Încheiere: Semnificaţia istorică a socialismului modern

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică.
cuprins

1

Socialismul în istorie

Nimic nu este mai greu decât a avea o perspectivă clară, istorică a unei mişcări contemporane. Proximitatea fenomenului face întregul greu de cunoscut în proporţie adevărată. Judecata istorică, mai presus de toate, cere distanţă.

Oriunde trăiesc europeni sau descendenţii europenilor, vedem astăzi socialismul la lucru; iar în Asia el este stindardul în jurul căruia se adună oponenţii civilizaţiei europene. Dacă dominaţia intelectuală a socialismului rămâne nezdruncinată, atunci, în scurt timp, întregul sistem de cooperare al culturii pe care Europa l-a clădit în răstimpuri de mii de ani va fi distrus. Căci o ordine socialistă a societăţii este nerealizabilă. Toate eforturile pentru a realiza socialismul duc numai la distrugerea societăţii. Fabricile, minele şi căile ferate vor ajunge să stea pe loc, oraşele vor fi părăsite. Populaţia teritoriilor industriale va dispărea sau va migra în altă parte. Fermierul va reveni la suficienţa de sine a economiei domestice închise. Fără proprietate privată asupra mijloacelor de producţie nu există, pe termen lung, nici o altă producţie, decât producţia de la mână la gură pentru nevoile proprii.

Nu avem nevoie să descriem în amănunt consecinţele culturale şi politice ale unei astfel de transformări. Triburile nomade din stepele răsăritene vor năvăli iarăşi şi vor jefui Europa, cutreierând-o de la un cap la altul cu cavaleria iute. Cine le va putea rezista pe pământul rar populat, lăsat fără apărare după ce armele moştenite de la tehnica mai înaltă a capitalismului se va fi uzat?

Aceasta este o posibilitate. Dar mai sunt şi altele. S-ar putea ca unele naţiuni să rămână socialiste, în timp ce altele ar reveni la capitalism. Atunci numai ţările socialiste ar merge către declinul social. Ţările capitaliste ar progresa la o dezvoltare mai înaltă a diviziunii muncii până când, în cele din urmă, mânate de legea socială fundamentală de a atrage numărul cel mai mare de fiinţe omeneşti în diviziunea personală a muncii şi întreaga suprafaţă a globului în diviziunea geografică a muncii, ele ar impune cultura lor naţiunilor înapoiate sau le-ar distruge dacă ele ar rezista. Aceasta a fost întotdeauna soarta istorică a naţiunilor care au evitat drumul dezvoltării capitaliste sau care s-au oprit prematur pe el.

Poate că exagerăm prea mult importanţa mişcării socialiste din vremurile noastre. Poate că nu are mai multă semnificaţie decât izbucnirile împotriva proprietăţii private din timpul persecuţiilor medievale ale evreilor, în mişcarea franciscană sau în perioada reformei. Iar bolşevismul lui Lenin şi Trotsky este posibil să nu fie mai important decât conducerea anabaptistă a lui Knipperdolling şi Bockelson din Münster; ea nu este mai mare faţă de aceasta din urmă decât este capitalismul modern comparativ cu capitalismul secolului al şaisprezecelea. Întocmai cum civilizaţia a învins acele atacuri, tot astfel ea poate ieşi mai puternică şi mai pură din revoluţiile timpului nostru.

2

Criza civilizaţiei

Societatea este un produs al voinţei şi al acţiunii. Numai fiinţele omeneşti sunt în stare să voiască şi să acţioneze. Tot misticismul şi simbolismul filosofiei colectiviste nu ne poate ajuta să trecem peste faptul că noi putem vorbi numai la figurat despre gândirea, voirea şi activitatea comunităţilor şi că concepţia comunităţilor simţitor gânditoare, voitoare şi actante este doar antropomorfism. Societatea şi individul se postulează unul pe altul; acele trupuri colective, pe care colectivismul le presupune a fi existat în mod logic şi istoric înaintea indivizilor, ar fi putut să fi fost hoarde şi turme, dar ele nu erau cu nici un chip societăţi – adică asociaţii create şi existând prin intermediul colaborării creaturilor gânditoare. Fiinţele omeneşti construiesc societatea făcând acţiunile lor o cooperare condiţionată mutual.

