XXXI. Democraţia economică

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a patra: Socialismul ca imperativ moral.
cuprins

1

Deviza „democraţie economică”

Unul din argumentele cele mai importante în favoarea socialismului este acela conţinut în deviza „auto-guvernarea în industrie”. Aşa cum, în sfera politică, absolutismul regelui a fost înfrânt de dreptul poporului de a participa la hotărâri şi mai târziu de dreptul său exclusiv de a decide, tot astfel absolutismul proprietarilor mijloacelor de producţie şi al antreprenorilor trebuie desfiinţat de către consumatori şi muncitori. Democraţia este incompletă atâta vreme cât ea este obligată să se supună dictaturii proprietarilor. Partea cea mai rea din capitalism nu este în nici un caz inegalitatea de venituri; cu mult mai insuportabilă este puterea pe care o dă capitaliştilor asupra semenilor acestora, cetăţenii. Atâta vreme cât continuă această stare de lucruri, nu poate exista nici o libertate personală. Poporul trebuie să ia administrarea treburilor economice în mâinile sale, întocmai cum a preluat guvernarea statului. [1]

În acest argument este o dublă eroare. El concepe greşit, pe de o parte, natura şi funcţia democraţiei politice şi, pe de alta, natura ordinii sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

Am arătat deja că esenţa democraţiei nu se găseşte nici în sistemul electoral, nici în discuţiile şi rezoluţiile adunărilor naţionale, nici în vreun alt fel de comitet numit de către aceste adunări. Ele sunt doar uneltele tehnice ale democraţiei politice. Funcţia ei adevărată este de a face pace. Instituţiile democratice fac voinţa poporului eficace în treburile politice, asigurând că administratorii şi conducătorii săi sunt aleşi prin voturile poporului. Astfel sunt eliminate toate acele primejdii pentru dezvoltarea paşnică socială care ar putea rezulta din orice ciocnire între voinţa conducătorilor şi opinia publică. Războiul civil este înlăturat prin intermediul funcţionarilor instituţiilor care uşurează o schimbare paşnică a guvernului. În ordinea economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, nu este nevoie de nici un fel de instituţii speciale, aşa cum şi-a creat pentru ea democraţia politică, pentru a realiza succesul corespunzător. Libera concurenţă face tot ceea ce este necesar. Întreaga producţie trebuie să se încline în faţa voinţei consumatorului. Din momentul în care nu izbuteşte să se conformeze cererilor consumatorului, ea devine nerentabilă. În felul acesta libera concurenţă constrânge pe producător să asculte de voinţa consumatorului şi, de asemenea, în caz de nevoie, realizează transferarea mijloacelor de producţie din mâinile acelora care nu vor sau nu sunt în stare să înfăptuiască ceea ce cere consumatorul, în mâinile acelora mai indicaţi să dirijeze producţia. Stăpânul producţiei este consumatorul. Din acest punct de vedere societatea capitalistă este o democraţie în care fiecare leu reprezintă un buletin de vot. Ea este o democraţie cu un mandat imperativ şi revocabil imediat pentru deputaţii ei. [2]

Ea este o democraţie a consumatorilor. Producătorii ca atare nu pot deloc, prin ei înşişi, să ordone direcţia producţiei. Aceasta este tot atât de adevărat despre antreprenor, cât şi despre muncitor; amândoi trebuie să se încline în cele din urmă în faţa dorinţelor consumatorilor. Şi nici nu ar putea să fie altfel. Oamenii produc nu de dragul producţiei, ci pentru bunurile care ar putea fi consumate. Ca producător într-o economie bazată pe diviziunea muncii, un om este un simplu agent al comunităţii şi ca atare trebuie să asculte. Numai în calitate de consumator poate el să comande.

