3. Socialismul în stil rus

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

Am definit socialismul ca o politică instituţionalizată de redistribuire a titlurilor de proprietate. Mai precis, este vorba despre un transfer al titlurilor de proprietate de la persoane care au dat de fapt o utilizare unor resurse rare sau care le-au obţinut prin contract de la persoane care făcuseră acest lucru, către persoane care nici nu au utilizat lucrurile în cauză, nici nu le-au achiziţionat prin contract. Am indicat apoi care ar fi consecinţele socio-economice ale unui astfel de sistem de atribuire a titlurilor de proprietate pentru o lume extrem de nerealistă, cum ar fi Grădina Edenului: o reducere a investiţiilor în capital uman şi o motivaţie sporită pentru evoluţia unor tipuri neproductive de personalitate.

Aş dori acum să lărgesc şi să concretizez această analiză a socialismului şi a impactului său socio-economic, luând în considerare versiuni diferite, deşi la fel de tipice, ale acestui sistem. În acest capitol mă voi concentra asupra analizei a ceea ce majoritatea oamenilor au ajuns să privească drept “socialismul prin excelenţă" (dacă nu drept singurul tip de socialism existent), acesta fiind probabil cel mai potrivit punct de pornire pentru orice discuţie a socialismului. Acest “socialism prin excelenţă" este un sistem social în care mijloacele de producţie, adică resursele rare folosite pentru a produce bunuri de consum, sunt “naţionalizate” sau “socializate”.

Într-adevăr, deşi Karl Marx, şi asemenea lui majoritatea intelectualilor de stânga contemporani nouă, a fost preocupat aproape exclusiv de analiza defectelor economice şi sociale ale capitalismului, şi în scrierile sale a făcut doar câteva remarci vagi şi generale asupra problemei constructive a organizării procesului de producţie în socialism (alternativa pretins superioară capitalismului), nu există nici o îndoială că el a considerat această organizare ca fiind piatra de temelie a politicii socialiste şi cheia pentru un viitor mai bun şi mai prosper. [1] În consecinţă, socializarea mijloacelor de producţie a fost de atunci susţinută de către toţi socialiştii cu vederi marxist-ortodoxe. Nu doar partidele comuniste din Occident ne pregătesc oficial acest lucru, deşi ele devin din ce în ce mai reţinute în a o recunoaşte, pentru a putea câştiga puterea. În toate partidele socialiste şi social-democrate occidentale există de asemenea o minoritate făţişă, elocventă, mai mult sau mai puţin numeroasă şi cu o oarecare influenţă, care susţine cu ardoare o astfel de schemă şi propune socializarea, dacă nu a tuturor mijloacelor de producţie, cel puţin a celor aparţinând marii industrii. Cel mai important lucru este că sectoare mai mici sau mai mari ale industriilor naţionalizate au devenit parte a realităţii sociale chiar şi în ţările considerate a fi “cele mai capitaliste”; şi desigur că o socializare aproape completă a mijloacelor de producţie a fost încercată în Uniunea Sovietică, şi mai târziu în toate ţările est-europene aflate sub influenţă sovietică, la fel ca şi în alte ţări din întreaga lume. Analiza care urmează ar trebui deci să ne permită să înţelegem problemele economice şi sociale ale societăţilor caracterizate prin naţionalizarea mijloacelor de producţie. În particular, ar trebui să ne ajute să înţelegem problemele centrale care copleşesc Rusia şi sateliţii ei, în măsura în care aceste ţări au purtat o politică de socializare într-atâta încât se poate spune pe bună dreptate că aceasta este caracteristica lor structurală dominantă. Datorită acestui fapt, tipul de socialism pe care-l investigăm este numit “în stil rus”. [2]

În ceea ce priveşte forţele motivaţionale aflate în spatele diferitelor scheme de socializare, ele sunt făţiş egalitariste. Odată ce permiţi existenţa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, permiţi apariţia diferenţelor. Dacă eu deţin resursa A, atunci tu nu o deţii, iar relaţiile noastre cu respectiva resursă sunt diferite. Abolind proprietatea privată, poziţiile tuturor faţă de mijloacele de producţie sunt egalizate dintr-o lovitură, sau cel puţin aşa pare. Fiecare devine co-proprietar asupra tuturor mijloacelor de producţie, fapt ce reflectă poziţiile egale ale tuturor ca fiinţe umane. Iar temeiul economic al unei astfel de scheme este că se presupune a fi mai eficientă. Pentru un observator neinstruit, nefamiliarizat cu funcţia de coordonare a acţiunilor îndeplinită de preţuri, capitalismul bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie pare pur şi simplu haotic. Pare a fi un sistem risipitor, caracterizat prin dublarea eforturilor, competiţie ruinătoare şi lipsa acţiunilor concertate, coordonate. După cum l-au denumit peiorativ marxiştii, este o “anarhie a producţiei". Doar atunci când proprietatea colectivă este substituită celei private, pare să devină posibilă eliminarea risipei prin introducerea unui singur plan de producţie, coordonat şi cuprinzător.

Totuşi, mai importante decât motivaţiile şi promisiunile, sunt aranjamentele prin care se realizează efectiv socializarea mijloacelor de producţie. [3] Regulile privind proprietatea, adoptate în cadrul unei politici de socializare şi care constituie principiile legale fundamentale ale unor ţări de tipul Rusiei, se caracterizează prin două trăsături complementare. În primul rând, nimeni nu este proprietarul mijloacelor de producţie socializate; ele sunt deţinute “social’, ceea ce, într-un sens mai strict, înseamnă că nici unei persoane sau grup de persoane, şi nici tuturor membrilor societăţii la un loc, nu le este permis să le achiziţioneze sau să le vândă şi să păstreze pentru sine beneficiile de pe urma vânzării. Utilizarea lor este determinată de oameni care nu se află în rolul proprietarului, ci al administratorului unor lucruri. În al doilea rând, nici unei persoane, nici unui grup de persoane, şi nici tuturor membrilor societăţii la un loc, nu le este permis să se angajeze în investiţii private şi să creeze noi mijloace de producţie private. Ei nu pot investi nici prin transformarea resurselor existente, folosite neproductiv, în resurse productive, nici prin economii, nici prin punerea laolaltă a resurselor cu alţi oameni, nici printr-o combinaţie a acestor tehnici. Investiţiile pot fi fàcute doar de administratorii resurselor, şi niciodată pentru un profit privat, ci numai în numele comunităţii de administratori cu care ar trebui să fie împărţite posibilele profituri rezultate de pe urma investiţiilor. [4]

