XXXIV. Metodele distructivismului

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a cincea: Distructivismul
cuprins

1

Mijloacele distructivismului

Politica întrebuinţează două metode pentru a-şi îndeplini scopurile; prima ţinteşte direct la convertirea societăţii la socialism; a doua ţinteşte numai indirect la această convertire, prin distrugerea ordinii sociale care este bazată pe proprietatea privată. Partidele de reformă socială şi aripile gradualiste ale partidelor socialiste preferă primele mijloace; cea de a doua este arma socialismului revoluţionar, care este interesat în primul rând să cureţe terenul pentru a clădi o civilizaţie nouă prin lichidarea celei vechi. De prima categorie aparţin municipalizarea şi naţionalizarea întreprinderilor; de cea de a doua, sabotajul şi revoluţia.

Importanţa acestei împărţiri este micşorată considerabil de faptul că efectele înfăptuite de către ambele grupe nu se deosebesc într-o măsură prea mare. După cum am arătat, chiar şi metoda directă care ţinteşte la crearea unei societăţi noi poate numai să distrugă; ea nu poate crea. Astfel, începutul şi sfârşitul politicii socialiste, care a dominat lumea decenii de-a rândul, este distrugerea. În politica comuniştilor, voinţa de a distruge este atât de clară, încât nimeni nu o poate trece cu vederea. Dar, deşi distructivismul este mai uşor de recunoscut în acţiunile bolşevicilor decât în alte partide, el este esenţialmente tot atât de puternic în toate celelalte mişcări socialiste. Amestecul statului în viaţa economică, care se autointitulează „politica economică”, nu a făcut nimic altceva decât să distrugă viaţa economică. Prohibiţiile şi reglementările au hrănit, prin însăşi tendinţa lor generală obstructivă, creşterea spiritului de risipă. Deja în timpul perioadei de război această politică a câştigat atât de mult teren, încât practic întreaga acţiune economică a antreprenorului a fost înfierată ca violare a legii. Faptul că producţia este încă dusă mai departe, chiar semiraţional, trebuie atribuit numai faptului că legile şi măsurile distructiviste nu au fost deocamdată în stare să opereze pe deplin şi efectiv. Dacă ele ar fi mai eficace, foamea şi extincţia în masă ar fi astăzi soarta tuturor naţiunilor civilizate.

Întreaga noastră viaţă este într-atâta dedată la distructivism, încât aproape nu se poate numi un domeniu în care să nu fi pătruns. Arta „socială” îl predică, şcolile îl predau, bisericile îl răspândesc. În deceniile recente, legislaţia statelor civilizate nu a creat aproape nici o lege importantă în care măcar câteva concesii să nu fi fost făcute distructivismului; unele legi sunt dominate în întregime de el. Pentru a da o imagine cuprinzătoare a distructivismului ar trebui să se scrie istoria anilor în care au fost pregătite şi consumate catastrofalul război mondial şi revoluţia bolşevică. Aceasta nu poate fi întreprinsă aici. Trebuie să ne mulţumim cu câteva remarci care ar putea contribui la o înţelegere a dezvoltării distructiviste.

2

Legislaţia muncii

Printre mijloacele pe care le-a întrebuinţat politica distructivistă, protecţia legală a muncii este, prin efectele ei directe, cea mai puţin dăunătoare. Totuşi, acest aspect al politicii sociale este de importanţă specială ca rezultat al gândirii distructiviste.

Susţinătorilor protecţiei muncii le place să considere problema ca analoagă situaţiei care a dus la măsurile luate în secolul al optsprezecelea şi în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea pentru a proteja muncitorii legaţi sub regimul sistemului seniorial. Întocmai cum în vremurile acelea obligaţiile de muncă ale ţăranului erau neîncetat reduse prin intervenţia statului într-o încercare de a-l elibera pe şerb pas cu pas, tot astfel legislaţia muncii din ziua de azi este presupusă a nu fi mai mult decât o încercare de a-l ridica pe proletarul modern din sclavia salariului la o existenţă demnă de o fiinţă omenească. Dar această comparaţie este cu totul lipsită de valabilitate. Restricţiile îndatoririlor de muncă ale şerbului nu au micşorat, ci mai degrabă au mărit cantitatea de muncă făcută în ţară. Munca forţată, de calitate şi cantitate slabă, a fost redusă, astfel încât ţăranul să fie liber să-şi îmbunătăţească propria sa bucăţică de pământ sau să muncească cu ziua. Cele mai multe dintre măsurile luate în favoarea ţăranului legat ţinteau, pe de o parte, la sporirea intensităţii muncii agricole şi, pe de alta, la eliberarea puterii de muncă pentru producţia industrială. Când politica ţărănească în cele din urmă a desfiinţat munca forţată a muncitorilor agricoli, ea nu a desfiinţat munca, ci i-a sporit oportunităţile. Efectul este cu totul diferit când politica socială modernă „reglementează” timpul de lucru restrângând ziua de lucru la zece, nouă şi opt ore pe zi sau, ca pentru diferite categorii de funcţionari publici, la şase ore sau chiar mai puţin. Pentru că aceasta reduce cantitatea de muncă făcută şi astfel randamentul producţiei.

Efectele unor astfel de măsuri pentru limitarea muncii au fost prea evidente pentru a fi trecute cu vederea. Acesta este motivul pentru care toate eforturile de a extinde protecţia legală a muncii militând pentru o reconstrucţie radicală a condiţiilor de muncă au întâlnit o puternică rezistenţă. Scriitorii etatişti în general vorbesc ca şi cum prescurtarea timpului de lucru, eliminarea treptată a muncii femeilor şi a copiilor şi limitarea muncii de noapte erau exclusiv de pus în sarcina intervenţiei legislative şi a activităţii sindicatelor. [1] Această atitudine arată că ei mai sunt încă influenţaţi de vederile cu privire la caracterul muncii salariate industriale avute în cercurile fără simpatie pentru industria capitalistă modernă. Potrivit acestor vederi, industria de fabrică are o aversiune deosebită pentru întrebuinţarea muncii pe deplin educate. Se presupune că ea preferă muncitorul necalificat, femeia slabă şi copilul fraged expertului complet instruit. Căci, pe de o parte, ea doreşte să producă numai mărfuri inferioare în masă, în fabricaţia cărora ea nu are nici o întrebuinţare pentru angajatul calificat; pe de alta, simplitatea mişcărilor implicate de producţia mecanică îngăduie industriei să-i întrebuinţeze pe cei nedezvoltaţi şi fizic slabi. Întrucât se presupune că fabricile sunt rentabile numai dacă ele plătesc pe lucrători mai puţin decât ar trebui, este natural să fie întrebuinţaţi muncitori necalificaţi, femei şi copii şi să se încerce extinderea zilei de muncă pe cât de mult cu putinţă. Se presupune că această vedere poate fi confirmată prin referire la evoluţia industriei pe scară mare. Dar la începuturile ei, industria pe scară mare a trebuit să fie mulţumită cu astfel de muncă pentru că, în timpurile acelea, ea putea întrebuinţa muncă numai din afara organizaţiei de breaslă a meşteşugarilor. A trebuit să fie luate femeile neinstruite şi copiii, pentru că ei erau singurii disponibili, şi industria a fost obligată să-şi aranjeze procesele de fabricaţie astfel încât să iasă la capăt cu muncă inferioară. Salariile plătite în fabrici erau mai mici decât câştigurile muncitorilor meseriaşi pentru că productivitatea muncii era mai scăzută. Pentru acelaşi motiv ziua de lucru era mai lungă decât la meşteşugari. Numai când aceste condiţii s-au schimbat în timp a putut industria pe scară mare să schimbe condiţiile muncii ei. Fabrica nu avea nici o altă alternativă decât de a întrebuinţa femei şi copii la început, lucrătorii complet instruiţi nefiind disponibili; dar când, prin concurenţă, ea a învins sistemele mai vechi de muncă şi şi-a atras toţi lucrătorii întrebuinţaţi acolo, ea şi-a modificat astfel procesele, încât muncitorii masculini calificaţi au devenit factorul principal de muncă, iar femeile şi copiii erau scoşi din ce în ce mai mult din industrie. Salariile s-au ridicat pentru că producţia muncitorului eficient era mai ridicată decât producţia lucrătoarei de fabrică sau a copilului. Familia muncitorului considera că soţia şi copiii nu erau siliţi să câştige. Orele de lucru s-au împuţinat pentru că munca mai intensivă a lucrătorului eficient făcea cu putinţă o exploatare mai bună a maşinilor decât putea fi înfăptuită cu lucrul încet şi necalificat al muncii inferioare. [2]

Ziua de muncă mai scurtă şi limitarea muncii femeii şi a copilului, în măsura în care aceste îmbunătăţiri fiinţau în Germania în preajma izbucnirii războiului, nu erau defel o victorie câştigată de campionii protecţiei legale a muncii de la antreprenorii egoişti. Ele erau rezultatul unei evoluţii în industria pe scară mare care, nemaifiind constrânsă să-şi caute muncitorii la periferia vieţii economice, a trebuit să-şi transforme condiţiile de lucru pentru a se potrivi calităţii mai bune a muncii. în ansamblu, legislaţia a anticipat numai schimbări care se maturau sau pur şi simplu a sancţionat pe acelea care avuseseră deja loc. Desigur că a încercat întotdeauna să meargă mai departe decât permitea dezvoltarea industriei, dar nu a fost în stare să susţină lupta. Ea a fost împiedicată nu atât prin rezistenţa antreprenorilor, cât prin rezistenţa muncitorilor înşişi, o rezistenţă nu mai puţin eficace, deşi tăcută şi puţin afişată. Căci muncitorii înşişi au trebuit să plătească pentru fiecare reglementare proteguitoare, direct ca şi indirect. O restricţie a muncii femeii şi a copilului împovăra bugetul muncitorului tot atât de mult ca şi o limitare a utilizării muncii adulte. Reducerea ofertei de muncă înfăptuită prin astfel de măsuri măreşte într-adevăr productivitatea marginală a muncii şi astfel nivelul de salarii corespunzător unei unităţi de producţie. Dacă această sporire este îndestulătoare pentru a compensa muncitorul pentru povara preţurilor crescânde ale mărfurilor este discutabil. Ar trebui examinate datele fiecărui exemplu individual mai înainte de a trage vreo concluzie cu privire la aceasta. Este posibil ca declinul producţiei să nu poată aduce o creştere absolută a venitului real al muncitorului. Nu este însă necesar să intrăm în detalii suplimentare asupra acestui punct. Pentru că s-ar putea vorbi numai de o reducere considerabilă a ofertei de muncă, provocată de legile muncii, dacă aceste legi ar fi valabile dincolo de o singură ţară. Atâta vreme cât aceasta nu a fost aşa, atâta vreme cât fiecare stat proceda în felul său, şi acele ţări, a căror industrie recent dezvoltată se folosea de fiecare ocazie pentru a înlocui industria statelor industriale mai vechi, rămăseseră în urmă cu promulgarea protecţiei muncii, poziţia muncitorului pe piaţă nu putea fi îmbunătăţită prin protecţia muncii. Eforturile de a generaliza protecţia muncii prin tratate internaţionale erau destinate să remedieze acest lucru. Dar, despre protecţia internaţională a muncii, chiar cu mai mult adevăr decât despre mişcarea naţională, se poate spune că procesul nu a mers dincolo de stagiul care ar fi fost atins în cursul evoluţiei normale a industriei.