Astfel antreprenorul nu este nimic mai mult decât un supraveghetor al producţiei. El exercită, desigur, putere asupra muncitorului. Dar el nu o poate exercita în chip arbitrar. El trebuie să o întrebuinţeze în concordanţă cu cerinţele acelei activităţi productive care corespunde dorinţelor consumatorului. Salariatului individual, al cărui câmp de vedere este îngrădit de către orizontul îngust al muncii zilnice, hotărârile antreprenorului îi pot părea arbitrare şi capricioase. Văzute prea de aproape, formele lucrurilor îşi pierd adevărata lor semnificaţie. Dacă direcţionarea producţiei de către antreprenor vatămă interesele momentane ale muncitorului, este sigur că acestuia îi va părea neîntemeiată şi arbitrară. El nu va înţelege că antreprenorul lucrează sub imperiul unei legi stricte. Într-adevăr, antreprenorul este liber să dea frâu liber capriciilor lui, să concedieze muncitorii fără alte comentarii, să se cramponeze cu încăpăţânare de procese de producţie învechite, să aleagă în mod voit metode nepotrivite de producţie şi să-şi permită să fie condus de motive care sunt în conflict cu cererile consumatorilor. Dar când şi în măsura în care el face aceasta, trebuie să plătească şi, dacă nu se stăpâneşte la timp, el va fi împins prin pierderea proprietăţii sale într-o poziţie din care nu poate să mai facă nici un alt rău. Mijloace speciale de control al comportării sale nu sunt necesare. Piaţa îl controlează cu mai multă stricteţe decât ar putea face orice organ de guvernământ sau alt organ al societăţii. [3]

Orice încercare de a înlocui această conducere a consumatorilor printr-o conducere a producătorilor este absurdă. Ea ar merge împotriva naturii însăşi a procesului productiv. Am tratat deja un exemplu despre aceasta mult mai amănunţit – exemplul cel mai important pentru condiţiile moderne – exemplul economiei sindicaliste. Ceea ce este adevărat despre ea este adevărat despre orice politică a producătorilor. Întreaga economie trebuie să fie o economie a consumatorilor. Absurditatea acestor străduinţe de a institui „democraţia economică” prin crearea instituţiilor sindicaliste devine evidentă dacă ne închipuim aceste instituţii transferate pe tărâmul politic. De pildă, ar fi oare democraţie dacă judecătorii ar trebui să decidă ce anume legi să fie în vigoare şi cum să fie ele administrate? Sau dacă soldaţii ar trebui să hotărască la dispoziţia cui să-şi pună armele şi cum să le întrebuinţeze? Nu, judecătorii şi soldaţii trebuie să se conformeze legii pentru ca statul să nu devină un despotism arbitrar. Fraza mistificatoare „autoguvernare industrială” este cea mai ţipătoare dintre toate concepţiile eronate despre natura democraţiei.

În comunitatea socialistă, de asemenea, nu lucrătorii din ramurile separate de producţie sunt aceia care decid ceea ce este de făcut în propriul lor teritoriu economic anumit, ci autoritatea supremă a societăţii. Dacă nu ar fi astfel, nu am avea socialism, ci sindicalism, şi între acestea două nu e cu putinţă nici un compromis.

2

Consumatorul ca factorul decident în producţie

Oamenii susţin uneori că, apărându-şi propriile lor interese, antreprenorii forţează producţia într-o direcţie opusă intereselor consumatorilor. Antreprenorii nu au nici un fel de scrupul în „a crea sau intensifica nevoia publicului de lucruri care înlesnesc numai gratificarea senzorială, dar sunt dăunătoare sănătăţii sau bunăstării spirituale”. De pildă, lupta împotriva alcoolismului, ameninţarea temută pentru sănătatea şi bunăstarea naţională, se spune că este îngreunată din pricina opoziţiei „intereselor speciale ale capitalismului alcoolului faţă de orice încercare de a-l combate”. Obiceiul fumatului nu ar fi „atât de răspândit şi atât de mult în creştere printre tineret dacă interesele economice nu ar juca un rol atât de mare în promovarea lui”. „Articolele de lux, fleacurile şi nimicurile de toate felurile, publicaţiile fără valoare şi obscene” sunt astăzi „impuse publicului pentru că producătorii câştigă de pe urma lor sau speră să câştige”. [4] Este îndeobşte cunoscut că înarmarea pe scară mare a puterilor şi deci, indirect, războiul însuşi sunt puse în contul maşinaţiunilor „capitalului de armament”.

