Anexă: Contribuţie la critica încercărilor de a construi un sistem de calcul

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică.
cuprins

Putem împărţi în două mari grupe diversele încercări făcute pentru a găsi un sistem de calcul care ar funcţiona în socialism. Făcând astfel, lăsăm afară din socoteală lucrările întemeiate pe teoria valorii-muncă, ce sunt greşite din capul locului. Primul grup ar conţine acele încercări care pot fi desemnate construcţii sindicaliste, cel de al doilea pe acelea care încearcă să evite imposibilitatea rezolvării problemei presupunând că datele economice nu se schimbă. Eroarea în ambele grupe de propuneri ar trebui să fie lămurită din cele ce am spus mai sus (cap. V, 3 – cap. VI, 6). Critica ce urmează, pe care am făcut-o despre două construcţii tipice de felul acesta, este intenţionată să aducă o elucidare suplimentară. [1]

Într-un articol intitulat „Sozialistische Rechnungslegung” (Contabilitatea socialistă), [2] Karl Polányi a încercat să rezolve ceea ce el numeşte „problema contabilităţii socialiste”, care este, după el, „în general recunoscută a fi cheia problemei economiei socialiste”. Polányi admite mai întâi, fără rezervă, că el consideră soluţia problemei imposibilă „într-o economie administrativă centrală”. [3] Încercarea lui de a rezolva problema este concepută numai pentru „o economie socialistă de tranziţie, organizată funcţional”. Acesta este numele pe care el îl dă unui tip de societate corespunzând aproximativ idealului socialiştilor englezi corporatişti. Dar conceptul lui despre natura şi posibilităţile sistemului său este, din nefericire, nu mai puţin nebulos şi vag decât acela al socialiştilor corporatişti înşişi. Comunitatea politică <<este considerată a fi „proprietarul mijloacelor de producţie”; dar nici un drept direct de a dispune de producţie nu este presupus de către această proprietate>>. Acest drept aparţine asociaţiilor de producători, alese de către muncitorii din diversele ramuri de producţie. Diferitele asociaţii individuale ale producătorilor trebuie să fie amalgamate într-un congres al asociaţiilor producătorilor, care „reprezintă totalitatea producţiei”.

Pe de altă parte există „comuna”, ca a doua „asociaţie principală funcţională a societăţii”. Comuna nu este numai organul politic, dar şi „adevăratul purtător al ţelurilor mai înalte ale comunităţii”. Fiecare dintre aceste două asociaţii funcţionale exercită, „în cadrul propriei sale sfere, funcţiile legislativă şi executivă”. Acordurile între aceste două asociaţii funcţionale principale constituie puterea cea mai înaltă în societate. [4]

