu ar fi suficient să definim ostensiv "definiţie" arătând înspre cineva care tocmai produce o definiţie, la fel ca atunci când cuvântul "câine" este definit arătându-ni-se un câine. În acest caz, trebuie să fie deja presupusă o înţelegere a sensului definiţiilor ostensive atunci când noi înţelegem că actul de a arăta înspre un câine, însoţit de un sunet [câine] înseamnă că "câine" înseamnă câine. Ar fi în întregime lipsit de sens să definim ostensiv "definiţia", dacă nu este deja ştiut faptul că un anumit sunet se presupune că se referă la ceva a cărui identificare poate fi direcţionată prin actul de a arăta înspre acel ceva, deci dacă nu se ştie deja cum să fie identificate obiectele particulare ca instanţieri ale proprietăţilor generale, abstracte. Pe scurt, pentru a defini orice termen prin convenţie, trebuie să se presupună că vorbitorii au deja cunoaşterea a priori a sensului real (a definiţiei reale) al "definiţiei". [16]

Acea cunoaştere privitoare la limbaj, deci, care trebuie considerată a priori (prin aceea că trebuie presupusă despre fiecare vorbitor al oricărui limbaj), este cea privitoare la identificarea unei convenţii adevărate, la cum se formulează o propoziţie făcând un enunţ (adică la cum să te referi la ceva atunci când spui ceva), la cum se construieşte o definiţie reală şi la cum se identifică instanţele particulare ale proprietăţilor generale. Orice negare a acestui fapt ar fi auto-ruinătoare, deoarece ar trebui să fie formulată într-un limbaj, construind propoziţii şi utilizând definiţii. Iar cum orice experienţă este o experienţă conceptuală, adică o experienţă în termenii unui anumit limbaj (a spune că nu este aşa nu ar însemna altceva decât a dovedi că este, deoarece negarea ar trebui formulată tot într-un limbaj), ştiind a priori acest lucru ca fiind adevărat despre limbaj, am cunoaşte deja un adevăr a priori despre realitate. Am cunoaşte faptul că ea este alcătuită din obiecte particulare care au proprietăţi abstracte, adică din proprietăţi ce pot fi găsite şi în instanţieri diferite; că orice obiect, fie are, fie nu are o anumită proprietate, şi că, prin urmare, există fapte despre care se pot face enunţuri adevărate sau false; şi, de asemenea, că nu poate fi cunoscut a priori care sunt toate faptele, exceptând certitudinea că ele trebuie să fie fapte, adică instanţieri ale anumitor proprietăţi abstracte. Şi, o spunem din nou, toate aceste lucruri nu le ştim din experienţă, deoarece experienţa este doar ceea ce poate să apară în formele abia descrise. [17]

Păstrând toate acestea în minte, ne putem întoarce la domeniul acţiunii, pentru a dovedi faptul că posedăm cunoaştere pozitivă a priori despre acţiuni şi despre consecinţele acţiunilor, deoarece acţiunile, la rândul lor, sunt constructe umane care pot fi înţelese în întregime în ceea ce priveşte regulile lor de construcţie. Vom mai dovedi şi că empirismul/pozitivismul nu poate (fără contradicţie) să pună într-o dificultate serioasă argumentul economic împotriva socialismului, deoarece acest argument se bazează în ultimă instanţă pe un astfel de fundament a priori, pe când filosofia empiristă se află în contradicţie cu el.

Ca prim pas argumentativ, voi demonstra că metodologia empiristă, contrar pretenţiei sale, nu poate fi aplicată la acţiuni, şi voi releva prin aceasta o primă instanţiere, deşi mai degrabă negativă, a cunoaşterii a priori despre acţiuni. Empirismul pretinde că acţiunile, la fel ca orice alt fenomen, pot fi (şi trebuie să fie) explicate prin intermediul ipotezelor cauzale care pot fi confirmate sau respinse de experienţă. Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci empirismul ar fi nevoit să presupună (contrar doctrinei sale potrivit căreia nu există nici un fel de cunoaştere a priori despre realitate) că există cauze ale acţiunilor ce operează invariant în timp. Nu am putea şti dinainte ce eveniment particular ar putea constitui cauza cutărei acţiuni -acest lucru ar trebui să ni-l spună experienţa. Dar pentru a putea proceda aşa cum doreşte empirismul (pentru a putea corela diferite experienţe privitoare la succesiunea temporală a două sau mai multe evenimente ca falsificându-se ori confirmându-se reciproc; iar dacă relaţia este de falsificare, pentru a putea reacţiona printr-o reformulare a ipotezei cauzale originare), trebuie să fie presupusă o constanţă temporală a modului de operare al cauzelor. Totuşi, dacă toate acestea ar fi adevărate, iar acţiunile ar putea într-adevăr fi concepute ca guvernate de cauze ce operează invariant în timp, cum însă i-am putea explica pe cei ce explică (adică persoanele angajate chiar în procesul emiterii ipotezelor, al verificărilor şi al confirmărilor -altfel spus, toţi aceia dintre noi care procedează aşa cum ne sfătuiesc empiriştii)? Evident, pentru a fi capabil de toate aceste lucruri (de a asimila experienţe care confirmă sau falsifică ipoteze şi de a înlocui vechile ipoteze cu altele noi), cineva trebuie să fie, prin ipoteză, capabil să înveţe. Totuşi, dacă putem învăţa din experienţă (iar empiristul este forţat să admită acest lucru), atunci nu putem şti, în nici un moment determinat, ce vom cunoaşte după un timp şi cum vom acţiona pe baza acestor cunoştinţe. Mai degrabă, am putea reconstrui cauzele unei acţiuni abia după producerea ei, la fel cum am putea explica cunoştinţele noastre abia după ce le avem. Astfel, metodologia empiristă aplicată la domeniul cunoaşterii şi al acţiunii, care la rândul ei conţine cunoaşterea ca ingredient necesar, este pur şi simplu contradictorie -o absurditate logică. [18] Principiul constanţei poate fi presupus corect în sfera obiectelor naturale, iar metodologia empiristă poate fi astfel aplicată la acel domeniu dar, în ceea ce priveşte acţiunile, orice încercare de explicaţie cauzală empirică este logic imposibilă, iar acest lucru, care ţine evident de o cunoaştere despre ceva real, poate fi cunoscut cu certitudine. Nimic nu poate fi cunoscut a priori despre nici o acţiune particulară, dar există cunoaştere a priori privitoare la acţiuni, în măsura în care ele sunt acţiuni. Poate fi cunoscut a priori faptul că nici o acţiune nu poate fi concepută ca fiind predictibilă pe baza unor cauze ce operează constant.

