XXXII. Etica capitalistă

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a patra: Socialismul ca imperativ moral.
cuprins

1

Etica capitalistă şi impracticabilitatea socialismului

În expunerile socialismului etic se găseşte neîncetat afirmaţia că el presupune purificarea morală a oamenilor. Atâta timp cât nu reuşim să ridicăm moraliceşte masele, nu vom fi în stare să transferăm ordinea socială a societăţii din sfera ideilor în aceea a realităţii. Dificultăţile din calea socialismului constau, exclusiv sau predominant, în deficienţele morale ale oamenilor. Unii scriitori se îndoiesc că acest obstacol va fi învins vreodată; alţii se mulţumesc să spună că omenirea nu va fi în stare să înfăptuiască socialismul în prezent sau în viitorul apropiat.

Am putut să arătăm de ce economia socialistă este impracticabilă: nu pentru că oamenii sunt moraliceşte la un nivel prea coborât, ci pentru că problemele pe care o ordine socialistă le-ar avea de rezolvat prezintă dificultăţi intelectuale insurmontabile. Impracticabilitatea socialismului este rezultatul incapacităţii intelectuale, nu morale. Socialismul nu ar putea să-şi atingă ţelul, pentru că o economie socialistă nu ar putea calcula valoarea. Chiar şi îngerii, dacă ar fi înzestraţi numai cu raţiune omenească, nu ar putea forma o comunitate socialistă.

Dacă o comunitate socialistă ar fi capabilă de calcul economic, ea ar putea fi instaurată fără nici o schimbare în caracterul moral al oamenilor. Într-o societate socialistă, ar prevala standarde etice diferite de acelea ale unei societăţi bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Sacrificiile temporare cerute individului de către societate ar fi diferite. Totuşi nu ar fi mai greu de a pune în vigoare codul de morală socialistă decât este de a pune în vigoare codul de morală capitalistă, dacă ar fi vreo posibilitate de a face calcule aritmetice obiective înlăuntrul societăţii socialiste. Dacă o societate socialistă ar putea stabili separat produsul muncii fiecărui membru al societăţii în parte, partea lui din produsul social ar putea fi calculată şi răsplata lui fixată proporţional cu contribuţia sa productivă. În asemenea circumstanţe, ordinea socialistă nu ar avea nici un motiv să se teamă că un camarad s-ar putea sustrage de la a munci cu maximum de energie din lipsa vreunui incitativ care să îndulcească truda muncii. Numai pentru că lipseşte această condiţie socialismul va trebui să construiască pentru utopia sa un tip de fiinţă omenească cu totul deosebit de rasa care populează acum pământul, un tip pentru care munca nu este trudă şi durere, ci bucurie şi plăcere. Pentru că un astfel de calcul este în afară de discuţie, socialismul utopic este obligat să aibă pretenţii de la oameni, care sunt diametral opuse naturii. Această inadecvare a tipului omenesc, care ar cauza eşuarea socialismului, poate să pară a fi de ordin moral; examinată mai îndeaproape, se dovedeşte a fi o chestiune de intelect.

2

Pretinsele defecte ale eticii capitaliste

A acţiona raţional înseamnă a sacrifica ceea ce este mai puţin important pentru ceea ce este mai important. Facem sacrificii temporare când renunţăm la lucruri mici pentru a obţine lucruri mai mari, ca atunci când încetăm de a ne mai deda alcoolului pentru a evita efectele lui fiziologice ulterioare. Oamenii se supun efortului muncii pentru ca să nu moară de foame.

Conduita morală este numele pe care îl dăm sacrificiilor temporare făcute în interesul cooperării sociale, care este mijlocul principal prin care pot fi satisfăcute nevoile omeneşti şi viaţa omenească în general. Toată etica este etică socială. (Dacă se pretinde ca conduita raţională, îndrumată exclusiv către propriul bine al subiectului, să fie numită de asemenea etică şi că am avea de-a face cu etică individuală şi cu datorii către sine însuşi, nu am putea să o contrazicem; într-adevăr, acest mod de exprimare accentuează poate mai bine decât al nostru că, în ultimă analiză, igiena individului şi etica socială sunt bazate pe acelaşi raţionament.) A se purta moral înseamnă a sacrifica ceea ce este mai puţin important, făcând cu putinţă cooperarea socială.

Eroarea fundamentală a majorităţii sistemelor de etică anti-utilitaristă constă în greşita construcţie a înţelesului sacrificiilor temporare pe care le cere datoria. Ele nu văd scopul sacrificiului şi renunţării la plăcere şi construiesc ipoteza absurdă că sacrificiul şi renunţarea au o valoare morală în ele însele. Ele ridică abnegaţia şi sacrificiul de sine şi dragostea de compătimire, care duce la ele, la rangul de valori morale absolute. Durerea care însoţeşte la început sacrificiul este definită ca morală pentru că este dureroasă – ceea ce se apropie de afirmaţia că orice acţiune dureroasă pentru cel care o îndeplineşte este morală.

Din descoperirea acestei confuzii putem vedea de ce diverse sentimente şi acţiuni care sunt social neutre sau chiar dăunătoare ajung să fie numite morale. Desigur, chiar şi raţionamentul de felul acesta nu poate evita revenirea pe ascuns la idei utilitariste. Dacă nu vrem să lăudăm compătimirea unui doctor care ezită să întreprindă o operaţie salvatoare de viaţă, pe motiv că prin aceasta el răpeşte pacientului durerea, şi deosebim, de aceea, între compătimire adevărată şi falsă, introducem din nou considerentul teleologic al scopului, pe care am încercat să îl evităm. Dacă lăudăm acţiunea altruistă, atunci bunăstarea omenească nu poate fi exclusă ca scop. Se naşte astfel un utilitarism negativ: trebuie să privim ca moral ceea ce foloseşte nu persoanei care acţionează, ci altora. S-a întronat un ideal etic care nu poate fi potrivit în lumea în care trăim. De aceea, după ce a condamnat societatea construită pe „interesul personal”, moralistul urmează să construiască o societate în care fiinţele omeneşti să fie ceea ce cere idealul său. El începe prin a înţelege greşit lumea şi legile ei; apoi el doreşte să construiască o lume care să corespundă teoriilor lui false, şi el numeşte aceasta instaurarea unui ideal moral.

Omul nu este rău doar pentru că vrea să se bucure de plăcere şi să evite durerea – cu alte cuvinte, să trăiască. Renunţarea, abnegaţia şi sacrificiul de sine nu sunt bune prin ele însele. A condamna etica cerută de viaţa socială în regimul capitalist şi a pune în locul ei standarde de purtare morală care – se crede – ar putea fi adoptate în regimul socialist este un fel de a proceda pur arbitrar.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România