Atitudinea distructivismului reiese mai clar din teorie decât din executarea protecţiei muncii, căci primejdia pentru dezvoltarea industrială implicată în reglementări a limitat într-o anumită măsură încercările de a pune teoria în practică. Faptul că teoria exploatării salariaţilor s-a întins şi a fost acceptată atât de rapid se datorează mai presus de toate distructivismului, care nu a ezitat să întrebuinţeze o tehnică pentru descrierea condiţiilor industriale de muncă ce poate fi numită numai emoţională. Figurile populare, antreprenorul cu inima împietrită şi capitalistul hrăpăreţ, pe de o parte, şi nobilii săraci muncitorii exploataţi, pe de altă parte, au fost introduse în presupoziţiile sistemului legal. Legiuitorii au fost învăţaţi să vadă în fiecare frustrare a planurilor unui antreprenor o victorie a binelui public asupra intereselor egoiste ale indivizilor paraziţi. Muncitorul a fost învăţat să creadă că el se trudeşte fără recompensă pentru beneficiul capitalului şi că este datoria lui faţă de clasa sa şi faţă de istorie să-şi îndeplinească munca sa cât mai lent cu putinţă.

Teoria salariilor presupusă de susţinătorii protecţiei legale a muncii are multe erori. Ei tratează argumentele lui Senior împotriva reglementării legale a orelor de lucru cu dispreţ, dar nu produc nimic relevant în combaterea concluziilor la care ajunge el pe baza ipotezei condiţiilor staţionare. Inabilitatea şcolii „socialiştilor de catedră” (Kathedersozialisten) de a înţelege problemele economice este deosebit de evidentă la Brentano. Ideea că salariile corespund eficienţei muncii este atât de mult îndepărtată de înţelegerea lui, încât el formulează chiar o „lege”, cum că un salariu ridicat măreşte produsul muncii, în timp ce un salariu mic îl reduce, deşi nimic nu ar putea fi mai clar decât faptul că munca bună este mai bine plătită decât cea proastă. [3] Această greşeală este iarăşi evidentă când el continuă să spună că scurtarea orelor de lucru este o cauză, şi nu un rezultat al eficienţei mai mari a muncii.

Marx şi Engels, părinţii socialismului german, au înţeles prea bine ce importanţă fundamentală pentru răspândirea ideilor distructiviste avea lupta pentru legislaţia muncii. „Discursul inaugural al asociaţiei internaţionale a muncitorilor” spune că ziua engleză de zece ore „nu este numai un mare succes practic; ea era victoria unui principiu. Pentru prima oară economia politică a burgheziei a fost învinsă pe faţă de economia politică a clasei muncitoare”. [4] Cu peste douăzeci de ani înainte, Engels făcuse o mărturisire încă şi mai candidă despre natura distructivistă a legii zilei de zece ore. Neavând încotro, el trebuie să admită că contra-argumentele antreprenorilor erau pe jumătate adevărate. Legea, gândea el, va coborî salariile şi va pune industria engleză în situaţia de a nu mai putea concura. Dar aceasta nu trebuie să-i îngrijoreze. „Desigur”, adăuga el, „dacă legea zilei de zece ore ar fi o măsură definitivă, Anglia ar fi ruinată. Dar pentru că ea necesarmente presupune trecerea de măsuri subsecvente, care trebuie să ducă Anglia pe un drum cu totul diferit de acela pe care a mers până acum, ea va însemna progres.” [5] Dacă industria engleză ar sucomba în faţa concurenţei străine, revoluţia ar fi inevitabilă. [6] Într-un eseu ulterior, el spuse despre legea zilei de zece ore: „Ea a încetat de a mai fi o încercare izolată de a paraliza dezvoltarea industrială. Ea este un inel într-un lung lanţ de măsuri care vor transforma întreaga formă actuală a societăţii şi va distruge treptat fostele conflicte de clasă. Nu este o măsură reacţionară, ci o măsură revoluţionară.” [7]

Importanţa fundamentală a luptei pentru legislaţia muncii nu poate fi supraestimată. Dar Marx şi Engels şi adversarii lor liberali au supraestimat, şi unii, şi alţii, efectele distructive imediate în speţă. Distructivismul înainta pe alte fronturi.

3

Asigurările sociale obligatorii

Esenţa programului etatismului german este asigurarea socială. Dar oamenii din afara imperiului german au ajuns de asemenea să considere asigurarea socială ca punctul cel mai înalt către care poate să aspire prevederea omului de stat şi înţelepciunea politică. Dacă unii laudă minunatele rezultate ale acestor instituţii, alţii le pot reproşa numai că nu merg destul de departe, că nu cuprind toate clasele şi că nu dau favorizaţilor tot ceea ce, după părerea lor, ei ar trebui să aibă. Asigurarea socială, s-a spus, ţinteşte în cele din urmă ca să dea fiecărui cetăţean o îngrijire adecvată şi cel mai bun tratament medical în caz de boală şi o întreţinere corespunzătoare, dacă el ar deveni incapabil de muncă prin accident, boală sau bătrâneţe sau dacă n-ar reuşi să găsească de lucru în condiţii pe care el să le considere necesare.

Nici o comunitate orânduită nu a îngăduit cu spirit hain ca săracii şi infirmii să moară de foame. A existat întotdeauna un fel de instituţie plănuită să salveze de la mizerie pe oamenii care nu sunt în stare să se întreţină singuri. Pe măsură ce bunăstarea a crescut o dată cu dezvoltarea capitalismului, tot aşa s-a îmbunătăţit ajutorarea săracilor. Simultan s-a schimbat baza legală a acestui ajutor. Ceea ce era mai înainte o pomană la care săracii nu puteau avea nici o pretenţie este acum o datorie a comunităţii. Se fac aranjamente pentru susţinerea săracilor. Dar la început oamenii au avut grijă să nu dea săracului individual un drept care să poate fi valorificat pe cale legală. În acelaşi timp, ei nu s-au gândit să şteargă de îndată uşorul stigmat care se leagă de toţi aceia care erau astfel întreţinuţi de comunitate. Aceasta nu era cruzime. Discuţiile care au urmat legii englezeşti pentru ocrotirea săracilor arată în special că oamenii erau pe deplin conştienţi de marile primejdii sociale implicate în fiecare extindere a ajutorării pauperităţii.

Asigurarea socială germană şi instituţiile corespunzătoare din alte state sunt construite pe o bază foarte diferită. Întreţinerea este o pretenţie pe care persoana îndreptăţită la ea o poate obţine pe calea legii. Reclamantul nu îndură nici o întinare a stării sale sociale. El este un pensionar al statului, ca şi regele sau miniştrii săi sau primitorul unei anuităţi de asigurare, ca oricare altul care a intrat într-un contract de asigurare. De asemenea, nu este nici o îndoială că el este îndreptăţit să considere ceea ce primeşte ca echivalent al propriilor sale contribuţii, pentru că contribuţiile de asigurare sunt întotdeauna pe socoteala salariilor, indiferent dacă ele sunt strânse de la antreprenor sau de la muncitori. Ceea ce are de plată antreprenorul pentru asigurare este o sarcină asupra productivităţii marginale a muncii, are astfel tendinţa să micşoreze salariile. Când costul întreţinerii este acoperit din impozite, muncitorul contribuie clar la ele, direct sau indirect.

Campionilor intelectuali ai asigurărilor sociale şi politicienilor şi oamenilor de stat care le-au pus în practică, boala şi sănătatea le apăreau ca două condiţii ale corpului omenesc net separate una de alta şi întotdeauna de recunoscut fără greutate sau îndoială. Orice doctor ar putea diagnostica caracteristicile „sănătăţii”. „Boala” ar fi un fenomen trupesc, care se arată independent de voinţa omenească şi nu este susceptibil de a fi influenţat prin voinţă. Există oameni care, pentru un motiv sau altul, simulează boala, dar un doctor poate da pe faţă prefăcătoria. Numai persoana sănătoasă se bucură de capacitate deplină. Capacitatea persoanei suferinde este micşorată în proporţie cu gravitatea şi natura bolii sale, iar doctorul este în stare să indice, cu ajutorul unor probe fiziologice care pot fi stabilite obiectiv, gradul de reducere al capacităţii.

Acum, fiecare afirmaţie din această teorie este falsă. Nu există nici un hotar bine delimitat între sănătate şi boală. A fi bolnav nu este un fenomen independent de voinţa conştientă şi de forţele psihice care lucrează în subconştient. Capacitatea unui om nu este numai rezultatul condiţiei sale fizice; ea depinde mult de sufletul şi voinţa sa. Astfel, întreaga idee de a putea separa, prin examinare medicală, pe zdraveni de bolnavi şi de prefăcuţi şi pe aceia care pot munci de aceia care nu pot munci se dovedeşte a fi intenabilă. Aceia care credeau că asigurările de accident ar putea fi întemeiate pe mijloace în întregime eficace de stabilire a bolilor şi rănilor şi a consecinţelor lor greşeau foarte mult. Aspectul distructivist al asigurării de accident şi de sănătate constă mai presus de toate în faptul că astfel de instituţii promovează accidentele şi boala, întârzie vindecarea şi, foarte adesea, creează sau în orice caz intensifică şi lungesc tulburările funcţionale care urmează bolii sau accidentului.