Antreprenorii şi capitaliştii în căutarea de investiţii se îndreaptă către acele ramuri de producţie de la care ei speră să obţină cel mai mare beneficiu. Ei încearcă să-şi închipuie nevoile viitoare ale consumatorilor, astfel încât să capete o vedere generală, de ansamblu a cererii. Cum capitalismul creează neîncetat bogăţie nouă pentru toţi şi extinde satisfacţia nevoilor, consumatorii sunt adesea în situaţia de a fi în stare să-şi satisfacă nevoi care rămâneau mai înainte nesatisfăcute. Astfel devine o misiune specială a antreprenorului capitalist să descopere ce nevoi mai înainte nesatisfăcute pot fi îndestulate acum. Aceasta este ceea ce au în minte oamenii când spun că capitalismul creează nevoi pentru a le putea satisface.

Natura lucrurilor cerute de către consumator nu-i priveşte pe antreprenor şi pe capitalist. Ei sunt doar servitorii ascultători ai consumatorului şi nu este treaba lor să prescrie ceea ce trebuie să-i placă consumatorului. Ei îi dau otravă şi arme ucigătoare dacă el le vrea. Dar nimic nu ar putea fi mai greşit decât a presupune că produsele care servesc un scop rău sau dăunător rentează mai mult decât acelea care servesc unul bun. Cel mai mare beneficiu se obţine din articolele pentru care există cea mai urgentă cerere. De aceea cel ce caută câştig se apucă să producă acele mărfuri pentru care există cea mai mare disproporţie între ofertă şi cerere. Desigur, odată ce şi-a investit capitalul, este în interesul său să vadă că cererea pentru produsul său creşte. El îşi dă osteneala să mărească produsul vânzărilor. Dar, pe termen lung, el nu se poate împotrivi unei schimbări a cererii. De asemenea, el nu poate să obţină un mare avantaj din creşterea cererii pentru produsele sale, din pricină că noi întreprinderi îşi îndreaptă atenţia către această ramură de industrie, şi prin aceasta tind să reducă beneficiile sale la medie.

Omenirea nu bea alcool pentru că există distilerii, fabrici de bere şi vii; oamenii fac bere, distilează spirtoase şi cultivă struguri din pricina cererii de băuturi alcoolice. „Capitalul alcoolului” nu a creat deprinderile băuturii, cum n-a creat nici cântecele de beţie. Capitaliştii care posedă acţiuni ale fabricilor de bere şi distileriilor ar fi preferat acţiuni ale firmelor de editură de cărţi evlavioase, dacă cererea ar fi fost de hrană spirituală, şi nu spirtoasă. „Capitalul armamentului” nu a creat războaie; războaiele au creat „capitalul armamentului”. Nu au fost Krupp şi Schneider aceia care au aţâţat naţiunile la război, ci scriitorii şi politicienii imperialişti.

Dacă un om socoteşte alcoolul şi nicotina dăunătoare, n-are decât să se abţină de la ele. N-are decât să încerce, dacă vrea, să-şi convertească semenii la propriile lui vederi cu privire la abstinenţă. Ceea ce e sigur este că el nu poate într-o societate capitalistă, al cărei principiu de bază este auto-determinarea şi auto-răspunderea fiecărui individ, să-i forţeze împotriva voinţei lor să renunţe la alcool şi nicotină. Dacă această inabilitate de a-şi impune voinţa asupra altora îi provoacă părere de rău, atunci se poate consola măcar cu gândul că nici el nu este la bunul plac al poruncilor altora.

