4. Socialismul în stil social democrat

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

În precedentul capitol am analizat versiunea marxistă ortodoxă a socialismului -socialismul în stil rus, aşa cum a fost ea numită- şi am explicat efectele ei asupra procesului de producţie şi asupra structurii morale a societăţii. Am continuat prin a arăta că pauperizarea relativă, consecinţă teoretic previzibilă a socializării, se dovedeşte a fi atât de puternică încât, de fapt, o politică de socializare a mijloacelor de producţie nu ar putea fi niciodată dusă până la capătul ei logic, anume socializarea tuturor factorilor de producţie, fără a cauza un dezastru economic imediat. Într-adevăr, mai devreme sau mai târziu, în toate instanţierile reale ale socialismului marxist a fost necesară reintroducerea unor elemente ale proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, pentru a preveni sau a depăşi falimentul evident. Totuşi, nici chiar socialismul moderat, “de piaţă”, nu poate împiedica o sărăcire relativă a populaţiei, dacă ideea producţiei socializate nu este abandonată în întregime, odată pentru totdeauna.

Mai mult decât orice argument teoretic, experienţa dezamăgitoare a socialismului de tip rus a fost cea care a dus la declinul constant al popularităţii socialismului marxist ortodox şi care a impulsionat apariţia şi dezvoltarea socialismului modern de tip social-democrat, de care ne vom ocupa în acest capitol. Fără îndoială, ambele tipuri de socialism derivă din aceleaşi surse ideologice. [1] Ambele au o motivaţie egalitaristă, cel puţin în teorie, [2] şi împărtăşesc în esenţă acelaşi ţel final: abolirea capitalismului ca sistem social bazat pe proprietatea privată şi formarea unei noi societăţi, caracterizată printr-o solidaritate frăţească şi prin eradicarea rarităţii bunurilor; o societate în care fiecare este retribuit “după nevoile sale”. Totuşi, chiar de la începuturile mişcării socialiste, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, au existat idei divergente privitoare la metodele cele mai adecvate pentru atingerea acestui ţel. Deşi în general a existat un acord cu privire la necesitatea socializării mijloacelor de producţie, s-au exprimat întotdeauna opinii divergente privitoare la maniera de acţiune. Pe de o parte, au existat în interiorul mişcării socialiste apărători ai unui curs revoluţionar al acţiunii. Ei susţineau, pentru stabilizarea noii ordini, răsturnarea violentă a guvernelor existente, exproprierea completă a tuturor capitaliştilor dintr-o lovitură şi dictatura temporară (adică până când raritatea ar fi fost, conform promisiunilor, eradicată) a proletariatului, adică a celor care nu erau capitalişti şi care trebuiau să-şi vândă munca. Pe de altă parte, au existat reformiştii care susţineau o abordare gradualistă. Raţionamentul lor era că, prin lărgirea dreptului de vot, şi în ultimă instanţă printr-un sistem al sufragiului universal, victoria socialismului ar putea fi obţinută prin acţiune democratică, parlamentară. Acest lucru s-ar întâmpla deoarece capitalismul, conform doctrinei socialiste comune, ar produce o tendinţă de proletarizare a societăţii, adică o tendinţă ca tot mai puţini oameni să muncească pentru sine, şi ca tot mai mulţi să fie angajaţii altora. În conformitate cu credinţa socialistă comună, această tendinţă ar produce la rândul ei o conştiinţă proletară de clasă tot mai uniformă care, la rândul ei, ar conduce la o răsturnare radicală a opiniei votanţilor în favoarea partidului socialist. şi, credeau ei, cum această strategie era mult mai apropiată opiniei publice (mult mai atrăgătoare pentru muncitorii în majoritate paşnici şi în acelaşi timp mult mai puţin terifiantă pentru capitalişti), prin adoptarea ei, succesul final al socialismului ar deveni şi mai sigur.

Ambele forţe au coexistat în interiorul mişcării socialiste, deşi relaţia dintre ele era uneori destul de încordată, până la revoluţia bolşevică din Rusia, care s-a produs în octombrie 1917. În practică, mişcarea socialistă urmase în general calea reformistă, deşi pe terenul dezbaterii ideologice varianta revoluţionară [3] fusese dominantă. Evenimentele din Rusia au modificat această stare de lucruri. Cu Lenin în frunte, socialiştii revoluţionari şi-au realizat pentru întâia oară programul, iar mişcarea socialistă ca întreg a trebuit să adopte o poziţie faţă de experienţa rusă. Ca o consecinţă, mişcarea socialistă s-a divizat în două ramuri, reprezentate de două partide diferite: un partid comunist mai mult sau mai puţin în favoarea evenimentelor din Rusia, şi un partid socialist sau social-democrat care manifesta rezerve, sau era împotriva acestora. Totuşi, dezbinarea nu a apărut în problema socializării; ambele partide îi erau favorabile. A fost o divizare deschisă în problema schimbării revoluţionare sau parlamentar-democratice. Puşi în faţa experienţei reale a revoluţiei ruse -violenţa, vărsarea de sânge, practica exproprierilor necontrolate, faptul că mii de noi lideri, foarte adesea cu o reputaţie îndoielnică sau pur şi simplu cu caractere obscure, inferioare, au fost propulsaţi pe scena politică- social-democraţii, în încercarea lor de a câştiga sprijinul public, au simţit că trebuie să-şi abandoneze imaginea revoluţionară şi să devină, nu doar în practică ci şi în teorie, un partid vădit reformist şi democratic. Chiar şi unele partide comuniste occidentale, oricât ar fi fost de ataşate unei teorii a schimbării revoluţionare, dar având la fel de multă nevoie de susţinere publică, au simţit că trebuie să găsească ceva de reproşat, cel puţin modului specific bolşevic de realizare a revoluţiei. şi aceste partide, la rândul lor, au considerat din ce în ce mai mult că este necesar să joace un joc reformist şi democratic, chiar dacă numai în practică.

Toţuşi, acesta a fost doar primul pas în transformarea mişcării socialiste produsă în urma experienţei revoluţiei ruse. Următorul pas, aşa cum am indicat, a fost forţat de experienţa întunecată a performanţelor economice sovietice. Indiferent de viziunile lor diferite asupra dezirabilităţii schimbării revoluţionare şi la fel de nefamiliarizaţi sau incapabili sau nedispuşi să înţeleagă raţionamentele economice abstracte, socialiştii şi comuniştii laolaltă au putut încă, într-un soi de lună de miere pe care au simţit că noul experiment ar merita-o, să nutrească cele mai iluzorii speranţe în privinţa realizărilor economice ale unei politici de socializare. Dar această perioadă nu a putut să dureze la nesfârşit, iar după o vreme faptele au trebuit să fie înfruntate, iar rezultatele evaluate. Pentru orice observator decent şi neutru al stării de lucruri, iar mai târziu pentru orice vizitator sau călător atent, a devenit evident că socialismul de tip rus nu însemna mai multă avuţie, ci mai degrabă mai puţină şi că, mai presus de toate, era vorba despre un sistem care, nevoit să permită chiar şi mici insule de formare a capitalului privat, îşi recunoştea de fapt propria inferioritate economică, chiar dacă numai implicit. Pe măsură ce această experienţă a devenit mai pe larg cunoscută, şi în particular atunci când, după cel de-al doilea război mondial, experimentul sovietic a fost repetat în ţările Europei de Est, producând exact aceleaşi rezultate şi infirmând astfel teza că harababura sovietică se datora doar mentalităţii asiatice specifice a poporului, partidele socialiste din vest (atât comuniste, cât şi social-democrate) au fost forţate, în goana lor după susţinerea publică, să-şi modifice din nou programele. Comuniştii vedeau acum neajunsuri serioase şi în introducerea programului de socializare în Rusia, şi cochetau tot mai mult cu ideea unei planificări şi a unui proces decizional mai descentralizate, precum şi cu ideea socializării parţiale, adică a unei socializări care să atingă doar marile firme şi industrii (deşi ei nu au abandonat niciodată pe deplin ideea unei producţii socializate).[4] Partidele socialiste şi social-democrate, pe de altă parte, mai puţin atrase dintru început de modelul rus al socialismului, şi prin politica lor hotărât reformist-democratică deja dispuse să accepte compromisuri cum ar fi socializarea parţială, au fost nevoite să recurgă la adaptări suplimentare. Aceste partide, ca reacţie la experienţa rusă şi la cea est-europeană, au renunţat tot mai explicit la noţiunea de producţie socializată şi au subliniat din ce în ce mai mult ideea că impozitarea şi egalizarea veniturilor şi, într-o altă mişcare, egalizarea oportunităţilor, sunt adevărata piatră de temelie a socialismului.