O boală specială, nevroza traumatică, ce apăruse deja în unele cazuri ca un rezultat al reglementării legale a pretenţiilor la compensaţie pentru rănire, a fost transformată astfel într-o boală naţională prin asigurarea socială obligatorie. Nimeni nu mai neagă că nevroza traumatică este un rezultat al legislaţiei sociale. Statistici copleşitoare arată că persoanele asigurate au nevoie de mult mai mult timp pentru a-şi reveni de pe urma rănilor lor decât alte persoane şi că ei sunt predispuşi la mai multe extinderi şi tulburări funcţionale permanente decât acelea ale neasiguraţilor. Asigurarea împotriva bolii răspândeşte boala. Observaţia individuală de către doctori şi statisticile dovedesc că însănătoşirea de pe urma bolii şi rănilor este mult mai înceată la funcţionarii publici şi angajaţii permanenţi şi la oamenii asiguraţi obligatoriu decât la membrii profesiunilor libere şi la cei neasiguraţi. Dorinţa şi necesitatea de a redeveni sănătos şi cât de curând cu putinţă gata de muncă ajută recuperarea într-un grad atât de mare, încât aceasta devine capabilă de a fi demonstrată. [8]

A se simţi sănătos este cu totul diferit de a fi sănătos în sensul medical, iar abilitatea unui om de a munci este în mare măsură independentă de performanţelor organelor sale individuale care pot fi stabilite şi măsurate fiziologic. Omul care nu vrea să fie sănătos nu este doar un prefăcut. El este un om bolnav. Dacă voinţa de a fi bine şi eficient este slăbită, boala şi incapacitatea de lucru sunt provocate. Prin slăbirea sau completa distrugere a voinţei de a fi bine şi capabil de a munci, asigurarea socială creează boală şi incapacitate de muncă; ea provoacă obiceiul văicărelii – care este în sine o nevroză – şi nevroze de alte feluri. Pe scurt, ea e o instituţie care tinde să încurajeze boala, ca să nu spunem accidentele, şi să intensifice considerabil rezultatele fizice şi psihice ale accidentelor şi maladiilor. Ca o instituţie socială, ea îi face pe oameni bolnavi trupeşte şi sufleteşte sau cel puţin ajută să multiplice, lungească şi intensifice boala.

Forţele psihice care sunt active în fiecare vietate, inclusiv în om, sub forma voinţei de a fi sănătos şi a unei dorinţe de muncă, nu sunt independente de ambianţa socială. Anumite circumstanţe le întăresc, altele le slăbesc. Ambianţa socială a unui trib african care trăieşte din vânat este în mod hotărât calculată să stimuleze aceste forţe. Acelaşi lucru este adevărat despre ambianţa cu totul diferită a cetăţenilor unei societăţi capitaliste, întemeiate pe diviziunea muncii şi proprietatea privată. Pe de altă parte, o ordine socială slăbeşte aceste forţe când promite ca, dacă munca individului este împiedicată prin boală sau efectele unui traumatism, el să trăiască fără muncă sau cu puţină muncă, fără să sufere vreo reducere însemnată a venitului său. Lucrurile nu sunt atât de simple cum par patologiei naive a medicului militar sau de închisoare.

Asigurarea socială a făcut astfel nevroza asiguratului o primejdioasă boală publică. În cazul în care instituţia ar fi extinsă şi dezvoltată, boala se va întinde. Nici o reformă nu poate fi de ajutor. Nu putem slăbi ori distruge voinţa de a fi sănătos fără a produce boală.

4

Sindicatele muncitoreşti

Problema fundamentală pentru aprecierea consecinţelor economice şi sociale ale sindicalismului este chestiunea dacă munca poate reuşi, în cadrul unei economii de piaţă, prin asociere sau prin negociere colectivă, să obţină salarii ridicate în chip durabil şi pentru toţi muncitorii. La această chestiune, teoria economică – atât cea clasică (inclusiv aripa marxistă), cât şi cea modernă (inclusiv de asemenea ramura ei socialistă) – răspunde categoric negativ. Opinia publică crede că faptele au dovedit eficacitatea sindicalismului de a îmbunătăţi condiţiile de muncă, pentru că standardul de viaţă al maselor a crescut neîntrerupt în ultima sută de ani. Dar economiştii explică acest fapt într-un chip absolut diferit. După ei, această îmbunătăţire se datorează progresului capitalismului, acumulării progresive de capital şi corolarului ei, creşterea productivităţii marginale a muncii. Şi nu încape nici o îndoială că trebuie să dăm mai mult credit vederilor economiştilor, susţinute aşa cum sunt de mersul actual al evenimentelor, decât credinţei naive a oamenilor care argumentează cu simplitate „post hoc ergo propter hoc” (după aceasta, prin urmare, datorită acesteia). Este adevărat că acest punct fundamental a fost înţeles complet greşit de multe mii de bravi conducători ai muncii, care şi-au închinat munca vieţii lor organizării de sindicate, şi de mulţi eminenţi filantropi care au predicat sindicalismul ca stâlpul de susţinere ai societăţii viitoare. Adevărata tragedie a epocii capitaliste a constat în faptul că această atitudine a fost greşită şi că sindicalismul s-a transformat în cea mai importantă armă a politicii distructiviste. Ideologia socialistă a întunecat cu atâta desăvârşire natura şi particularitatea sindicatelor, încât astăzi este greu de priceput ce sunt şi ce fac sindicatele. Oameni sunt încă înclinaţi să trateze problemele asociaţiilor muncitoreşti ca şi cum ar fi o chestiune de libertate de asociere şi drept de grevă. Dar de decenii nu s-a mai discutat dacă să li se acorde muncitorilor libertatea de a forma asociaţii sau dreptul să înceteze munca, chiar violând un contract de muncă. Nici o legislaţie nu le neagă acest drept, căci daunele legale care ar putea cădea asupra muncitorilor individuali pentru încetarea lucrului prin încălcare de contract nu au nici o importanţă practică. Astfel, chiar şi cei mai extremi susţinători ai distructivismului aproape că nici nu şi-au dat osteneala să pretindă pentru muncitori dreptul de a rupe obligaţiile contractuale după bunul plac. Când, în anii din urmă, unele ţări, şi printre ele Marea Britanie, leagănul sindicalismului modern, au încercat să limiteze puterea politicii sindicaliste, nu făcea parte din scopul lor să se descotorosească de ceea ce ele considerau acţiunea ne-politică a sindicalismului. Legea din 1927 a încercat să scoată în afara legii grevele generale şi grevele simpatizante, dar nu a interferat în nici un chip nici cu libertatea de asociere, nici cu greva făcută cu scopul de a obţine rate salariale mai bune.

Greva generală a fost întotdeauna considerată, atât de către susţinătorii ei, cât şi de către adversarii săi, ca o măsură revoluţionară sau chiar ca esenţă a revoluţiei însăşi. Elementul vital în greva generală este paralizia mai mult sau mai puţin completă a vieţii economice a comunităţii cu scopul de a realiza anumite ţeluri dorite. Cât de reuşită poate să fie o grevă generală s-a dovedit când Putsch-ul Kapp, susţinut atât de către armata generală germană, cât şi de către o mare forţă armată ilegală care constrânsese guvernul să fugă din capitală, a fost înfrânt în câteva zile de greva generală. În acest caz, arma grevei generale a fost întrebuinţată pentru a apăra democraţia. Dar dacă se priveşte cu îngăduinţă atitudinea politică a muncii organizate, sau nu, nu are nici o consecinţă. Faptul este că, într-o ţară în care sindicalismul este destul de puternic pentru a pune în mişcare o mişcare generală, puterea supremă este în mâinile sindicatelor, şi nu în mâinile parlamentului şi ale guvernului dependent de el. Comprehensiunea înţelesului adevărat al sindicalismului şi al funcţionării sale a fost ceea ce i-a inspirat pe sindicaliştii francezi cu ideea lor fundamentală că violenţa este mijlocul pe care partidele politice trebuie să-l întrebuinţeze dacă vor să vină la putere. Nu trebuie uitat niciodată că filosofia violenţei, care a înlocuit învăţătura împăciuitoare a liberalismului şi a democraţiei, a început ca o filosofie a sindicalismului. Sindicalismul nu este altceva decât varianta franceză a trade union–ismului. Glorificarea violenţei, care caracterizează politica sovietului rusesc, a fascismului italian şi a nazismului german şi care astăzi ameninţă serios toate guvernele democratice, a izvorât din învăţăturile sindicaliştilor revoluţionari. Esenţa problemei sindicalismului este constrângerea de a se coaliza şi de a face grevă. Sindicatele pretind dreptul de a scoate cu forţa din slujbă pe toţi aceia care refuză să se combine cu ele sau pe aceia cărora ele le-au refuzat calitatea de membru. Ele pretind dreptul să înceteze munca după bunul plac şi să împiedice pe oricine altcineva de a lua locul greviştilor. Ele pretind dreptul de a împiedica şi a pedepsi prin violenţă contravenţia la deciziile lor şi de a lua toate măsurile pentru organizarea acestei acţiuni violente, astfel ca succesul ei să fie asigurat.

Fiecare asociaţie devine mai greoaie şi mai prudentă când oamenii din capul ei îmbătrânesc. Asociaţiile luptătoare pierd dorinţa de a ataca şi putinţa de a-şi înfrânge adversarii printr-o acţiune rapidă. Armatele puterilor militare, mai presus de toate armatele Austriei şi ale Prusiei, au învăţat mereu şi mereu că, sub conducători bătrâni, victoria este dificilă. Sindicatele nu fac excepţie de la regulă. Astfel, se poate întâmpla ca unele dintre sindicatele mai vechi şi complet dezvoltate să fi pierdut temporar o parte din pofta lor distructivistă pentru atac şi din promptitudinea la luptă. Astfel, când cei bătrâni rezistă politicii distructive a tineretului impetuos, un instrument de distrugere devine pentru moment un instrument care menţine status quo-ul. Acesta este motivul pentru care radicalii au criticat neîncetat sindicatele şi tocmai aceasta este obiecţiunea pe care sindicatele însele au avansat-o când au dorit ajutor de la clasele nesocialiste ale comunităţii, în opera lor de extindere a sindicalismului obligatoriu. Aceste pauze de respiraţie în luptele distructive ale sindicatelor au fost întotdeauna scurte. Învingători au fost veşnic aceia care au susţinut o continuare neîntreruptă a luptei împotriva ordinii sociale capitaliste. Elementele violente sau i-au scos afară pe bătrânii conducători ai sindicatelor, sau au ridicat organizaţii noi în locul celor vechi. Nu ar fi putut să fie altfel. Deoarece, consecvent cu ideea pe baza cărora s-au dezvoltat, asocierile muncitorilor în sindicate sunt imaginabile numai ca arme de distrugere. Am arătat că solidaritatea membrilor sindicatului poate fi întemeiată numai pe ideea unui război de distrugere a ordinii sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Distructivistă este şi ideea de bază a sindicatelor, nu numai practica lor.