Acum, neajunsul acestui sistem este obscuritatea în care eludează problema centrală – socialism sau sindicalism? Împreună cu socialiştii corporatişti, Polányi încredinţează în mod expres societăţii, comunei, proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Făcând astfel, el pare să gândească că a spus destul pentru a salva sistemul său de acuzaţia de sindicalism. Dar în fraza următoare el retrage ceea ce a spus. Proprietatea este dreptul de a dispune. Dacă dreptul de a dispune aparţine nu comunei, ci asociaţiei producătorilor, aceştia sunt proprietarii şi avem înaintea noastră o comunitate sindicalistă. Una sau alta, ea trebuie să fie; între sindicalism şi socialism nu poate fi nici un fel de compromis sau conciliere. Polányi nu vede aceasta. El spune: „Reprezentanţii funcţionali (asociaţiile) ai uneia şi aceleiaşi persoane nu pot intra niciodată în conflict ireconciliabil unul cu altul; aceasta este ideea fundamentală a oricărei constituţii funcţionale. Pentru lichidarea oricărui conflict, pe măsură ce se produce, prevăd sau comitete unite ale comunei şi asociaţiei producătorilor, sau un fel de curte constituţională supremă (organe coordonatoare), care nu are însă nici o putere legislativă, ci numai putere executivă limitată (paza legii şi a ordinii, etc.).” [5] Această idee fundamentală a formei funcţionale a constituţiei este însă greşită. Dacă parlamentul politic trebuie format prin voturile tuturor cetăţenilor cu drepturi egale de vot pentru fiecare – şi această condiţie este implicată de Polányi şi de toate celelalte sisteme asemănătoare – atunci parlamentul şi congresul asociaţiilor producătorilor, care este rezultatul unei structuri electorale cu totul altfel construită, ar putea cu uşurinţă să intre în conflict. Aceste conflicte nu pot fi lichidate de comitete unite sau de curţi de judecată. Comitetele pot lichida cearta numai dacă una sau alta dintre asociaţiile principale domină în sânul lor. Dacă amândouă sunt la fel de tari, comitetul nu poate ajunge la nici o hotărâre. Dacă una din cele două asociaţii domină, hotărârea ultimă stă în puterea ei. O curte de judecată nu poate lichida chestiunile de practică politică sau economică. Curţile de judecată pot judeca numai pe baza normelor deja existente, pe care le aplică la cazurile individuale. Dacă ele trebuie să aibă a face cu chestiuni de utilitate, atunci ele nu sunt în realitate curţi de judecată, ci autorităţi politice supreme, şi tot ceea ce am spus despre comitete este adevărat despre ele.

Dacă hotărârea finală nu aparţine nici comunei, nici congresului asociaţiilor producătorilor, sistemul nu e deloc viabil. Dacă hotărârea ultimă aparţine comunei, avem a face cu o „economie administrativă centrală”, iar aceasta, cum admite chiar şi Polányi, nu ar putea calcula economic. Dacă asociaţiile producătorilor hotărăsc, atunci avem o comunitate sindicalistă.

Lipsa de claritate a lui Polányi asupra acestui punct fundamental îi permite să accepte o soluţie doar aparentă ca o soluţie în realitate operativă a problemei. Asociaţiile şi sub-asociaţiile sale păstrează o relaţie de schimb mutual; ele primesc şi dau, ca şi cum ele ar fi proprietari. Astfel se formează o piaţă şi preţuri de piaţă. Dar pentru că el crede că a trecut peste prăpastia de netrecut dintre socialism şi sindicalism, Polányi nu înţelege că aceasta este incompatibil cu socialismul. Am putea spune mult mai mult despre alte erori în amănuntele sistemului lui Polányi. Dar, având în vedere greşeala lui fundamentală, ele prezintă prea puţin interes, întrucât ele sunt caracteristice înlănţuirii de gândire a lui Polányi. Acea greşeală fundamentală nu este însă caracteristică lui Polányi; toate sistemele socialiste corporatiste o împărtăşesc. Polányi are meritul de a fi prelucrat acest sistem mai lămurit decât cei mai mulţi dintre ceilalţi scriitori. El i-a expus astfel slăbiciunile mai clar. Trebuie să i se dea de asemenea creditul cuvenit pentru a fi înţeles că, într-o economie administrativă centralizată fără pieţe, calcului economic ar fi imposibil.

O altă contribuţie la problema noastră vine de la Eduard Heimann. [6] Heimann este un credincios al socialismului etic sau religios. Dar vederile lui politice nu-l orbesc în faţa problemei calculului economic. Tratând aceasta, el urmează argumentele lui Max Weber. Max Weber văzuse că aceasta era problema „absolut centrală” pentru socialism şi arătase într-o discuţie amănunţită, în care el respingea visul preferat al lui Otto Neurath de „calcul în natură” („Naturalrechnung”) că acţiunea economică raţională era imposibilă fără monedă şi contabilitate monetară. [7] Heimann încearcă, prin urmare, să dovedească faptul că s-ar putea calcula într-o economie socialistă.