Deşi această trecere de la socialismul de tip rus la unul de tip social-democrat a avut şi încă mai are loc în toate societăţile occidentale, ea nu este pretutindeni la fel de intensă. În mare, dacă luăm în considerare doar cazul Europei, înlocuirea vechiului tip de socialism cu cel nou a fost cu atât mai pronunţată cu cât a fost mai directă şi mai imediată experienţa socialismului de tip rus pentru populaţia din ţările în care partidele comuniste şi socialiste trebuiau să-şi găsească susţinători şi votanţi. Dintre toate ţările occdentale mari, în Germania de Vest, unde contactul cu acest tip de socialism este cel mai direct şi unde milioane de oameni au încă ocazia de a vedea cu proprii lor ochi nenorocirile aduse locuitorilor Germaniei de Est, înlocuirea a fost cea mai completă. Aici, în 1959, social-democraţii au adoptat (sau mai degrabă au fost siliţi de opinia publică să adopte) un nou program al partidului, din care toate urmele evidente ale trecutului marxist au fost şterse cu grijă, care menţiona aproape explicit importanţa proprietăţii private şi a pieţelor, care vorbea despre socializare doar ca despre o simplă posibilitate, şi care în schimb sublinia cu tărie importanţa măsurilor redistributive. Aici, suţinătorii unei politici de socializare a mijloacelor de producţie din interiorul partidului social-democrat au fost de atunci, în mod sistematic, copleşiţi ca număr. Şi, tot aici, partidele comuniste, chiar şi atunci când s-au pronunţat doar în favoarea unei socializări paşnice şi parţiale, au devenit insignifiante. [5] În ţări mai îndepărtate faţă de cortina de fier, cum ar fi Franţa, Spania, Italia şi, de asemenea, Marea Britanie, schimbarea a fost mai puţin dramatică. Cu toate acestea, se poate spune, fără riscul de a greşi, că astăzi doar socialismul de tip social-democrat, avându-i ca cei mai tipici reprezentanţi pe social-democraţii vest-germani, poate pretinde o popularitate largă în occident. De fapt, şi în parte datorită influenţei Internaţionalei Socialiste (asociaţia partidelor socialiste şi social-democrate), se poate spune azi că socialismul de tip social-democrat este una dintre cele mai răspândite ideologii ale timpului nostru, influenţând tot mai mult nu doar programele şi politicile practice promovate de partidele explicit socialiste (şi într-o mai mică măsură pe cele susţinute de comuniştii occidentali), ci şi pe cele adoptate de grupuri care nici în visele lor cele mai fanteziste nu şi-ar spune "socialiste" (cum ar fi grupul democraţilor “liberali” de pe coasta estică a Statelor Unite). [6] Iar pe terenul politicii internaţionale, ideile socialismului social-democrat, şi în special ideea unei abordări redistributive a aşa-numitului conflict Nord-Sud, au dobândit aproape statutul unei poziţii oficiale printre oamenii “bine informaţi” şi “bine intenţionaţi”; este un consens care se întinde cu mult dincolo de cei care se consideră a fi socialişti. [7]

Care sunt trăsăturile centrale ale socialismului de tip social-democrat? Există în esenţă două astfel de caracteristici. Prima, într-un contrast pozitiv cu socialismul tradiţional de tip marxist, este că socialismul social-democrat nu scoate în afara legii proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi chiar acceptă ideea ca toate mijloacele de producţie să fie deţinute privat -cu excepţia doar a educaţiei, a transporturilor şi comunicaţiilor, a băncilor centrale, a poliţiei şi a tribunalelor. În principiu, fiecare are dreptul de a-şi apropria şi de a deţine în mod privat mijloace de producţie, de a le vinde, de a le cumpăra sau de a produce altele noi, de a le da cadou sau de a le închiria altcuiva printr-un aranjament de tip contractual. Dar a doua caracteristică este aceea că nici un proprietar al mijloacelor de producţie nu este şi proprietarul de drept al întregului venit ce poate fi obţinut prin utilizarea lor, şi nici unui proprietar nu îi este permis să decidă cât anume din totalul venitului rezultat din producţie să aloce pentru consum şi cât pentru investiţii. În schimb , o parte a venitului rezultat de pe urma producţiei aparţine de drept societăţii şi trebuie să-i fie cedată, pentru a fi apoi redistribuită membrilor săi individuali în conformitate cu anumite idei de egalitate sau de dreptate distributivă. Mai mult, cu toate că părţile din venit care aparţin societăţii şi producătorului pot să fie fixe la un moment dat, ele sunt în principiu flexibile, iar determinarea mărimii lor nu este o decizie a producătorului, ci una care aparţine de drept societăţii. [8]

Văzută din perspectiva teoriei naturale a proprietăţii (teorie subiacentă capitalismului), adoptarea acestor reguli constituie o încălcare agresivă a drepturilor proprietarului natural. Ar trebui să reamintim faptul că, în această teorie a proprietăţii, producătorul-utilizator al mijloacelor de producţie poate face cu ele orice doreşte, iar venitul rezultat de pe urma utilizării lor constituie un venit privat, pe care îl poate folosi, de asemenea, după voie, atâta vreme cât nu modifică integritatea fizică a proprietăţii altcuiva şi cât se bazează exclusiv pe schimburi contractuale. Din punctul de vedere al teoriei naturale a proprietăţii, nu avem de-a face cu două procese distincte: producerea venitului şi apoi, după ce acesta a fost produs, distribuirea sa. Există un singur proces: venitul este distribuit automat prin producerea sa, iar proprietarul său este producătorul. Prin comparaţie, socialismul în stil social-democrat susţine exproprierea parţială a proprietarului natural prin redistribuirea unei părţi a venitului obţinut din producţie în favoarea unor oameni care, indiferent ce alte merite ar avea, cu siguranţă că nu au produs venitul în cauză şi nici nu au avut vreo revendicare contractuală asupra acestuia. În plus, beneficiarii redistribuirii au dreptul de a determina în mod unilateral (adică fără a fi nevoiţi să aştepte consimţământul producătorului afectat), cât de departe poate merge această expropriere parţială.

Din această descriere ar trebui să reiasă clar faptul că, în pofida impresiei pe care socialismul în stil social-democrat intenţionează să o creeze publicului, diferenţa dintre cele două tipuri de socialism nu este una de natură categorică. Mai degrabă, este o chestiune de grad. Desigur, prima regulă menţionată pare să deschidă calea pentru o diferenţă fundamentală, prin aceea că permite existenţa proprietăţii private. Dar cea de-a doua regulă permite în principiu exproprierea întregului venit obţinut de producător, reducând astfel dreptul său de proprietate la unul pur nominal. Desigur, socialismul în stil social-democrat nu este nevoit să meargă atât de departe, până la a reduce proprietatea privată la una doar cu numele. Şi putem admite că, deoarece partea din venit pe care producătorul trebuie să o cedeze societăţii poate de fapt să fie una destul de moderată, efectul practic poate fi o diferenţă extraordinară între cele două tipuri de socialism în ceea ce priveşte performanţele economice. Cu toate acestea, trebuie să observăm că, din punctul de vedere al non-producătorilor, gradul de expropriere a venitului producătorilor este un expedient -ceea ce este suficient pentru a reduce diferenţa, odată pentru totdeauna, la una doar de grad. Implicaţiile pentru producător ale acestui aspect important ar trebui sa fie evidente. Înseamnă că, oricât de mic ar fi nivelul actual de expropriere, eforturile sale productive se desfăşoară sub ameninţarea continuă că, în viitor, partea din venit care trebuie cedată societăţii va fi în mod unilateral mărită. Nu este nevoie de prea multe explicaţii pentru a vedea cum acest lucru sporeşte riscul, sau costul producţiei, şi prin aceasta contribuie la scăderea ratei investiţiilor.