Cea de-a doua observaţie privitoare la acţiuni este de acelaşi tip. Voi demonstra că, deşi acţiunile înseşi nu pot fi concepute ca fiind cauzate, orice acţiune trebuie să presupună existenţa cauzalităţii în lumea fizică în care sunt îndeplinite acţiunile. Cauzalitatea (a cărei existenţă filosofia empirist/pozitivistă trebuie să o asume pentru a-şi face propriile proceduri metodologice să fie acceptabile logic, chiar dacă presupunerea ei nu poate fi derivată din experienţă ori justificată în termenii experienţei), este o categorie a acţiunii, adică este produsă ori construită de noi urmând o anumită regulă de procedură. Iar această regulă, la rându-i, se dovedeşte în cele din urmă a fi necesară pentru însăşi capacitatea noastră de a acţiona. În alte cuvinte, această regulă este astfel încât falsificarea ei nu poate fi concepută, deoarece însăşi încercarea de a o falsifica ar trebui să-i presupună existenţa.

După tot ceea ce am spus despre cauzalitate, ar trebui să fie acum uşor de observat că ea este o trăsătură mai degrabă produsă a realităţii, decât una dată. Noi nu avem o astfel de experienţă, şi nu învăţăm faptul că există cauze care operează întotdeauna în acelaşi mod şi pe baza cărora putem face predicţii despre viitor. Mai curând, noi stabilim faptul că fenomenele au astfel de cauze urmând un anumit tip de procedură de investigaţie, refuzând din principiu să admitem orice excepţii, adică orice instanţieri ale inconstanţei, şi fiind mereu pregătiţi să răspundem fiecărei apariţii a unei aparente inconstanţe prin producerea de fiecare dată a unei noi ipoteze cauzale. Dar de ce este necesar acest mod de a proceda? De ce trebuie să acţionăm astfel? Deoarece acest mod de comportament este tot una cu a realiza acţiuni intenţionale; iar atâta vreme cât acţionăm intenţional, nu facem altceva decât să presupunem cauze ce operează constant. Acţiunile intenţionale se caracterizează prin faptul că cel care le realizează intervine în mediul său înconjurător şi modifică anumite lucruri, sau împiedică modificarea lor, şi astfel deviază cursul "natural" al evenimentelor pentru a obţine un rezultat sau o stare de lucruri ce-i este preferabilă; sau, dacă intervenţia activă se dovedeşte imposibilă, atunci el se pregăteşte pentru un rezultat în privinţa căruia nu poate face altceva decât să-l anticipeze, concentrându-şi atenţia asupra unor evenimente anterioare care să indice rezultatul ulterior. În orice caz, pentru a produce un rezultat la care altfel nu s-ar fi ajuns, sau pentru a fi capabil să se adapteze unui rezultat inevitabil, dar care altfel ar fi fost o surpriză totală, agentul trebuie să presupună cauze operând constant. El nu ar interveni dacă nu ar presupune că acest lucru l-ar ajuta să provoace rezultatul dorit; şi nu s-ar pregăti pentru nimic dacă nu ar crede că evenimentele pe baza cărora şi-a început pregătirile sunt într-adevăr forţe care operează constant şi care vor produce respectivul rezultat, şi că pregătirile efectuate vor conduce într-adevăr înspre scopul dorit. Desigur, un agent se poate înşela în privinţa presupunerilor sale particulare asupra relaţiei cauză-efect, iar rezultatul dorit ar putea să nu fie produs, în ciuda intervenţiei; ori evenimentul anticipat pentru care au fost făcute pregătirile ar putea să nu apară. Dar, oricum ar sta lucrurile, indiferent dacă rezultatele sunt sau nu conforme aşteptărilor, fie că acţiunile privitoare la un anumit eveniment sau rezultat sunt sau nu continuate şi în viitor, orice acţiune, modificată sau nemodificată, presupune existenţa unor cauze ce operează constant, chiar dacă nici o cauză anume pentru un anume eveniment nu poate fi cunoscută agentului la un moment în timp, înainte de producerea evenimentului. De fapt, infirmarea ideii că orice fenomen natural este guvernat de cauze care operează invariant în timp ar presupune demonstrarea faptului că un fenomen dat nu poate fi anticipat sau produs pe baza unor variabile antecedente. Dar, în mod clar, a încerca să demonstrezi acest lucru ar presupune în mod necesar că ocurenţa sau absenţa fenomenului în studiu ar putea fi provocată prin efectuarea acţiunii adecvate şi, astfel, că fenomenul ar putea fi integrat unei reţele de cauze ce operează constant. Prin urmare, suntem obligaţi să tragem concluzia că validitatea principiului constanţei nu poate fi falsificată prin nici o acţiune, deoarece orice acţiune l-ar presupune. [19] (Există un singur mod în care s-ar putea spune că experienţa ar putea falsifica principiul constanţei: dacă lumea fizică ar fi într-adevăr atît de haotică, încât nu am mai putea acţiona deloc, atunci desigur că nu prea ar mai avea sens să vorbim despre o lume a cauzelor care operează constant. Dar atunci fiinţele umane, a căror caracteristică esenţială este tocmai aceea de a acţiona intenţional, nu ar mai fi ele cele care au experienţa acestei inconstanţe. Atâta timp cât supravieţuim ca fiinţe umane (iar acest lucru ni-l spune de fapt argumentul), principiul constanţei trebuie să fie presupus a fi valid a priori, deoarece orice acţiune trebuie să-l presupună şi nici o experienţă pe care este posibil să o avem nu-l poate în vreun fel infirma.) [20]

