1
Teoria marxistă a concentrării capitalului
Marx caută să stabilească un fundament economic pentru teza că evoluția către socialism este inevitabilă, demonstrând concentrarea progresivă a capitalului. Capitalismul a reușit să lipsească pe muncitor de proprietatea privată asupra mijloacelor de producție; ea a desăvârșit „exproprierea producătorilor direcți”. De îndată ce acest proces este încheiat, „socializarea mai departe a muncii și transformarea mai departe a pământului și a altor agenți în mijloace de producție exploatate social și, prin urmare, colective, împreună cu exproprierea rezultantă a proprietarilor privați iau o formă nouă. Ceea ce este de expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul care-l exploatează pe muncitor. Această expropriere este efectuată de jocul forțelor inerente ale producției capitaliste însăși; prin centralizarea capitalului, fiecare capitalist individual dă lovitura de grație unui număr de alți capitaliști”. Mână în mână cu aceasta merge socializarea producției. Numărul „magnaților capitaliști” descrește neîncetat. „Centralizarea mijloacelor de producție și socializarea muncii ajung la un punct în care ele devin incompatibile cu cadrul lor capitalist. Ele îl distrug. Ultimul ceas al proprietății private capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriați.” Aceasta este „exproprierea celor câțiva uzurpatori de către masa poporului”, prin „transformarea proprietății capitaliste, care actualmente se sprijină în fapt pe producția socială, în proprietate socială”, un proces cu mult mai puțin „îndelungat, dur și greu” decât a fost, la timpul său, procesul care a transformat proprietatea privată a indivizilor care munceau cu propriile lor mâini în proprietate capitalistă. [1]
Marx dă o întorsătură dialectică afirmațiilor sale. „Proprietatea privată capitalistă este prima negare a proprietății private individuale create prin truda muncitorilor. Dar, cu inevitabilitatea unui proces natural, producția capitalistă dă naștere propriei ei negații. Aceasta este negația negației. Ea nu restabilește proprietatea privată, ci numai proprietatea individuală bazată pe înfăptuirile erei capitaliste: cooperarea și proprietatea colectivă asupra pământului și mijloacelor de producție produse de către muncă”. [2] Despuiați aceste afirmații de accesoriile dialectice și rămâne faptul că concentrarea organizațiilor, întreprinderilor și a averilor este inevitabilă. (Marx nu face deosebirea între acestea trei și le privește, evident, ca identice). Această concentrare ar duce în cele din urmă la socialism, din moment ce lumea, odată ce a fost transformată într-o singură întreprindere gigantică, ar putea fi preluată de către societate cu perfectă ușurință: dar mai înainte ca acest stagiu să fie atins, rezultatul va fi fost înfăptuit de „revolta clasei muncitorești veșnic crescânde, care a fost învățată, unită și organizată de însuși mecanismul producției capitaliste”. [3]
Pentru Kautsky este clar că „producția capitalistă tinde să unească mijloacele de producție, care au devenit monopolul clasei capitaliste, în mâini din ce în ce mai puține. Această evoluție, în cele din urmă, face toate mijloacele de producție ale unei națiuni, ba chiar ale întregii economii mondiale, proprietatea privată a unui singur individ sau companii, care dispune de ele în chip arbitrar. Întreaga economie va fi adunată într-o singură economie colosală, în care totul servește un singur stăpân. În societatea capitalistă, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție sfârșește prin lipsa de proprietate a tuturor, cu excepția unei singure persoane. Ea duce astfel la propria sa desființare, la lipsa de proprietate a tuturor și la înrobirea tuturor”. Aceasta este o condiție către care înaintăm repede, „mai repede decât cred cei mai mulți oameni”. Desigur, ni se spune, chestiunea nu va merge atât de departe. „Căci simpla apropiere de această condiție cu siguranță va mări suferințele, conflictele și contrazicerile în societate într-o asemenea măsură, încât ele devin intolerabile și societatea își rupe limitele și se destramă”, afară numai dacă nu i s-a dat dinainte evoluției o direcție diferită. [4]
Trebuie observat că, potrivit acestei vederi, tranziția de la „marele” capitalism la socialism va fi efectuată numai prin acțiunea deliberată a maselor. Masele cred că anumite rele trebuie puse pe seama proprietății private asupra mijloacelor de producție. Ele cred că producția socialistă este în măsură să le îmbunătățească situația. Prin urmare, o vedere lăuntrică teoretică este ceea ce îi conduce. Potrivit concepției materialiste a istoriei însă, această teorie trebuie să fie ea însăși rezultatul inevitabil al unei anumite organizări a producției. Aici observăm încă odată cum se mișcă marxismul într-un cerc când încearcă să demonstreze propozițiile sale. O anumită condiție trebuie să se nască pentru că evoluția duce la ea; evoluția duce acolo pentru că gândirea o cere; dar gândirea este determinată de ființă. Această ființă însă nu poate fi nimic mai mult decât aceea a condiției sociale existente. De la gândirea determinată de condiția existentă urmează necesitatea unei alte condiții.