În timp ce Polányi porneşte de la un sistem înrudit cu socialiştii corporatişti englezi, Heimann dezvoltă propuneri paralele ideilor germane pentru o economie planificată. Este tipic faptul că aceste argumente seamănă totuşi acelora ale lui Polányi în singurul punct care contează: ele sunt regretabil de vagi tocmai acolo unde ar trebui să fie explicite cu privire la relaţia dintre grupurile productive individuale, în care societatea organizată potrivit economiei planificate trebuie împărţită, şi societatea în întregime. Astfel, el poate vorbi despre comerţ ca având loc ca într-o piaţă, [8] fără să observe că economia planificată, dusă până la consecinţele ultime şi logice, este fără comerţ şi că ceea ce s-ar putea numi cumpărare şi vânzare ar trebui, potrivit naturii lucrului, să fie numit cu totul altfel. Heimann face această greşeală pentru că el crede că semnul caracteristic al economiei planificate este, mai presus de toate, amalgamarea monopolistă a ramurilor individuale de producţie, în locul dependenţei producţiei de voinţa unui organ central. Această greşeală este cu atât mai surprinzătoare, cu cât numele „economie planificată” şi toate argumentele aduse pentru a o susţine accentuează îndeosebi ideea că direcţia economică ar fi unitară. Heimann vede într-adevăr goliciunea propagandei care operează cu expresia tematică de propagandă politică „anarhia producţiei”. [9] Dar aceasta nu ar fi trebuit să-i permită niciodată să uite că tocmai acest punct, şi nimic altceva, este ceea ce desparte net socialismul de capitalism.

Asemenea celor mai mulţi scriitori care s-au ocupat de economia planificată, Heimann nu observă că o economie planificată desăvârşită din punct de vedere logic nu este nimic mai mult decât socialism pur şi diferă de comunitatea socialistă organizată strict centralizat numai în lucrurile exterioare. Că, sub direcţia unitară a autorităţii centrale, administraţia ramurilor individuale de producţie este încredinţată unor departamente în aparenţă independente nu modifică faptul că numai autoritatea centrală dirijează. Relaţiile dintre departamentele individuale sunt aranjate nu pe piaţă, prin concurenţa cumpărătorilor şi a vânzătorilor, ci prin porunca autorităţii. Problema este aceasta: că nu există un standard prin care să se poată contabiliza şi calcula efectele acestor intervenţii autoritare, pentru că autoritatea centrală nu poate fi călăuzită de relaţii de schimb formate pe o piaţă. Autoritatea îşi poate într-adevăr întemeia calculele ei pe relaţii de substituţie, pe care ea însăşi le determină. Dar această hotărâre este arbitrară; ea nu este întemeiată, aşa cum sunt preţurile pieţei, pe evaluarea subiectivă a indivizilor şi imputată bunurilor producătorilor prin cooperarea tuturor celor activi în producţie şi comerţ. Calculul economic raţional nu poate, aşadar, fi întemeiat pe ea.

