XXXIII. Forţele motrice ale distructivismului

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a cincea: Distructivismul
cuprins

1

Natura distructivismului

Pentru socialist, venirea socialismului înseamnă o tranziţie de la o economie iraţională la una raţională. În socialism, administrarea planificată a vieţii economice ia locul anarhiei producţiei; societatea, care este concepută ca încarnarea raţiunii, ia locul scopurilor în conflict ale indivizilor neraţionali şi auto-interesaţi. O distribuţie dreaptă înlocuieşte o distribuţie nedreaptă a bunurilor. Nevoia şi mizeria dispar şi există bogăţie pentru toţi. O imagine a paradisului este desfăşurată în faţa noastră, un paradis pe care – aşa ne spun legile evoluţiei istorice – noi, sau cel puţin urmaşii noştri, trebuie să-l moştenim în cele din urmă. Pentru că întreaga istorie duce către acea ţară promisă, şi tot ceea ce s-a întâmplat în trecut doar a pregătit calea pentru mântuirea noastră.

Acesta este felul în care văd contemporanii noştri socialismul, şi ei cred în superioritatea lui. Este greşit de a ne imagina că ideologia socialistă domină numai acele partide care se intitulează socialiste sau – ceea ce este intenţionat în general să însemne acelaşi lucru – „sociale”. Toate partidele politice actuale sunt saturate de idei socialiste diriguitoare. Chiar şi adversarii cei mai înverşunaţi ai socialismului cad sub umbra lui. Ei sunt de asemenea convinşi că economia socialistă este mai raţională decât cea capitalistă, că ea garantează o distribuţie mai dreaptă a venitului, că evoluţia istorică împinge omul inexorabil în această direcţie. Când se opun socialismului, ei fac aceasta cu senzaţia că apără interesele particulare egoiste şi că ei resping o dezvoltare care, din punctul de vedere al binelui public, este de dorit şi este bazată pe singurul principiu etic acceptabil. Iar în inimile lor ei sunt convinşi că rezistenţa lor este fără speranţe.

Totuşi ideea socialistă nu este nimic altceva decât o grandioasă raţionalizare a resentimentelor meschine. Nici măcar una din teoriile ei nu poate rezista criticii ştiinţifice, şi toate deducţiile ei sunt neîntemeiate. Concepţia ei despre economia capitalistă s-a văzut de mult că este falsă; planul ei pentru o ordine socială viitoare se dovedeşte a fi plin de contraziceri lăuntrice şi de aceea impracticabil. Nu numai că socialismul nu ar reuşi să facă viaţa economică mai raţională, el ar desfiinţa de-a dreptul cooperarea socială. Că ar aduce dreptate este doar o afirmaţie arbitrară, care se naşte, după cum putem arăta, din resentimentul împotriva şi greşita interpretare a ceea ce are loc în regimul capitalist. Şi că evoluţia istorică nu ne lasă nici o alternativă decât socialismul se dovedeşte a fi o profeţie care se deosebeşte de visele chiliastice ale sectarilor creştini primitivi numai în pretenţia ei la titlul de „ştiinţă”.

De fapt socialismul nu este câtuşi de puţin ceea ce pretinde că este. El nu este pionierul unei lumi mai bune şi mai merituoase, ci stricătorul a ceea ce au clădit mii de ani de civilizaţie. El nu clădeşte; el distruge. Pentru că distrugerea este esenţa lui. El nu produce nimic, el doar consumă ceea ce a creat ordinea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. De vreme ce o ordine socialistă a societăţii nu poate exista, afară numai dacă nu ar fi un fragment de socialism în cadrul unei ordini economice care se reazemă de altfel pe proprietatea privată, fiecare pas către socialism trebuie să se epuizeze în distrugerea a ceea ce există deja.