Ce înseamnă o astfel de economie a administratorilor? În particular, la ce duce trecerea de la o economie bazată pe teoria naturală a proprietăţii la o economie socializată? Ar trebui să facem, în trecere,două observaţii care deja vor clarifica întrucâtva promisiunile socialiste de egalitate şi eficienţă menţionate mai sus. A-l declara pe fiecare coproprietarul a tot nu rezolvă decât nominal problema diferenţelor datorate proprietăţii. Nu rezolvă problema subiacentă reală: aceea a diferenţelor în puterea de a controla mersul lucrurilor. Într-o economie bazată pe proprietatea privată, proprietarul este cel care hotărăşte ce trebuie făcut cu mijloacele de producţie. Într-o economie socializată, acest lucru nu se mai întâmplă, deoarece nu mai există proprietar. Totuşi, rămâne problema a ceea ce trebuie făcut cu mijloacele de producţie, iar ea trebuie să fie rezolvată într-un fel sau altul, presupunând că nu există o armonie prestabilită şi presincronizată a intereselor tuturor oamenilor (altfel nu s-ar mai pune nici un fel de problemă), ci mai degrabă un oarecare dezacord între oameni. Doar una dintre opinii poate fi aleasă, iar la celelalte trebuie, mutatis mutandis, să se renunţe. Dar, în acest punct, vor exista din nou inegalităţi între oameni: opinia unei persoane sau a unui grup trebuie să învingă în disputa cu alte opinii. Diferenţa dintre o economie bazată pe proprietatea privată şi una socializată se referă doar la cum se decide a cui voinţă va fi hotărâtoare în cazul unui dezacord. În capitalism, există cineva care are controlul, şi alţii care nu îl au, deci există diferenţe reale între oameni; dar problema opiniei decisive este rezolvată prin aproprierea originară şi prin contract. În socialism, de asemenea, trebuie să existe cu necesitate diferenţe reale între cei ce deţin controlul şi cei ce nu-l deţin; atâta doar că, în cazul socialismului, poziţia celor a căror opinie prevalează nu este decisă prin utilizarea anterioară a unor bunuri sau prin contract, ci prin mijloace politice. [5] Această diferenţă este cu certitudine una extrem de importantă, iar discuţia noastră se va întoarce la ea în acest capitol, precum şi în capitolele care urmează, dar pentru moment este suficient să spunem că -în pofida promisiunilor egalitariste ale socialismului- nu este vorba, în privinţa puterii de control, de o diferenţă între un sistem non-egalitarist şi unul egalitarist.

A doua observaţie se leagă strâns de prima şi vizează capacitatea de coordonare pretins superioară a socialismului. Din nou, la o privire mai atentă vom vedea că diferenţa este doar iluzorie, şi se formează numai la nivelul semanticii: a spune că o economie a proprietarilor particulari este înlocuită de o economie naţionalizată creează impresia că locul unei multitudini de unităţi de luare a deciziilor este luat dintr-o dată de o singură astfel de unitate. De fapt, nu se modifică nimic. Există la fel de mulţi indivizi, cu la fel de multe interese diferite, ca şi înainte. Prin urmare, la fel ca şi capitalismul, socialismul trebuie să găsească o soluţie la problema modului de a coordona utilizările diverselor mijloace de producţie, date fiind viziunile diferite ale oamenilor despre felul în care poate fi realizată coordonarea. Din nou, diferenţa dintre socialism şi capitalism este una între două moduri de a realiza coordonarea, şi nu una între coordonare şi haos, aşa cum insinuează semantica socialistă. În loc să lase indivizii să facă pur şi simplu ceea ce vor, capitalismul coordonează acţiunile constrângându-i pe oameni să respecte proprietatea utilizatorilor anteriori. Pe de altă parte, socialismul, în loc să-i lase pe oameni să facă orice le place, coordonează planurile individuale impunând planul unei persoane sau al unui grup de persoane, indiferent care ar fi proprietatea şi acordurile de schimb reciproc anterioare. [6] Este aproape evident că şi această diferenţă este, la rândul ei, de o extremă importanţă. Dar nu este, aşa cum ar dori să ne facă să credem socialiştii marxişti, o diferenţă între planificarea socială şi lipsa totală a planificării; dimpotrivă, de îndată ce mecanismele de coordonare ale socialismului şi capitalismului sunt scoase la lumină şi reconstruite, pretenţia de eficienţă sporită a socialismului începe imediat să-şi piardă mult din credibilitate, iar teza opusă pare mai convingătoare.

Cât este de bine întemeiată într-adevăr această teză, şi de ce mecanismele de coordonare ale capitalismului, nu cele ale socialismului, se dovedesc a fi economic superioare, va deveni clar în momentul în care lăsăm deoparte diferenţele aparente, pentru a ne concentra asupra celor reale, şi luăm în considerare redistribuirea titlurilor de proprietate, deci a venitului, care este presupusă de renunţarea la capitalism în favoarea unei economii a administratorilor, aşa cum am caracterizat-o mai sus. Din perspectiva teoriei naturale a proprietăţii -fundamentul pe care se sprijină capitalismul- adoptarea principiilor de bază ale economiei administratorilor ar însemna ca titlurile de proprietate să fie redistribuite de la producători şi de la utilizatorii efectivi ai mijloacelor de producţie, precum şi de la cei care au achiziţionat aceste mijloace prin consimţământ reciproc de la utilizatorii anteriori, înspre o comunitate de administratori în care, în cel mai bun caz, fiecare să devină administratorul a ceea ce deţinea anterior. Dar, chiar şi în acest caz, fiecare utilizator anterior şi fiecare contractant ar avea de suferit, deoarece nu ar mai putea vinde mijloacele de producţie şi păstra pentru sine beneficiul de pe urma vânzării, nici nu şi-ar putea apropria profitul rezultat din folosirea acestor mijloace, şi de aceea, pentru el, valoarea mijloacelor de producţie ar scădea. Mutatis mutandis, fiecare non-utilizator şi non-contractant al acestor mijloace de producţie ar fi favorizat prin promovarea la rangul de administrator al acestora, având cel puţin parţial un cuvânt de spus în privinţa unor resurse pe care nici nu le-a folosit anterior, nici nu a contractat folosirea lor, iar venitul său ar creşte.