Cu această afirmaţie, am făcut deja un prim pas în analiza care urmează. Care sunt consecinţele economice, în sensul colocvial al termenului, ale adoptării unui sistem al socialismului de tip social-democrat? După tot ceea ce tocmai s-a spus, probabil că nu va mai fi deloc surprinzător să auzim că, cel puţin în privinţa direcţiei lor generale, efectele acestui sistem sunt foarte asemănătoare cu cele ale socialismului tradiţional de tip marxist. Totuşi, în măsura în care socialismul de tip social-democrat se mulţumeşte cu exproprierea parţială şi cu redistribuirea veniturilor producătorilor, câteva dintre efectele de pauperizare ce rezultă în urma unei politici de socializare deplină a mijloacelor de producţie pot fi evitate. Atâta vreme cât aceste resurse pot fi încă vândute şi cumpărate, este evitată cea mai tipică problemă a unei economii a administratorilor: aceea că nu există preţuri de piaţă pentru mijloacele de producţie, şi prin urmare nu sunt posibile nici calculul monetar, nici contabilitatea, ceea ce conduce la alocări defectuoase şi la risipirea de resurse rare în utilizări care sunt, în cel mai bun caz, de importanţă secundară. În plus, efectul de suprautilizare a mijloacelor de producţie este cel puţin atenuat. De asemenea, cum investiţiile private şi formarea de capital sunt încă posibile (în măsura în care o parte venitului rezultat din producţie îi este lăsată producătorului pentru a o folosi după voie), în socialismul de tip social-democrat există, prin comparaţie, o motivaţie relativ mai puternică de a munci, de a economisi şi de a investi.

În nici un caz, însă, nu pot fi evitate toate efectele de pauperizare. Socialismul de tip social-democrat, oricât de bine ar arăta în comparaţie cu cel de tip rus, conduce totuşi în mod necesar, prin comparaţie cu ceea ce se întâmplă în capitalism, [9] la o reducere a investiţiilor, şi deci a avuţiei viitoare. Luându-i proprietarului-producător o parte oricât de mică a venitului obţinut din producţie şi acordând-o unor persoane care nu au produs venitul în cauză, costurile de producţie (care nu se situează niciodată la nivelul zero, deoarece producţia, aproprierea şi contractarea presupun întotdeauna cel puţin folosirea timpului, care ar putea fi utilizat în alte scopuri, cum ar fi, de exemplu, odihna, distracţia sau munca la negru) cresc şi, mutatis mutandis, costurile non-producţiei sau/şi ale producţiei subterane scad, fie şi numai cu puţin. În consecinţă, vor exista relativ mai puţină producţie şi mai puţine investiţii chiar dacă, pentru motive ce vor fi discutate în curând, nivelul absolut de producţie şi de avuţie ar putea totuşi să crească. Va exista relativ mai mult timp alocat agrementului, mai mult consum, mai multă muncă la negru şi, prin urmare, una peste alta, se va produce o relativă sărăcire. Iar această tendinţă va fi cu atât mai puternică cu cât va fi mai mare partea din venit redistribuită, şi cu cât va fi mai mare probabilitatea ca ea să fie mărită în viitor prin decizii unilaterale, non-contractuale, ale societăţii.

Multă vreme, ideea de departe cea mai populară pentru realizarea ţelului general al politicilor socialiste de tip social-democrat a fost aceea de a redistribui venitul monetar prin intermediul impozitului pe venit sau al unui impozit general pe vânzări. O analiză a acestei tehnici va clarifica poziţia noastră şi va evita unele neînţelegeri şi concepţii eronate întâlnite frecvent în privinţa efectului general de sărăcire relativă. Care este efectul economic al introducerii impozitului pe venit sau pe vânzări acolo unde un astfel de impozit nu exista înainte, sau al ridicării nivelului existent de impozitare? [10] În încercarea de a răspunde la această întrebare, voi ignora complicaţiile ce rezultă din existenţa diferitelor moduri posibile de a redistribui banii obţinuţi din impozite către diferite persoane sau grupuri de persoane –toate aceste subiecte vor fi discutate mai târziu în acest capitol. Aici vom lua însă în considerare doar faptul general, adevărat prin definiţie pentru toate sistemele redistributive, că orice redistribuţie a banilor impozitaţi este un transfer de la producătorii de venit monetar şi de la destinatarii prin contract ai banilor, către persoane care nu sunt nici producători, nici deţinători ai veniturilor monetare contractuale. Introducerea sau mărirea impozitelor implică astfel faptul că venitul monetar obţinut din producţie este redus pentru producător şi mărit pentru persoane aflate în rolul de non-producători sau non-contractanţi. Acest lucru modifică costurile relative ale producţiei pentru venituri monetare faţă de cele ale non-producţiei sau ale producţiei pentru venituri non-monetare. În consecinţă, în măsura în care această modificare este percepută de către oameni, ei se vor orienta din ce în ce mai mult înspre consum şi/sau înspre producţia în vederea trocului, reducând în acelaşi timp eforturile lor productive pentru obţinerea de venituri monetare. În orice caz, cantitatea de bunuri care pot fi cumpărate cu bani va scădea, ceea ce înseamnă că puterea de cumpărare a banilor va fi mai mică, iar standardul general de viaţă se va afla în declin.

Împotriva acestui raţionament se aduce uneori argumentul că observaţia empirică arată adesea cum o creştere a nivelului de impozitare este de fapt însoţită de o creştere, şi nu o scădere a produsului intern brut (PIB), şi că deci raţionamentul de mai sus, oricât de plauzibil, trebuie să fie considerat nevalid din punct de vedere empiric. Acest pretins contra-argument indică o simplă neînţelegere: o confuzie între reducerea relativă şi cea absolută. În analiza anterioară s-a ajuns la concluzia că efectul unor impozite mai mari este o reducere relativă a producţiei pentru venituri monetare, adică o reducere în comparaţie cu nivelul de producţie care ar fi fost atins dacă nu s-ar fi modificat nivelul de impozitare. Nu se spune nimic aici cu privire la cantitatea absolută produsă. De fapt, o creştere în termeni absoluţi a PIB-ului nu doar că este compatibilă cu analiza noastră, ci poate fi privită ca un fenomen perfect normal în măsura în care sporirea productivităţii este posibilă şi are loc în realitate. Dacă a devenit posibil, printr-o îmbunătăţire a tehnologiei de producţie, să produci o cantitate mai mare la costuri identice, sau o cantitate identică la costuri reduse, atunci coincidenţa dintre creşterea impozitelor şi sporirea cantităţii produse nu este deloc surprinzătoare. Dar, fără îndoială, aceasta nu afectează câtuşi de puţin validitatea afirmaţiilor făcute mai sus cu privire la sărăcirea relativă cauzată de impozitare.

O altă obiecţie care se bucură de o oarecare popularitate este aceea că mărirea impozitelor duce la o reducere a veniturilor monetare, şi că această reducere sporeşte utilitatea marginală a banilor în comparaţie cu cea a altor forme de venit (cum ar fi agrementul) şi că, prin urmare, în loc de a slăbi tendinţa oamenilor de a munci pentru venituri monetare, ea ajută de fapt la întărirea acestei tendinţe. Această observaţie, fără îndoială, este perfect adevărată. Dar este greşit să credem că invalidează cu ceva teza sărăcirii relative. În primul rând, pentru a obţine o imagine completă, ar trebui să notăm faptul că prin impozitare nu doar că se reduc veniturile monetare pentru unii oamenii (pentru producători), ci sunt sporite simultan veniturile monetare pentru alţii (pentru non-producători) , iar pentru aceştia din urmă utilitatea marginală a banilor, şi prin urmare disponibilitatea lor de a munci pentru venituri monetare, vor scădea. Trebuie să mai adăugăm însă ceva, căci până acum impresia ar putea fi că, pur şi simplu, impozitarea nu afectează deloc cantitatea totală de bunuri destinate schimbului –deoarece ea reduce utilitatea marginală a veniturilor monetare pentru unii şi o măreşte pentru alţii, cele două efecte anulându-se reciproc. O astfel de impresie ar fi însă greşită. De fapt, această teză ar fi o negare a ceea ce a fost presupus din start: şi anume că o creştere a impozitelor, adică o contribuţie monetară sporită impusă producătorilor care nu sunt de acord cu acest lucru, a avut loc în realitate şi a fost percepută ca atare –şi prin urmare ar implica o contradicţie logică. Eroarea din opinia că impozitarea este “neutră” în ceea ce priveşte cantitatea produsă devine intuitiv evidentă imediat ce argumentul este dus până la extrem. S-ar ajunge la afirmaţia că până şi exproprierea completă a întregului venit monetar al producătorilor şi transferul lui către un grup de non-producători nu ar schimba cu nimic lucrurile, şi că lenea din ce în ce mai mare a non-producătorilor rezultată ca urmare a acestei redistribuiri ar fi compensată în întregime de o poftă din ce în ce mai mare de muncă din partea producătorilor (ceea ce este cu siguranţă absurd). Ceea ce se ignoră în acest mod de a raţiona este faptul că introducerea impozitării sau o creştere a nivelului existent de impozitare nu doar că implică favorizarea non-producătorilor pe seama producătorilor, ci modifică simultan, pentru ambele categorii, costurile ataşate diferitelor metode de a obţine un venit monetar sporit. Este acum relativ mai puţin costisitor să obţii un venit monetar suplimentar prin mijloace non-productive, adică nu producând efectiv mai multe bunuri, ci participând la procesul de achiziţie non-contractuală a unor bunuri deja produse. Chiar dacă producătorii sunt într-adevăr mai motivaţi să obţină mai mulţi bani ca o consecinţă a măririi impozitului, vor face acest lucru, din ce în ce mai mult, nu prin intensificarea eforturilor lor productive, ci prin metode exploatatoare. Aceasta explică de ce impozitarea nu este, şi nici nu poate fi vreodată neutră. Prin impozitarea (sporită) este instituţionalizată o nouă structură legală a motivaţiei: una care schimbă costurile relative ale producţiei pentru venituri monetare şi ale non-producţiei, incluzând aici non-producţia în scopuri de agrement şi non-producţia cu scopul de a obţine venituri monetare, precum şi costurile producţiei pentru venituri nemonetare (troc). Iar dacă o astfel de structură diferită a motivaţiei este aplicată uneia şi aceleiaşi populaţii atunci, în mod necesar, rezultatul va fi o scădere a cantităţii totale de bunuri produse pentru venituri monetare. [11]