Implicată de categoria cauzalităţii este cea a timpului. Ori de câte ori cineva produce, sau se pregăteşte pentru un anumit rezultat, iar prin aceasta clasifică evenimentele drept cauze şi efecte, el distinge de asemenea între evenimente care au loc mai devreme sau mai târziu. Şi, fără îndoială, această clasificare nu este pur şi simplu derivată din experienţă, adică din simpla observare a lucrurilor şi evenimentelor. Succesiunea experienţelor, aşa cum apare ea în ordinea temporală a observaţiilor cuiva, este un lucru destul de diferit de succesiunea evenimentelor în timpul real. De fapt, putem observa lucrurile într-o ordine care să fie exact inversă ordinii temporale reale în care se găsesc ele unul faţă de celălalt. Faptul că ştim cum să ne interpretăm observaţiile într-un mod care poate să devieze de la ordinea temporală în care au fost făcute, şi să o corecteze, şi faptul că putem chiar localiza evenimentele în timpul real presupune ca noi, cei ce observăm, să fim agenţi ai acţiunii şi să ştim ce înseamnă să produci un anumit rezultat sau să te pregăteşti pentru acesta. [21] Doar datorită faptului că suntem agenţi, iar experienţele noastre sunt cele ale unor persoane care acţionează, putem interpreta evenimentele ca apărând mai devreme sau mai târziu. Iar din experienţă nu putem învăţa că experienţele noastre particulare trebuie să fie interpretate cu referire la acţiuni, de vreme ce realizarea acţiunii presupune deja existenţa unei experienţe astfel interpretate. Nici o persoană care nu ştie ce înseamnă a acţiona nu ar putea avea vreodată experienţa evenimentelor plasate în timpul real, şi prin urmare sensul timpului trebuie presupus a fi cunoscut a priori oricărui agent tocmai datorită faptului că este un agent.

Mai mult, acţiunile nu presupun doar cauzalitatea şi ordinea obiectivă a timpului, ele necesită şi valori. Valorile, de asemenea, nu ne sunt cunoscute prin experienţă; ba, mai curând, dimpotrivă. Putem avea experienţa lucrurilor doar pentru că ele sunt lucruri ce pot fi evaluate pozitiv sau negativ în cursul acţiunii. Doar un agent poate interpreta lucrurile ca purtătoare de valoare şi, la un nivel chiar mai general, doar un agent poate avea experienţe conştiente, deoarece aceste experienţe informează cu privire la lucruri a căror cunoaştere poate fi valoroasă pentru agentul acţiunii. Mai precis: prin fiecare acţiune, un agent urmăreşte un scop. [22] El doreşte să producă un anumit rezultat sau să se pregătească pentru un rezultat a cărui producere nu o poate împiedica. Oricare ar fi scopul acţiunii sale (care, desigur, poate fi cunoscut doar din experienţă), faptul că este urmărit de un agent ne arată că acesta îi atribuie o valoare. De fapt, ne arată că, încă de la începutul acţiunii, agentul atribuie acestui scop o valoare relativ mai mare decât oricărui alt scop la care s-ar putea gândi, pentru că altfel ar fi acţionat în mod diferit. Mai mult, deoarece pentru a-şi atinge scopul cel mai valoros, orice agent trebuie să intervină într-un moment anterior sau trebuie să sesizeze un eveniment anterior pentru a putea începe pregătirile în vederea unei ocurenţe ulterioare, orice acţiune trebuie, de asemenea, să folosească anumite mijloace (cel puţin cele reprezentate de însuşi corpul agentului şi de timpul consumat pentru intervenţie sau pentru pregătiri) pentru atingerea scopului dorit. Iar cum aceste mijloace se presupune că sunt cauzal necesare pentru atingerea scopului urmărit (pentru că altfel agentul nu le-ar utiliza), trebuie să li se atribuie şi lor o valoare. Prin urmare, nu doar scopurile au valoare pentru un agent, ci şi mijloacele –o valoare derivată din cea a scopului dorit, deoarece nu se poate atinge un scop fără a fi folosite anumite mijloace. În plus, cum acţiunile pot fi realizate de către agent doar în succesiune, orice acţiune implică operarea unei alegeri. Implică urmarea acelui curs al acţiunii care, la momentul efectuării acesteia, promite agentului obţinerea rezultatului căruia i se atribuie cea mai mare valoare, deci care este preferat de acesta; în acelaşi timp, implică renunţarea la acele acţiuni posibile ale căror rezultate aşteptate sunt de o mai mică valoare. Ca o consecinţă a faptului că orice acţiune implică în mod necesar o alegere (a faptului că nu pot fi atinse simultan toate scopurile dorite), efectuarea fiecărei acţiuni presupune apariţia costurilor. Costul unei acţiuni este preţul ce trebuie plătit pentru preferinţa pentru un curs al acţiunii şi nu pentru altele, şi este acelaşi cu valoarea atribuită celui mai valoros scop care nu poate fi realizat, sau a cărui realizare trebuie acum amânată, deoarece mijloacele necesare pentru a-l produce sunt acum blocate în procesul producerii altui scop, căruia i se atribuie o valoare chiar mai mare. Şi, deşi acest lucru înseamnă că, la începutul oricărei acţiuni, rezultatul ei este considerat mai valoros decât costurile, şi capabil a-i aduce agentului un profit, fiecare acţiune este, de asemenea, ameninţată de posibilitatea de a reprezenta o pierdere. O astfel de pierdere ar apărea retrospectiv dacă agentul şi-ar da seama că (în ciuda propriilor aşteptări), rezultatul acţiunii sale are de fapt o valoare mai mică decât cel al acţiunii la care a renunţat. Iar cum fiecare acţiune urmăreşte în mod necesar un profit, posibilitatea de a pierde este, la rândul său, un ingredient necesar al fiecărei acţiuni. Iar aceasta deoarece un agent poate să se înşele în privinţa cunoaşterii sale cauzal-tehnologice, iar producerea rezultatelor dorite poate să nu aibă loc, sau evenimentele în vederea cărora au fost ele produse să nu se întâmple; sau se poate înşela deoarece îndeplinirea oricărei acţiuni cere un timp, iar valoarea atribuită diferitelor scopuri se poate modifica, făcând lucrurile care păreau anterior foarte valoroase să pară acum mai puţin valoroase.