În plus faţă de această schemă de redistribuire, mai există una, presupusă de prohibirea formării de nou capital privat, sau de gradul de limitare (dependent de mărimea părţii socializate din economie) sub care acest proces trebuie să aibă loc: o redistribuire de la oameni care au renunţat la un consum posibil şi în schimb au economisit fonduri pe care să le utilizeze productiv, cu scopul de a produce viitoare bunuri de consum, şi care acum nu mai pot face acest lucru, sau au mai puţine opţiuni disponibile, înspre cei care nu au economisit şi care prin adoptarea schemei de redistribuire primesc un cuvânt de spus, chiar dacă nu unul decisiv, asupra fondurilor celor ce au economisit.

Consecinţele socio-economice ale unei politici de socializare sunt presupuse, în esenţă, de aceste remarci. Dar, înainte de a le privi mai în detaliu, ar putea fi util să revedem şi să clarificăm principalele trăsături ale lumii reale în care ar urma să acţioneze această schemă. Ar trebui să reamintim faptul că avem de-a face cu o lume în schimbare; că, în plus, omul poate să înveţe lucruri cu privire la lume şi că deci nu ştie astăzi în mod necesar ce va şti la un moment ulterior; că o mulţime de bunuri sunt rare şi, în consecinţă, omul are o multitudine de nevoi pe care nu şi le poate satisface în acelaşi timp şi/sau fără a sacrifica satisfacerea altor nevoi; din acest motiv, omul trebuie să aleagă şi să-şi ordoneze nevoile într-o scară a preferinţelor în conformitate cu stringenţa pe care aceste nevoi o au pentru el; că, mai specific, nici procesul aproprierii originare a unor resurse percepute ca fiind rare, nici procesul de producere a unor mijloace de producţie noi sau cel de menţinere a celor existente, nici procesul de contractare a schimburilor, nu sunt lipsite de costuri. Ar trebui să reamintim faptul că toate aceste activităţi costă cel puţin timp, care ar putea fi folosit altfel, de exemplu ca timp liber; şi, în plus, nu ar trebui să uităm faptul că avem de-a face cu o lume caracterizată prin diviziunea muncii, şi nu cu una de producători autarhici, cu o lume în care producţia este realizată pentru o piaţă a consumatorilor independenţi.

Păstrând toate aceste lucruri în minte, ne putem deci întreba care sunt efectele socializării mijloacelor de producţie? Pentru început, care sunt efectele “economice", în sensul colocvial al termenului? Există trei efecte, strâns corelate. [7] În primul rând -şi acesta este efectul general imediat al tuturor tipurilor de socialism- va avea loc o scădere relativă a ratei investiţiilor, a ratei formării capitalului. De vreme ce “socializarea" îi favorizează pe cei ce nu folosesc, nu produc şi nu contractează mijloacele de producţie şi, mutatis mutandis, măreşte costurile pentru utilizatori, producători şi contractanţi, va scădea numărul celor care îndeplinesc aceste roluri. Vor fi apropriate mai puţine resurse naturale a căror raritate este percepută, se vor produce mai puţini factori de producţie şi vor fi menţinuţi mai puţini dintre cei existenţi, şi se va contracta mai puţin. Cauza este că toate aceste activităţi implică costuri, iar costurile lor au crescut, şi există cursuri alternative ale acţiunii, cum ar fi activităţile de consum şi agrement, care devin în acelaşi timp mai puţin costisitoare şi deci mai deschise şi mai disponibile. În acelaşi fel, deoarece fluxul investiţional a scăzut şi nu mai este permisă transformarea economiilor private în investiţii, sau pentru că investiţiile au scăzut în măsura în care economia a fost socializată, se va economisi mai puţin şi se va consuma mai mult, se va munci mai puţin şi mai mult timp va fi alocat distracţiei. La urma urmei, nu mai poţi deveni capitalist, sau posibilitatea de a deveni unul a fost restrânsă, deci există cel puţin un motiv în minus pentru a economisi! Este inutil să mai precizăm că rezultatul va fi o scădere a cantităţii de bunuri ce pot constitui obiectul schimburilor şi o scădere a standardului de viaţă în termenii acestor bunuri. Şi pentru că aceste standarde de viaţă scăzute sunt impuse oamenilor şi nu sunt rezultatul alegerii naturale a consumatorilor care îşi modifică deliberat preferinţele relative pentru consum şi, respectiv, pentru bunuri comercializabile produse prin muncă, mai precis pentru că ele sunt resimţite ca o sărăcire forţată, va apărea o tendinţă de a compensa astfel de pierderi prin apariţia economiei subterane şi a muncii la negru, şi prin crearea pieţelor negre.