Deşi impozitele pe venituri şi pe vânzări reprezintă cele mai comune tehnici, ele nu epuizează registrul de metode redistributive al socialismului de tip social-democrat. Indiferent de modul în care sunt redistribuiţi banii proveniţi din impozite în favoarea indivizilor ce compun o societate dată, şi indiferent, de exemplu, în ce măsură este egalizat venitul monetar, atâta vreme cât aceşti indivizi pot avea (şi în fapt au) stiluri de viaţă diferite, şi atâta vreme cât ei alocă în proporţii diferite venitul pe care îl realizează pentru consum sau pentru acumularea de avuţie privată folosită non-productiv, mai devreme sau mai târziu vor apărea din nou diferenţe semnificative între oameni, dacă nu în privinţa venitului lor monetar, atunci în privinţa avuţiei lor private. Şi nu ar fi deloc surprinzător ca aceste diferenţe să devină din ce în ce mai pronunţate dacă ar exista o lege pur contractuală a moştenirilor. De aceea, socialismul de tip social-democrat, motivat fiind de zelul său egalitar, include şi avuţia privată în politicile sale şi o impozitează, folosind în special un impozit pe moştenire pentru a da satisfacţie protestului popular împotriva “bogăţiilor nemuncite” ale moştenitorilor.

Din punct de vedere economic, aceste măsuri reduc imediat gradul de formare a avuţiei private. Cum impozitarea face mai costisitor faptul de a te bucura de avuţia ta privată, se va forma mai puţină avuţie, va apărea mai mult consum –inclusiv cel al stocurilor existente de avuţie utilizată non-productiv-, iar standardul general de viaţă, care depinde la rândul său, fără îndoială, de înlesnirile datorate avuţiei private, va scădea.

La concluzii similare în ceea ce priveşte efectele de sărăcire se ajunge atunci când este analizat al treilea domeniu major al politicilor fiscale –cel al “înzestrărilor naturale”. Din motive ce vor fi discutate mai jos, acest domeniu, alături de cele două tradiţionale (impozitarea venitului monetar şi a avuţiei private), a dobândit o importanţă sporită în timp datorită ideii egalizării şanselor. Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru a se descoperi faptul că poziţia unei persoane în viaţă nu depinde exclusiv de venitul monetar sau de avuţia în materie de bunuri folosite pentru scopuri non-productive. Există şi alte lucruri importante în viaţă şi care aduc venituri suplimentare, deşi nu neapărat sub forma banilor sau a altor bunuri de schimb: o familie bună, educaţia, sănătatea, aspectul fizic plăcut, etc. Voi numi aceste bunuri care nu pot constitui obiect al schimbului şi care produc venit (psihic) “înzestrări naturale”. Socialismul redistributiv, condus de idei egalitariste, este iritat şi de existenţa diferenţelor în privinţa acestor înzestrări şi încearcă, dacă nu să le elimine, atunci măcar să le modereze. Dar înzestrările naturale, fiind bunuri care nu pot constitui obiect al schimbului, nu pot fi uşor expropriate şi redistribuite ulterior. Nici nu este prea practic, ca să nu spunem mai mult, să atingi acest scop reducând în mod direct venitul non-monetar mai mare derivat de unii oameni din astfel de înzestrări până la nivelul venitului celor mai puţin înzestraţi, prin metode cum ar fi, de exemplu, a nenoroci sănătatea unora pentru a-i face egalii celor bolnavi sau a-i desfigura pe cei arătoşi pentru a-i face să arate la fel ca semenii lor urâţi, mai puţin norocoşi. [12] Astfel, metoda comună pe care o susţine socialismul de tip social-democrat pentru a crea “egalitatea şanselor” este impozitarea înzestrărilor naturale. Acei oameni despre care se crede că ar obţine un venit non-monetar mai ridicat datorită unei asmenea înzestrări, sunt supuşi unui impozit suplimentar, pe care îl plătesc în bani. Aceşti bani sunt ulterior redistribuiţi celor al căror venit analog este relativ scăzut, pentru a compensa acest lucru. Un impozit suplimentar, de exemplu, este plătit de către cei sănătoşi, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi să-şi plătească doctorii, sau de către cei arătoşi, pentru a-i ajuta pe cei urâţi să-şi plătească operaţia estetică sau să cumpere băutură pentru a-şi putea îneca amarul. Consecinţele economice ale unor astfel de scheme redistributive ar trebui să fie clare. În măsura în care venitul psihic reprezentat, de exemplu, de sănătate, necesită un efort productiv costisitor şi care cere timp, şi în măsura în care oamenii pot, în principiu, să-şi abandoneze rolurile productive în favoarea unora non-productive, sau să-şi canalizeze eforturile productive înspre domenii diferite de producere a unor bunuri şanjabile sau non-şanjabile, deloc (sau mai puţin) impozitate, ei vor face acest lucru (datorită costurilor sporite presupuse de producerea sănătăţii personale). Producţia totală de sănătate se va reduce, ceea ce înseamnă că standardul general de sănătate va scădea. Chiar şi în cazul înzestrărilor cu adevărat naturale, cum ar fi inteligenţa, în privinţa căreia se admite că oamenii nu pot face mare lucru, vor rezulta consecinţe de acelaşi tip, deşi cu o întârzâiere de o generaţie. Dându-şi seama că a devenit relativ mai costisitor să fii inteligent şi mai puţin costisitor să nu fii inteligent, şi dorind ca progeniturile lor să obţină pe cât de mult venit (de toate tipurile) este posibil, motivaţia persoanelor inteligente de a produce urmaşi va scădea, iar a celor mai puţin inteligente va creşte. Date fiind legile geneticii, rezultatul va fi o populaţie per total mai puţin inteligentă. În plus, în orice caz de impozitare a înzestrărilor naturale, de la exemplul sănătăţii până la cel al inteligenţei, deoarece venitul impozitat este cel monetar, va apărea o tendinţă similară celei rezultate de pe urma impozitului pe venit, adică o tendinţă de reducere a eforturilor pentru obţinerea de venituri monetare şi de angajare crescândă în tot felul de activităţi productive urmărind venituri non-monetare sau în tot felul de întreprinderi non-productive. Desigur, toate aceste lucruri reduc odată în plus standardul general de viaţă.

Totuşi, nu am spus încă tot ceea ce este de spus despre consecinţele socialismului de tip social-democrat, deoarece el produce efecte îndepărtate, dar deloc lipsite de importanţă, asupra structurii social-morale a societăţii (efecte care devin vizibile doar atunci când luăm în considerare efectele pe termen lung ale introducerii politicilor redistributive). Nu este probabil o surpriză faptul că, şi în această privinţă, diferenţa dintre socialismul de tip rus şi cel de tip social-democrat, deşi extrem de interesantă la nivelul unor detalii, nu este dintre cele mai importante..