Unii socialişti reproşează ordinii sociale capitaliste în primul rând marea varietate a bunurilor ei. În loc de a produce bunuri uniforme, care s-ar putea face pe scara cea mai mare, oamenii fabrică sute şi mii de tipuri din fiecare marfă şi producţia este scumpită mult mai mult prin aceasta. Socialismul ar pune la dispoziţia tovarăşului numai bunuri uniforme; el ar unifica producţia şi prin aceasta ar ridica productivitatea naţională. Simultan, socialismul ar dizolva gospodăriile familiare separate şi în locul lor ar înfiinţa bucătării comunale şi locuinţe în genul hotelurilor; acestea de asemenea ar mări bogăţia socială prin eliminarea risipei de putere de muncă în bucătărioare care servesc numai câtorva consumatori. Multe scrieri socialiste, mai presus de toate acelea ale lui Walter Rathenau, s-au ocupat de aceste idei în mare amănunţime. [5]

În regimul capitalist, fiecare cumpărător trebuie să hotărască dacă preferă uniformitatea mai ieftină a producţiei de masă sau costul mai ridicat al articolelor fabricate special ca să se potrivească gustului individului sau grupului restrâns. Există o neîndoielnică tendinţă către uniformitatea progresivă a producţiei şi consumului prin standardizare. Mărfurile întrebuinţate în procesele productive înseşi devin zilnic din ce în ce mai standardizate. Antreprenorul priceput descoperă curând avantajul de a întrebuinţa tipul standard – cu preţul lui mai mic de cumpărare, uşurinţa la înlocuire şi adaptabilitatea la alte procese productive, mai degrabă decât articole produse printr-un proces special. Mişcarea de standardizare a uneltelor de producţie este împiedicată astăzi de faptul că numeroase întreprinderi sunt direct sau indirect socializate. Întrucât ele nu sunt conduse raţional, nu se pune nici un accent pe avantajul de a întrebuinţa tipuri standard. Administraţiile armatei, departamentele de construcţii municipale, căile ferate de stat şi alte autorităţi asemănătoare rezistă, cu încăpăţânare birocratică, adoptării tipurilor universal întrebuinţabile. Unificarea producţiei de maşini, echipamente de fabrici şi produse semifabricate nu necesită o schimbare în direcţia socialismului. Dimpotrivă, capitalismul face aceasta mai repede, din propria sa iniţiativă.

Altfel stau lucrurile cu privire la bunurile pentru întrebuinţare şi consum. Dacă un om îşi satisface gustul său personal, special, cu preferinţă faţă de întrebuinţarea produselor uniforme ale producţiei de masă şi crede că satisfacţia lui contrabalansează cheltuiala suplimentară, atunci nu se poate dovedi în mod obiectiv că a greşit. Dacă prietenul meu preferă să se îmbrace, să locuiască şi să mănânce aşa cum îi place, nu cum fac toţi ceilalţi, cine îl poate învinovăţi pentru aceasta? Căci fericirea lui constă în satisfacerea dorinţelor lui; el vrea să trăiască aşa cum îi place, şi nu aşa cum eu sau alţii am trăi, dacă am fi în locul lui. Evaluarea lui este aceea care contează, şi nu a mea sau a altor oameni. S-ar putea ca eu să fiu în stare să-i dovedesc că judecăţile pe care el îşi bazează valorile sunt false. De exemplu, aş putea demonstra că alimentele pe care le consumă au o valoare nutritivă mai mică decât a presupus el. Dar dacă valorile lui au fost construite nu pe vederi intenabile despre relaţia de cauză şi efect, ci pe sentimente şi simţiri subiective, argumentele mele nu-i pot schimba gândirea. Dacă, în ciuda avantajelor pretinse ale vieţii de hotel şi ale bucătăriilor comunale, el preferă totuşi o gospodărie separată, pentru că astfel de sentimente cum sunt cele de „casă proprie” şi „cămin propriu” cântăresc pentru el mai mult decât argumentele în favoarea organizării unitare, atunci nu mai rămâne nimic de zis. Dacă el doreşte să-şi mobileze locuinţa după gustul său personal, şi nu după gustul public care conduce fabricantul de mobilă, nu există nici un fel de argumente cu care să fie combătut. Dacă, deşi cunoaşte efectele alcoolului, el continuă să bea, pentru că el este pregătit să plătească chiar scump pentru plăcerea care i-o procură, eu pot cu siguranţă, din punctul de vedere al valorilor mele, să spun că nu este înţelept, dar voinţa lui, evaluarea lui sunt cele care vor decide. Dacă eu, ca dictator sau ca membru al unei majorităţi care conduce despotic, interzic băutul alcoolului, eu nu măresc în felul acesta productivitatea producţiei sociale. Aceia care condamnă alcoolul l-ar fi evitat fără prohibiţie. Pentru toţi ceilalţi, interzicerea unei plăceri pe care ei o apreciază mai presus de orice lucru pe care l-ar putea obţine prin renunţarea la ea înseamnă o scădere a satisfacţiei.