În al doilea rând, o politică de socializare a mijloacelor de producţie va avea ca rezultat folosirea risipitoare a acestor mijloace, adică o folosire care, în cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare şi, în cel mai rău caz, nu va satisface nici un fel de nevoi, ci doar va mări costurile. [8] Motivul constă în existenţa şi inevitabilitatea schimbării! Odată ce este admisă posibilitatea unei modificări în structura cererii consumatorilor, în cunoştinţele tehnologice şi în mediul natural în care trebuie să aibă loc procesul de producţie -iar toate aceste lucruri se întâmplă în mod constant şi neîncetat- trebuie să fie admis şi faptul că există o nevoie constantă şi nesfârşită de reorganizare şi redirecţionare a întregii structuri sociale de producţie. Există întotdeauna nevoia de a retrage vechile investiţii din anumite domenii de producţie şi de a le redirecţiona, împreună cu noi investiţii, în alte domenii, ceea ce face ca anumite unităţi productive, anumite ramuri, sau chiar anumite sectoare ale economiei să se restrângă, iar altele să se extindă. Să presupunem acum -şi este exact ceea ce se întâmplă într-o schemă de socializare- că este sau complet ilegal, sau extrem de dificil să vinzi unor persoane private mijloacele de producţie deţinute colectiv. Acest proces de reorganizare a structurii producţiei va fi atunci cel puţin serios îngreunat, dacă nu va fi cumva stopat total. Motivul este în esenţă unul simplu, dar cu toate acestea de mare importanţă. Pentru că mijloacele de producţie nu pot fi vândute, sau pentru că vinderea lor este foarte dificilă pentru administratorul care joacă rolul vânzătorului sau pentru persoana particulară care le cumpără, ori chiar pentru amândoi, nu există preţuri de piaţă pentru mijloacele de producţie, sau formarea unor astfel de preţuri este obstrucţionată şi făcută mai costisitoare. Dar atunci administratorul-producător al mijloacelor de producţie socializate nu mai poate evalua în mod corect costurile monetare reale implicate în utilizarea mijloacelor de producţie sau în operarea oricăror transformări în structura producţiei, nici nu mai poate compara aceste costuri cu venitul monetar anticipat din vânzări. Nefiindu-i permis să accepte nici un fel de oferte de la indivizi particulari care ar putea vedea un mod alternativ de utilizare a unor mijloace de producţie date, sau fiindu-i restrânsă posibilitatea de a accepta astfel de oferte, administratorul pur şi simplu nu ştie ce pierde, care sunt oportunităţile la care se renunţă, şi prin urmare nu este capabil să stabilească corect costurile monetare ale păstrării acestor resurse. El nu poate descoperi dacă modul său de a le folosi ori de a le modifica folosirea este eficient în termenii venitului monetar, sau dacă venitul monetar este de fapt mai mic decât costurile, ceea ce va cauza o scădere absolută a valorii totale a bunurilor de consum produse. Nu poate stabili nici dacă modul său de a produce ca răspuns la cererea consumatorilor este cel mai eficient (în comparaţie cu alte moduri alternative imaginabile) pentru satisfacerea celor mai stringente nevoi ale consumatorilor, sau dacă nevoi mai puţin intense sunt satisfăcute pe seama neglijării celor mai intense, ceea ce va duce cel puţin la o scădere relativă a valorii bunurilor produse. Fără a avea acces nerestricţionat la mijloacele calculului economic, pur şi simplu nu există nici un mod de a cunoaşte toate aceste lucruri. Desigur, un administrator poate încerca să facă tot ceea ce ţine de el. S-ar putea uneori chiar să aibă reuşeasă, dar nu există nici un mod de a se asigura de aceasta. Dar, în orice caz, cu cât este mai mare piaţa de consum pe care trebuie să o deservească, şi cu cât este mai dispersată printre mai mulţi indivizi cunoaşterea preferinţelor diverselor grupuri de consumatori, a circumstanţelor speciale datorate perioadei istorice şi spaţiului geografic, precum şi a posibilităţilor tehnologice, cu atât este mai probabil ca ei să greşească. Se va produce cu necesitate o alocare defectuosă a mijloacelor de producţie, cu risipe şi crize ca două feţe ale aceleiaşi monede. Prin obstrucţionarea şi, mai mult decât atât, prin scoaterea totală în afara legii a posibilităţii ca antreprenorii privaţi să cumpere mijloacele de producţie de la administratori, un sistem al producţiei socializate împiedică realizarea deplină a oportunităţilor de îmbunătăţire a activităţii economice, aşa cum sunt ele întrevăzute. Din nou, abia dacă mai merită menţionat faptul că şi acest lucru produce sărăcie. [9]

În al treilea rând, socializarea mijloacelor de producţie are ca efect o sărăcire relativă, adică o scădere a standardului general de viaţă, şi prin aceea că duce la supra-utilizarea factorilor de producţie daţi. Motivul rezidă, iarăşi, în situaţia specială în care se află administratorul, în comparaţie cu cea a proprietarului privat. Un proprietar particular care are dreptul de a vinde factorii de producţie şi de a păstra pentru sine venitul monetar rezultat va încerca, din această cauză, să evite orice creştere a producţiei care ar avea loc pe seama scăderii valorii capitalului utilizat. Obiectivul său este de a maximiza valoarea produselor sale plus cea a resurselor folosite pentru producerea lor, pentru că este şi proprietarul unora, şi al celorlalte. Deci el va înceta să mai producă atunci când valoarea produsului marginal va fi mai mică decât deprecierea capitalului folosit pentru a-l produce. De exemplu, el va reduce costurile deprecierii capitalului implicat în producţie şi se va angaja, în locul producţiei, în conservarea capitalului, dacă anticipează că preţurile viitoare ale produselor sale vor creşte, şi invers. Situaţia administratorului, adică structura motivaţiilor cu care se confruntă, este destul de diferită. Deoarece el nu poate vinde mijloacele de producţie, motivaţia sa de a nu produce, prin urmare de a nu utiliza capitalul necesar producţiei pe seama unei reduceri excesive a valorii capitalului, a fost cel puţin relativ redusă, dacă nu a dispărut întru totul. Este adevărat că, din moment ce administratorul dintr-o economie socializată nu poate nici să-şi aproprieze sumele rezultate din vânzarea produselor, ci trebuie să le predea comunităţii largi de administratori, pentru a decide asupra folosirii lor, motivaţia sa de a produce şi de a vinde produsele este, de asemenea, relativ redusă. Exact acest fapt este cel care explică rata mai scăzută a formării capitalului. Dar, atâta vreme cât administratorul munceşte şi produce, evident că există un interes al său de a câştiga un venit, chiar dacă nu poate fi folosit pentru formarea de capital privat, ci doar pentru consum privat şi/sau pentru crearea de avuţie privată, folosită neproductiv. Lipsa posibilităţii ca administratorul să vândă mijloacele de producţie implică deci faptul că motivaţia sa de a-şi spori propriul venit privat pe seama scăderii valorii capitalului creşte. În consecinţă, în măsura în care el îşi percepe venitul ca dependent de cantitatea de produse (salariul pe care i-l plăteşte comunitatea de administratori poate fi dependent de această cantitate!) motivaţia sa de a mări cantitatea pe seama scăderii valorii capitalului va spori. Mai mult, de vreme ce administratorul real, în măsura în care nu este identic cu comunitatea administratorilor, nu poate fi niciodată total şi permanent supravegheat, putând astfel să obţină venituri din utilizarea mijloacelor de producţie pentru scopuri private (de exemplu pentru producerea de bunuri folosite privat, în afara pieţei, sau pentru schimburi pe piaţa neagră), el va fi încurajat să mărească cantitatea de bunuri produse pe seama scăderii valorii capitalului, dacă percepe venitul său ca depinzând de această producţie privată. În orice caz, va apărea consumarea capitalului existent şi suprautilizarea acestuia; un consum sporit al capitalului implică din nou o sărăcire relativă, deoarece producţia de bunuri viitoare care să poată constitui obiect al schimbului va fi, prin urmare, redusă.