Piatra unghiulară a sindicalismului este înscrierea obligatorie ca membru. Muncitorii refuză să lucreze cu oameni care aparţin unei organizaţii necunoscute de către ei înşişi. Ei îi exclud pe oamenii care nu fac parte din sindicat, ameninţând că fac grevă sau, în cele din urmă, făcând grevă. Aceia care refuză să intre în sindicat sunt constrânşi uneori să facă astfel printr-o manipulare brutală. Nu este necesar să ne întindem asupra violării drastice a libertăţii individului pe care aceasta o implică. Chiar şi sofisticările susţinătorilor distructivismului sindicalist nu au reuşit să calmeze opinia publică asupra acestui punct. Când, din timp în timp, exemple deosebit de revoltătoare de violenţă împotriva unui lucrător ne-sindicalist fac obiectul publicităţii, chiar şi acele ziare care altminteri stau mai mult sau mai puţin de partea partidelor distructiviste sunt mişcate să protesteze.

Arma sindicatului este greva. Trebuie păstrat în minte că fiecare grevă este un act de coerciţie, o formă de extorcare, o măsură de violenţă îndreptată împotriva tuturor acelora care ar putea acţiona în opoziţie cu intenţiile greviştilor. Pentru că scopul grevei ar fi frustrat dacă antreprenorul ar fi în stare să-i întrebuinţeze pe alţii să facă munca greviştilor sau dacă numai o parte dintre muncitori ar lua parte la grevă. Ultima expresie a drepturilor sindicatelor este de fapt dreptul de a acţiona împotriva negrevistului cu violenţă primitivă, şi acest drept muncitorii l-au păstrat cu succes. Cum a fost înrădăcinat acest drept de către sindicate în diversele ţări nu importă aici. Este suficient să spunem că în ultimele decenii el a fost stabilit peste tot, mai puţin prin sancţiune legislativă explicită, cât prin tolerare tacită de către autoritatea publică şi de lege. De ani de zile a fost cu neputinţă de înfrânt o grevă în orice parte a Europei întrebuinţând lucrători negrevişti. Multă vreme cel puţin a fost cu putinţă să fie evitate grevele pe căile ferate, la serviciile de apă şi lumină şi la cele mai importante întreprinderi furnizoare de bunuri alimentare. Dar şi aici, de asemenea, distructivismul în cele din urmă şi-a zis cuvântul.

Nimeni nu a contestat serios funcţia distructivistă a sindicalismului. Nu a existat nici o teorie a salariului din care s-ar putea deduce că asocierea prin intermediul sindicatelor ar conduce la o creştere permanentă a venitului real al muncitorilor. Desigur, Marx era departe de a recunoaşte că sindicatele ar avea vreun efect asupra salariilor. Într-un discurs ţinut în 1865 în faţa consiliului general al Internaţionalei [9], Marx a încercat să-şi câştige camarazii la acţiune concertată cu sindicatele. Cuvintele sale introductorii arată ţelul său de a face astfel. Opinia că sporirea salariilor nu ar putea fi obţinută prin greve – un punct de vedere prezentat în Franţa de către proudonişti, în Germania de către lassalieni – era, spunea el, „cât se poate de nepopulară în rândurile clasei muncitoreşti”. Dar marile sale calităţi de tactician care, cu un an înainte, îi permiseseră să sudeze laolaltă în „cuvântul său inaugural” într-un singur program unitar cele mai diverse opinii despre natura, ţelurile şi misiunile mişcării muncitoreşti, erau puse din nou în joc, şi fiindcă el dorea să conecteze mişcarea sindicalistă cu internaţionala, el a scos la iveală tot ce poate fi spus în favoarea sindicatelor. Cu toate acestea, el este atent să nu se angajeze într-o afirmaţie că situaţia economică a muncitorilor ar putea fi îmbunătăţită direct prin sindicate. După cum o vede el, misiunea de căpetenie a sindicatelor este să conducă lupta împotriva capitalismului. Poziţia pe care o indică sindicatelor nu admite nici o îndoială cu privire la rezultatele pe care el le aşteaptă de la intervenţia lor. <<În locul devizei conservatoare: „Leafa dreaptă a unei zile pentru munca dreaptă a unei zile”, ei ar trebui să tipărească pe pancartele lor „Desfiinţarea sistemului salariilor”. Ei îşi greşesc în general ţinta, pentru că se limitează la ducerea unui război de gherilă împotriva consecinţelor sistemului actual, în loc de a lucra în acelaşi timp pentru transformarea sa şi a întrebuinţa forţa lor organizată ca o pârghie pentru emanciparea definitivă a claselor muncitoare; altfel spus, pentru desfiinţarea sistemului de salarii.>> [10] Marx aproape că nu ar fi putut spune mai pe şleau că el nu putea să vadă în sindicate mai mult decât instrumente pentru distrugerea ordinii sociale capitaliste. Rămânea economiştilor „realişti” şi marxiştilor revizionişti să afirme că sindicatele sunt capabile să menţină salariile permanent deasupra nivelului la care ele ar fi stat fără sindicalism. Nu este nevoie să aducem argumente contra acestui punct, pentru că nu s-a făcut nici măcar o încercare de a dezvolta o teorie din el. Rămâne o afirmaţie care este făcută întotdeauna fără nici o referinţă la interdependenţa factorilor economici şi fără nici un fel de dovadă.

Politica grevei, a violenţei şi a sabotajului nu poate pretinde nici un fel de merit pentru vreo îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor. [11] Ea a ajutat să zdruncine din temelii edificiul construit cu îndemânare al economiei capitaliste, în care partea fiecăruia până la cel mai sărac muncitor a fost într-o neîntreruptă creştere. Şi ea a operat nu în interesul socialismului, ci în acela al sindicalismului.

Dacă muncitorii din aşa-numitele industrii nevitale reuşesc în cererea lor de salarii deasupra nivelului dat de situaţia pieţei, rezultă o dislocare ce pune în mişcare forţe care duc în cele din urmă la o reajustare a echilibrului tulburat al pieţei. Dacă, cu toate acestea, muncitorii din industriile vitale sunt în stare să pună în vigoare, prin greve sau ameninţări de greve, cererile lor pentru salarii mai mari şi să pretindă toate acele drepturi ceruite în lupta pentru salarii de alţi muncitori, situaţia este cu totul alta. Ar fi o inducere în eroare să se spună că acei muncitori ar fi virtualmente monopolişti, pentru că chestiunea aici stă în afara conceptului de monopol economic. Dacă angajaţii tuturor întreprinderilor de transport fac grevă şi ocolesc acţiunea care ar putea slăbi efectul intenţionat al grevei lor, ei sunt tirani absoluţi ai teritoriilor de sub dominaţia lor. Se poate spune, desigur, că ei fac uz cu sobrietate de puterea lor, dar aceasta nu modifică faptul că ei au puterea. Aceasta fiind astfel, există numai două clase în ţară: membrii sindicatelor pentru ramurile de producţie esenţiale vieţii şi restul poporului, care sunt sclavi fără drepturi. Ajungem la o situaţie în care „muncitorii indispensabili domină restul claselor prin imperiul violenţei”. [12]

Şi vorbind încă o dată de putere, ar putea fi bine să cercetăm la acest punct pe ce se întemeiază această putere, în comun cu alte puteri. Puterea muncitorilor organizaţi în sindicate, în faţa cărora tremură acum lumea, are întocmai aceleaşi temelii ca şi puterea oricăror alţi tirani, oricând şi oriunde; nu este nimic mai mult decât produsul ideologiilor omeneşti. Decenii de-a rândul, s-a băgat oamenilor în cap că asocierea muncitorilor în sindicate era necesară şi folositoare atât individului, cât şi comunităţii şi că numai egoismul ticălos al exploatatorilor se putea gândi să combată sindicatele, că în greve greviştii aveau întotdeauna dreptate, că nici nu ar putea exista o infamie mai mare decât împiedicarea grevei şi că încercările de a proteja pe aceia care voiesc să muncească ar fi anti-sociale. Generaţiile care au crescut în ultimele decenii au fost învăţate din copilărie că a fi membru al unui sindicat este datoria cea mai importantă a unui muncitor. O grevă ajunsese să însemne un fel de acţiune sfântă, o poruncă socială. Pe această ideologie se sprijină puterea asociaţiei muncitorilor. Ea s-ar nărui dacă teoria utilităţii ei sociale ar fi copleşită de alte vederi asupra efectelor sindicalismului. Este limpede, deci, că tocmai cele mai puternice sindicate sunt cele obligate să uzeze de puterea lor cu moderaţie, de vreme ce, punând societatea la un efort prea mare, ele i-ar putea provoca pe oameni să reflecteze asupra naturii şi efectelor sindicalismului şi astfel să ducă la o reexaminare şi respingere a acestor teorii. Aceasta desigur este şi a fost întotdeauna adevărat despre toţi deţinătorii de putere şi nu este o particularitate a sindicatelor.

Pentru că aceasta cu siguranţă este clar: că dacă s-ar produce vreodată o discuţie aprofundată asupra dreptului de a face grevă al muncitorilor din industriile vitale, întreaga teorie a sindicalismului şi a grevelor obligatorii s-ar prăbuşi curând, iar astfel de asociaţii pentru înfrângerea grevelor ca „Die Technische Nothilfe” ar primi aplauzele care astăzi merg la grevişti. Este posibil ca, în conflictul care ar rezulta, societatea să fie distrusă. Pe de altă parte, este sigur că o societate care tinde la conservarea sindicalismului pe liniile sale actuale este pe calea cea bună a auto-distrugerii.

5

Asigurările de şomaj

Ajutorarea şomerilor s-a dovedit a fi una din cele mai eficace arme ale distructivismului.

Raţionamentul care a dus la înfiinţarea asigurării de şomaj a fost identic cu acela care a dus la instituirea asigurării împotriva bolii şi accidentelor. Şomajul a fost considerat ca o nenorocire care copleşea pe oameni ca o avalanşă. Nu i-a venit nimănui în minte că lipsa de salariu ar fi o condiţie mai bună decât lipsa de slujbă, pentru că ceea ce-i lipseşte persoanei fără post nu este munca, ci remuneraţia muncii. Chestiunea nu era că „şomerul” nu putea să găsească de lucru, ci că ei nu erau dispuşi să lucreze pentru salariile pe care le puteau obţine pe piaţa muncii pentru munca anumită pe care ei erau în stare şi dispuşi să o îndeplinească.