Ar trebui reamintit faptul că efectul primului sistem asupra formării tipurilor de personalitate este dublu, reducând pe de o parte motivaţia oamenilor de a-şi dezvolta talentele productive şi favorizând concomitent dezvoltarea celor politice. Exact aceasta este şi consecinţa generală a socialismului de tip social-democrat. Cum socialismul de tip social-democrat favorizează rolurile non-productive, la fel ca şi pe cele productive care scapă atenţiei publice şi, prin urmare, impozitării, caracterul populaţiei se modifică în consecinţă. Acest proces poate fi unul lent, dar atâta timp cât durează structura specială a motivaţiei stabilită prin politicile redistributive, el se desfăşoară constant. Va avea loc o scădere a investiţiilor în dezvoltarea şi îmbunătăţirea abilităţilor productive şi, ca o consecinţă, oamenii vor deveni din ce în ce mai puţin capabili să-şi asigure singuri veniturile, prin producţie sau pe cale contractuală. Iar cum nivelul de impozitare creşte şi cercul veniturilor impozitate se lărgeşte, se vor dezvolta din ce în ce mai mult tipuri de personalitate pe atât de şterse, de uniforme şi de mediocre pe cât este posibil –cel puţin în ceea ce priveşte aparenţa publică. În acelaşi timp, cum venitul fiecăruia devine în mod simultan dependent de considerente politice, adică de decizia societăţii asupra modului de redistribuire a impozitelor (decizie la care se ajunge, bineînţeles, nu prin contract, ci prin impunerea voinţei unei persoane asupra voinţei altora, recalcitranţi!), cu cât va fi mai mare această dependenţă, cu atât vor fi nevoiţi oamenii să se implice mai mult în activităţi politice, adică cu atât mai mult timp şi energie vor fi nevoiţi să investească în dezvoltarea talentelor lor speciale de a obţine avantaje pe seama celorlalţi (într-un mod non-contractual) sau de a evita apariţia acestei exploatări.

Diferenţa dintre cele două tipuri de socialism rezidă (doar) în faptul că, în socialismul de tip rus, controlul societăţii asupra mijloacelor de producţie, şi deci asupra venitului produs prin utilizarea lor, este complet, şi nu pare să existe loc pentru dezbaterea politică asupra gradului adecvat de politizare a societăţii. Problema este rezolvată –la fel cum este rezolvată la celălalt capăt al spectrului, în capitalismul pur, acolo unde nu există deloc spaţiu pentru politică şi toate relaţiile sunt exclusiv contractuale. În socialismul de tip social-democrat, pe de altă parte, controlul social asupra venitului privat este de fapt doar unul parţial, iar controlul sporit sau complet există doar ca un drept încă neactualizat al societăţii, doar ca ameninţare potenţială atârnând deasupra capetelor producătorilor privaţi. Dar faptul de a trăi sub ameninţarea unui impozit total, mai degrabă decât a fi astfel impozitat în realitate, explică o trăsătură interesantă a socialismului de tip social-democrat, legată de dezvoltarea sa generală înspre un caracter din ce în ce mai politizat. Explică de ce, într-un sistem al socialismului de tip social-democrat, tipul de politizare este diferit de cel specific socialismului de tip rus. În cel de-al doilea sistem, se cheltuiesc în mod neproductiv timpul şi eforturile, în discuţii despre cum să fie redistribuit venitul aflat în proprietate socială. Şi în primul sistem, bineînţeles, se întâmplă acest lucru, dar se cheltuieşte de asemenea timp şi efort pentru certuri politice asupra a cât de mari sau de mici ar trebui de fapt să fie părţile de venit administrate social. Într-un sistem în care mijloacele de producţie sunt socializate şi în care acest subiect este definitiv închis, se poate observa relativ mai mult cinism, mai multă resemnare, şi o mai accentuată retragere din viaţa publică. Pe de altă parte, în socialismul de tip social-democrat, acolo unde chestiunea este încă deschisă, şi unde producătorii, la fel ca şi non-producătorii, pot încă să nutrească o oarecare speranţă de a-şi îmbunătăţi poziţia prin scăderea sau creşterea impozitelor, retragerea în sfera privată este mai puţin prezentă. În schimb, oamenii se implică mai des, într-o manieră activă, în agitaţia politică, acţionând fie în favoarea controlului sporit al societăţii asupra veniturilor produse privat, fie împotriva lui. [13]

Explicate fiind atât similaritatea generală, cât şi diferenţa specifică dintre cele două tipuri de socialism, ne rămâne sarcina de a prezenta o scurtă analiză a unor forţe ce influenţează evoluţia generală către tipuri de personalitate non-productive şi politizate. Acestea sunt rezultatul abordărilor diferite în problema pattern-ului dezirabil al distribuţiei veniturilor. Atât socialismul de tip rus, cât şi cel de tip social-democrat, se confruntă cu problema distribuţiei venitului care se întâmplă să fie controlat social. Pentru socialismul de tip rus, problema este aceea a salariilor ce urmează să fie plătite indivizilor cărora le-au fost atribuite diferite poziţii în economia administratorilor. Pentru socialismul redistributiv, problema este cât anume din banii proveniţi din impozitare să fie alocaţi şi cui. Deşi în principiu există nenumărate moduri de a opera redistribuirea, filosofia egalitaristă a ambelor tipuri de socialism reduce în practică opţiunile disponibile la trei tipuri generale. [14] Primul este reprezentat de metoda egalizării, mai mult sau mai puţin, a venitului monetar al tuturor (şi poate a egalizării avuţiei private, folosite non-productiv). Profesorii, doctorii, constructorii, minerii, directorii de fabrică şi femeile de serviciu câştigă cu toţii cam acelaşi salariu, sau diferenţa între salariile lor este considerabil redusă. [15] Nu este nevoie de o analiză prea aprofundată pentru a ne da seama că această abordare reduce cel mai drastic motivaţia de a munci, deoarece nu există nici o diferenţă fundamentală (în privinţa salariilor) între cineva care munceşte conştiincios toată ziua şi cineva care mai mult taie frunze la câini. Astfel, utilitatea negativă a muncii fiind un fapt, oamenii vor tăia din ce în ce mai multe frunze la câini, iar salariul mediu ce pare să fie garantat fiecăruia va scădea constant (în termeni relativi). Prin urmare, această abordare duce la o intensificare a tendinţei de retragere, la deziluzie, cinism şi, mutatis mutandis, contribuie la o relativă rarefiere a atmosferei generale de politizare. Cea de-a doua abordare are scopul mai moderat de a garanta un venit minim care, deşi în mod normal corelat cumva venitului mediu, îi este inferior. [16] Această abordare reduce, la rândul ei, motivaţia de a munci deoarece, în măsura în care ei sunt doar producători de venit marginal, realizând din producţie venituri ce abia depăşesc cu puţin pragul minim, oamenii vor fi acum mai înclinaţi să muncească mai puţin sau chiar deloc, şi în schimb să profite de timpul destinat agrementului şi să se mulţumească cu venitul minim. Astfel, veniturile unui număr mai mare de oameni vor scădea sub nivelul minim, sau mai mulţi oamenii îşi vor păstra ori vor dobândi acele caracteristici care condiţionează plătirea unor salarii minime şi din nou, ca o consecinţă, venitul mediu căruia îi este corelat salariul minim va scădea sub nivelul care ar fi fost altfel atins. Dar, desigur, motivaţia de a munci este redusă într-un grad mai mic în cea ce-a doua schemă decât in prima. Pe de altă parte, cea de-a doua abordare va duce la un nivel relativ mai ridicat de politizare activă (şi la unul relativ mai scăzut de retragere resemnată) deoarece, spre deosebire de venitul mediu, care poate fi obiectiv identificat, nivelul la care este fixat venitul minim este o problemă complet subiectivă şi arbitrară, care astfel este extrem de adecvată pentru a deveni un subiect politic permanent.