Deşi acest lucru este implicat în analiza celor trei consecinţe economice ale socializării mijloacelor de producţie -investiţii reduse, alocarea defectuoasă a resurselor şi suprautilizarea capitalului, care toate duc la scăderea standardului de viaţă- este interesant şi de mare importanţă, pentru a obţine o înţelegere completă a societăţilor de tip rus, să specificăm faptul că această analiză se aplică şi la factorul de producţie muncă. Şi în privinţa muncii, socializarea duce la scăderea investiţiilor, alocare defectuoasă şi suprautilizare. În primul rând, deoarece proprietarii factorului muncă nu mai pot să lucreze pentru sine, sau oportunităţile lor de a face acest lucru sunt restrânse, vor exista în general mai puţine investiţii în capital uman. În al doilea rând, de vreme ce proprietarii muncii nu-şi mai pot vinde serviciile celui care plăteşte mai mult (în măsura în care economia este socializată, existenţa ofertanţilor separaţi având control independent asupra unor factori de producţie specifici şi complementari, inclusiv asupra banilor necesari pentru a plăti munca, şi care îşi asumă oportunităţile şi riscurile în mod independent, pe cont propriu, nu mai este permisă!), costul monetar al utilizării unui anumit factor de muncă, sau al combinării sale cu factori complementari, nu mai poate fi stabilit, şi de aici vor apărea tot felul de alocări defectuoase ale muncii. Iar în al treilea rând, deoarece deţinătorii muncii într-o economie socializată se vor alege, în cel mai bun caz, doar cu o parte a rezultatelor muncii lor, în timp ce restul va aparţine comunităţii de administratori, va exista o motivaţie sporită din partea administratorilor de a-şi suplimenta venitul privat pe seama scăderii valorii de capital încorporate în cei care muncesc, şi prin urmare va rezulta o suprautilizare a muncii. [10]

În ultimul rând, dar cu siguranţă la fel de important, o politică de socializare a mijloacelor de producţie afectează structura tipurilor de personalitate în cadrul societăţii, structură a cărei importanţă poate fi cu greu exagerată. Aşa cum s-a precizat în mod repetat, adoptarea socialismului de tip rus în locul capitalismului bazat pe teoria naturală a proprietăţii implică acordarea unui avantaj relativ celor care nu utilizează, nu produc şi nu contractează mijloacele de producţie, cu privire la titlurile de proprietate asupra acestora şi cu privire la veniturile care pot fi obţinute prin utillizarea lor. Dacă oamenii au interesul de a-şi stabiliza veniturile şi, dacă este posibil, de a le spori, şi dacă ei pot trece relativ uşor de la rolul producătorului-utilizator sau al contractantului la cel al non-utilizatorului, non-producătorului sau al non-contractantului -asumpţii a căror validitate, cu siguranţă, poate fi cu greu contestată- atunci, ca reacţie la schimbarea în structura motivaţiei datorată socializării, oamenii se vor angaja din ce în ce mai mult în activităţi non-productive şi non-contractuale şi, pe măsura trecerii timpului, personalităţile lor se vor schimba. Capacitatea anterioară de a percepe şi de a anticipa situaţiile în care bunurile sunt rare, de a exploata oportunităţile productive, de a fi conştient de posibilităţile tehnologice, de a anticipa modificările în structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing şi de a detecta şansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de a munci, de a iniţia activităţi productive şi de a reacţiona la nevoile altor oameni, se va diminua, dacă nu va dispărea întru totul. Oamenii vor deveni alţii, cu alte abilităţi şi, dacă dintr-o dată politica s-ar schimba şi capitalismul ar fi reintrodus, ei nu s-ar putea reîntoarce imediat la vechile lor personalităţi şi nu şi-ar putea redobândi spiritul productiv, nici chiar dacă ar dori-o. Pur şi simplu, ei vor fi uitat cum se face acest lucru şi vor fi nevoiţi să-l reînveţe încet, cu mari costuri psihice care se cer plătite, tot aşa cu aceeaşi oameni suportaseră mari costuri pentru suprimarea iniţială a abilităţilor productive. Dar acesta este doar jumătate din tabloul consecinţelor sociale ale socializării. El poate fi completat dacă ne reamintim remarcile de mai sus în privinţa diferenţelor aparente dintre capitalism şi socialism. Va fi astfel evidenţiată cealaltă latură a schimbării tipurilor de personalitate cauzată de socializare, complementară pierderii capacităţii productive, pe care tocmai am menţionat-o. Să ne reamintim faptul că socialismul, la rândul său, trebuie să rezolve problema de a decide cine urmează să controleze şi să coordoneze diferitele mijloace de producţie. Contrar soluţiei capitaliste la această problemă, atribuirea către indivizi a diferitelor poziţii în structura de producţie este, în socialism, o chestiune politică, adică o problemă rezolvată fără a lua în considerare utilizatorii şi producătorii anteriori şi existenţa unor schimburi contractuale, reciproc agreate, ci prin impunerea voinţei unei persoane asupra altei voinţe, aflate în dezacord cu aceasta. Evident, poziţia unei persoane în structura de producţie are un efect imediat asupra venitului său, fie în termenii bunurilor care pot constitui obiectul schimbului, fie în termenii venitului psihic, ai statutului social, etc. În consecinţă, cum oamenii vor să-şi îmbunătăţească veniturile şi să urce spre poziţii mai bine evaluate în ierarhia administratorilor, ei vor fi tot mai mult nevoiţi să-şi folosească talentele politice. Pentru a urca în ierarhia veniturilor, devine irelevant dacă eşti sau nu un producător sau un contractant mai eficient (ori, cel puţin, importanţa acestui fapt este redusă). În schimb, este din ce în ce mai important să ai abilităţile specifice unui politician, adică ale unei persoane care reuşeşte să obţină sprijin public pentru poziţia sa prin persuasiune, demagogie şi intrigă, prin promisiuni, mită şi ameninţări. În funcţie de intensitatea dorinţei de a obţine venituri mai mari, oamenii vor trebui să petreacă mai puţin timp pentru a-şi dezvolta abilităţile productive şi mai mult timp pentru a-şi cultiva talentele politice. Şi, deoarece oameni diferiţi posedă abilităţile productive şi pe cele politice în grade diferite, alţi oameni vor urca acum înspre vârful ierarhiei, astfel că vom găsi un număr mereu sporit de politicieni peste tot în ordinea ierarhică a administratorilor. De la baza ierarhiei până în vârful ei, vom afla peste tot oameni incompetenţi pentru a face lucrurile pe care ar trebui să le facă. Pentru cariera unui administrator, nu constituie o ameninţare faptul de a fi stupid, indolent, ineficient şi nepăsător, atâta vreme cât posedă abilităţi politice superioare. În consecinţă, astfel de oameni vor avea în grijă mijloacele de producţie în toate economiile socializate. [11]