Valoarea asigurării de sănătate şi accident devine problematică din pricina posibilităţii ca persoana asigurată să provoace ea însăşi, sau măcar să intensifice, împrejurarea pentru care s-a făcut asigurarea. Dar în cazul asigurării de şomaj, împrejurarea pentru care se face asigurarea nu se poate dezvolta niciodată, afară numai dacă persoana asigurată nu vrea aşa. Dacă ei nu s-ar comporta ca sindicalişti, ci şi-ar reduce pretenţiile şi şi-ar schimba locurile şi ocupaţiile potrivit cerinţelor pieţei muncii, ei ar găsi în cele din urmă de lucru. Căci atâta timp cât trăim în lumea reală şi nu în Ţara Visurilor, munca va fi un bun rar, adică va exista o cerere nesatisfăcută pentru muncă. Şomajul este o problemă de salarii, nu de muncă. Este tot atât de imposibil a asigura împotriva şomajului cum ar fi a asigura împotriva, să spunem, a nevandabilităţii mărfurilor.

Asigurarea de şomaj este, hotărât lucru, o denumire greşită. Nu poate exista niciodată o bază statistică pentru o astfel de asigurare. Cele mai multe ţări au recunoscut acesta prin înlăturarea termenului de „asigurare”, sau cel puţin prin ignorarea aplicaţiilor lui. Căci acum a devenit „ajutor” nedeghizat. Ea permite sindicatelor să menţină salariile la un nivel la care numai o parte dintre aceia care caută de lucru pot fi angajaţi. Prin urmare, ajutorarea şomerilor este ceea ce creează mai întâi şomaj ca un fenomen permanent. În prezent, multe state europene acordă pentru acest scop sume care întrec considerabil capacitatea finanţelor publice.

Faptul că există aproape în fiecare ţară şomaj permanent în masă este considerat de către opinia publică ca o dovadă concludentă că regimul capitalist este incapabil de a rezolva problema economică şi că, de aceea, interferenţa guvernamentală, planificarea totalitară şi socialismul sunt necesare. Iar acest argument este privit ca de necombătut când oamenii îţi dau seama că singura ţară mare care nu suferă de relele şomajului este Rusia comunistă. Logica acestui argument este însă foarte slabă. Şomajul în ţările capitaliste se datorează faptului că atât politica guvernelor, cât şi cea a sindicatelor ţintesc la menţinerea unui nivel de salarii care nu este în armonie cu productivitatea existentă a muncii. Este adevărat că, pe cât putem vedea, nu există şomaj pe scară mare în Rusia. Dar standardul de viaţă al muncitorului rus este mult mai coborât decât standardul de viaţă chiar al şomerului care trăieşte din ajutoare în ţările capitaliste ale apusului. Dacă muncitorii britanici sau continentali ar fi dispuşi să accepte salarii care ar fi într-adevăr mai coborâte decât salariile lor actuale, dar care ar fi încă de câteva ori mai ridicate decât salariile muncitorilor ruşi, şomajul ar dispărea de asemenea şi în aceste ţări. Şomajul în ţările capitaliste nu este o dovadă a insuficienţei sistemului capitalist, nici lipsa şomajului în Rusia nu este o dovadă a eficacităţii sistemului comunist. Dar faptul că există şomaj ca un fenomen de masă aproape în fiecare ţară capitalistă este nu mai puţin cea mai formidabilă ameninţare pentru continuarea sistemului capitalist. Şomajul permanent în masă distruge temeliile morale ale ordinii sociale. Tinerii care, după terminarea educaţiei lor profesionale, sunt forţaţi să rămână inactivi, sunt fermentul din care se formează cele mai radicale mişcări politice. Soldaţii revoluţiilor viitoare se recrutează din rândurile lor.

Aceasta este într-adevăr tragedia situaţiei noastre. Prietenii sindicalismului şi ai politicii ajutoarelor de şomaj cred cinstit că nu există nici un alt mod de a asigura păstrarea condiţiilor acceptabile de viaţă pentru mase decât politica sindicalismului. Ei nu văd că, pe termen lung, toate eforturile de a ridica salariile deasupra unui nivel corespunzător reflectării pe piaţă a productivităţii marginale a muncii în discuţie vor duce negreşit la şomaj şi că, pe termen lung, ajutoarele de şomaj nu pot avea nici un alt efect decât perpetuarea şomajului. Ei nu văd că remediile pe care le recomandă pentru ajutorarea victimelor – subsidii şi lucrări publice – duc la consum de capital şi că, în cele din urmă, consumul de capital necesită o coborâre a nivelului de salarii încă şi mai mult. În condiţiile actuale, este clar că nu s-ar putea desfiinţa dintr-un condei subsidiile şi celelalte măsuri mai puţin importante pentru ajutorarea şomerilor, lucrările publice şi altele. Într-adevăr, unul dintre dezavantajele principale ale oricărui fel de intervenţionism este că e atât de greu de a inversa procesul – că desfiinţarea sa dă naştere la probleme care sunt aproape cu neputinţă de rezolvat într-un chip cu totul nesatisfăcător. În ziua de azi, marea problemă de stat este cum să se găsească o ieşire din acest labirint de măsuri intervenţioniste. Căci ceea ce s-a făcut în ultimii ani nu a fost nimic altceva decât o serie de încercări de a ascunde efectele unei politici economice care a micşorat productivitatea muncii. Lucrul de care este nevoie acum este, în primul rând, o revenire la politica care asigură productivitatea sporită a muncii. Aceasta cuprinde în mod clar abandonarea întregii politici protecţioniste, a taxelor de import şi a contingentărilor. Este necesar să se redea muncii posibilitatea de a se mişca liber de la industrie la industrie şi de la ţară la ţară.

Nu capitalismul este răspunzător de relele şomajului permanent în masă, ci politica ce paralizează funcţionarea sa.

6

Socializarea

Sub regimul capitalist, fabricile din proprietatea statului şi producţia de stat fuseseră desfiinţate. Serviciul poştal a fost practic singura excepţie de la principiul general ca mijloacele de producţie să fie lăsate proprietăţii private, iar fiecare activitate economică trecută cetăţeanului particular. Susţinătorii etatismului au făcut un mare efort ca să explice motivele care, după cum presupun ei, favorizează naţionalizarea serviciului poştal şi a celui telegrafic înrudit. În primul rând ei pun argumente politice. Dar în asemenea discuţii de argumente pro şi contra control de stat al sistemului poştal şi telegrafic, se amestecă în general două lucruri care ar trebui considerate separat: chestiunile unificării serviciului şi ale transferării sale exclusiv statului. Nimeni nu neagă că sistemele poştale şi telegrafice oferă posibilităţi excelente de unificare şi că, chiar dacă ar fi lăsate perfect libere, s-ar forma inevitabil trusturi, care ar duce la un monopol de facto al indivizilor cel puţin asupra unor teritorii întregi. În cazul nici unei alte întreprinderi nu sunt mai evidente avantajele concentrării. Dar a admite aceasta nu înseamnă cu nici un chip a decide dacă Statului trebuie să i se dea un monopol garantat prin lege pentru toate ramurile unor astfel de servicii. S-ar putea demonstra cu uşurinţă că administraţia de stat operează neeconomic, că este înceată în a extinde posibilităţile pentru transmiterea scrisorilor şi coletelor în concordanţă cu nevoile afacerilor şi că poate fi persuadată numai cu greutate să introducă îmbunătăţiri practice. Marele progres în această sferă a vieţii economice a fost înfăptuit de întreprinderea privată. Datorăm în mare parte întreprinderii private dezvoltarea pe scară largă a telegrafiei transcontinentale; în Anglia aceasta a fost naţionalizată abia în 1869, în Statele Unite ea mai este încă în mâinile societăţilor anonime. Cablurile submarine sunt cele mai multe în mâinile întreprinderilor private. Chiar şi etatismul german a arătat ezitare în „eliberarea” statului de colaborarea cu întreprinderile private în telegrafia transoceanică. Liberalii din timpul acela susţineau de asemenea principiul libertăţii depline în serviciile poştale şi telegrafice şi încercau cu mare succes să expună caracterul inadecvat al întreprinderii de stat. [13] Motivul pentru care aceste ramuri de producţie nu au fost totuşi denaţionalizate trebuie pus exclusiv pe seama faptului că aceia care deţin puterea politică au nevoie de poştă şi telegraf pentru a controla opinia publică.

Puterile militare, peste tot gata să stânjenească antreprenorul, i-au recunoscut superioritatea, predându-i producţia de arme şi muniţii. Marile progrese în tehnica războiului datează din momentul în care întreprinderea privată a început să producă material de război. Statul a trebuit să admită că antreprenorul produce arme mai bune decât funcţionarul public; aceasta s-a dovedit pe câmpurile de bătălie într-un mod care i-a iluminat chiar şi pe cei mai încăpăţânaţi susţinători ai producţiei de stat. În secolul al nouăsprezecelea, arsenalele şi şantierele navale de stat au dispărut aproape în întregime sau au fost transformate în simple magazii, iar locul lor a fost luat de întreprinderile private. Susţinătorii literari şi parlamentari ai naţionalizării industriei nu prea aveau succes cu cererea lor de naţionalizare a industriei de armament, nici chiar în zilele cele mai înfloritoare ale etatismului din anii imediat următori războiului mondial. Statul major cunoştea bine superioritatea întreprinderii private.

Din motive de finanţe publice, anumite venituri de monopol care existau dintr-un trecut îndepărtat nu fuseseră desfiinţate nici chiar în timpul epocii liberalismului. Ele au rămas pentru că erau privite ca un mod convenabil de strângere a unui impozit asupra consumului. Dar oamenii nu-şi făceau nici o iluzie despre natura neeconomică a întreprinderii de stat – în administrarea monopolurilor de tutun, de pildă. Dar mai înainte ca liberalismul să fi putut transpune principiul său victorios în acest domeniu, socialismul introdusese deja o mişcare regresivă.

Ideile din care au izvorât primele naţionalizări şi municipalizări moderne nu erau în întregime inspirate de socialismul modern. La originile mişcării, ideile vechiului stat poliţienesc şi considerente pur militare şi politice au jucat un rol mare. Dar curând ideologia socialistă a ajuns dominantă. A fost o socializare conştientă, care a fost executată de către state şi municipalităţi. Deviza era: la o parte cu întreprinderea neeconomică privată, la o parte cu proprietatea privată.