Baza şi punctul de plecare ale cooperării sociale constau în pacificare, iar aceasta constă din recunoaşterea mutuală a „stării de proprietate”. Dintr-o deţinere de facto, menţinută prin forţă, se naşte conceptul legal al proprietăţii şi, simultan, ordinea legală şi aparatul de constrângere pentru a o păstra. Toate acestea sunt rezultatul vrerii conştiente şi al conştientizării ţelurilor voite. Dar această voire vede şi vrea numai rezultatele cele mai apropiate şi mai directe: despre consecinţele mai îndepărtate ea nu ştie nimic şi nu poate şti nimic. Oamenii care creează pace şi standarde de conduită sunt interesaţi să se îngrijească numai de nevoile ceasurilor, zilelor, anilor care vor veni; că ei lucrează în acelaşi timp ca să clădească o mare structură ca societatea omenească scapă băgării lor de seamă. De aceea instituţiile individuale, care susţin colectiv organismul social, sunt create fără nici o altă intenţie în minte decât utilitatea momentului. Ele par individual necesare şi utile creatorilor lor; funcţia lor socială le rămâne necunoscută.

Mintea omenească ajunge cu încetul la recunoaşterea interdependenţei sociale. La început, societatea este o formaţie atât de misterioasă şi de neînţeles omului, încât, pentru a pricepe originea şi natura ei, el continuă să presupună o voinţă divină care conduce destinele omeneşti din afară, mult după ce el a renunţat la acest concept în ştiinţele naturale. „Natura” lui Kant, care conduce umanitatea către un ţel special, „spiritul mondial” al lui Hegel şi darwiniana „selecţie naturală” sunt ultimele mari expresii ale acestei metode. A rămas filosofiei sociale liberale să explice societatea prin acţiunile omenirii, fără să trebuiască să facă apel la metafizică. Numai ea reuşeşte să interpreteze funcţia socială a proprietăţii private. Ea nu se mulţumeşte să accepte ceea ce este just ca o categorie dată care nu poate fi analizată, sau s-o explice printr-o predilecţie inexplicabilă pentru conduita justă. Ea îşi întemeiază concluziile ţinând seama de consecinţele actelor şi dintr-o evaluare a acestor consecinţe.

Judecată din vechiul punct de vedere, proprietatea era sacră. Liberalismul a distrus acest nimb, aşa cum le distruge pe toate celelalte. El declasează proprietatea la o chestiune utilitariană, lumească. Proprietatea încetează de a mai avea valoare absolută; ea este evaluată ca un mijloc, altfel spus, pentru utilitatea ei. În filosofie, o astfel de schimbare de vederi nu presupune nici un fel de dificultăţi speciale; o doctrină neadecvată este înlocuită printr-una mai adecvată. Dar o revoluţie fundamentală a spiritului nu poate fi executată în viaţa şi în conştiinţa maselor cu aceeaşi lipsă de fricţiune. Nu este o bagatelă când se distruge un idol în faţa căruia umanitatea a tremurat şi s-a temut mii de ani, iar sclavul timorat şi înfricoşat îşi capătă libertatea. Ceea ce era lege pentru că Dumnezeu şi conştiinţa porunciseră aşa trebuie să fie lege pentru că singuri putem s-o facem să fie aşa după voinţă. Ceea ce era cert devine incert; drept şi nedrept, rău şi bine, toate aceste concepţii încep să se clatine. Vechile table ale legii sunt sfărâmate, iar omul este lăsat să facă noi porunci pentru sine. Aceasta nu poate fi înfăptuit prin intermediul dezbaterii parlamentare sau printr-o votare paşnică. O revizuire a codului moral poate fi efectuată numai când minţile sunt adânc frământate şi pasiunile înfrânate. Pentru a recunoaşte utilitatea socială a proprietăţii private, trebuie mai întâi să existe convingerea primejdiei oricărui alt sistem.