O privire asupra Rusiei şi a altor ţări din blocul estic în care politica de socializare a mijloacelor de producţie a fost înfăptuită într-o măsură considerabilă poate fi de ajutor pentru ilustrarea adevărului concluziilor de mai sus. Chiar şi o familiarizare superficială cu aceste ţări este suficientă pentru a sesiza validitatea primeia şi a celei mai importante dintre concluziile noastre. Standardul general de viaţă în ţările blocului estic, deşi într-adevăr diferit de la ţară la ţară (o diferenţă care va trebui ea însăşi să fie explicată prin gradul de stricteţe cu care schema de socializare a fost şi este aplicată în practică), este în mod clar mai scăzut decât cel din aşa-numitele ţări capitaliste din vest. (Acest lucru este adevărat chiar dacă gradul în care ţările occidentale sunt socializate, deşi diferit de la ţară la ţară, este destul de considerabil el însuşi, şi de obicei subestimat cu mult, aşa cum va deveni clar în capitolele care urmează.) Deşi teoria nu face, şi nu poate face o predicţie precisă despre cât de drastic va fi efectul de sărăcire produs de o politică de socializare, cu exepţia faptului că va fi un efect uşor perceptibil, merită cu certitudine să menţionăm că atunci când o socializare aproape completă a fost pentru întâia oară pusă în practică în Rusia , imediat după sfârşitul primului război mondial, această experienţă a costat, în sensul literal al expresiei, milioane de vieţi. A fost nevoie, după doar câţiva ani, de o modificare notabilă a tipurilor de politici, modificare realizată în 1921 prin Noua Politică Economică (NPE), care a reintrodus elemente ale proprietăţii private, pentru a atenua aceste efecte dezastruoase până la niveluri care să se dovedească tolerabile. [12] Într-adevăr, schimbările repetate ale politicilor aplicate au făcut ca Rusia să treacă nu doar o dată prin experienţe similare. Rezultate similare ale politicii de socializare, deşi oarecum mai puţin drastice, au fost resimţite în toate ţările est-europene după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În aceste ţări, de asemenea, privatizarea moderată a micilor ferme, a meseriilor şi a micilor afaceri a trebuit să fie permisă în mod repetat pentru a preveni prăbuşiri economice complete. [13] Cu toate acestea, în ciuda unor astfel de reforme (care, printre altele, demonstrează faptul că, contrar propagandei socialiste, proprietatea privată, şi nu socială, este cea care îmbunătăţeşte performanţa economică), şi în ciuda faptului că munca la negru, activităţile productive ilegale, trocul şi pieţele negre sunt fenomene atotprezente în toate aceste ţări, exact aşa cum prezice teoria, precum şi a faptului că această economie subterană preia o parte din sarcină şi ajută la îmbunătăţirea stării de lucruri, standardul de viaţă în ţările blocului estic este lamentabil de scăzut. Bunuri de consum fundamentale, de toate tipurile, lipsesc cu desăvârşire, se găsesc în cantităţi mult prea mici sau sunt de o calitate extrem de proastă. [14]

Cazul Germaniei de Vest şi al celei de Est este deosebit de instructiv. Aici, istoria ne oferă un exemplu care se apropie atât de mult de un experiment social controlat, încât este probabil greu de crezut că s-ar putea obţine unul mai bun. O populaţie destul de omogenă, având în mare măsură aceeaşi istorie, aceeaşi cultură, aceeaşi structură socială a tipurilor de personalitate şi aceeaşi etică a muncii, a fost divizată după înfrângerea Germaniei hitleriste în cel de-al doilea război mondial. În Germania de Vest, mai curând datorită unor circumstanţe norocoase decât a presiunii opiniei publice, a fost adoptată o economie bazată pe o piaţă remarcabil de liberă. Sistemul anterior de control total al preţurilor a fost abolit dintr-o lovitură, şi a fost introdusă o libertate aproape totală a mişcării, a comerţului şi a ocupaţiilor. [15] Pe de altă parte, în Germania de Est, aflată sub dominaţia Rusiei Sovietice, a fost introdusă socializarea mijloacelor de producţie, adică exproprierea proprietarilor privaţi anteriori. Două cadre instituţionale diferite, două structuri diferite ale motivaţiei, au fost prin urmare aplicate aceleiaşi populaţii. Diferenţa dintre rezultate este impresionantă. [16] Deşi ambele ţări se bucură o poziţie bună în blocurile din care fac parte (Germania Occidentală având cel mai ridicat standard de viaţă printre marile naţiuni europene occidentale, iar Germania de Est mândrindu-se cu statutul de cea mai dezvoltată dintre ţările blocului estic), standardul de viaţă în vest este atât de ridicat în comparaţie cu cel din est, iar diferenţa s-a mărit atât de mult în timp încât, în ciuda transferului unor sume de bani considerabile dinspre vest înspre est (atât din partea guvernului, cât şi a cetăţenilor privaţi) şi în ciuda politicilor din ce în ce mai socialiste din vest, vizitatorul care trece din partea occidentală în cea orientală a Germaniei este pur şi simplu şocat intrând într-o lume complet diferită şi pauperizată. De fapt, deşi toate ţările est-europene se confruntă cu problema emigraţiei (oameni care doresc să plece în occidentul capitalist mai prosper, cu oportunităţile sale sporite) şi deşi toate aceste ţări au adoptat un control mai sever al frontierelor, devenind un fel de lagăre gigantice de prizonieri pentru a preveni scurgerea populaţiei, cazul Germaniei este cel mai izbitor. În lipsa diferenţelor lingvistice, în mod tradiţional cea mai severă barieră naturală pusă în faţa emigranţilor, diferenţa dintre standardele de viaţă ale celor două Germanii s-a dovedit a fi atât de mare, iar emigraţia dinspre est înspre vest a luat asemenea proporţii, încât în 1961regimul socialist al Germaniei de Est a fost nevoit, ca un ultim pas disperat, să închidă complet graniţa sa occidentală. Pentru a menţine populaţia în interiorul ţării, a trebuit să construiască un sistem nemaiîntâlnit în lume de ziduri, sârmă ghimpată, garduri electrice, câmpuri de mine, dizpozitive care trag automat, turnuri de observaţie etc., în lungime de aproape 900 de mile, cu singurul scop de a-şi împiedica proprii cetăţeni să fugă de consecinţele socialismului de tip rus.