O asemenea politică de distrucţionism înseamnă consumul capitalului. Sunt puţini aceia care recunosc acest fapt. Consumul de capital poate fi detectat statistic şi poate fi conceput intelectualiceşte, dar nu este evident pentru fiecare. A vedea slăbiciunea unei politici care ridică consumul maselor pe seama bogăţiei de capital existente, şi astfel sacrifică viitorul prezentului, şi a recunoaşte natura acestei politici necesită o pătrundere mai adâncă decât aceea cu care sunt înzestraţi oamenii de stat sau politicienii sau masele care le-au pus la putere. Atâta timp cât zidurile clădirilor de fabrici stau în picioare şi trenurile continuă să circule, se presupune că totul este bine în lume. Dificultăţile crescânde de a menţine standardul mai ridicat de trai sunt puse pe seama unor cauze diverse, dar niciodată pe seama faptului că se urmează o politică de consum a capitalului.

În problema consumului de capital a unei societăţi distrucţioniste, găsim una din problemele cheie ale unei politici economice socialiste. Primejdia consumului de capital ar fi îndeosebi de mare în comunitatea socialistă; demagogul ar atinge succesul cu cea mai mare uşurinţă mărind consumul pe cap de om, pe socoteala formării de capital adiţional şi în detrimentul capitalului existent.

Este în natura societăţii capitaliste că se formează neîncetat capital nou. Cu cât se măreşte fondul de capital, cu atât se ridică mai sus productivitatea marginală a muncii şi de aceea salariile, absolute şi relative, sunt cu atât mai mari. Formarea progresivă de capital este singurul mijloc de a mări cantitatea de bunuri pe care societatea le poate consuma anual fără a micşora producţia în viitor – singurul mijloc de a spori consumul muncitorilor, fără pagubă pentru generaţiile viitoare de muncitori. De aceea a fost stabilit de către liberalism că formarea progresivă de capital este singurul mijloc prin care situaţia maselor poate fi neîncetat îmbunătăţită. Socialismul şi distrucţionismul încearcă să atingă acest ţel pe o cale diferită. Ele îşi propun să epuizeze capitalul pentru a înfăptui bogăţia actuală pe socoteala viitorului. Politica liberalismului este modul de a proceda al părintelui prudent, care economiseşte pentru sine şi pentru succesorii săi. Politica distrucţionismului este politica risipitorului, care face praf din moştenirea lui fără a ţine seama de viitor.

2

Demagogia

Pentru Marxişti, înfăptuirea supremă a lui Karl Marx constă în faptul că el a trezit proletariatul la conştiinţa de clasă. Înainte ca el să fi scris, ideile socialiste duseseră o existenţă academică în scrierile utopiştilor şi în cercurile restrânse ale discipolilor lor. Legând aceste idei de o mişcare revoluţionară a muncitorilor, care până atunci avea numai un ţel meschin burghez, Marx a creat, spun marxiştii, temeliile mişcării proletare. Această mişcare, cred ei, va trăi până îşi va fi împlinit misiunea ei istorică, instaurarea ordinii socialiste a societăţii.

Marx este presupus a fi descoperit legile dinamice ale societăţii capitaliste şi, cu ajutorul teoriei evoluţiei istorice, de a fi definit ţelurile mişcării sociale moderne drept consecinţe inevitabile ale acelei evoluţii. Se spune despre el că ar fi arătat că proletariatul s-ar putea elibera ca o clasă numai desfiinţând el însuşi conflictul de clasă şi astfel făcând cu putinţă o societate în care „libera dezvoltare a fiecărui individ este condiţia pentru libera dezvoltare a tuturor”.