La început, inferioritatea economică a producţiei socialiste nu a împiedicat procesul naţionalizării şi municipalizării. Vocea precauţiei nu a fost auzită. Ea s-a pierdut în urletele etatiştilor, socialiştilor şi ale tuturor acelora ale căror interese erau în joc. Oamenii nu au ales să vadă greşelile întreprinderii guvernamentale, şi astfel le-au trecut cu vederea. Numai o singură circumstanţă a restrâns zelul excesiv al duşmanilor proprietăţii private – dificultăţile financiare cu care trebuiau să se lupte un mare număr de întreprinderi publice. Din motive politice guvernul nu putea să treacă în întregime în sarcina consumatorului spezele mai ridicate ale administraţiei de stat, şi pierderile de fabricaţie erau de aceea frecvente. Susţinătorii ei se consolau afirmând că avantajele generale economice şi social-politice ale întreprinderii de stat şi municipale meritau cu vârf şi îndesat sacrificiul. Cu toate acestea, a devenit necesar să se procedeze în mod precaut cu politica etatistă. Încurcătura în care se găseau economiştii care scriau despre aceste probleme deveni evidentă din pricina ezitării lor de a pune nereuşita financiară a întreprinderilor publice pe seama metodelor neeconomice ale acestui fel de întreprindere. Ei au încercat în schimb să o explice printr-o circumstanţă specială oarecare, precum greşeli personale în administraţie şi erori în organizare. Şi ei se refereau repetat la căile ferate de stat prusace ca la modelul cel mai strălucit al bunei administraţii. Desigur că aceste căi ferate austriece au produs surplusuri operative foarte bune. Dar existau motive speciale. Prusia şi-a achiziţionat cea mai importantă parte a sistemului ei de cale ferată în prima jumătate a anilor ’80, adică într-un timp de preţuri deosebit de scăzute, şi întregul sistem a fost echipat şi extins într-o mare măsură înainte de creşterea rapidă a prosperităţii industriale germane, care a început cam în a doua jumătate a anilor ’90. Astfel, nu era nimic deosebit de remarcabil în faptul că aceste căi ferate rentau, pentru că încărcăturile lor creşteau de la an la an fără nici o solicitare, drumul lor trecea în cea mai mare parte prin câmpii, ele aveau cărbuni în dreapta şi în stânga şi puteau conta pe condiţii operative favorabile. Situaţia lor era astfel încât ele puteau produce beneficii pentru un timp, deşi operate de stat. Era la fel cu uzinele de apă, gaz şi electricitate şi cu sistemele de tramvaie din câteva oraşe mari. Concluziile trase în general din acestea erau totuşi departe de a fi exacte.

Vorbind în general, rezultatul naţionalizării şi municipalizării a fost că veniturile fiscale trebuiau să contribuie la cheltuielile de întreţinere. Astfel, se poate spune că nici o frază de propagandă nu a fost pusă în circulaţie în mod public la un moment atât de nepotrivit ca deviza lui Goldscheid „suprimarea statului fiscal”. Goldscheid gândeşte că tulburările financiare în care războiul mondial şi consecinţele sale au aruncat statele nu mai pot fi remediate prin vechile metode de finanţe publice. Impunerea fiscală a întreprinderii private dă greş. De aceea trebuie început cu „reîmproprietărirea” statului prin exproprierea întreprinderilor capitaliste, astfel ca statul să fie în stare să-şi acopere cheltuielile sale din beneficiile propriilor sale întreprinderi. [14] Aici avem căruţa înaintea boilor. Dificultăţile financiare rezultă din faptul că impozitele nu mai pot plăti contribuţiile mari necesitate de întreprinderile socialiste. Dacă toate întreprinderile ar fi socializate, forma răului ar fi într-adevăr schimbată, dar, departe de a fi desfiinţată, ea ar fi intensificată. Este adevărat că produsul mai mic al întreprinderii publice ar înceta de a mai fi vizibil într-un deficit bugetar, dar populaţia ar duce-o mai rău. Degradarea şi mizeria ar creşte, nu s-ar micşora. Pentru a înlătura neplăcerile financiare ale statului, Goldscheid propune să ducă socializarea până la capăt. Dar această dificultate financiară s-a produs tocmai pentru că socializarea mersese deja prea departe. Ea va dispărea numai când întreprinderile socializate vor fi înapoiate proprietăţii private. Socialismul a ajuns la un punct în care imposibilitatea de executare a tehnicii sale este evidentă pentru toţi, în care chiar orbii încep să vadă că aceasta grăbeşte declinul întregii civilizaţii. Efortul de socializare completă, dintr-un condei, făcut în Europa centrală a eşuat nu din pricina rezistenţei burgheziei, ci datorită faptului că socializarea dusă mai departe era cu totul imposibilă din punct de vedere financiar. Socializarea sistematică, rece şi deliberată practicată de state şi municipalităţi până la război s-a oprit pe loc, pentru că rezultatele la care ducea deveniseră mult prea clare. Încercarea de a o face să treacă sub un nume diferit, aşa cum a încercat să facă în Austria şi Germania comisia de socializare, nu a putut să aibă nici un succes în aceste circumstanţe. Dacă opera de socializare trebuia să fie dusă mai departe, nu se putea face cu vechile metode. Vocea raţiunii care-i prevenea pe oameni să nu se aventureze mai departe pe acest drum trebuie amuţită, critica trebuie obliterată prin intoxicarea entuziasmului şi a fanatismului, adversarii trebuie omorâţi, pentru că nu mai exista nici un alt mijloc de a-i combate. Bolşevismul şi austeritatea erau ultimele arme ale socialismului. În sensul acesta, ele sunt rezultatul inevitabil al politicii de distructivism.

7

Impozitele

Pentru liberalismul clasic al secolului al nouăsprezecelea, care atribuie statului unica misiune de a apăra proprietatea şi persoana cetăţeanului, problema găsirii mijloacelor de care este nevoie pentru serviciile publice este o chestiune de mică importanţă. Cheltuiala cauzată de aparatul unei comunităţi liberale este atât de mică în comparaţie cu venitul naţional total, încât diferenţa dintre acoperirea lui într-un chip sau altul este neînsemnată. Dacă scriitorii liberali din acea epocă au fost preocupaţi să găsească cea mai bună formă de impozitare, ei au făcut astfel pentru că doreau să orânduiască fiecare detaliu al sistemului social în chipul cel mai eficient, nu pentru că gândeau că finanţele publice reprezintă una dintre problemele principale ale societăţii. Ei trebuie, desigur, să ţină seamă că nicăieri în lume ideile lor nu au fost realizate şi că speranţa de a le vedea complet realizate în viitorul apropiat este slabă. Ei văd semne lămurite de dezvoltare liberală peste tot, ei cred că viitorul îndepărtat aparţine liberalismului; dar forţele trecutului par încă destul de tari pentru a inhiba progresul său, deşi au încetat de a mai fi destul de puternice pentru a-l opri complet, cu atât mai puţin pentru a-l suprima. Mai există încă planuri de violenţă şi cucerire, mai există încă armate permanente, tratate diplomatice secrete, războaie, tarife vamale, interferenţe ale statului în comerţ şi industrie, pe scurt, intervenţionism de tot felul în politică internă şi externă. Astfel, pentru foarte multă vreme în viitor, naţiunile trebuie să fie pregătite să acorde sume considerabile pentru cheltuieli guvernamentale. Deşi chestiunile de impozitare ar fi de importanţă minoră în statul pur liberal, ele cer atenţie sporită în statul autoritar în care politicienii liberali ai vremurilor trebuie să lucreze. În primul rând, prin urmare, ei recomandă ca cheltuielile de stat să fie restrânse. Dar dacă ei nu reuşesc în întregime în aceasta, ei trebuie să hotărască cum să fie găsite fondurile necesare, fără a provoca mai mult rău decât e necesar.

Propunerile liberale de impozitare sunt necesarmente greşit înţelese în cazul în care nu se pricepe că politicienii liberali privesc fiecare impozit ca un rău – deşi, până la un punct, unul inevitabil – şi că ei pornesc de la presupunerea că trebuie să se încerce menţinerea cheltuielilor statului la un minim. Când ei recomandă un anumit impozit sau, pentru a vorbi mai corect, îl numesc mai puţin dăunător decât alte impozite, ei au întotdeauna în minte ridicarea unei sume relativ mici. O cotă scăzută de impunere este parte integrantă din toate programele fiscale liberale. Numai aceasta explică atitudinea lor faţă de impozitul pe venit, pe care ei au fost primii ce l-au introdus într-o discuţie serioasă asupra finanţelor publice, şi asentimentul lor că un modest minim de subzistenţă să fie scutit de impozitare, iar cota de impunere a veniturilor mici să fie scăzută. [15]

Politica financiară socialistă este de asemenea numai una temporară, valabilitatea ei fiind limitată la perioada de tranziţie. Pentru statul socialist, în care toate mijloacele de producţie aparţin societăţii şi tot venitul îşi găseşte drum în primul rând în vistieria statului, chestiunile de finanţe şi impunere fiscală nu există deloc în sensul în care ordinea socială întemeiată pe proprietatea privată are de-a face cu ele. Acele forme ale comunităţii socialiste care, asemenea socialismului de stat, intenţionează să permită proprietăţii private să continue cu numele şi în forma exterioară nici nu ar avea nevoie în realitate să ridice impozite, deşi ele ar putea menţine numele şi forma legală a impozitării. Ele ar decreta pur şi simplu cât din venitul social dobândit în întreprinderile individuale să rămână proprietarului nominal şi cât să fie predat statului. Aici nu ar fi deloc vorba de o impozitare care impune anumite obstacole în afacerile individuale, dar lasă piaţa să se descurce cu efectul acesteia asupra preţurilor mărfurilor şi salariilor, asupra profiturilor, dobânzii şi chiriilor. Chestiunile de finanţe publice şi politică fiscală apar numai acolo unde există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie.

Dar pentru socialişti, de asemenea, problemele de finanţe publice ale societăţii capitaliste cresc în importanţă pe măsură ce perioada de tranziţie devine din ce în ce mai prelungită. Aceasta este inevitabil, văzând că ei încearcă neîncetat să extindă suprafaţa misiunilor statului şi că se produce în consecinţă un spor de cheltuială. Ei preiau astfel răspunderea măririi venitului statului. Politica socialistă a devenit factorul decisiv în dezvoltarea cheltuielilor guvernamentale, cererile socialiste reglementează politica fiscală, şi în programul socialist însuşi finanţele publice vin din ce în ce mai mult în prim plan. În timp ce, în programul liberal, este o cotă mică de impunere, socialiştii gândesc că un impozit este cu atât mai bun, cu cât este mai apăsător.