Fără îndoială, cel mai înalt grad de politizare activă este atins atunci când se alege a treia abordare a distribuirii. Ţelul acesteia, a cărui realizare care câstigă tot mai multă importanţă pentru social-democraţie, este obţinerea egalităţii şanselor. [17] Ideea este de a crea, prin măsuri redistribuţioniste, o situaţie în care şansa fiecăruia de a dobândi orice venit sau poziţie posibilă în viaţă este egală (exact ca într-o loterie în care toate biletele au aceleaşi şanse de a fi câştigătoare sau perdante) şi, în plus, de a avea la dispoziţie un mecanism corectiv care să ajute la rectificarea situaţiilor de “neşansă nemeritată” (indiferent ce ar însemna acest lucru) care ar putea să apară în cursul respectivului joc de noroc. Desigur că, în sens literal, această idee este absurdă: nu există nici un mod de a egaliza şansele cuiva care locuieşte în Alpi cu şansele cuiva care locuieşte pe malul mării. În plus, pare destul de clar că ideea unui mecanism corectiv este incompatibilă cu ideea loteriei. Totuşi, exact gradul înalt de nebulozitate este cel care contribuie la atractivitatea acestui concept pentru public. Ce este o şansă, ce face ca o şansă să fie sau nu diferită, mai bună sau mai rea, cât de mare şi de ce tip să fie compensarea necesară pentru a egaliza şanse ce nu pot fi egalizate în termeni fizici (ca în exemplul cu Alpii şi malul mării), ce este neşansa nemeritată şi ce este rectificarea, toate acestea sunt chestiuni total subiective. Ele sunt dependente de evaluări subiective, inerent schimbătoare, şi există prin urmare (dacă acest concept al egalităţii şanselor este într-adevăr aplicat) un rezervor nesecat de cereri distributive, pentru toate genurile de motive şi pentru toate genurile de oameni. Aceasta se întâmplă, în special, deoarece egalizarea şanselor este compatibilă cu revendicarea unor diferenţe în ceea ce priveşte veniturile monetare sau avuţia privată. A şi B pot avea acelaşi venit şi pot fi la fel de bogaţi, dar A poate să fie negru, sau femeie, sau să aibă o vedere slabă, sau să locuiască în Texas, sau poate avea zece copii, sau poate fi necăsătorit, sau poate fi bătrân, în timp ce B să fie cu totul diferit. Prin urmare, A poate argumenta că şansele sale de a obţine tot ceea ce este posibil în viaţă sunt diferite, ori chiar mai slabe decât cele ale lui B, şi că ar trebui cumva să primească o compensaţie, ceea ce ar face ca veniturile monetare ale celor doi, iniţial egale, să devină diferite. B, la rândul său, ar putea să argumenteze în acelaşi mod, prin simpla răsturnare a evaluării şanselor. Ca o consecinţă, va rezulta un grad de politizare nemaiauzit. Totul ar părea acum echitabil, iar producătorii şi non-producătorii deopotrivă, primii pentru scopuri defensive, iar ceilalţi pentru scopuri agresive, vor fi conduşi să cheltuiască tot mai mult timp pentru a formula, a distruge şi a respinge revendicările distributive. Şi, bineînţeles, această activitate (la fel ca şi angajarea în activităţi de agrement), este neproductivă. Dar, într-un contrast clar cu activităţile de agrement, ea implică şi cheltuirea timpului cu scopul explicit de a stingheri în fapt atât bucuria celui care altfel s-ar bucura în linişte de avuţia produsă, cât şi producerea de avuţie nouă.

Dar nu numai că politizarea sporită este stimulată (până dincolo de nivelul presupus în general de socialism) prin promovarea ideii egalizării şanselor; ci vom întâlni şi în acest caz (iar aceasta este probabil una dintre cele mai interesante trăsături ale noului socialism de tip social-democrat, în comparaţie cu forma sa tradiţională marxistă), un caracter nou şi diferit al acestei politizări. Pentru orice politică de distribuire, trebuie să existe oameni care să o susţină şi să o promoveze. În mod normal, deşi nu întotdeauna, susţinerea vine de la cei care au cel mai mult de profitat de pe urma ei. Astfel, într-un sistem al egalizării veniturilor şi avuţiei, la fel ca şi în cazul politicilor venitului minim, suporterii politizării vieţii sociale sunt în special "săracii". Având în vedere că de obicei se întâmplă ca aceştia să fie cei cu capacităţi intelectuale ( şi în special cu abilităţi verbale) slabe, ne putem explica de ce politicii pare să-i lipsească acut rafinamentul intelectual (ca să nu spunem mai mult). Mai direct spus, politica tinde să fie cu totul anostă, stupidă şi oribilă, chiar şi pentru un mare număr de săraci. Pe de altă parte, prin adoptarea ideii egalizării şanselor, diferenţele de venit monetar şi de avuţie nu doar că sunt tolerate, ci devin chiar mai pronunţate, cu condiţia ca ele să fie justificabile prin anumite discrepanţe subiacente în structura oportunităţilor, pe care aceste diferenţe să le poată compensa. La acest gen de politică pot participa, la rândul lor, şi “bogaţii”. De fapt, ei fiind aceia care, în medie, sunt posesorii unor abilităţi verbale superioare, iar sarcina de a defini şansele ca bune sau slabe fiind în mod esenţial dependentă de puterile retoricii persuasive, am putea spune că aceştia joacă pe terenul lor. Astfel, cei bogaţi vor deveni acum forţa dominantă în susţinerea procesului de politizare. Din ce în ce mai mult, din rândurile lor vor fi selectaţi liderii partidelor socialiste, drept care aparenţa şi retorica politicii socialiste vor primi o formă diferită, devenind din ce în ce mai intelectualizate şi atrăgând o nouă clasă de susţinători.

Am atins, în analiza socialismului de tip social-democrat, stadiul în care este nevoie de câteva succinte remarci şi observaţii care să ajute la ilustrarea validităţii concluziilor teoretice de mai sus. Deşi acest lucru nu afectează validitatea concluziilor la care am ajuns, dependentă exclusiv de adevărul premiselor şi de corectitudinea deducţiilor, nu există din nefericire nici un caz aproape perfect, cvasi-experimental, care să ilustreze efectele socialismului de tip social-democrat în comparaţie cu cele ale capitalismului, aşa cum a fost, pentru socialismul de tip rus, cazul celor două Germanii. Ilustrarea va presupune o comparaţie între societăţi clar diferite, pentru care caeteris, în mod clar, nu sunt şi paribus, nemaifiind astfel posibil să asociem univoc anumite cauze cu anumite efecte. Adesea, experienţa socialismului de tip social-democrat pur şi simplu nu a durat îndeajuns, sau a fost întreruptă în mod repetat prin politici care în nici un caz nu pot fi clasificate ca ţinând de socialismul de tip social-democrat. Sau, când acest lucru nu s-a întâmplat, politicile social-democrate au fost amestecate dintru bun început (ca urmare a compromisurilor politice), cu politici atât de diferite (sau chiar contradictorii), încât în realitate diversele cauze şi efecte sunt atât de întreţesute că nici un fel de dovezi ilustrative izbitoare nu pot fi aduse în favoarea nici unei teze cu un anume grad de particularitate. Sarcina de a descâlci cauzele şi efectele devine iarăşi una autentic teoretică, lipsită de puterea specială de convingere pe care o posedă dovezile produse experimental.

Cu toate acestea, există anumite dovezi, chiar dacă de o calitate ceva mai îndoielnică. În primul rând, la nivelul observaţiilor globale, teza generală a sărăcirii relative produse de socialismul redistributiv este ilustrată de faptul că standardul de viaţă este mai ridicat în SUA decât în Europa Occidentală (sau, mai concret, decât în ţările Comunităţii Europene -CE) , iar diferenţa a devenit mai mare în timp. Cele două regiuni sunt, în mare, comparabile în ceea ce priveşte mărimea populaţiei, diversitatea culturală şi etnică, tradiţia şi moştenirea trecutului, ca şi înzestrările naturale, dar Statele Unite sunt comparativ mai capitaliste, iar Europa este mai socialistă. Cu greu ar putea vreun observator neutru să nu remarce acest lucru, indicat şi de măsurători globale, cum ar fi cheltuielile statului ca procent din PIB, cheltuieli care se ridică aproximativ la 35% în SUA şi la 50% sau mai mult în Europa de Vest. Este grăitor şi faptul că ţările europene (în special Marea Britanie) au prezentat rate mai impresionante de creştere economică în secolul al XIX-lea, care a fost constant descris de istorici ca perioadă a liberalismului clasic, decât în secolul al XX-lea care, prin contrast, a fost considerat a fi unul al socialismului şi etatismului. În acelaşi mod, validitatea teoriei este ilustrată de faptul că Europa de Vest este tot mai mult depăşită în privinţa ratelor de creştere economică de către ţările Pacificului, cum ar fi Japonia, Hong Kong, Singapore şi Malaezia. Acestea din urmă, adoptând o direcţie relativ mai capitalistă, au atins între timp un standard de viaţă mult mai ridicat decât ţările înclinate spre socialism, care au pornit la drum cam în aceeaşi perioadă, şi de pe aceeaşi bază de dezvoltare economică (cum ar fi India).

Trecând la observaţii mai puţin generale, sunt instructive recentele experienţe ale Portugaliei. În 1974, regimul socialist-conservator autocrat al lui Salazar (pentru acest tip de socialism, vezi capitolul următor), care a făcut din Portugalia una dintre cele mai sărace ţări ale Europei, a fost răsturnat printr-o revoltă şi înlocuit cu socialismul redistributiv (cu elemente de naţionalizare), iar de atunci standardul general de viaţă a scăzut şi mai mult, transformând literalmente această ţară într-o regiune a lumii a treia.Grăitoare este şi experienţa socialistă a Franţei lui Mitterand, care a produs o deteriorare imediată a situaţiei economice, atât de evidentă (cele mai clare indicii fiind creşterea drastică a numărului şomerilor şi devaluarea repetată a monedei), încât după mai puţin de doi ani reducerea netă a sprijinului public pentru guvern a provocat o inversare a sensului politicilor, aproape comică prin aceea că guvernul a ajuns să nege complet ceea ce cu doar câteva săptămâni înainte susţinuse cu titlul de cele mai ferme convingeri.

