VIII. Comunitatea socialistă în condiții staționare

VIII. Comunitatea socialistă în condiții staționare

1

Condițiile staționare

A presupune condiții staționare este un expedient teoretic, și nu o încercare de a descrie realitatea. Acest procedeu teoretic este indispensabil pentru a înțelege legile transformărilor economice. Pentru a studia mișcarea trebuie mai întâi să imaginăm o condiție în care ea nu există. Condiția staționară este acel punct de echilibru către care concepem că tind toate formele de activitate economică și care ar fi actualmente atins dacă factori noi nu ar crea, între timp, un nou punct de echilibru. În starea imaginară de echilibru, toate unitățile factorilor de producție sunt întrebuințate în modul cel mai economic și nu există nici un motiv de a ne aștepta la vreo schimbare în numărul sau dispoziția lor.

Chiar dacă o ordine economică socialistă reală, adică schimbătoare, este cu neputință de imaginat, pentru că activitatea economică fără calcul economic pare de neconceput, este totuși foarte ușor de postulat o ordine economică socialistă în condiții staționare. Trebuie numai să evităm de a întreba cum s-a ajuns la această condiție staționară. Procedând astfel, nu există nici o greutate de a examina statica unei comunități socialiste. Toate teoriile și utopiile socialiste au avut totdeauna în minte numai condiția staționară.

2

Disutilitățile și satisfacțiile muncii

Autorii socialiști descriu comunitatea socialistă ca pe o țară după placul inimii, un fel de paradis terestru. Fanteziile bolnăvicioase ale lui Fourier merg cel mai departe în această direcție. În statul viitor utopic al lui Fourier, toate animalele vătămătoare vor fi dispărut, iar în locul vor exista numai animale care îl vor ajuta pe om în muncile sale – sau chiar vor munci în locul său. Un anti-castor va avea grijă de pescuit; o anti-balenă va mișca vasele cu pânze spre locuri liniștite; un anti-hipopotam va remorca șlepurile pe râuri. În locul leului va exista un anti-leu, în locul calului, un anti-cal de o sprinteneală admirabilă, pe spinarea căruia călărețul va sta tot atât de confortabil ca și într-un vehicul cu suspensie perfectă. „Va fi o plăcere să trăiești într-o lume cu asemenea servitori.” [1] Godwin credea chiar că oamenii ar putea să devină nemuritori după ce se va fi desființat proprietatea. [2] Kautsky spune că în socialism „se va naște un nou tip de om… un supra-om… un om exaltat”. [3] Trotsky oferă informații chiar și mai amănunțite: „Omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înțelept, mai delicat. Trupul său mai armonios, mișcările sale mai ritmice, vocea sa mai muzicală… Inteligența medie a omului se va ridica la nivelul unui Aristotel, unui Goethe, unui Marx. Peste aceștia se vor ridica alte înălțimi, noi piscuri de genialitate.” [4] Iar autorii care scriu astfel de bazaconii sunt retipăriți mereu, lucrările lor sunt traduse în limbi străine și alese ca subiect pentru teze istorice aprofundate!

Alți scriitori socialiști sunt mai circumspecți în afirmațiile lor, dar, în esență, se bazează pe presupoziții asemănătoare. Prezentă în mod tacit în teoria marxistă este ideea nebuloasă că factorii naturali de producție sunt de asemenea natură, încât nu este nevoie să fie economisiți. Firește că o astfel de concluzie decurge inevitabil dintr-un sistem care consideră că munca este singurul element al costului, care nu acceptă legea randamentelor descrescânde, care respinge legea malthusiană a populației și care se pierde în fantezii obscure cu privire la posibilitatea nelimitată de a mări productivitatea. [5] Nu e nevoie să continuăm dezvoltarea acestei teme. Este suficient să se recunoască faptul că și într-o comunitate socialistă factorii naturali de producție sunt limitați cantitativ și de aceea trebuie să fie economisiți.

Al doilea element care va trebui să fie economisit este munca. Chiar fără a lua în seamă deosebirile de calitate, munca este evident disponibilă numai într-o măsură limitată: individul poate presta numai o anumită cantitate de muncă. Chiar dacă munca ar fi o plăcere pură, trebuie să fie întrebuințată cu economie, deoarece viața omenească este limitată în timp și energia omenească nu este inepuizabilă. Chiar și omul care trăiește după bunul său plac, netulburat de considerațiuni bănești trebuie să dispună de timpul său, adică să aleagă între diferitele moduri posibile de a-l petrece.

Este clar, prin urmare, că în lumea așa cum o cunoaștem comportarea omenească trebuie să fie guvernată de considerațiuni economice. Aceasta pentru că, în timp ce nevoile noastre sunt nelimitate, bunurile de ordinul întâi dăruite de natură sunt rare; iar, la o anumită productivitate a muncii, bunurile de un ordin mai înalt pot servi pentru satisfacerea sporită a nevoilor numai mărind volumul de muncă. Acum, cu totul în afară de faptul că volumul de muncă nu poate fi mărit dincolo de un anumit punct, o mărire a muncii este însoțită de o disutilitate mărită.