Contrastul dintre productivitate şi rentabilitate, care, după cum vedem din argumentele explicate într-un capitol precedent, este lipsit de valoare pentru înţelegerea funcţionării producţiei dirijate către ţeluri date, trebuie să ducă în mod cert la concluzii false dacă este aplicat la ţelurile acţiunii economice. [6] Când este vorba despre mijloace către un ţel dat, se poate numi un proces sau altul mai eficient, altfel spus, capabil de o producţie mai mare. Dar când întrebăm dacă un proces sau altul dă un spor direct mai mare de bunăstare individului, nu avem nici un standard obiectiv care să ne servească. Aici voinţa subiectivă a omului este factorul hotărâtor. Preferinţa unui om pentru apă, lapte sau vin nu depinde de efectele fiziologice ale acestor băuturi, ci de propria sa evaluare a efectelor. Dacă un om bea vin, şi nu apă, nu pot spune că acţionează iraţional. Pot spune cel mult că, în locul lui, eu nu aş face la fel. Dar urmărirea fericirii lui este treaba lui, nu a mea.

Dacă comunitatea socialistă nu-i aprovizionează pe tovarăşi cu bunurile pe care ei înşişi le doresc, ci cu acelea pe care conducătorii cred că ei ar trebui să le dorească, totalul satisfacţiilor nu este mărit, ci micşorat. Cu siguranţă că această violare a voinţei individului nu s-ar putea numi „democraţie economică”.

Căci există o deosebire esenţială între producţia capitalistă şi socialistă, aceea că în prima oamenii se îngrijesc de ei înşişi, pe când în a doua ei sunt îngrijiţi. Socialismul vrea să hrănească şi să cazeze umanitatea şi să-i acopere goliciunea. Dar oamenii preferă să mănânce, să locuiască, să se îmbrace şi, în general, să caute fericirea în felul lor propriu.

3

Socialismul ca expresie a voinţei majorităţii

Numărul contemporanilor noştri care se decid în favoarea socialismului, pentru că majoritatea a decis deja aşa, nu este cu nici un chip de nebăgat în seamă. „Cei mai mulţi oameni vor socialismul; masele au încetat să mai susţină ordinea socială capitalistă, prin urmare trebuie să socializăm”. Se aude neîncetat aceasta. Dar nu este un argument convingător în ochii acelora care resping socialismul. Desigur, dacă majoritatea vrea socialism, vom avea socialism. Nimeni nu a arătat cu mai multă claritate decât filosofii liberali că nu se poate rezista opiniei publice şi că majoritatea decide, chiar dacă greşeşte. Dacă majoritatea face o greşeală, minoritatea trebuie, de asemenea, să sufere consecinţele şi nu se poate plânge. Oare nu a luat ea parte la eroare prin faptul că nu a luminat majoritatea?