Economia politică clasică a înfăptuit multe în teoria incidenţei impozitelor. Acest lucru trebuie să fie recunoscut, în ciuda tuturor erorilor teoriei sale, de bază, a valorii. Când politicienii liberali criticau condiţiile existente şi propuneau reforme, ei porneau de la poziţiile magistrale ale admirabilelor investigaţii ale lui Ricardo asupra acestui subiect. Politicienii socialişti au luat lucrurile mult mai uşor. Ei nu aveau nici un fel de părere nouă proprie, şi de la scriitorii clasici ei au luat doar ce le trebuia pentru politica de moment – observaţii izolate, smulse din contextul lor şi referitoare în principal la incidenţa taxelor asupra consumului. Ei au improvizat un sistem primitiv, care nu ajungea nicăieri la problema principală, dar avea virtutea de a fi atât de simplu, încât masele să-l poată înţelege. Impozitele trebuiau să fie plătite de către cei bogaţi, antreprenori, capitalişti, pe scurt de către „ceilalţi”; muncitorii, adică alegătorii ale căror voturi erau ceea ce conta pentru moment, trebuiau să rămână neimpuşi. Toate taxele pe consumul populaţiei, chiar şi pe băuturile alcoolice, trebuiau să fie respinse, pentru că ele împovărau poporul. Impozitele directe puteau să fie atât de mari cât dorea guvernul să le facă, atâta vreme cât veniturile şi posesiunile muncitorilor erau lăsate în pace. Nici măcar pentru o clipă nu le trece prin minte susţinătorilor acestei politici fiscale populare că impozitele directe şi impozitele comerciale pot declanşa o înlănţuire de evenimente care va coborî forţat standardul de viaţă chiar al claselor ale căror pretinse interese speciale ei susţin că le reprezintă. Rareori întreabă cineva dacă împiedicarea formării de capital, care rezultă din impozitarea proprietăţii, nu ar putea vătăma de asemenea şi pe membrii fără proprietate ai societăţii. Din ce în ce mai mult, politica fiscală se transformă într-o politică de confiscare. Ţelul asupra căruia ea se concentrează este să impună, până la dispariţie, toate felurile de avere şi venit din proprietate, în care răstimp proprietatea investită în comerţ şi industrie, în acţiuni şi obligaţiuni este tratată în general cu mai puţină consideraţie decât proprietatea asupra pământului. Impozitarea devine arma preferată a intervenţionismului. Legile fiscale nu mai ţintesc exclusiv sau predominant la sporirea veniturilor statului; ele sunt direcţionate să servească alte scopuri pe lângă cerinţele fiscale. Uneori raportul lor cu finanţele publice dispare în întregime şi ele îndeplinesc o funcţie cu totul diferită. Unele impozite par să fie impuse ca pedeapsă pentru o purtare care este considerată dăunătoare; impozitul pe marile magazine este destinat să îngreuneze concurenţa acestora cu micile prăvălii; impozitele pe tranzacţiile de bursă sunt plănuite ca să restrângă speculaţia. Debitele devin atât de numeroase şi variate, încât, făcând tranzacţii de afaceri, un om trebuie să considere în primul rând care va fi efectul asupra impunerii sale fiscale. Nenumărate proiecte economice stau în paragină pentru că povara fiscală le-ar face nerentabile. Astfel, în multe state, impozitele ridicate asupra întemeierii, menţinerii, amalgamării şi lichidării societăţilor anonime restrâng în mod serios dezvoltarea sistemului.

Nimic nu este mai potrivit pentru a face popular un demagog decât o cerere neîncetat repetată de impozite usturătoare asupra celor bogaţi. Impozitele pe capital şi impozitele progresive pe venituri se bucură de o popularitate extraordinară în masele care nu sunt obligate ca să le plătească. Comisiile de impunere şi perceptorii îşi văd de treabă cu entuziasm adevărat; ei se căznesc să sporească îndatoririle contribuabilului prin subtilităţile interpretării legale.

Politica distructivă a fiscalismului culminează în impozitele pe capital. Proprietatea este expropriată şi apoi consumată. Capitalul este transformat în bunuri de întrebuinţare şi de consum. Efectul acesteia ar trebui să fie limpede ca lumina zilei. Totuşi, întreaga teorie populară a impozitării duce astăzi la acelaşi rezultat.

Confiscarea capitalului prin forma legală a impozitării nu este nici socialistă, nici un mijloc către socialism. Ea duce nu la socializarea mijloacelor de producţie, ci la consumul de capital. Numai când sunt încadrate într-un sistem socialist, care reţine numele şi forma proprietăţii private, sunt ele o parte din socialism. În „socialismul de război”, ele au însoţit sistemul economic de constrângere şi au fost instrumentale în determinarea evoluţiei întregului sistem către socialism. [16] Într-un sistem socialist în care mijloacele de producţie sunt total şi oficial socializate, nu ar mai putea fi, în principiu, nici un fel de impozite asupra proprietăţii sau asupra venitului din proprietate. Când comunitatea socialistă percepe impozite de la membrii ei, aceasta nu modifică cu nici un chip controlul asupra mijloacelor de producţie.

Marx a vorbit nefavorabil despre eforturile de a modifica ordinea socială prin măsuri de impunere fiscală. El a insistat în mod emfatic că reforma fiscală singură nu poate înlocui socialismul. [17] Vederile sale asupra efectului impozitelor în cadrul ordinii capitaliste erau de asemenea diferite de acelea ale socialiştilor de duzină. El a spus o dată că a afirma că „impozitul pe venit nu îi afectează pe muncitori” ar fi „cu adevărat absurd”. „În ordinea noastră socială actuală, în care antreprenorii şi muncitorii stau faţă în faţă, burghezia compensează în general impozitarea crescută prin reducerea salariilor sau prin ridicarea preţurilor”. [18] Dar manifestul comunist ceruse deja „un impozit progresiv apăsător” şi cererile partidului social-democrat de ordin fiscal au fost întotdeauna cele mai radicale. În acest câmp de asemenea, prin urmare, se merge înspre distructivism.

8

Inflaţia

Inflaţia este ultima expresie a distructivismului. Bolşevicii, cu darul lor inimitabil de raţionalizare a resentimentului lor şi de interpretare a înfrângerilor ca victorii, au prezentat politica lor financiară ca un efort pentru desfiinţarea capitalismului, prin distrugerea instituţiei monezii. Dar deşi inflaţia distruge într-adevăr capitalismul, ea nu pune capăt proprietăţii private. Ea provoacă mari schimbări de avere şi venit, ea distruge întregul mecanism fin organizat al producţiei întemeiate pe diviziunea mucii, ea poate cauza o revenire la o economie fără comerţ, dacă întrebuinţarea monezii metalice sau cel puţin a schimbului în natură nu sunt menţinute. Dar ea nu poate crea nimic, nici chiar o ordine socialistă a societăţii.

Prin distrugerea bazei valorilor cardinale – posibilitatea de a calcula cu un numitor comun al preţurilor care, măcar pentru perioade scurte de timp, nu are fluctuaţii prea sălbatice – inflaţia zdruncină sistemul de calcul în termeni de bani, ajutorul cel mai important al activităţii economice pe care l-a produs gândirea. Atâta timp cât este ţinută între anumite limite, inflaţia este un excelent susţinător psihologic al unei politici economice care trăieşte din consumul de capital. În obişnuitul, şi într-adevăr singurul fel posibil de contabilitate capitalistă, inflaţia creează o iluzie de profit, acolo unde în realitate sunt numai pierderi. Cum oamenii încep de la suma nominală a celui dintâi cost, ei reţin prea puţin pentru deprecierea capitalului fix, şi deoarece iau în considerare creşterile aparente în valoare ale capitalului circulant ca şi cum aceste creşteri ar fi creşteri reale de valoare, arată beneficii acolo unde conturile ţinute într-o monedă stabilă ar revela pierderi. [19] Aceasta nu este desigur un mijloc pentru desfiinţarea efectelor unei nefaste politici etatiste, ale războiului şi ale revoluţiei; ea le ascunde doar de ochii mulţimii. Oamenii vorbesc despre beneficii, ei cred că trăiesc într-o perioadă de progres economic şi, în cele din urmă, ei chiar aplaudă înţeleapta politică ce face pe fiecare în aparenţă mai bogat.

Dar, în clipa în care inflaţia trece de un anumit punct, tabloul se schimbă. Ea începe să promoveze distructivismul nu numai indirect, prin deghizarea efectelor politicii distructiviste; ea devine în sine una din uneltele cele mai importante ale distructivismului. Ea face pe fiecare să-şi consume averea; ea descurajează economisirea şi, prin aceasta, ea împiedică formarea de capital nou. Ea încurajează politica de confiscare fiscală. Deprecierea monezii ridică expresia monetară a valorii mărfurilor şi aceasta, reacţionând asupra valorii din registre a schimbărilor suferite de capital – pe care administraţia fiscală le consideră ca sporuri de venit şi capital – devine o nouă justificare legală pentru confiscarea unei părţi din averea celui care o posedă. Referirile la beneficiile în aparenţă mari pe care se poate arăta că le fac antreprenorii, pe baza unui calcul care presupune că valoarea monezii rămâne stabilă, oferă un mijloc excelent pentru stimularea freneziei populare. În felul acesta, orice activitate de antreprenor poate fi prezentată cu uşurinţă ca speculă, înşelăciune şi parazitism. Iar haosul care urmează, sistemul monetar prăbuşindu-se sub avalanşa emisiunilor neîntrerupte de bancnote adiţionale, oferă o ocazie favorabilă pentru desăvârşirea operei de distrugere.

Politica distructivă a intervenţionismului şi socialismului a prăvălit omenirea în mare mizerie. Politicienii sunt neputincioşi în faţa crizei pe care au provocat-o fără să fi fost nevoie. Ei nu pot recomanda nici un mijloc de ieşire decât şi mai multă inflaţie, sau aşa cum o numesc acum, reflaţie. Viaţa economică urmează să fie „pornită din nou” prin noi credite bancare (adică prin credit „de circulaţie” adiţional), aşa cum cer moderaţii, sau prin emisiunea de monedă de hârtie guvernamentală proaspătă, care este programul mai radical.