Toate aceste categorii -valori, scopuri, mijloace, alegere, preferinţă, cost, profit şi pierdere- sunt implicate de conceptul de acţiune. Nici una dintre ele nu este derivată din experienţă. Mai degrabă, dacă suntem capabili să interpretăm experienţa în categoriile de mai sus, înseamnă că ştim deja ce înseamnă a acţiona. Nimeni, dacă nu este un agent, nu le-ar putea înţelege, deoarece ele nu sunt "date", nu sunt disponibile undeva pentru a putea avea experienţa lor, ci însăşi experienţa este obţinută în aceşti termeni şi construită de agent conform regulilor necesare ale acţiunii. Şi, fără îndoială, cum acţiunile sunt lucruri reale şi nu putem să nu acţionăm (pentru că însăşi încercarea de a nu acţiona ar reprezenta o acţiune ţintind un scop, utilizând mijloace, excluzând alte cursuri posibile de acţiune, presupunând costuri şi punând agentul în faţa posibilităţii de a nu-şi atinge scopul şi de a suferi astfel o pierdere), cunoaşterea despre ce înseamnă a acţiona trebuie considerată cunoaştere a priori a realităţii. Existenţa ca atare a acestei cunoaşteri nu poate fi infirmată sau anulată, deoarece aceste încercări de a o invalida ar asuma-o. De fapt, nu poate fi observată nici o situaţie în care aceste categorii ale acţiunii să înceteze a avea o existenţă reală, atâta vreme cât a face o observaţie înseamnă a realiza o acţiune. [23]

Analiza economică, şi în special analiza economică a socialismului, are ca fundament această cunoaştere a priori a sensului acţiunii, ca şi a constituentelor ei logice. În principal, anliza economică constă în: (1) o înţelegere a categoriilor acţiunii şi a sensului unei schimbări în ceea ce priveşte valorile, costurile, cunoştinţele tehnologice etc; (2) descrierea unei situaţii în care aceste categorii primesc sensuri concrete, în care anumite persoane sunt identificate ca agenţi ce utilizează anumite obiecte specificate ca mijloace ale acţiunii, ce au anumite scopuri identificate ca valori şi recunosc anumite lucruri ca fiind costuri şi (3) o deducere a consecinţelor ce rezultă din îndeplinirea unei acţiuni specifice în acea situaţie, sau a consecinţelor pe care le are pentru agent modificarea situaţiei într-un mod definit. Iar această deducţie trebuie să conducă la concluzii valide a priori, cu condiţia să nu existe nici o eroare în procesul deducţiei, iar situaţia şi modificările survenite în ea să fie date. Iar concluziile valide a priori se vor referi la realitate dacă situaţia şi modificările survenite, aşa cum sunt descrise, pot fi ele însele identificate ca reale, deoarece atunci validitatea lor se va baza în ultimă instanţă pe validitatea indiscutabilă a categoriilor acţiunii.

Pe această cale metodologică a fost derivată concluzia precedentei discuţii despre socialism. De exemplu, dacă munca prestată de un agent nu reprezintă ea însăşi un scop, ci mai curând un mijloc de a produce venit, şi dacă venitul îi este redus împotriva voinţei sale (prin impozitare), atunci costul muncii pentru agent a crescut, iar valoarea unor alte scopuri, alternative, care pot fi realizate prin mijlocirea corpului şi timpului său, a crecut în termeni relativi, iar astfel rezultatul va fi diminuarea motivaţiei sale de a munci. Tot pe această cale a fost derivată, de exemplu, concluzia a priori că, dacă utilizatorii efectivi ai mijloacelor de producţie nu au dreptul de a le vinde celui mai bun ofertant, atunci nimeni nu poate stabili costurile monetare implicate în actul producţiei care utilizează aceste mijloace (adică valoarea monetară a oportunităţilor la care s-a renunţat nefolosind în alt mod mijloacele), şi nimeni nu mai poate avea certitudinea că aceste mijloace sunt utilizate într-adevăr pentru producerea acelor bunuri considerate a fi cele mai valoroase de către agenţi la începutul eforturilor lor productive. Va rezulta astfel, în termenii puterii de cumpărare, o cantitate redusă de bunuri.

După această destul de lungă digresiune epistemologică, să ne întoarcem la discuţia asupra socialismului ingineriei sociale. Digresiunea de mai sus a fost necesară pentru a respinge pretenţia empirismului/pozitivismului (care dacă ar fi fost adevărată ar fi salvat doctrina socialistă), potrivit căreia nu poate fi spus nimic categoric împotriva unei politici, deorece numai experienţa poate releva consecinţele acesteia. Am subliniat, împotriva acestei pretenţii, faptul că empirismul pare să contrazică în mod clar intuiţiile noatre. Intuiţia ne spune că logica este fundamentală în raport cu experienţa, şi că reprezintă o cunoaştere despre realitate. Mai mult, empirismul/pozitivismul se dovedeşte a fi auto-contradictoriu, deoarece el însuşi este nevoit să presupună existenţa cunoaşterii a priori despre realitate. Există într-adevăr un set de cunoştinţe pozitive a priori ce trebuie să fie presupuse de către orice persoană care acţionează şi are experienţe, deoarece orice astfel de persoană ştie ce înseamnă să acţionezi. Iar aceste cunoştinţe nu pot fi infirmate prin apel la experienţă, deoarece chiar încercarea de a le infirma ar presupune validitatea lor.