Totuşi, cel mai instructiv caz poate fi din nou oferit de Germania, cea occidentală de această dată. [18] Din 1949 până în 1966 a funcţionat un guvern liberal-conservator ce a demonstrat un remarcabil angajament faţă de principiile economiei de piaţă, deşi amestecate încă de la început cu un grad considerabil de elemente socialist-conservatoare, care în timp au câştigat tot mai multă importanţă. În orice caz, dintre toate marile naţiuni europene, Germania de Vest a fost în acea perioadă , în termeni relativi, cea mai capitalistă, rezultatul fiind că societatea germană a devenit cea mai prosperă societate a Europei, cu rate de creştere care le-au depăşit cu mult pe cele ale vecinilor. Până în 1961, milioane de refugiaţi germani, iar mai apoi milioane de muncitori din ţările Europei Meridionale, au fost integraţi de această economie în expansiune, iar şomajul şi inflaţia au fost aproape necunoscute. Apoi, după o scurtă perioadă de tranziţie, din 1969 până în 1982 (un interval de timp aproape egal), conducerea a fost preluată de un guvern socialist-liberal, de orientare social-democrată. Acesta a mărit considerabil impozitele şi contribuţiile pentru asigurările sociale, a sporit numărul funcţionarilor publici, a alocat sume suplimentare provenite din impozite pentru programe sociale deja existente şi a creat noi astfel de programe, şi a mărit în mod semnificativ cheltuielile pentru toate genurile de aşa-numite “bunuri publice”, realizând astfel o pretinsă egalizare a şanselor şi creştere a “calităţii vieţii”. Adoptând o politică keynesiană a cheltuielilor publice finanţate prin deficit şi a inflaţiei neanticipate, efectele creşterii veniturilor minime garantate social pentru non-producători pe seama creşterii impozitelor pentru producători au putut fi amânate pentru câţiva ani (motto-ul politicii economice a fostului cancelar vest-german Helmut Schmidt a fost “mai bine 5%, inflaţie decât 5% şomaj”). Totuşi, amânarea nu a făcut decât ca efectele să fie chiar mai dramatice ceva mai târziu, de vreme ce expansiunea creditului şi inflaţia neanticipată au creat şi prelungit starea de supra-investiţie (sau mai degrabă de investiţii greşit direcţionate) tipică pentru o perioadă de boom. Rezultatul a fost nu doar o inflaţie mai mare de 5%, ci şi creşterea constantă a şomajului până aproape de 10%. Creşterea PIB-ului a devenit tot mai lentă, până când, în ultimii ani ai perioadei discutate, a ajuns să scadă în termeni absoluţi. În loc să fie o economie în expansiune, ea a devenit una în care numărul absolut al angajaţilor scăzuse. Muncitorii străini au fost supuşi unor noi şi noi presiuni să părăsească ţara, iar simultan alte şi alte bariere au fost aşezate în calea imigraţiei. Şi, în timp ce se desfăşurau toate aceste procese, importanţa economiei subterane creştea constant.

Dar toate acestea nu au fost decât efectele cele mai evidente, de natură economică (dacă operăm cu o definiţie îngustă). Au existat şi efecte de un tip diferit, a căror importanţă s-a manifestat, de fapt, pe termen mai lung. Odată cu instalarea guvernului socialist-liberal, ideea egalizării şanselor a fost adusă în prim-planul scenei ideologice. Şi, aşa cum a prezis teoria, în special răspândirea oficială a doctrinei mehr Democratie wagen (“să riscăm mai multă democraţie”) –iniţial unul dintre cele mai populare slogane ale noii ere, lansat de Willy Brandt- a fost cea care a condus la un nivel de politizare cum nu mai existase vreodată. Toate genurile de revendicări erau formulate în numele egalităţii şanselor; şi aproape că n-a existat o sferă a vieţii, de la copilărie la bătrâneţe, şi de la agrement la condiţiile de muncă, care să nu fi fost examinată intens pentru detectarea unor posibile diferenţe între diverse persoane, în ceea ce priveşte şansele definite ca relavante. Nu este deloc surprinzător că astfel de diferenţe au fost descoperite constant [19] şi că, în consecinţă, domeniul politicii părea să se extindă aproape de la o zi la alta. “Nu există problemă care să nu fie politică”, se putea auzi din ce în ce mai des. Pentru a putea rămâne în frunte, partidele la putere au fost nevoite să se schimbe şi ele. În special social-democraţii, prin tradiţie un partid muncitoresc, au trebuit să-şi formeze o nouă imagine. Ideea egalizării şanselor câştigând teren, acest partid a devenit din ce în ce mai mult, şi în mod cu totul predictibil, partidul intelighenţiei (verbale), al profesorilor şi al cercetătorilor din ştiinţele sociale. Iar acest “nou” partid, aproape ca şi când ar fi dorit să demonstreze faptul că un proces de politizare va fi susţinut în special de către cei care au de profitat de pe urma schemelor distributive şi că sarcina de a defini şansele este esenţialmente arbitrară, fiind o chestiune de retorică, a făcut din canalizarea celor mai diverse energii politice existente înspre domeniul egalizării, întâi de toate, a oportunităţilor educaţionale, una din preocuparile sale centrale. În particular, social-democraţii au “egalizat” şansele pentru educaţia liceală şi universitară, nu doar oferind gratuit respectivele servicii, ci efectiv plătind mari grupuri de studenţi pentru a le folosi. Această politică nu doar că a mărit cererea pentru pedagogi, profesori, şi specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, ale căror salarii, în mod natural, proveneau din impozite. Ea a condus însă în practică, oarecum ironic pentru un partid socialist care argumentează că egalizarea oportunităţilor educaţionale va implica un transfer de venit de la bogaţi la săraci, la subvenţionarea celor mai inteligenţi cu preţul unei reduceri complementare a venitului celor mai puţin inteligenţi şi, în măsura în care numărul celor inteligenţi este mai mare în clasa de sus şi în cea de mijloc, la subvenţionarea celor bogaţi de către cei săraci. [20] Ca un rezultat al acestui proces de politizare condus de un număr sporit de profesori plătiţi din impozite, care câştigau influenţă asupra unui număr sporit de studenţi, s-a produs (la fel de predictibil) o modificare a mentalităţii oamenilor. Din ce în ce mai mult, era considerată întru totul normală satisfacerea tuturor genurilor de cereri prin mijloace politice şi revendicarea tuturor genurilor de pretinse drepturi împotriva celor despre care se presupunea că sunt mai avantajaţi şi a proprietăţilor lor. Şi pentru o întreagă generaţie de oameni formaţi în această perioadă, devenea din ce în ce mai puţin natural să se gândească la îmbunătăţirea propriei situaţii prin eforturi productive sau prin contracte. Astfel, atunci când, datorită politicii redistribuţioniste, a apărut efectiv criza economică, oamenii erau mai puţin pregătiţi decât oricând să o depăşească, deoarece, în timp, aceleaşi politici au slăbit exact abilităţile şi talentele devenite acum cele mai necesare. Grăitor este faptul că, atunci când guvernul socialist-liberal a fost înlocuit, în 1982, în special ca urmare a performanţelor sale economice evident deplorabile, opinia dominantă era încă aceea că criza ar trebui să fie depăşită nu prin eliminarea cauzelor sale (creşterea condiţiilor minime garantate pentru non-producători şi non-contractanţi), ci mai degrabă printr-o altă măsură redistribuţionistă: prin egalizarea forţată a timpului de lucru disponibil pentru angajaţi şi pentru şomeri. Şi, în acest spirit, noul guvern liberal-conservator nu a făcut de fapt mai mult decât să încetinească rata măririi impozitelor.


[1] Cf. L. Kolakowski, Main Currents of Marxism, 3 vols., Oxford, 1978; de asemenea W. Leonhard, Sovietideologie heute. Die politischen Lehren, Frankfurt am Main, 1963.

[2] Cf. nota 16 de mai jos despre utilizarea unei practici oarecum diferite.