Dar, discutând ceea ce va fi, argumentul că marea masă a oamenilor cere imperios socialismul ar fi valabil numai dacă socialismul ar fi dorit ca un scop ultim de dragul său propriu. Dar aceasta nu este cu nici un chip aşa. Ca toate celelalte forme de organizare socială, socialismul este numai un mijloc, nu un ţel în sine. Aceia care vor socialismul, ca şi aceia care îl resping, doresc bunăstare şi fericire şi sunt socialişti numai pentru că cred că socialismul este calea cea mai bună de a înfăptui aceasta. Dacă ei ar fi convinşi că ordinea liberală a societăţii ar fi în stare să îndeplinească mai bine dorinţele lor, ei ar deveni liberali. De aceea, argumentul că trebuie să fim socialişti pentru că masele cer socialism este cel mai prost argument cu putinţă împotriva unui adversar al socialismului. Voinţa poporului este legea supremă pentru reprezentanţii poporului, care trebuie să execute poruncile lui. Dar aceia care caută să îndrume gândirea nu trebuie să se încline în faţa acestei voinţe. Numai acela este un pionier, care vorbeşte pe faţă şi încearcă să aducă pe semenii lui cetăţeni la felul său de gândire, chiar dacă se deosebeşte de cel obişnuit. Acest argument de a se supune maselor nu este nimic altceva decât o cerere ca aceia care încă se mai opun socialismului cu o critică rezonabilă să renunţe la orice argument logic. Că un argument de felul acesta poate fi propus arată numai în ce măsură a progresat deja socializarea vieţii intelectuale. În epocile cele mai întunecate ale istoriei vechi, asemenea argumente nu au fost întrebuinţate. Acelora care se opuneau prejudecăţilor celui mai mare număr nu li se spunea că părerile lor erau false pur şi simplu pentru că majoritatea avea alte opinii.

Dacă socialismul este inerent impracticabil, faptul că fiecare îl doreşte nu ne va face în stare să-l înfăptuim.


NOTE

1. „Răul central al sistemului capitalist nu este nici sărăcia săracului, nici bogăţia bogatului; el este puterea pe care simpla proprietate a instrumentelor de producţie o dau unei părţi relativ mici a comunităţii asupra acţiunii semenilor lor cetăţeni şi asupra ambianţei lor psihice şi fizice în generaţii succesive. Într-un astfel de sistem, libertatea personală devine, pentru mari mase din popor, aproape o batjocură... Socialistul ţinteşte la substituirea, în locul acestei dictaturi a capitalistului, a guvernării poporului prin popor şi pentru popor, în toate industriile şi serviciile prin care trăieşte poporul.” (Sidney and Beatrice Webb, A Constitution for the Socialist Commonwealth of Great Britain, Londra, 1920, pag. xiii et seq.) Vezi de asemenea Cole, Guild Socialism Re-stated, Londra, 1920, pag. 12 et seq.

2. „Piaţa este o democraţie în care fiecare penny dă un drept de vot.” (Fetter, The Principles of Economics, pag. 394, 410). Vezi de asemenea Schumpeter, Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung, Leipzig, 1912, pag. 32 et seq. Nimic nu este mai pe dos decât o zicală ca aceasta: „Cine sunt mai puţin consultaţi la construcţia unei case într-un mare oraş decât viitorii ei ocupanţi?” (Lenz, Macht und Wirtshaft, München, 1915, pag. 32.) Fiecare constructor încearcă să clădească în modul care se potriveşte cel mai bine dorinţelor viitorilor ocupanţi, pentru ca să poată închiria locuinţele pe cât de repede şi profitabil cu putinţă. Vezi de asemenea observaţiile pătrunzătoare în Withers, The Case for Capitalism, Londra, 1920, pag. 41 et seq.

3. Oamenii trec adesea cu vederea aceasta când spun asemenea soţilor Webb (A Constitution for the Socialist Commonwealth of Great Britain, p. xii) că muncitorii trebuie să asculte ordinele „unor stăpâni iresponsabili, care îşi urmăresc propria lor plăcere şi propriul lor câştig”.

4. Messer, Ethik, Leipzig, 1918, pag. 111 et seq.; Natorp, Sozialidealismus, Berlin, 1920, pag. 13.

5. Rathenau, Die neue Wirtschaft, Berlin, 1918, pag. 41 et seq.; de asemenea, critica lui Wiese, Freie Wirtschaft, Leipzig, 1918.

6. Vezi mai sus cap. VI, 5 şi cap. XXVI, 4.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România