Discuţia ne-a condus către o concluzie ce poate fi rezumată astfel: "Experienţa nu este anterioară logicii, ci mai curând invers." Logica îmbunătăţeşte şi corectează experienţa, ne spune ce experienţe este posibil să avem şi care sunt datorate în schimb unei minţi rătacite, putând fi catalogate mai curând ca "vise" ori "fantezii" decât ca experienţe despre "realitate". Cu această asigurare a solidităţii fundamentelor argumentului economic împotriva socialismului, este acum posibilă o critică directă a socialismului ingineriei sociale. Această critică este la rândul ei una logică, bazată pe o cunoştere a priori, şi demonstrează că scopurile urmărite de socialismul ingineriei sociale nu pot fi atinse vreodată prin mijloacele pe care el le propune, deoarece aceasta s-ar afla în contradicţie cu o astfel de cunoaştere a priori. Critica ce urmează poate fi acum una scurtă, deoarece ideologia ingineriei sociale, în afara metodologiei sale empirist-pozitiviste, care s-a dovedit a fi greşită, nu este cu nimic diferită de cea a altor forme de socialism. Prin urmare, anlizele efectuate în capitolele dedicate socialismului marxist, social-democrat şi conservator, îşi găsesc aplicabilitatea şi în acest caz.

Acest lucru devine clar odată ce sunt formulate regulile socialismului ingineriei sociale cu privire la proprietate. În primul rând, proprietarii-utilizatori ai resurselor rare pot face cu ele ceea ce doresc. Dar, în al doilea rând, ori de câte ori rezultatele acestui proces nu sunt pe placul comunităţii de ingineri sociali (adică al unor oameni care nu sunt proprietari-utilizatori ai resurselor în cauză şi nici nu au asupra lor vreo îndreptăţire dobândită prin contract), ea are dreptul de a interveni în practica proprietarilor-utilizatori efectivi şi de a decide utilizarea acestor mijloace, restrângând astfel drepturile lor de proprietate. Mai mult, comunitatea inginerilor sociali are dreptul de a decide în mod unilateral care sunt şi care nu sunt rezultatele dorite, şi poate astfel restrânge drepturile proprietarilor-utilizatori oricând, oriunde şi în orice măsură consideră a fi necesar pentru a produce rezultatul dorit.

În privinţa acestor reguli ale proprietăţii, este imediat vizibil faptul că, deşi socialismul ingineriei sociale permite o realizare graduală a scopurilor sale, folosind doar un grad moderat de intervenţie în drepturile de proprietate ale proprietarilor naturali, atâta vreme cât gradul în care drepturile lor pot fi limitate urmează să fie decis de către societate (de inginerii sociali), proprietatea privată este în principiu abolită, iar activităţile productive ale oamenilor se desfăşoară sub ameninţarea constantă a exproprierii mereu crescânde sau chiar totale a proprietarilor. În aceste privinţe, nu există nici o diferenţă între socialismul de tip social-democrat sau conservator şi versiunea sa ca inginerie socială. Diferenţa se reduce, din nou, la o problemă de psihologie socială. În vreme ce socialismul marxist, cel redistributiv şi cel conservator, urmăresc toate atingerea unui scop general dinainte determinat (scopul egalităţii sau cel al conservării unei ordini date), socialismul ingineriei sociale nu are o astfel de intenţie. Ideea sa este aceea a intervenţiei punctuale, necerută de un anume principiu; este ideea unei inginerii flexibile, graduale. Socialistul ingineriei sociale pare, de aceea, mult mai deschis la critici, la reacţii în continuă schimbare şi la ideile noi -iar această atitudine este cu siguranţă atrăgătoare pentru un mare număr de oameni care nu ar adera de bună voie la nici o altă formă de socialism. Pe de altă parte, însă, şi nici acest lucru nu ar trebui să-l uităm, nu există aproape nimic, nici chiar cel mai ridicol lucru, pe care un inginer social să nu-şi poată dori să-l încerce asupra semenilor săi, pe care-i priveşte ca pe un mănunchi de variabile ce pot fi tehnic manipulate, prin stimulii corecţi, la fel ca pionii pe o tablă de şah.

În orice caz, de vreme ce socialismul ingineriei sociale nu diferă în principiu de nici o altă formă de socialism, prin aceea că implică o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre utilizatorii şi contractanţii resurselor rare înspre non-utilizatori şi non-contractanţi, el va mări, la rândul său, costurile de producţie şi va conduce la o reducere în producerea de avuţie. Aceasta este o concluzie necesară, şi nu este nevoie ca cineva să încerce întâi aplicarea respectivei politici pentru a ajunge la ea. Această concluzie generală este adevărată, indiferent de cursul specific pe care l-ar putea adopta ingineria socială. Să presupunem că comunitatea inginerilor sociali nu este de acord cu faptul că unii oamenii au venituri mici şi decide fixarea unui salariu minim peste nivelul curent existent pe piaţă. [24] Logica ne spune că acest lucru înseamnă o restrângere a drepturilor de proprietate ale patronilor şi angajaţilor deopotrivă, deoarece lor nu le mai este permis să încheie acorduri reciproc avantajoase. Consecinţa este, şi trebuie să fie, apariţia şomajului. În loc să primească un salariu mai mic, dar la nivelul pieţei, unii oameni nu vor mai primi acum nici un fel de salariu, iar unii patroni nu vor mai putea suporta costurile adiţionale ale faptului de a angaja atâţia oameni câţi ar fi fost dispuşi să angajeze, în condiţiile unor costuri mai mici. Patronii vor fi afectaţi, deoarece ei pot acum avea mai puţini angajaţi, iar cantitatea produsă va fi acum, în termeni relativi, mai mică; iar angajaţii vor fi afectaţi deoarece, în loc să aibă un venit, fie el şi unul mic, ei nu vor mai avea de acum nici unul. Nu se poate stabili a priori care angajaţi şi care patroni vor avea cel mai mult de suferit, cu excepţia faptului că, dintre primii, cei mai afectaţi vor fi cei a căror muncă are o valoare relativ mică pe piaţă, iar din cea de-a doua categorie, acei patroni care cumpără exact acel tip de muncă. Totuşi, cunoscând din experienţă, de exemplu, faptul că muncile care cer mai puţină calificare sunt mai frecvent efectuate de tineri, de negri, de femei şi de cei care vor să reintre în rândurile forţei de muncă după o perioadă de muncă casnică etc., putem prezice cu certitudine că acestea vor fi grupurile cele mai afectate de şomaj. Iar, fără îndoială, faptul că problema pe care se presupunea că o va rezolva intervenţia (veniturile mici ale unor oameni) este acum agravată, putea fi cunoscut a priori, independent de orice experienţă! A crede, indus în eroare de metodologia empiristă, că toate acestea trebuie întâi încercate pentru că altfel nu ar putea fi cunoscute, nu doar că reprezintă o naivitate ştiinţifică; ea este, de asemenea, extrem de costisitoare, la fel ca şi orice altă acţiune efectuată pe baza unor fundamente intelectuale eronate.