Entuziaştii extatici văd în Marx una din figurile eroice ale istoriei mondiale şi îl clasează printre cei mai mari economişti şi sociologi, chiar şi între cei mai eminenţi filosofi. Observatorul fără prejudecată priveşte opera lui Karl Marx cu alţi ochi. Ca economist, Marx era în întregime lipsit de originalitate. El era un adept al economiştilor politici clasici, dar îi lipsea abilitatea de a accede la problemele esenţialmente economice fără o prejudecată politică. El vedea totul prin prisma agitatorului care consideră, în primul rând şi mai presus de toate, efectul asupra minţii populare. Nici chiar în aceasta el nu era într-adevăr original, pentru că apărătorii socialişti englezi ai „dreptului la întregul produs al muncii”, care cu pamfletele lor au pregătit în al treilea şi al patrulea deceniu al secolului al nouăsprezecelea calea pentru cartism, îl anticipaseră deja în toate punctele esenţiale. În afară de aceasta, el a avut neşansa să nu cunoască deloc revoluţia din economia teoretică care se desfăşura în cursul anilor când el îşi prelucra sistemul său, o transformare care s-a făcut cunoscută curând după apariţia primului volum din Das Kapital. Ca rezultat, volumele următoare din Das Kapital din chiar ziua publicării lor nu mai erau în contact cu ştiinţa modernă. Acesta a fost un ghinion care a lovit deosebit de tare pe adepţii lui orbiţi. De la început ei au trebuit să se mulţumească cu expuneri sterpe ale scrierilor maestrului. Ei au evitat cu timiditate orice contact cu teoria modernă a valorii. Ca sociolog şi filosof istoric, Marx nu a fost niciodată mai mult decât un agitator capabil scriind pentru nevoile zilnice ale partidului său. Concepţia materialistă a istoriei este ştiinţificeşte lipsită de valoare; în afară de aceasta, Marx nu a elaborat-o niciodată exact, ci a propus-o în diferite forme incompatibile. Punctul său de vedere filosofic a fost acela al hegelienilor. El este unul din numeroşii scriitori ai timpului său, acum în cea mai mare parte uitaţi, care au aplicat metoda dialectică la toate domeniile ştiinţei. A trebuit să treacă decenii mai înainte ca oamenii să aibă neobrăzarea să-l numească filosof şi să-l pună alături de marii gânditori.

Ca scriitor ştiinţific, Marx era uscat, pedant şi greoi. Darul de a se exprima pe înţeles i-a fost refuzat. Numai în scrierile lui politice produce efecte puternice, şi aceasta numai prin intermediul antitezelor uluitoare şi a frazelor care sunt uşor de ţinut minte, propoziţii care prin joc de cuvinte îşi ascund propria lor goliciune. În polemicile lui, el nu ezită să denatureze ceea ce a spus adversarul său. În loc să combată, el tinde să insulte. [1] Aici, de asemenea, discipolii lui (şcoala lui există în realitate numai în Germania şi Europa răsăriteană, în special în Rusia) au imitat credincioşi exemplul maestrului, înjurându-şi adversarii, dar neîncercând să-i combată prin argument.

Originalitatea şi semnificaţia istorică ale lui Marx constau în întregime în domeniul tehnicii politice. El recunoaşte puterea socială imensă care poate fi atinsă sudând din marile mase de muncitori, adunaţi în turme în ateliere, un factor politic; şi el caută şi găseşte devizele pentru a uni aceste mase într-o mişcare coerentă. El produce fraza de propagandă care face pe oamenii de altfel indiferenţi faţă de politică să atace proprietatea privată. El propovăduieşte o doctrină a mântuirii care raţionalizează resentimentul lor şi transfigurează invidia şi dorinţa lor de răzbunare într-o misiune hotărâtă de istoria lumii. El îi inspiră cu conştiinţa misiunii lor, salutându-i ca pe aceia care poartă în sinea lor viitorul neamului omenesc. Răspândirea rapidă a socialismului a fost comparată cu aceea a creştinismului. Mai nimerită, poate, ar fi o comparaţie cu Islamul, care i-a inspirat pe fiii deşertului să nimicească civilizaţii străvechi, îmbrăcându-şi furia distructivă cu o ideologie etică şi consolidându-şi curajul cu fatalism rigid. [2]