Dar sporurile în cantitatea de monedă şi mijloace fiduciare nu vor îmbogăţi lumea, nici nu vor reclădi ceea ce a dărâmat distructivismul. Expansiunea creditului duce într-adevăr pentru început la o efervescenţă de prosperitate, dar, mai devreme sau mai târziu, această prosperitate se prăbuşeşte şi provoacă o nouă depresiune. Prin scamatorii bancare şi monetare nu se poate câştiga decât o salvare temporară şi aparentă. Pe termen lung, ele vor arunca negreşit naţiunea în braţele unei catastrofe mai profunde. Pentru că daunele pe care le provoacă astfel de metode bunăstării naţionale sunt cu atât mai grele, cu cât oamenii au reuşit să se amăgească mai multă vreme cu iluzia prosperităţii pe care creaţia neîncetată de credit a provocat-o. [20]

9

Marxismul şi distructivismul

Socialismul nu a vrut conştient distrugerea societăţii. El a crezut că creează o formă mai înaltă de societate. Dar, de vreme ce o societate socialistă nu este cu putinţă, fiecare pas către ea va distruge societatea.

Tocmai istoria socialismului marxist este aceea care arată cel mai clar că fiecare politică socialistă trebuie să se transforme în distructivism. Marxismul a descris capitalismul ca preambulul inevitabil al socialismului şi aştepta cu nerăbdare noua societate numai ca rezultat al pârguirii capitalismului. Dacă luăm poziţie faţă de această parte a teoriei lui Marx – este adevărat că el a avansat alte teorii cu care aceasta este complet incompatibilă – atunci politica tuturor partidelor care revendică autoritatea lui Marx este cu totul ne-marxistă. Marxiştii ar fi trebuit să combată tot ce ar fi putut să stânjenească în vreun chip dezvoltarea capitalismului. Ei ar fi trebuit să protesteze împotriva sindicatelor şi a metodelor acestora, împotriva legilor care protejează munca, împotriva asigurării sociale obligatorii, împotriva impunerii fiscale a proprietăţii; ei ar fi trebuit să combată legile care stânjenesc funcţionarea deplină a burselor de acţiuni şi mărfuri, fixarea preţurilor, politica ce se duce împotriva cartelurilor şi trusturilor; ei ar fi trebuit să reziste tentaţiei inflaţioniste. Dar au făcut tocmai contrariul tuturor acestor lucruri, ei s-au mulţumit să repete condamnarea de către Marx a politicii „meschine burgheze”, fără însă a trage concluziile inevitabile. Marxiştii care, la început, doreau să se disocieze limpede de politica tuturor partidelor ce cochetau cu ideea economică precapitalistă au ajuns, în cele din urmă, exact la acelaşi punct de vedere.

Lupta dintre marxişti şi partidele care se numesc emfatic anti-marxiste este dusă de ambele părţi cu o astfel de violenţă de expresii, încât am putea fi induşi cu uşurinţă să le presupunem de neîmpăcat. Dar cu nici un chip nu e acesta cazul. Ambele partide, marxismul şi naţional-socialismul, sunt de acord în opoziţia faţă de liberalism şi în respingerea ordinii sociale capitaliste. Ambele doresc o ordine socialistă a societăţii. Singura deosebire în programul lor constă în imperceptibile variaţiuni, aşa cum am putea arăta cu uşurinţă. Cererile cele mai importante ale propagandei naţional-socialiste sunt diferite de acelea ale marxiştilor. În timp ce marxiştii vorbesc despre desfiinţarea caracterului de marfă al muncii, naţional-socialiştii vorbesc despre desfiinţarea sclaviei dobânzii (Brechung der Zinsknechtschaft). În timp ce marxiştii îi consideră pe „capitalişti” răspunzători de toate relele, naţional-socialiştii cred că se exprimă mai corect strigând „Moarte jidanilor” (Juda verrecke). [21]

Marxismul, naţional-socialismul şi alte partide anti-capitaliste sunt într-adevăr separate, nu numai prin antipatiile de clică şi resentimentele personale, dar şi de probleme de metafizică şi de conduită a vieţii. Dar ele sunt toate de acord asupra problemei hotărâtoare a remodelării ordinii sociale: ele resping proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi doresc o ordine socialistă a societăţii. Este adevărat că potecile pe care ei speră să atingă ţelul comun merg paralel numai pe porţiuni scurte, dar chiar şi acolo unde ele diverg rămân pe teritorii adiacente.

Nu este surprinzător că, în ciuda acestei înrudiri apropiate, ele îşi duc lupta între ele cu amărăciune mistuitoare. Într-o comunitate socialistă, soarta minorităţilor politice ar deveni în mod necesar de neîndurat. Cum ar duce-o naţional-socialiştii sub o dominaţie bolşevică sau bolşevicii sub naţional-socialism?

Rezultatele politicii distructiviste nu sunt afectate de devizele şi stindardele diferite întrebuinţate. Indiferent dacă protagoniştii „dreptei” sau ai „stângii” se întâmplă să fie la putere, „mâine” este întotdeauna sacrificat fără ezitare lui „azi”. Susţinătorii sistemului continuă să-l hrănească din capital – până la ultima fărâmă. [22]


NOTE

1. Vezi critica acestei legende de către Hutt, Economica, Vol. VI, pag. 91 et seq.

2. Aceasta chiar şi Brentano trebuie s-o admită, el care de altfel supraevaluează fără limită efectele legislaţiei muncii. „Maşina imperfectă înlocuise munca tatălui de familie cu cea a copilului... maşina perfecţionată îl face pe tată din nou suportul familiei şi redă copilul şcolii... Muncitorii adulţi sunt acum din nou ceruţi şi numai aceia pot fi întrebuinţaţi, care prin standardul lor mai ridicat de trai sunt la înălţimea cerinţelor mai ridicate ale maşinilor.” Brentano, Über das Verhältnis von Arbeitslohn und Arbeitszeit zur Arbeitsleistung, ediţia a 2-a, Leipzig, 1893, pag. 43.

3. Brentano, Über das Verhältnis von Arbeitslohn und Arbeitszeit zur Arbeitsleistung, pag. 11, 23 et seq.; Brentano, Arbeitszeit und Arbeitslohn nach dem Kriege, Jena, 1919, pag. 10; Stucken, „Theorie der Lohnsteigerung”, Schmollers Jahrbuch, anul 45, pag. 1152 et seq.

4. Die Inauguraladresse der Internationalen Arbeiterassoziation, editată de Kautsky, Stuttgart, 1922, pag. 27.

5. Engels, Die Lage der arbeitenden Klasse in England, ediţia a 2-a, Stuttgart, 1892, pag. 178.

6. Ibid., pag. 297.

7. Engels, „Die englische Zehnstundenbill”, Aus dem literarischen Nachlass von Karl Marx, Friedrich Engels und Ferdinand Lassalle, Vol. III, Stuttgart, 1902, pag. 393.

8. Liek, Der Arzt und seine Sendung, ediţia a 4-a, München, 1927, pag. 54; Liek, Die Schaden der sozialen Versicherung, ediţia a 2-a, München, 1928, pag. 17 et seq. şi o masă mereu crescândă de scrieri medicale.

9. Discursul, tradus în germană, a fost publicat de Bernstein sub titlul Lohn, Preis und Profit. Citez din ediţia a 3-a, care a apărut la Frankfurt în 1910.

10. Ibid., pag. 46.

11. Adolf Weber, Der Kampf zwischen Kapital und Arbeit, ediţiile a 3-a şi a 4-a, Tübingen, 1921, pag. 384 et seq.; Robbins, Wages, Londra, 1926, pag. 58 et seq.; Hutt, The Theory of Collective Bargaining, Londra, 1930, pag. 1 et seq.; de asemenea, cartea mea Kritik des Interventionismus, Jena, 1929, pag. 12 et seq; pag. 79 et seq.; pag. 133 et seq.

12. Kautsky, citat de Dietzel, „Ausbeutung der Arbeiterklasse durch Arbeitergruppen”, Deutsche Arbeit, vol. 4, 1919, pag. 145 et seq.

13. Millar, „The Evils of State Trading as Illustrated by the Post Office”, în A Plea for Liberty, editat de Mackay, ediţia a 2-a, Londra, 1891, pag. 305 et seq.

14. Goldscheid, Staatssozialismus oder Staatskapitalismus, Viena, 1917; Sozialisierung der Wirtschaft oder Staatsbankerott, Viena, 1919; împotrivă: Schumpeter, Die Krise des Steuerstaates, Graz şi Leipzig, 1918.

15. Asupra atitudinii negative a liberalilor faţă de ideea impozitelor progresive, vezi Thiers, De la Propriété, Paris, 1848, pag. 352 et seq.

16. Vezi cartea mea Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 134 et seq.

17. Mengelberg, Die Finanzpolitik der sozialdemokratischen Partei in ihren Zusammenhängen mit dem sozialistischen Staatsgedanken, Mannheim, 1919, pag. 30 et seq.

18. Marx-Engels, Gesammelte Schriften, 1852-62, editat de Rjasanoff, Stuttgart, 1917, Vol. I, pag. 127.

19. Vezi cartea mea Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 129 et seq

20. Vezi cartea mea Theory of Money and Credit, Londra, 1934, pag. 339 et seq.; vezi de asemenea şi cartea mea Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik, Jena 1928, pag. 43 et seq.

21. Pentru o critică a doctrinei naţional-socialiste vezi cartea mea Kritik des Interventionismus, Jena, 1929, pag. 91 et seq.

22. Cea mai bună caracterizare a distructivismului este în cuvintele cu care Stourm a încercat să descrie politica financiară a Jacobinilor: „L'esprit financier des jacobins consista exclusivement en ceci: epuiser à outrance le présent, en sacrifiant l'avenir. Le lendemain ne compta jamais pour eux: les affaires furent menées chaque jour comme s'il s'agissait du dernier: tel fut le caractère distinctif de tous les actes de la Révolution. Tel est aussi le secret de son étonnante durée: la déprédation quotidienne des réserves accumulées chez une nation riche et puissante fit surgir des ressources inattendues, dépassant toute prévision.” Şi se aplică cuvânt cu cuvânt politicii de inflaţie din 1923 când Stourm continuă: „Les assignats, tant qu'ils valurent quelque chose, si peu que ce fût, inondèrent le pays en quantités sans cesse progressives. La perspective de la faillite n'arrêta pas un seul instant les émissions. Elles ne cessèrent que sur le refus absolu du public d'accepter, même à vil prix, n'importe quelle sorte de papier-monnaie.” Stourm, Les Finances de l'Ancien Régime et de la Révolution, Paris, 1885, Vol. II, pag. 388.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România