Heimann înfăptuieşte o soluţie iluzorie a problemei invocând teoria costurilor. Calculul economic trebuie să fie clădit pe computaţiile costurilor, preţurile trebuie calculate pe baza costului mediu de producţie, cuprinzând salariile, al uzinelor ataşate la biroul contabilităţii. [10] Aceasta este o soluţie care ne-ar fi putut satisface acum două sau trei generaţii. Ea nu ne ajunge astăzi. Dacă prin costuri înţelegem pierderea de utilitate pe care o întrebuinţare diferită a factorilor de producţie ar fi putut-o evita, este uşor de văzut că Heimann se mişcă într-un cerc. În comunitatea socialistă, numai un ordin de la autoritatea centrală ar putea îngădui industriei să întrebuinţeze factorii de producţie în altă parte, şi problema este tocmai dacă această autoritate ar putea calcula astfel încât să decidă asupra unui astfel de ordin. Concurenţa antreprenorilor care, într-o ordine socială întemeiată pe proprietatea privată, încearcă să întrebuinţeze bunuri şi servicii cât mai profitabil, este înlocuită în economia planificată – ca în oricare formă imaginabilă de societate socialistă – prin acţiuni-în-conformitate-cu-planul ale autorităţii supreme. Acum, preţurile factorilor de producţie se formează numai prin această concurenţă între antreprenori, care încearcă să smulgă unul de la altul mijloacele materiale de producţie şi serviciile muncii. Acolo unde producţia trebuie efectuată „în conformitate cu planul”, altfel spus, de către o autoritate centrală căreia totul îi este supus, baza de calcul a rentabilităţii dispare; numai contabilitatea în natură rămâne. Heimann spune: „De îndată ce concurenţa reală există pe piaţă pentru bunuri destinate consumatorilor, relaţiile de preţ astfel determinate se întind de acolo prin toate etapele de producţie, sub rezerva ca formarea preţurilor să fie efectuată raţional; şi aceasta se întâmplă independent de structura părţilor de pe pieţele pentru bunurile destinate producătorilor”. [11] Acesta însă ar fi cazul numai dacă ar exista concurenţă adevărată. Heimann concepe societatea ca fiind asociaţia unui număr de „monopolişti”, adică de departamente ale comunităţii socialiste, fiecăreia fiindu-i încredinţată funcţionarea exclusivă a unui câmp delimitat de producţie. Dacă acestea cumpără bunurile destinate producătorilor de pe „piaţă”, aceasta nu este concurenţă, pentru că autoritatea centrală le-a hărăzit dinainte domeniul în care ele trebuie să fie active şi pe care nu trebuie să-l părăsească. Concurenţa există numai când fiecare produce ceea ce pare să promită cel mai bun câştig. Am încercat să arăt că aceasta poate fi îndeplinit numai prin proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

Tabloul comunităţii socialiste al lui Heimann ia în considerare numai transformarea curentă a materiilor prime în bunuri destinate consumatorilor; el creează astfel impresia că departamentele individuale ar putea proceda independent. Mult mai importantă decât această parte a procesului productiv este reînnoirea capitalului şi investirea capitalului nou format. Aceasta este problema centrală a calculului economic, nu problema de dispunere de capitalul circulant deja existent. Nu se pot întemeia decizii de felul acesta, care leagă pentru ani şi decenii în viitor, pe cererea momentană pentru bunuri destinate consumatorilor. Trebuie privit în viitor, altfel spus, trebuie să fim „speculativi”. Planul lui Heimann, care măreşte sau restrânge producţia mecanic şi automatic, ca să spunem aşa, potrivit cererii actuale de bunuri destinate consumatorilor, dă greş în totul aici. Pentru că a rezolva problema valorii mergând înapoi la cost ar fi suficient numai pentru o stare de echilibru care poate fi concepută exclusiv teoretic, de conceput cu imaginaţia, dar empiric inexistentă. Numai într-o astfel de stare imaginară de echilibru coincid preţurile şi costurile, nu într-o economie schimbătoare.

Pentru acest motiv, după judecata mea, încercarea lui Heimann de a rezolva problema, pe care susţin că am arătat că este de nerezolvat, dă greş.


NOTE

1. Archiv für Sozialwissenschaft, Vol. LI, pag. 490-95.

2. Ibid., Vol. XLIX, pag. 377-420.

3. Ibid., pag. 378 şi 419.

4. Ibid., Vol. XLIX, pag. 404.

5. Archiv für Sozialwissenschaft, Vol. XLIX, pag. 404, nota 20.

6. Heimann, Mehrwert und Gemeinwirtschaft, kritische und positive Beiträge zur Theorie des Sozialismus, Berlin, 1922.

7. Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, op. cit., pag. 45-9.

8. Heimann, op. cit., pag. 184 et seq.

9. Heimann, ibid., pag. 174.

10. Heimann, op. cit., pag. 185.

11. Heimann, ibid., pag. 188 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România