În miezul marxismului este doctrina identităţii de interese a tuturor proletarilor. Ca individ însă, muncitorul este zilnic în conflict acerb de concurenţă cu tovarăşii lui muncitori şi cu aceia care sunt gata să-i ia locul; împreună cu tovarăşii săi din meseria sa, el concurează cu muncitorii din alte ramuri de activitate şi cu consumatorii produselor la producţia cărora el colaborează. În lumina acestor fapte, toate pasiunile lui au trebuit să fie stârnite ca să-l facă să caute mântuirea sa în unire cu alţi muncitori. Dar aceasta nu a fost atât de greu; rentează întotdeauna să stârneşti ceea ce este rău în inima omenească. Totuşi Marx a făcut mai mult: el a învăluit resentimentul omului de rând cu nimbul ştiinţei şi l-a făcut astfel atrăgător pentru aceia care trăiesc pe un plan intelectual şi etic mai înalt. Fiecare mişcare socialistă a împrumutat în această privinţă de la Marx, adaptând puţin doctrina pentru nevoile ei speciale.

Ca maestru al tehnicii demagogice, Marx era un geniu; aceasta nu poate fi accentuat îndeajuns. El a găsit momentul istoric propice pentru a uni masele într-o singură mişcare politică şi era el însuşi de faţă ca să conducă această mişcare. Pentru el întreaga politică era numai continuarea războiului cu alte mijloace; arta lui politică era întotdeauna numai tactică politică. Partidele politice care îşi trasează originea înapoi la Marx au continuat aceasta, cum au făcut şi acelea care şi-au luat partidele marxiste ca model. Ele au elaborat tehnica agitaţiei, cerşeala după voturi şi după suflete, stârnirea excitării electorale, demonstraţiile de stradă şi terorismul lor. Pentru a învăţa tehnica acestor lucruri necesită ani de studiu intens. În conferinţele lor de partid şi în literatura lor de partid, marxiştii dau mai multă atenţie chestiunilor de organizare şi de tactică decât cele mai importante probleme esenţiale de politică. De fapt, în dorinţa de a fi mai precişi, ar trebui să admitem că nu-i interesează absolut nimic decât din punctul de vedere al tacticii de partid şi că nu le mai rămâne nici un interes pentru nimic altceva.

Aceasta atitudine militaristă faţă de politică, care revelează afinitatea lăuntrică a marxismului cu etatismul prusac şi rusesc, a găsit repede aderenţi. Partidele moderne ale continentului european au acceptat complet ideologia marxistă. În special partidele care ţintesc să promoveze interese anumite şi care, adunând laolaltă clasa ţărănească, clasa mijlocie industrială şi clasa funcţionarilor, fac uz de doctrina marxistă a războiului de clasă pentru propriile lor scopuri. Ele au învăţat tot ce ştiu de la marxism.

Înfrângerea ideologiei liberale nu a putut fi amânată multă vreme. Liberalismul a evitat cu grijă orice artificiu politic. S-a bizuit în întregime pe vitalitatea lăuntrică a ideilor sale şi a puterii lor de a convinge şi a dispreţuit orice alte mijloace de conflict politic. El nu a urmărit niciodată tactici politice, nu s-a pretat niciodată la demagogie. Vechiul liberalism a fost cinstit până în măduvă şi credincios principiilor lui. Adversarii lui numeau aceasta a fi „doctrinar”.

Astăzi vechile principii liberale trebuie supuse unei examinări amănunţite. Ştiinţa a fost complet transformată în ultima sută de ani, iar astăzi temeliile generale sociologice şi economice ale doctrinei liberale trebuie puse din nou. Asupra multor chestiuni liberalismul nu a gândit logic până la concluzie. Mai sunt încă lucruri de pus cap la cap.. [3] Dar modul de activitate politică al liberalismului nu se poate schimba. El priveşte întreaga cooperare socială ca o emanare de utilitate recunoscută raţional, în care toată puterea este bazată pe opinia publică, şi nu poate întreprinde nici o cale de activitate care ar stânjeni libera hotărâre a oamenilor gânditori. Liberalismul ştie că societatea poate avansa la un stagiu mai înalt numai dacă oamenii recunosc utilitatea cooperării sociale; că nici Dumnezeu, nici destinul nepătruns nu determină viitorul neamului omenesc, ci numai omul însuşi. Când naţiunile se grăbesc orbeşte către distrugere, liberalismul trebuie să încerce să le lumineze. Dar chiar dacă ele nu aud, fie pentru că ele sunt surde, sau pentru că vocea prevenitoare este prea slabă, nu trebuie căutat să fie seduse la modul corect de conduită prin artificiu tactic sau demagogic. Prin demagogie s-ar putea distruge societatea. Dar ea nu poate fi niciodată construită cu aceste mijloace.