Există două obiecții împotriva cărora întreagă această înlănțuire de raționament nu are nici o apărare. Ea nu este în stare să combată afirmația cuiva care, deși argumentând pe aceleași linii, socotește gândirea ca fiind cauză și societatea ca ceea ce este cauzat. Și, în mod asemănător, nu are nici un răspuns la obiecția că condițiile viitoare s-ar putea prea bine să fie greșit concepute și că ceea ce acum pare atât de dorit ar putea să se dovedească a fi mai puțin tolerabil decât condițiile existente. Aceasta însă redeschide discuția asupra avantajelor și dezavantajelor tipurilor de societăți, a acelora existente și a acelora schițate de candidații reformatori. Dar aceasta este însăși discuția pe care marxismul a dorit să o suprime.
Să nu presupună nimeni că teoria marxistă a concentrării capitalului poate fi verificată prin metoda simplă a consultării statisticilor organizațiilor, ale veniturilor și ale averilor. Statisticile veniturilor și averilor o contrazic în întregime. Aceasta se poate afirma hotărât în ciuda tuturor imperfecțiunilor metodelor statistice actuale și a tuturor dificultăților pe care fluctuațiile în valoarea monedei le pun în calea întrebuințării materialului. Se poate spune cu egală încredere că reversul teoriei concentrării, mult discutata teorie a sărăciei crescânde – în care nici marxiștii ortodocși aproape că nu mai pot continua să creadă – este incompatibilă cu rezultatele investigației statistice. [5] Statisticile posesiunilor agricole contrazic de asemenea presupunerile marxiste. Acelea care dau numărul organizațiilor din industrie, mine și transport par să o confirme. Dar cifrele care indică o anume evoluție pe durata unei perioade limitate nu pot fi concludente. Dezvoltarea în timpul acesta scurt poate să fie inversă tendinței pe durată lungă. Am face mai bine, de aceea, să părăsim statisticile de ambele părți, atât pentru, cât și contra. Căci nu trebuie uitat că există o teorie care stă la baza oricărei demonstrații statistice. Cifrele singure nu aprobă și nu dezaprobă nimic. Numai concluziile trase din materialul adunat pot face aceasta. Iar acestea sunt teoretice.
2
Teoria politicii anti-monopoliste
Teoria monopolului merge mai adânc decât teoria marxistă a concentrării. Potrivit acesteia, concurența liberă, sângele vieții unei societăți bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, este slăbită de o creștere constantă a monopolului. Dezavantajele create înlăuntrul economiei de conducere nelimitată a monopolurilor private sunt, cu toate acestea, atât de mari încât societatea nu are nici o alegere decât să transforme monopolul privat în proprietate de stat prin socializare. Oricât de mare rău ar putea fi socialismul, ar fi mai puțin vătămător decât monopolul privat. Dacă s-ar dovedi cu neputință de contracarat tendința către monopol în domenii din ce în ce mai largi de producție, atunci proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este deja condamnată. [6]
Este clar că această doctrină cere o investigație minuțioasă: mai întâi, cu privire la faptul dacă evoluția este într-adevăr în direcția dominației monopolului și, în al doilea rând, cu privire la efectele economice ale unui astfel de monopol. Aici trebuie procedat cu grijă specială. Timpul când a fost expusă această doctrină pentru prima oară nu era, în general, favorabil studiului teoretic al unor astfel de probleme. Judecata emoțională a aparențelor, mai de grabă decât examinarea rece a esenței lucrurilor, era la ordinea zilei. Chiar și argumentele unui economist atât de remarcabil ca J.B. Clark sunt îmbibate cu ura populară a trusturilor. Exprimările tipice ale politicienilor contemporani se găsesc în raportul Comisiei Germane de Socializare din 15 februarie 1919, unde se afirmă ca „indisputabil” faptul că poziția monopolistă a industriei germane siderurgice „constituie o putere independentă, care este incompatibilă cu natura unui stat modern și nu doar cu unul socialist”. Era, după părerea comisiei, „inutil să se discute din nou chestiunea dacă și în ce măsură această putere este întrebuințată rău în detrimentul restului membrilor societății, al acelora pentru care el este materie primă, a consumatorilor și muncitorilor; existența ei este suficientă pentru a face evidentă necesitatea de a o desființa în întregime”. [7]
NOTE
1. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 726 et seq.
2. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 728 et seq.
4. Kautsky, Das Erfurter Programm, pag. 83 et seq.
5. Wolf, Sozialismus und kapitalistische Gesellschaftsordnung, Stuttgart, 1892, pag. 149 et seq.
6. Clark, Essentials of Economic Theory, pag. 374 et seq., 397.
7. Raportul Sozialisierungskommission über die Frage der Sozialisierung des Kohlenbergbaus vom 31 Juli 1920 (Appendix: Vorläufiger Bericht vom 15 Februar 1919), op. cit., pag. 32.