Că aceasta este substanţa luptei celei mari între capitalism şi socialism devine evident când ne dăm seama că acelaşi proces are loc în alte sfere ale vieţii morale. Problema proprietăţii nu este singura care este discutată astăzi. Este la fel cu problema vărsării de sânge care, în multele ei aspecte – şi în special în legătură cu războiul şi pacea – agită întreaga lume. În moralitatea sexuală, de asemenea, preceptele morale învechite sunt supuse transformării. Lucruri care erau ţinute a fi tabu, reguli care au fost ascultate pentru motive morale şi aproape sacre sunt prescrise sau prohibite acum, potrivit cu importanţa legată de ele cu privire la promovarea binelui public. Această reevaluare a temeiurilor pe care au fost bazate preceptele de conduită a cauzat în mod inevitabil o revizuire generală a standardelor care au fost în vigoare până acum. Oamenii întreabă: sunt ele cu adevărat folositoare sau nu ar trebui cu adevărat să fie desfiinţate?

În viaţa lăuntrică a individului, faptul că echilibrul moral nu a fost încă atins cauzează grave şocuri psihologice, bine cunoscute medicinii ca nevroze. [1] Aceasta este maladia caracteristică a timpului nostru de tranziţie morală, a adolescenţei spirituale a naţiunilor. În viaţa socială, discordia se manifestă în conflicte şi erori la care suntem martori cu oroare. Întocmai cum este hotărâtor de important în viaţa omului individual dacă el iese cu bine din temerile şi tulburările adolescenţei sau dacă el duce cu sine cicatrici care îl împiedică în permanenţă să-şi dezvolte abilităţile, tot astfel este important în ce chip societatea omenească va răzbi prin problemele supărătoare ale organizării. O ridicare la o interdependenţă mai strânsă a indivizilor şi de aici la o bunăstare mai ridicată, pe de o parte; o decădere a cooperării şi de aici a bogăţiei, pe de alta: aceasta este alegerea pe care o avem înainte. Nu există o a treia alternativă.

Marea discuţie socială nu poate continua altfel decât prin intermediul gândirii, voinţei şi acţiunii indivizilor. Societatea trăieşte şi acţionează numai în indivizi; ea nu este nimic mai mult decât o anumită atitudine din partea lor. Fiecare duce cu sine o parte din societate pe umerii săi; nimeni nu este uşurat de partea lui de răspundere de către alţii. Şi nimeni nu poate găsi o ieşire sigură pentru sine dacă societatea se prăvăleşte către distrugere. De aceea fiecare, în propriul său interes, trebuie să se arunce cu vigoare în bătălia intelectuală. Nimeni nu poate să stea de o parte cu nepăsare; interesele fiecăruia depind de rezultat. Că vrea sau nu, fiecare om este atras în marea bătălie istorică în care epoca noastră ne-a prăvălit.

Nici Dumnezeu, nici vreo „forţă naturală” mistică nu a creat societatea; ea a fost creată de către neamul omenesc. Dacă societatea va continua să se desfăşoare sau dacă va decădea stă – în sensul în care determinarea cauzală a tuturor evenimentelor ne permite să vorbim de liber arbitru – în mâna omului. Dacă societatea este bună sau rea poate să fie o chestiune de judecată individuală; dar oricine preferă viaţa în locul morţii, fericirea în locul suferinţei, bunăstarea în locul mizeriei trebuie să accepte societatea. Şi oricine doreşte ca societatea să existe şi să se dezvolte trebuie să accepte de asemenea, fără limitare sau rezerve, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.


NOTE

1. Freud, Totem und Tabu, Viena, 1913, pag. 62 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România