3

Distructivismul literaţilor

Arta socială şi romantică a secolului al nouăsprezecelea a pregătit calea pentru distructivismul socialist. Fără ajutorul pe care l-a căpătat din direcţia aceasta socialismul nu ar fi câştigat niciodată priza sa asupra minţilor oamenilor.

Romantismul este revolta omului împotriva raţiunii, ca şi împotriva condiţiei în care natura l-a constrâns să trăiască. Romanticul este un visător treaz; el reuşeşte să desconsidere cu uşurinţă în imaginaţie legile logicii şi ale naturii. Omul gânditor şi care acţionează raţional încearcă să se elibereze de neplăcerea nevoilor nesatisfăcute prin acţiune economică şi muncă; el produce cu scopul de a-şi îmbunătăţi situaţia. Romanticul este prea slab – prea neurastenic – pentru muncă; el îşi imaginează plăcerile succesului, dar nu face nimic ca să le înfăptuiască. El nu îndepărtează obstacolele; el le îndepărtează doar în imaginaţie. El urăşte realitatea pentru că nu este asemenea lumii de vis pe care a creat-o. El urăşte munca, economia şi raţiunea.

Romanticul ia ca de la sine înţelese darurile unei civilizaţii sociale şi doreşte, în plus, toate lucrurile bune şi frumoase ce, după credinţa lui, timpurile şi ţările îndepărtate le-au avut sau le au de oferit. Înconjurat de conforturile vieţii omeneşti europene, el tânjeşte să fie un rajah indian, beduin, corsar sau trubadur. Dar el vede numai acea porţiune a vieţii acestor oameni care i se pare plăcută, niciodată lipsa lor de lucrurile pe care el le obţine într-o abundenţă atât de mare. Călăreţii lui galopează peste câmpii pe armăsari focoşi, corsarii lui capturează femei frumoase, cavalerii lui îşi înving duşmanii între episoade de dragoste şi cântec. Natura periculoasă a existenţei lor, sărăcia comparativă a circumstanţelor lor, mizeriile şi trudele lor – pe aceste lucruri imaginaţia lor le trece, plină de tact, cu vederea; totul este transfigurat de o boare trandafirie. Comparată cu acest ideal de vis, realitatea apare aridă şi superficială. Sunt obstacole de învins care nu există în vis. Sunt treburi foarte diferite de întreprins. Aici nu sunt femei frumoase de salvat din mâinile bandiţilor, nici comori pierdute de găsit, nici balauri de omorât. Aici este muncă de făcut, fără odihnă, fără încetare, zi după zi, an după an. Aici cine doreşte să culeagă trebuie să are şi să semene. Romanticul nu vrea să admită toate acestea. Încăpăţânat ca un copil, el refuză să o recunoască. El batjocoreşte şi zeflemiseşte; el îl dispreţuieşte şi îl detestă pe burghez.

Răspândirea gândirii capitaliste a produs o atitudine intelectuală neprielnică romantismului. Figurile poetice de cavaleri şi piraţi devin obiecte de râs. Acum că vieţile beduinilor, maharadjahilor, piraţilor şi ale altor eroi romantici fuseseră observate de aproape, orice dorinţă de a-i imita a dispărut. Înfăptuirile ordinii sociale capitaliste făceau un bine din a fi în viaţă şi era o senzaţie crescândă că securitatea vieţii şi a libertăţii, bunăstarea paşnică şi mai deplina satisfacţie a nevoilor puteau fi aşteptate numai de la capitalism. Dispreţul romantic pentru ceea ce este astăzi burghez este perimat.