Pentru a analiza încă un exemplu, să presupunem acum că comunităţii inginerilor sociali îi displace faptul că nivelul chiriilor pentru case şi apartamente este atât de ridicat şi, prin urmare, anumitor oameni nu li se permite să trăiască atât de confortabil pe cât cred ei că ar trebui. În consecinţă, este votată o lege a controlului chiriilor, stabilind chirii maxime pentru anumite apartamente. [25] Aceasta este, de exemplu, situaţia din New York şi, la o scară mult mai mare, din Italia. Din nou, vom putea cunoaşte consecinţele acestei politici fără a fi nevoiţi să aşteptăm ca ele să devină reale. Va scădea ritmul construcţiei de noi apartamente, deoarece beneficiile investiţiei sunt acum mai mici. Iar, în ceea ce le priveşte pe cele vechi, vor apărea imediat crize, deoarece cererea pentru ele, în condiţiile scăderii preţului, va creşte. Unele apartamente vechi s-ar putea să nu mai fie închiriate deloc, dacă chiriile fixate sunt atât de mici încât nu mai acoperă nici măcar costul deteriorărilor produse prin simpla utilizare a apartamentului. Am avea atunci de-a face cu o criză enormă a locuinţelor, cu toată existenţa a mii de apartamente nelocuite (New York-ul şi Italia ne oferă ilustrările perfecte ale acestei stări de lucruri). Şi nu există un alt mod de a rezolva această problemă, deoarece construcţia de noi apartamente ar fi în continuare nerentabilă. În plus, crizele se vor agrava datorită unei foarte costisitoare lipse de flexibilitate, căci cei care au avut fericita şansă de a ocupa unul dintre apartamentele ieftine ar fi tot mai reticenţi la ideea de a se mai muta. Şi toate acestea în ciuda faptului că, de exemplu, dimensiunile unei familii se modifică în mod normal în timpul unui ciclu de viaţă şi, prin urmare, apar nevoi diferite cu privire la tipul de locuinţă, şi în ciuda faptului că diferite oportunităţi de a munci pot apărea în diferite locuri. Va apărea astfel o risipă enormă a spaţiului de locuit deoarece, de exemplu, bătrânii care ocupă apartamente mari, potrivite atunci când copiii lor locuiau încă acolo, dar mult prea spaţioase acum, nu se vor muta în apartamente mai mici, deoarece nu există astfel de apartamente disponibile. Nici tinerele familii, care au nevoie de mai mult, spaţiu nu-l vor mai putea găsi, tocmai pentru că aceste apartamente nu vor fi eliberate. Risipa apare şi pentru că oamenii nu se mută în locurile unde există o cerere mai mare pentru munca pe care o pot presta, sau pentru că ei vor cheltui mult timp pentru a se muta în locuri îndepărtate, pur şi simplu pentru că, acolo unde ar găsi de lucru, nu ar avea unde locui, sau ar avea la preţuri mult mai mari decât chiria maximă stabilită curent. În mod clar, problema pe care doreau să o rezolve inginerii sociali prin intermediul controlului chiriilor este acum mult mai gravă, iar standardul general de viaţă, în termeni relativi, a scăzut. Din nou, toate aceste lucruri puteau fi cunoscute a priori. Totuşi, pentru inginerul social, indus în eroare de metodologia empirist-pozitivistă, care îi spune că nu există nici un mod de a cunoaşte rezultatele unor politici dacă acestea nu sunt încercate în realitate, această experienţă nu va face probabil altceva decât să pregătească terenul pentru o nouă intervenţie. Poate că rezultatele nu au fost exact cele aşteptate pentru că a uitat să controleze cine ştie ce variabilă importantă, şi deci ar trebui să continue intervenţiile pentru a afla. Dar, aşa cum am demonstrat în acest capitol, există un mod de a cunoaşte dinainte că nici prima intervenţie, nici următoarele, nu-şi vor atinge vreodată scopul, deoarece ele implică o intervenţie a non-utilizatorilor şi non-contractanţilor în drepturile de proprietate ale proprietarilor naturali. [26]

Pentru a înţelege toate aceste lucruri nu este necesar decât să ne întoarcem la un mod economic sănătos de gândire; să ne dăm seama de natura epistemologică unică a economiei ca ştiinţă a priori a acţiunii umane ce pleacă de la fundamente a căror negare le-ar presupune validitatea; şi să recunoaştem, în schimb, că o ştiinţă a acţiunii fundamentată pe o epistemologie empirist-pozitivistă este la fel de neîntemeiată ca propoziţia că "putem să păstrăm această prăjitură, şi să o şi mâncăm în acelaşi timp".


[1] Cf., despre poziţia pozitivistă clasică, A.J. Ayer, Language, Truth and Logic, New York, 1950; despre raţionalismul critic, K.R. Popper, Logic of Scientific Discovery, London, 1959; Conjectures and Refutations, London, 1969; şi Objective Knowledge, Oxford, 1973, pentru susţineri reprezentative ale metodologiei empirist/pozitiviste ca adecvată economiei cf, de exemplu, M. Blaug, The Methodology of Economics, Cambridge, 1980; T.W. Hutchinson, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory, London, 1938; Positive Economics and Policy Objectives, London, 1964; şi Politics and Philosophy of Economics, New York, 1981; de asemenea M. Friedman, "The Methodology of Positive Economics", în M. Friedman, Essays in Positive Economics, Chicqgo, 1953; H. Albert, Marktsoziologie und Entscheidungslogik, Neuwied, 1967.