În afara exemplificării consecinţei principale a socializării, cazul celor două Germanii, prin caracterul său experimental, se dovedeşte a fi deosebit de util pentru ilustrarea adevărului celorlalte concluzii derivate teoretic. Luând în considerare poziţii sociale comparabile, aproape nicăieri în vest nu vom găsi oameni care să lucreze atât de puţin, de încet sau de neglijent (deşi timpul de lucru, mai mare în est, este desigur reglementat!) cum o fac omologii lor est-germani. Acest lucru, cu siguranţă, nu se întâmplă datorită unor pretinse diferenţe de mentalitate sau de etică a muncii deoarece, din punct de vedere istoric, ele sunt într-o măsură covârşitoare identice, ci pentru că motivaţia de a munci este considerabil redusă de o politică ce închide efectiv toate, sau cele mai multe dintre oportunităţile pentru investiţia privată. Munca eficientă în Germania de Est este probabil să se găsească în economia subterană. Şi, ca reacţie la diferitele diminuări ale motivaţiei de a munci, şi în special de a munci în economia controlată “oficial”, există printre est-germani şi o tendinţă de a se retrage din viaţa publică şi de a sublinia importanţa spaţiului privat, a familiei, rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor, tendinţă care depăşeşte în mod semnificativ tot ceea ce întâlnim în vest. [17]

Există de asemenea şi ample dovezi ale alocării defectuoase a resurselor, aşa cum ne-ar conduce teoria să anticipăm. Deşi fenomenul factorilor de producţie care nu sunt folosiţi (sau cel puţin nu în mod continuu), ci sunt pur şi simplu inactivi datorită absenţei factorilor complementari, poate desigur să fie observat în vest, în est el este observabil peste tot, ca o trăsătură permanentă a vieţii (trebuie menţionat, din nou, că în cazul Germaniei acest lucru nu se datorează unor diferenţe în talentele organizatorice). Şi, deşi în Occident este în mod normal destul de dificil să indici care ar fi acele modificări în utilizarea anumitor mijloace de producţie care ar avea drept rezultat o îmbunătăţire generală a cantităţii bunurilor de consum, şi se cere un talent antreprenorial special pentru a o face, acest lucru este relativ uşor de realizat în ţările blocului estic. Aproape toţi cei care muncesc în Germania de Est cunosc multe moduri de a da mijloacelor de producţie utilizări mai urgente decât cele curente, în care ele sunt evident risipite şi cauzează crize ale altor bunuri, pentru care există o cerere mai mare. Dar, deoarece aceşti oameni nu pot să liciteze folosirea mijloacelor de producţie, şi trebuie în schimb să treacă prin proceduri politice încâlcite pentru a iniţia orice schimbare, nu poate fi făcut (şi, într-adevăr, nici nu se face) mare lucru.

Experienţa coroborează şi ceea ce s-a spus despre cealaltă faţă a monedei: suprautilizarea mijloacelor de producţie aflate în proprietate publică. Şi în Germania de Vest există astfel de bunuri publice şi, aşa cum era de aşteptat, ele se află într-o stare relativ proastă. Dar în Germania de Est (şi la fel, dacă nu chiar mai rău, stau lucrurile şi în celelalte ţări aflate sub dominaţia sovietică), unde toţi factorii de producţie se află în proprietatea publică, factorii de producţie, maşinile sau clădirile deteriorate, nereparate, ruginite, insuficient îngrijite,sau pur şi simplu vandalizate, sunt atotrăspândite. Mai mult, criza ecologică este mult mai dramatică în est decât în vest, în ciuda stării de relativă subdezvoltare a economiei generale -şi toate aceste situaţii nu sunt, aşa cum o dovedeşte suficient de clar cazul Germaniei, rezultatul unor diferenţe în înclinaţiile “naturale” ale oamenilor de a le păsa şi de a fi atenţi.

În fine, în ceea ce priveşte modificările prezise teoretic în structura socială şi în tipurile de personalitate, a te plânge de superiorii tăi este un fenomen comun oriunde în lume. Dar, în ţările care au adoptat socialismul de tip rus, acolo unde atribuirea de poziţii în ierarhia administratorilor este şi trebuie să fie o problemă în întregime politică, astfel de nemulţumiri la adresa unor superiori total incompetenţi, necalificaţi şi ridicoli sunt, deşi nu mai zgomotoase, în schimb mai frecvente, mai severe şi mai bine întemeiate, iar ca o consecinţă oamenii decenţi sunt mai des aduşi la stări de disperare sau cinism. Şi, deoarece un număr de est-germani încă mai merg în Germania de Vest la o vârstă la care sunt încă membri ai forţei de muncă, (unii ca fugari, dar mai adesea pentru că s-a plătit pentru ei un soi de răscumpărare), există de asmenea şi suficient material empiric pentru a ilustra concluzia că, pe termen lung, o economie socializată va reduce capacităţile productive ale oamenilor. Printre cei care trec în vest, există un număr semnificativ de oameni care duceau nişte vieţi productive destul de normale în est, dar care, în ciuda absenţei oricăror bariere lingvistice şi culturale, se dovedesc incapabili să se adapteze la societatea occidentală (cu cererea ei sporită pentru abilităţi şi personalităţi productive şi competitive), sau au mari dificultăţi în a o face.


[1] Despre marxism şi dezvoltarea sa, cf. L. Kolakowski, Main Currents of Marxism, 3 vols., Oxford, 1978; W. Leonhard, Sovietideologie. Die politischen Lehren, Frankfurt/M., 1963.

[2] Atunci când vorbim despre socialismul de tip rus, este evident că operăm o abstractizare dintr-o mulţime de date concrete care caracterizează orice sistem social şi cu privire la care societăţile pot fi diferite. Socialismul de tip rus este ceea ce M.Weber a numit un “tip ideal”. La el “se ajunge prin intensificarea unilaterală a unuia sau a mai multor aspecte şi prin integrarea lor într-o reprezentare conceptuală imanent consistentă a unei multiplicităţi de fenomene individuale dispersate şi discrete” (M. Weber, Gesammelte Aufsaetze zur Wissenschaftlehre, Tübingen, 1922, p. 21). Dar a sublinia caracterul abstract al conceptului nu înseamnă deloc a-i inidica vreo deficienţă. Din contră, chiar scopul construirii de tipuri ideale este acela de a scoate la iveală acele trăsături pe care indivizii înşişi le privesc ca reprezentând asemănări sau deosebiri relevante de sens şi de a nu le lua în considerare pe cele pe care ei înşişi le consideră a fi de mică importanţă, sau lipsite total de importanţă pentru înţelegerea fie a propriilor acţiuni, fie a acţiunilor altei persoane. Mai concret, descrierea socialismului de tip rus la nivelul de abstracţie pe care l-am ales aici şi dezvoltarea mai jos a unei tipologii a diferitelor forme de socialism ar trebui să fie înţelese ca o încercare de a reconstrui acele distincţii conceptuale pe care oamenii le folosesc pentru a se ataşa ideologic de diferite partide politice sau mişcări sociale, permiţând astfel o înţelegere a acelor forţe ideologice care de fapt dau forma societăţilor zilelor noastre. Despre tipurile ideale ca precondiţii ale cercetării istorico-sociologice, cf. L. v. Mises, Epistemological Problems of Economics, New York, 1981, în special p.75 şi următoarele; Human Action, Chicago, 1966, în special p. 59 şi următoarele. Despre metodologia “reconstrucţiei sensurilor” în cercetarea socială empirică, cf. H. H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983, cap.3.