Dar atitudinea psihică din care a izvorât romantismul nu a fost destul de uşor de stârpit. Protestul neurastenic împotriva vieţii căuta alte forme de expresie, pe care le-a găsit în arta „socială” a secolului al nouăsprezecelea.

Poeţii şi romancierii cu adevărat mari ai epocii nu erau scriitori propagandişti social-politici. Flaubert, Maupassant, Jacobsen, Strindberg, Konrad Ferdinand Meyer, pentru a numi numai câţiva, erau departe de a fi adepţi ai literaturii la modă. Nu datorăm expunerea acestor probleme sociale şi politice scriitorilor ale căror opere au dat secolului al nouăsprezecelea locul lui durabil în istoria literaturii. Aceasta a fost misiunea însuşită de către scriitorii de mâna a doua sau a treia. Scriitorii de clasa aceasta au fost aceia care au introdus ca figuri literare pe antreprenorul capitalist care suge sânge şi pe nobilul proletar. Pentru ei omul bogat este în culpă pentru că este bogat, şi săracul este în drept pentru că este sărac. [4] „Dar asta este ca şi cum bogăţia ar fi o crimă”, o pune Gerhart Hauptmann pe Frau Dreissiger să exclame în Die Weber. Literatura acestei epoci este plină de condamnarea proprietăţii.

Nu este locul aici pentru o analiză estetică a acestor opere; misiunea noastră este de a examina eforturile lor politice. Ele au adus socialismului victoria prin înrolarea supunerii claselor educate. Prin intermediul unor astfel de cărţi socialismul a fost adus în casele celor bogaţi, captivând nevestele şi fiicele şi îndepărtând pe fii de la afacerile familiilor, până când, în cele din urmă, însuşi antreprenorul capitalist a început să creadă în josnicia activităţilor sale. Bancherii, şefii de industrie şi negustorii au umplut lojile teatrelor în care se jucau piese cu tendinţă socialiste înaintea unor auditorii entuziaste.

Arta socială este artă tendenţioasă; întreaga literatură socială are o teză de demonstrat. [5] Este veşnic aceeaşi teză: capitalismul este un rău, socialismul este mântuirea. Explicaţia motivului pentru care o astfel de repetare eternă nu a dus mai curând la plictiseală trebuie găsită exclusiv în faptul că diferiţi scriitori au avut în minte forme diferite de socialism. Dar ei imită cu toţii exemplul lui Marx, evitând expunerea detaliată a ordinii sociale socialiste pe care o laudă; cei mai mulţi dintre ei indică doar prin aluzie, deşi destul de clar, că ei doresc o ordine socialistă. Nu este câtuşi de puţin surprinzător că logica argumentului lor este inadecvată şi că concluziile sunt impuse printr-un apel la emoţii decât la raţiune, văzând că aceeaşi metodă este urmată de aşa- zisele autorităţi ştiinţifice ale socialismului. Ficţiunea este un vehicul potrivit pentru acest tip de procedură, întrucât teama că cineva va încerca să combată aceste afirmaţii în amănunt prin critică logică este mică. Nu este obiceiul de a cerceta acurateţea anumitor observaţii în romane şi piese de teatru. Chiar dacă ar fi, autorul ar mai putea încă să găsească o ieşire, negând răspunderea pentru anumite cuvinte puse în gura eroului. Concluziile impuse prin conturare de caracter nu pot fi invalidate prin logică. Chiar dacă „omul cu proprietate” este descris întotdeauna ca rău până în măduva oaselor, nu se poate reproşa ceva autorului din pricina unui singur exemplu. Nici un singur scriitor izolat nu este răspunzător de efectul total al literaturii timpului său.