[2] Despre ingineria socială graduală, cf. K.R. Popper, The Poverty of Historicism, London, 1957.

[3] Cf. G. Luehrs (ed), Kritischer Rationalismus und Sozialdemokratie, 2 vols., Bonn, 1975-76.

[4] Pentru ceea ce urmează, cf. M. Hollis şi E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, pp.3 ş.u..

[5] Cf. D. Hume, A Treatise of Human Nature şi Enquiry Concerning Human Understanding, în Selby-Bigge (ed), Hume's Enquiries, Oxford, 1970; de asemenea H.H. Hoppe, Handeln und Erkennen, Bern, 1976.

[6] Cf. I. Lakatos, "Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes", în Lakatos şi Musgrave (eds), Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge, 1970.

[7] Toate acestea au fost legate de popperianism, mai ales de T.S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, Chicago, 1964; iar apoi P. Feyerabend a fost cel care a tras cea mai radicală concluzie: aceea de a renunţa complet la orice pretenţie de raţionalitate a ştiinţei şi de a îmbrăţişa nihilismul sub lozinca "merge orice" (P. Feyerabend, Against Method, London, 1978; şi Science in a Free Society, London, 1978). Pentru o critică a acestei concluzii nefondate, vezi nota 20 mai jos.

[8] Despre aceasta şi despre următoarele, cf. A. Pap, Semantics and Necessary Truth, New Haven, 1958; M. Hollis şi E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975; B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964.

[9] Cf. W. Kamlah şi P. Lorenzen, Logische Propaedeutik, Mannheim, 1967.

[10] Cf. L.v. Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978, p.5: "Esenţa pozitivismului logic o constituie negarea valorii cognitive a cunoaşterii a priori, prin indicarea faptului că toate propoziţiile a priori sunt analitice. Ele nu oferă noi informaţii, ci sunt pur şi simplu verbale sau tautologice....Doar experienţa poate duce la propoziţii sintetice. Există o obiecţie evidentă împotriva acestei doctrine, şi anume aceea că această propoziţie -ea însăşi falsă, din câte cred- este una sintetică a priori, deoarece adevărul ei nu poate, desigur, fi stabilit prin experienţă."

[11] M. Hollis şi E. Nell remarcă: "De vreme ce orice propoziţie semnificatovă este, pentru un pozitivist, analitică sau sintetică, şi nici una nu poate fi de ambele tipuri, putem cere o clasificare...Nu cunoaştem nici un exemplu de pozitivist care să fi încercat să producă dovezi empirice pentru propoziţii de (tipul în cauză). Nici nu vedem cum am putea face acest lucru, altfel decât prin a argumenta că este o problemă privitoare la modul în care oamenii folosesc termenii...ceea ce ne-ar face pur şi simplu să întrebăm 'Şi ce dacă?'" ( M. Hollis şi E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, p.110).

[12] Cf. H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983; şi "Is Research Based on Causal Scientific Principles Possible in the Social Science", în Ratio, XXV, 1, 1983.

[13] Cf. I. Kant, Kritik der reinen Vernunft, în Kant, Werke (ed. Weischedel), Wiesbaden, 1956, vol.II, p.45.

[14] Aceasta este, desigur, o idee kantiană, exprimată în dictonul lui Kant: "raţiunea poate înţelege doar ceea ce a produs ea însăşi conform scopului său" (Kritik der reinen Vernunft, , în Kant, Werke (ed. Weischedel), Wiesbaden, 1956, vol.II, p.23).

[15] Cf., pentru aceasta, P. Lorenzen, "Wie ist Objectivitaet in der Physik moeglich"; "Das Begruendungsproblem der Geometrie als Wissenschaft der raeumlichen Ordnung", în Methodisches Denken, Frankfurt/M, 1968; şi Normative Logic and Ethics, Mannheim, 1969; F. Kambartel, Erfahrung und Struktur, Frankfurt/M, 1968, Kap.3; de asemenea H. Dingler, Die Ergreifung des Wirklichen, München, 1955; P. Janich, Protophysik der Zeit, Mannheim, 1969.

[16] În problema definiţiilor reale şi a celor convenţionale sau stipulate, cf. M. Hollis şi E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, pp. 177 ş.u. "Definiţiile oneste sunt, din perspectiva empirismului, de două tipuri: lexicale şi stipulative" (p.177). Dar "atunci când trebuie justificat acest lucru, se presupune că ni se oferă o definiţie a 'definiţiei'. În oricare categorie ar cădea...definiţia definiţiei, nu suntem nevoiţi să acceptăm că ar avea vreo valoare epistemologică. Ea nici nu ar fi o teză epistemologică posibilă, dacă nu ar fi nici lexicală, nici stipulativă. Această concepţie este atât neconvenabilă, cât şi auto-contradictorie. O opinie contrară, ce se bucură de o îndelungată tradiţie, este aceea că există definiţii 'reale', ce captează esenţa lucrului definit."(p.178); cf., de asemenea, B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964, pp.268 ş.u..

[17] Cf. A.v. Melsen, Philosophy of Nature, Pittsburgh, 1953, în special cap. 1 şi 4.