[3] Pentru ceea ce urmează, cf. în special L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981.

[4] Desigur, această scoatere completă în afara legii a investiţiilor private, se aplică doar la o economie total socializată. Dacă, pe lângă partea socializată a economiei, există şi o parte privată, atunci investiţile private vor deveni doar limitate şi îngrădite în măsura în care economia este socializată.

[5] Diferenţa crucială şi corelată dintre capitalism şi socialism este aceea că în primul sistem acţiunile voluntare ale consumatorilor determină în ultimă instanţă structura şi procesul de producţie, pe când în socialism acest lucru este realizat de producătorii-administratori. Cf. în special Cap. 9 de mai jos.

[6] Mises scrie: “Caracteristica esenţială a socialismului este că în cadrul lui nu acţionează decât o singură voinţă. Nu contează cui îi aparţine aceasta. Conducătorul poate fi un rege uns sau un dictator care conduce în virtutea charismei sale, el poate fi un Führer sau un consiliu de Führeri numit prin vot popular. Important este că folosirea tuturor factorilor de producţie este direcţionată de un singur agent.” (L. v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p. 695).

[7] Cf. L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, în special partea a doua; de asemenea Human Action, Chicago, 1966, în special cap. 25, 26.

[8] Pentru ceea ce urmează, cf. de asemenea F. A. Hayek, (ed.), Collectivist Economic Planning, Londra, 1935; Journal of Libertarian Studies, 5, 1, 1981 ("O critică economică a socialismului")

[9] Despre piaţa liberă ca precondiţie necesară pentru calculul economic şi alocarea raţională a resurselor, cf. de asemenea cap. 9, 10 de mai jos.

[10] Printre altele, acest lucru demonstrează că o economie socializată va fi chiar mai puţin productivă decât una sclavagistă. Într-o economie sclavagistă, care desigur că suferă la rândul ei de o motivaţie relativă scăzută de a munci din partea sclavilor, stăpânul de sclavi, care poate să vândă sclavul şi să păstreze pentru sine valoarea de piaţă a acestuia, nu ar avea un interes comparabil de a cere de la sclavul său un volum de muncă care să reducă valoarea sclavului până la punctul în care ea ajunge să mai mică decât valoarea producţiei sale marginale. Pentru un administrator al muncii, nu există nici o astfel de limitare. Cf. şi G. Reisman, Government Against the Economy, New York, 1979.

[11] Cf. H. H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, în special cap.5, 3.2.

[12] Desigur că Rusia a fost dintru început o ţară săracă, având la dispoziţie puţin capital acumulat, pe care să se poată baza şi pe care să-l consume în caz de “urgenţă”. Despre istoria socio-economică a Rusiei Sovietice, cf. B. Brutzkus, Economic Planning in Soviet Russia, Londra, 1935; de asemenea, A. Nove, Economic History of the USSR, Harmondsworth, 1969; de asemenea S. Wellisz, The Economies of the Soviet Bloc, New York, 1964.

[13] Despre sistemul economic al blocului est-european dominat de Rusia Sovietică, cf. T. Rakowska-Harmstone (ed.), Communism in Eastern Europe, Bloomington, 1984; H. H. Hohmann, M. Kaser şi K. Thalheim (eds.), The New Economic Systems of Eastern Europe, Londra, 1975; C. M. Cipolla (ed.), Economic History of Europe. Contemporary Economies, vol.2, Glasgow, 1976.

[14] Despre viaţa de zi cu zi în Rusia, cf. H. Smith, The Russians, New York, 1983; D.K. Willis, Klass. How Russians Really Live, New York, 1985; S. Pejovich, Life in the Soviet Union, Dallas, 1979; M. Miller, Rise of the Russian Consumer, Londra, 1965.

[15] Cf. L. Erhard, iniţiatorul şi exponentul politic major al politicii economice germane post-belice, Prosperity through Competition, New York, 1958; şi The Economics of Succes, Londra, 1968. Pentru teoreticienii germani ai “soziale Marktwirtschaft”, cf. W. Eucken, Grundsaetze der Wirtschaftpolitik, Hamburg, 1967; W. Roepke, A Humane Economy, Chicago, 1960; şi Economics of a Free Society, Chicago, 1963. Pentru o critică a politicii economice vest-germane ca insuficient de capitalistă şi marcată de inconsistenţe care vor duce la intervenţii din ce în ce mai socialiste în cursul timpului, cf. observaţiilor profetice ale lui L v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p. 723.

[16] Pentru studii comparative ale celor două Germanii, cf. E. Jesse (ed.), BRD und DDR, Berlin, 1982; H. Hammel (ed.) BRD-DDR. Die Wirtschaftssysteme, München, 1983; de asemenea K. Thalheim, Die wirtschaftliche Entwicklung der beiden Staaten in Deutschland, Opladen, 1978.

Un studiu comparativ onest, dar cu o mentalitate empirică naivă, care ilustrează în cel mai bun caz faptul că statistica economică are foarte puţin de-a face cu realitatea percepută de persoanele care o trăiesc este cel al lui P. R. Gregory şi R. C. Stuart, Comparative Economic Systems, Boston, 1985, cap. 13 ("Germania de Vest şi de Est"). Pentru o critică valoroasă a statisticii economice, cf. O. Morgenstern, National Income Statistics: A Critique of Macroeconomic Aggregation, San Francisco, 1979. Pentru o critică şi mai profundă, cf. L. v. Mises, Theory of Money and Credit, Irvington, 1971, partea a doua, cap.5

[17] Despre viaţa din Germania de Est, cf. E. Windmoeller şi T. Hoepker, Leben in der DDR, Hamburg, 1976.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România