În Hard Times Dickens pune în gura lui Sissy Jupe, mica fiică părăsită a unui clovn de circ şi dansator, observaţii intenţionate să sfarme utilitarismul şi liberalismul. El îl pune pe Mr. M’Choackumchild, învăţător în şcoala model a capitalistului - adept al lui Bentham - Gradgrind, să întrebe cât de mare este procentajul de victime, când din 100 000 de călători pe mări se îneacă 500. Copilul cel bun răspunde că pentru rudele şi prietenii victimelor nu există nici un procentaj – şi condamnă astfel cu liniştită simplitate mulţumirea de sine însuşi a manchesterismului. Lăsând la o parte neverosimilitatea extremă a scenei, aceasta este desigur foarte nuanţată şi mişcătoare. Dar nu micşorează satisfacţia pe care membrii unei comunităţi capitaliste o pot simţi când contemplă marea reducere a primejdiilor navigaţiei de sub regimul capitalist. Iar când capitalismul a reuşit astfel încât din 1 000 000 de oameni numai douăzeci şi cinci mor de foame în fiecare an, în timp ce în sisteme economice mai vechi murea de foame un număr mult mai mare, atunci evaluarea noastră a acestei înfăptuiri nu este slăbită de platitudinea lui Sissy, că pentru aceia care mor de foame chinul este tot atât de amar, indiferent dacă un milion sau un milion de milioane de alţi oameni mor de foame în acelaşi timp sau nu. În afară de aceasta, nu ni se oferă nici o dovadă că într-o societate socialistă ar muri de foame mai puţini oameni. A treia observaţie pe care Dickens o pune în gura lui Sissy este destinată să arate că nu se poate judeca prosperitatea economică a unei naţiuni prin cantitatea bogăţiei ei, ci trebuie luată de asemenea în consideraţie distribuţia acelei bogăţii. Dickens era prea necunoscător al scrierilor utilitariştilor pentru a şti că aceste vederi nu contraziceau utilitarismul mai vechi. Bentham, îndeosebi, susţinea cu emfază specială că o sumă de bogăţie aduce mai multă fericire când este egal distribuită, decât atunci când este distribuită astfel încât să-i îmbogăţească pe unii, în timp ce alţii au puţin. [6]

Contrapartea lui Sissy era băiatul-model, Bitzer. El îşi bagă mama la azil şi pe urmă se mulţumeşte să-i dea o litră de ceai o dată pe an. Chiar şi aceasta, spune Dickens, este o slăbiciune în tânărul de altfel admirabil, pe care el îl numeşte un excelent economist tânăr. Căci, de bună seamă, orice pomană tinde să sărăcească pe cel ce o primeşte. Pe urmă, singura acţiune raţională a lui Bitzer cu privire la ceai ar fi fost să cumpere pe cât de ieftin şi să vândă pe cât de scump cu putinţă. Oare nu au demonstrat filosofii că în aceasta constă întreaga datorie a omului (întreaga, nu o parte din datoria sa)? Milioane de oameni care au citit aceste observaţii au simţit indignare pentru josnicia gândirii utilitariste pe care autorul voia ca să o insulte. Ele sunt desigur cu totul nedrepte. Este adevărat că politicienii liberali s-au străduit împotriva încurajării cerşetorilor prin intermediul dării de pomeni fără discriminare şi au arătat nimicnicia oricărei încercări de îmbunătăţire a situaţiei săracilor care nu procedează prin ridicarea productivităţii muncii. Ei au arătat primejdia pentru proletarii înşişi a propunerilor de a spori numărul naşterilor prin căsătorii premature între persoane care nu sunt în situaţia de a-şi îngriji copiii. Dar ei nu au protestat niciodată împotriva ajutorării prin legea săracilor a oamenilor care nu sunt în stare să muncească. De asemenea, ei nu au contestat nici datoria morală a copiilor de a-şi întreţine părinţii la bătrâneţe. Filosofia socială liberală nu a spus niciodată că ar fi o „datorie”, necum începutul şi sfârşitul moralităţii, de a cumpăra cât de ieftin cu putinţă şi a vinde cât se poate de scump. Ea a arătat că aceasta este conduita raţională pentru individul care caută (prin cumpărare şi vânzare) mijloacele pentru satisfacerea indirectă a nevoilor sale. Dar liberalismul nu a spus că este iraţional de a da ceai unei mame bătrâne, cum nu a numit băutul ceaiului în sine iraţional.