[18] Cf., de asemenea, Cf. H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983; şi "Is Research Based on Causal Scientific Principles Possible in the Social Science", în Ratio, XXV, 1, 1983. Aici argumentul este rezumat după cum urmează (p.37): "(1) Eu şi alţi oameni -ca posibili opozanţi într-o discuţie- suntem capabili de a învăţa. (Această propoziţie nu poate fi atacată fără a i se presupune implicit corectitudinea. În primul rând, validitatea ei trebuie asumată de oricine ar cerceta problema cauzalităţii. În această măsură, propoziţia (1) este validă a priori). (2) Dacă este posibil să înveţi, atunci nu poţi şti niciodată cât de multe lucruri vei cunoaşte după un timp, şi nici cum vei acţiona pe baza acestor cunoştinţe. (Dacă am şti la un moment dat ce vom ajunge să ştim mai târziu, atunci ar fi imposibil să învăţăm ceva vreodată -dar, asupra acestui punct, vezi propoziţia (1).) (3) Aserţiunea că este posibil să prezici starea viitoare în ceea ce priveşte cunoştinţele tale sau ale altcuiva şi acţiunile corespunzătoare acestor cunoştinţe (adică să găseşti variabilele ce pot fi interpretate drept cauze) implică o contradicţie. Dacă subiectul unei stări date a cunoaşterii sau al unei acţiuni intenţionale poate învăţa, atunci nu există cauze pentru acest lucru; pe de altă parte, dacă există cauze, atunci subiectul nu poate învăţa -dar vezi din nou propoziţia (1)."

[19] M. Singer, Generalization in Ethics, London, 1963; P. Lorenzen, Normative Logic and Ethics, Mannheim, 1969; S. Toulmin, The Place of Reason in Ethics, Cambridge, 1970; F. Kambartel (ed.), Praktische Philosophie und konstruktive Wissenschaftstheorie, Frankfurt/M, 1974; A. Gewirth, Reason and Morality, Chicago, 1978.

[20] Cauzalitatea, prin urmare, nu este o trăsătură contingentă a realităţii, ci mai curând o categorie a acţiunii şi, ca atare, o trăsătură logic necesară a lumii fizice. Aceasta explică de ce, în ciuda posibilităţii (explicate mai sus) de a imuniza orice ipoteză în faţa infirmărilor posibile postulând mereu alte variabile necontrolate, de aici nu decurge nici o consecinţă nihilistă privitoare la angajarea în cercetare ştiinţifică de tip cauzal (cf. notei 7 de mai sus). Pentru că, dacă se înţelege că ştiinţele naturii nu sunt o intreprindere contemplativă, ci în cele din urmă un instrument al acţiunii (în acest subiect, cf.de asemenea J. Habermas, Knowledge and Human Interests, Boston, 1971, în special cap.6), atunci nici faptul că ipotezele pot fi imunizate, nici faptul că o selecţie între teorii rivale nu pare să fie întotdeauna posibilă (deoarece teoriile sunt, să admitem, subdeterminate de date) nu vor afecta vreodată existenţa permanentă a criteriului de raţionalitate reprezentat de "succesul instrumental". Nici imunizarea ipotezelor, nici referirea la diferenţe paradigmatice nu-l face pe cineva mai puţin supus acestui criteriu, în lumina căruia fiecare teorie este în cele din urmă evaluabilă. Inexorabilitatea criteriului de raţionalitate a succesului instrumental este cea care explică de ce -fără a ţine sema de Kuhn, Feyerabend şi ceilalţi- dezvoltarea ştiinţelor naturii poate aduce un progres tehnologic constant şi indubitabil.

Pe de altă parte, în domeniul acţiunii umane unde, aşa cum am demonstrat mai sus, nu este posibilă nici o cercetare ştiinţifică cauzală, unde predicţiile nu vor dobândi niciodată statutul de ipoteze ştiinţifice empiric testabile, ci doar acela de anticipări informate, nesistematic comunicabile, şi unde în principiu criteriul succesului instrumental este astfel inaplicabil, spectrul nihilismului poate părea într-adevăr real, dacă am lua în serios prescripţiile metodologice ale empirismului. Totuşi, aceste prescripţii nu doar că sunt inaplicabile ştiinţelor sociale ca ştiinţe empirice (cf., în acest subiect, H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983, în special cap.2); aşa cum arăt în cartea citată, contrar doctrinei empiriste conform căreia totul trebuie încercat, pentru a i se putea cunoaşte rezultatul, există cunoaştere a priori privitoare la acţiune, şi pot fi făcute predicţii apodictic adevărate privitoare la lumea socială, pe baza acestei cunoaşteri a priori. Prin urmare, toate tentaţiile nihiliste se dovedesc, din acest motiv, nefondate.

[21] Cf., de asemenea, H.H. Hoppe, Handeln und Erkennen, Bern, 1976, pp.62 ş.u.

[22] Cf., de asemenea, L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966; Epistemological Problems of Economics, New York, 1981; şi The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978.

[23] Caracterul a priori al conceptului de acţiune (adică imposibilitatea infirmării propoziţiei că oamenii acţionează, şi că acţiunea implică categoriile explicate mai sus, deoarece chiar şi încercarea de a o infirma ar reprezenta o acţiune) îşi are corespondentul în domeniul epistemologiei, prin legea contradicţiei şi prin imposibilitatea negării ei. Cu privire la această lege, B. Blanshard scrie: "A nega această lege înseamnă a spune că este falsă mai curând decât adevărată, că falsitatea ei îi exclude adevărul. Dar ar fi acelaşi lucru cu ceea ce se presupune a fi infirmat. Legea contradicţiei nu poate fi negată fără a i se presupune validitatea, chiar prin actul negării ei." (B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964, p.276)

De fapt, aşa cum indică L.v. Mises, legea contradicţiei este implicată de "axiomele acţiunii", epistemologic anterioare. (L.v. Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978, p.35). Despre relaţia dintre praxeologie şi epistemologie, cf. de asemenea cap.7, nota 5.

[24] Despre efectele salariilor minime, cf. de asemenea Y. Brozen şi M. Friedman, The Minimum Wage: Who Pays?, Washington, 1966.

[25] Despre efectele controlului chiriilor, cf. de asemenea C. Baird, Rent Control: The Perennial Folly, San Francisco, 1980; F.A Hayek, Rent Control: A Popular Paradox, Vancouver, 1975.

[26] Cf., de asemenea, L.v. Mises, A Critique of Interventionism, New Rochelle, 1977.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România