[3] Cf. E. Bernstein, Die Voraussetzungen des Sozialismus und die Aufgaben der Sozialdemocratie, Bonn, 1975, ca exponent major al curentului reformist-revizionist; K. Kautsky, Bernstein und das sozialdemocratische Programm, Bonn, 1976, ca exponent al ortodoxiei marxiste.

[4] Despre ideea “socialismului de piaţă”, cf. unuia dintre reprezentanţii săi de frunte, O.Lange, “On the Economic Theory of Socialism”, în M.I. Goldman (ed), Comparative Economic Systems, New York, 1971.

[5] Despre ideologia social-democraţilor germani, cf. T. Meyer (ed), Democratischer Sozialismus, München, 1980; G. Sshwan (ed), Democratischer Sozialismus fuer Industriegesellschagten, Frankfurt/M, 1979.

[6] Faptele ce indică social-democratizarea mişcării socialiste sunt ascensiunea partidului socialist şi declinul corelat al partidului comunist ortodox în Franţa; apariţia unui partid social-democrat ca rival al partidului laburist, mai ortodox, în Marea Britanie; moderarea doctrinei comuniştilor italieni, singurul partid comunist occidental care a rămas puternic, înspre politici tot mai social-democrate; şi dezvoltarea partidelor socialiste de tip social-democrat în Spania şi Portugalia sub conducerea lui Gonzales şi Soares, ambii având legături strânse cu social-democraţia germană. Mai mult, partidele socialiste din Scandinavia, care în mod tradiţional au urmat modelul german şi care mai târziu au oferit adăpost sigur câtorva socialişti germani proeminenţi în timpul persecuţiei naziste (exemplele cel mai notabile fiind W. Brandt şi B. Kreisky), au avut multă vreme idei revizioniste.

[7]Despre poziţia social-democrată în privinţa conflictului Nord-Sud, cf. North-South: A Programme for Survival, Comisia independentă pentru probleme ale dezvoltării internaţionale (preşedinte: W. Brandt), 1980.

[8] Să observăm din nou că această caracterizare a socialismului de tip social-democrat are statutul unui “tip ideal” (cf. Cap. 3, nota 2). Ea nu trebuie luată ca o descriere a politicii sau ideologiei unui partid real. Mai degrabă, ar trebui să fie înţeleasă ca o încercare de a reconstrui ceea ce a ajuns să fie esenţa socialismului modern de tip social-democrat, subiacentă, ca nucleu unificator, unei realităţi mult mai diversificate de programe şi politici ale diferitelor partide sau mişcări purtând diferite nume.

[9] Pentru ceea ce urmează, cf; L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, în special partea a V-a; Human Action, Chicago, 1966, în special partea a VI-a.

[10] Cf. M. N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977.

[11] În plus, nu trebuie să uităm că, şi dacă ar conduce la mai multă muncă din partea celor impozitaţi, un nivel mai înalt de impozitare va reduce, în orice caz, timpul de agrement disponibil pentru aceştia, şi deci şi nivelul lor de viaţă. Cf. M. N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 95 ş.u..

[12] O prezentare de tip literar a introducerii unei astfel de politici, supervizată de “vigilenţa sporită a agenţilor Serviciului American pentru Identificarea celor Dezavantajaţi” a fost făcută de K. Vonnegut în “Harrison Bergeron”, în K. Vonnegut, Welcome to the Monkey House, New York, 1970.

[13] Despre fenomenul politizării, cf. de asemenea K. S. Templeton (ed), The Politicalization of Society, Indianapolis, 1977.

[14] Despre preocuparea socialismului ortodox şi a celui de tip social-democrat pentru egalitate, cf. S. Lukes, “Socialism and Equality”, în L. Kolakowski şi S. Hampshire (eds.), The Socialist Idea, New York, 1974; de asemenea B. Williams, “The Idea of Equality”, în P. Laslett şi W. G. Runciman (eds), Philosophy, Politics, and Society, seria a doua, Oxford, 1962.

Pentru o critică a conceptului socialist de egalitate, cf. M. N. Rothbard, “Freedom, Inequality, Primitivism and the Division of Labour”, în K. S. Templeton (ed), The Politicalization of Society, Indianapolis, 1977; şi Egalitarianism as a Revolt against Nature, Washington, 1974; H. Schoeck, Envy, New York, 1976, şi Ist Leistung unanstaendig?, Osnabrueck, 1971; A. Flew, The Politics of Procrustes, London, 1980; şi Sociology, Equality and Education, New York, 1976.

[15] Tradiţional, această abordare a fost susţinută, cel puţin în teorie, de socialismul marxist ortodox –în linia faimosului dicton al lui Marx din a sa “Critică a programului de la Gotha” (K. Marx, Selected Works, vol. 2, London, 1942, p. 566), “de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”. Totuşi, realitatea economică a forţat ţările socialiste în stil rus să facă, în practică, concesii considerabile. În general, au fost într-adevăr făcute eforturi de a egaliza veniturile monetare (presupuse ca vizibile) pentru diferitele ocupaţii dar, pentru a menţine economia în stare de funcţionare, a fost necesară introducerea unor diferenţe considerabile în ceea ce priveşte veniturile non-monetare, mai puţin vizibile (cum ar fi privilegiile speciale în privinţa călătoriilor, educaţiei, locuinţelor, cumpărăturilor etc.).

Survolând literatura de specialitate, P. Gregory şi R. Stuart (Comparative Economic Systems, Boston , 1985), menţionează: “...câştigurile sunt mai egal distribuite în Europa de Est, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică decât în Statele Unite. Pentru URSS, acesta pare să fie un fenomen relativ nou, de vreme ce, până în 1957, câştigurile din Uniunea Sovietică erau mai inegale decât cele din SUA.” Totuşi, în ţările cu o economie în stil sovietic, “un volum relativ mai mare de resurse...este alocat prin alte mecanisme decât piaţa...” (p.502). În concluzie: “Venitul este distribuit mai inegal în ţările capitaliste în care statul joacă un rol redistributiv relativ minor...(Statele Unite, Italia, Canada). Totuşi, chiar şi acolo unde statul joacă un rol redistributiv major (Regatul Unit, Suedia), distribuirea veniturilor pare să fie ceva mai inegală decât în ţările socialiste cu economie planificată (Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria). Uniunea Sovietică, în 1966, pare să aibă o distribuţie mai puţin egalitară a veniturilor decât colegele sale est-europene” (p.504). Cf., de asemenea, F. Parkin, Class Inequality and Political Order, New York, 1971, în special cap. 6.

[16] Această abordare este în mod tradiţional cea mai tipică pentru socialismul de tip social-democrat. În ultima vreme, ea a primit un sprijin mult mediatizat, din partea economiştilor profesionişti, prin propunerea lui M. Friedman de introducere a unui “impozit negativ pe venit” (Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, 1962, cap. 12) şi, dintr-o perspectivă filosofică, prin “principiul diferenţei” al lui John Rawls (Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, 1971, pp. 60, 75 ş.u., 83). În consecinţă, ambii autori s-au bucurat de multă atenţie din partea intelectualilor din partidele social-democrate. În general, Friedman a fost găsit vinovat doar pentru faptul că nu a vrut fixeze venitul minim destul de sus –dar, oricum, nu avea la dispoziţie nici un criteriu principial pentru a-l fixa undeva. Despre Rawls, care doreşte să silească “persoana cea mai avantajată” să-i permită “celei mai puţin avantajate” să-i ia o parte din avuţie ori de câte ori acest lucru i-ar îmbunătăţi poziţia, s-a crezut uneori chiar că merge prea departe cu egalitarismul său. Cf. G. Schwan, Sozialsmus und Demokratie. Theorie eine konsequent sozialdemokratischen Politik, Stuttgart, 1982, cap. 3 D.

[17] Un exemplu al cercetării egalităţii şanselor influenţate de social-democraţie, în special în privinţa educaţiei, este oferit de C. Jencks, Inequality, London, 1973; importanţa sporită a ideii egalizării şanselor explică şi torentul de studii sociologice asupra “calităţii vieţii” şi “indicatorilor sociali” care au început să curgă pe la sfârşitul anilor ’60. Cf., de exemplu, A. Szalai şi F Andrews (eds), The Quality of Life, London, 1980.

[18] Pentru ceea ce urmează, cf. de asemenea R. Merklein, Griff in die eigene Tasche, Hamburg, 1980; şi Die Deutschen Werden aermer, Hamburg, 1982.

[19] Cf., ca exemplu reprezentativ, W Zapf (ed), Lebensbedingungen in der Bundesrepublik, Frankfurt/M, 1978.

[20] Despre acest subiect, cf. A. Alchian, “The Economic and Social Impact of Free Tuition”, în A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis, 1977.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România