O singură privire asupra operelor utilitariştilor este suficientă să demaşte aceste schilodiri sofistice. Dar nu se găseşte nici măcar unul în fiecare sută de mii de cititori ai lui Dickens care să fi citit vreodată un rând dintr-un scriitor utilitarist. Dickens, împreună cu alţi romantici mai puţin înzestraţi ca povestitori, dar urmând aceleaşi tendinţe, a învăţat milioane de oameni să urască liberalismul şi capitalismul. Şi totuşi Dickens nu a fost un campion deschis şi direct al distrucţionismului, cum nu au fost nici William Morris, Shaw, Wells, Zola, Anatole France, Gerhart Hauptmann, Edmondo de Amicis şi mulţi alţii. Ei resping cu toţii ordinea socială capitalistă şi se opun proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, poate fără ca să fie întotdeauna conştienţi de aceasta. Printre rânduri ei sugerează o imagine inspiratoare a unei stări de lucruri mai bune economic şi social. Ei sunt agenţi de recrutare pentru socialism şi, deoarece socialismul va distruge negreşit societatea, ei bătătoresc în acelaşi timp drumul pentru distrucţionism. Dar întocmai cum socialismul politic a devenit în cele din urmă în bolşevism o recunoaştere deschisă a distrucţionismului, tot aşa a făcut şi socialismul literar. Tolstoi este marele profet al unui distrucţionism care se întoarce înapoi la cuvintele scripturilor. El face învăţăturile lui Christos, care se sprijineau pe o credinţă că împărăţia Domnului ar fi iminentă, o evanghelie pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii. Asemenea sectelor comuniste ale evului mediu şi ale reformei, el încearcă să construiască societatea pe poruncile predicii de pe munte. El nu merge desigur atât de departe, încât să ia literalmente îndemnurile de a urma exemplul florilor de câmp care nu trudesc. Dar în idealul lui de societate este loc numai pentru agricultori auto-satisfăcuţi care, cu mijloace modeste, ară o mică bucată de pământ, şi el este destul de logic să ceară ca tot restul să fie distrus.

Iar acum popoarele care au salutat cu cel mai mare entuziasm astfel de scrieri, care cer distrugerea tuturor valorilor culturale, sunt ele însele pe marginea unei mari catastrofe sociale.


NOTE

1. Vezi, de pildă, în Das Kapital, observaţiile privitoare la Bentham: „platitudinea cea mai comună”, „numai o copiere stupidă”, „gunoi”, „un geniu al stupidităţii burgheze” (op. cit., Vol. I, pag. 573), cele privitoare la Malthus: „un plagiat de o superficialitate şcolărească şi de o pompozitate funcţionărească”. (Ibid., Vol. I, pag. 580).

2. Astfel, marxismul găseşte uşor să se alieze cu fanatismul islamic. Plin de mândrie, marxistul Otto Bauer strigă: „În Turkestan şi Azerbaidjan, monumentele ridicate lui Marx stau în faţa moscheelor, şi Muezinul în Persia amestecă citate din Marx cu pasaje din Coran atunci când cheamă poporul la război sfânt împotriva imperialismului european.” Vezi Otto Bauer, „Marx als Mahnung” în Der Kampf, XVI, 1923, pag. 83.

3. Vezi cartea mea Liberalismus, Jena, 1927.

4. Cazamian, Le roman social en Angleterre, 1830-1850, Paris, 1904, pag. 267 et seq.

5. Privitor la tendinţa socialistă în pictură vezi Muther, Geschichte der Malerei im 19. Jahrhundert, München, 1893, Vol. II. pag. 186 et seq.; Coulin, Die sozialistische Weltanschauung in der französischen Malerei, Leipzig, 1909, pag. 85 et seq.

6. Bentham, Principles of the Civil Code, pag. 304 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România