Fourier și școala lui privesc disutilitatea muncii ca pe un rezultat al aranjamentelor sociale perverse, care sunt singurele vinovate de faptul că, după părerea lor, în întrebuințarea acceptată, cuvintele „muncă” și „trudă” sunt sinonime. Munca în sine nu este neplăcută. Dimpotrivă, toți oamenii simt nevoia să fie activi. Inactivitatea atrage după sine o stare de plictiseală intolerabilă. Pentru ca munca să devină mai atrăgătoare, trebuie să fie execută în ateliere sănătoase și curate. Bucuria de a munci trebuie să fie trezită printr-un sentiment fericit de uniune între muncitori și întrecere veselă între ei. Cauza principală a repulsiei pe care o trezește munca este continuitatea ei. Chiar și plăcerile pălesc dacă durează prea mult. De aceea trebuie să li se îngăduie muncitorilor să-și schimbe ocupațiile după voință. Munca va fi atunci o plăcere și va înceta de a mai crea aversiune. [6]

Nu este greu de dezvăluit eroarea conținută în acest argument, deși este acceptat de socialiștii din toate școlile. Omul simte impulsul de a desfășura o activitate. Chiar dacă nevoia nu l-ar împinge să muncească, el nu ar fi totdeauna mulțumit să stea tolănit pe iarbă și să se prăjească la soare. Chiar și animalele tinere, ca și copiii de a căror hrană se îngrijesc părinții, zburdă, dansează, sar și aleargă pentru a-și exersa puteri încă nereclamate de muncă. A fremăta este o nevoie fizică și psihică. Astfel, în general, munca cu scop dă satisfacție. Totuși numai până la un anumit punct, dincolo de care este numai trudă. În diagrama următoare, linia OX, de-a lungul căreia este măsurat produsul muncii, marchează linia de despărțire dintre disutilitatea muncii și satisfacția pe care o dă exersarea puterilor noastre, care poate fi numită satisfacție imediată datorată muncii. Curba a, b, c, p reprezintă disutilitatea muncii și satisfacția imediată a ei în raport cu produsul. În faza inițială, munca este neplăcută. După ce au fost învinse primele greutăți, iar trupul și mintea sunt mai bine adaptate, atunci neplăcerea scade. În punctul b nu predomină nici neplăcerea, nici satisfacția. Între punctele b și c primează satisfacția directă. După c, neplăcerea reîncepe. Pentru alte forme de muncă, drumul urmat de curbă poate fi diferit, ca în o c1 p1 sau în o p2.

Aceasta depinde de natura muncii și de personalitatea muncitorilor. Este diferită pentru lucrători de terasament și pentru jochei, pentru oameni molatici și pentru oameni energici. [7]

Se pune întrebarea de ce se continuă munca atunci când disutilitatea negativă pe care o provoacă continuarea ei întrece satisfacția ce derivă din ea. Răspunsul e simplu: pentru că, pe lângă satisfacția directă din muncă, mai intervine încă un factor, și anume satisfacția derivată din produsul muncii, pe care o vom numi satisfacția indirectă a muncii. Munca va fi continuată atâta vreme cât nesatisfacția pe care o trezește este contrabalansată de plăcerea derivată din produsul ei. Munca va fi întreruptă numai la punctul în care continuarea ei ar da naștere la mai multă disutilitate decât utilitate.

Metodele prin care Fourier dorea să lipsească munca de neatractivitatea ei erau într-adevăr bazate pe observații corecte, dar modul de prezentare a argumentului era supraestimat cu mult. Este clar că volumul de muncă plăcută pentru satisfacerea directă a nevoilor considerate strict necesare este insuficient, astfel că oamenii acceptă prompt să îndeplinească un supliment de muncă obositoare. Este însă greșit să se presupună că ar avea loc vreo schimbare dacă li s-ar permite muncitorilor să-și schimbe ocupația și locul de muncă la intervale scurte, deoarece, în primul rând, produsul muncii ar fi redus din cauza pierderii de timp la fiecare schimbare, iar munca ar fi irosită cu această ocazie, și, în al doilea rând, pentru că numai o foarte mică parte a excesului de disutilitate a muncii peste efortul care procură o satisfacție directă din muncă se datorează saturației atinse la procesul de muncă în curs. Deci, capacitatea de a obține satisfacție directă dintr-o altă formă de muncă nu este ceea ce ar fi fost, dacă prima treabă nu ar fi fost îndeplinită. În mod clar, cea mai mare parte a disutilității muncii se datorează oboselii generale a organismului și dorinței de a fi eliberat de orice altă constrângere. Omul care a lucrat ore în șir la un birou ar prefera să spargă lemne timp de o oră, mai degrabă decât să stea în continuare încă o oră la birou. Dar ceea ce făcea munca sa neplăcută nu era numai nevoia de schimbare, ci mai degrabă durata muncii. Dacă producția nu trebuie micșorată, durata zilei de lucru poate fi redusă numai prin mărirea productivității. Părerea răspândită că ar exista muncă obositoare numai pentru trup și muncă obositoare numai pentru minte este incorectă, cum știe fiecare din experiență proprie. Orice fel de muncă afectează întregul organism. Ne înșelăm în această privință pentru că, observând alte forme de ocupație, nu vedem decât satisfacția directă a muncii. Funcționarul invidiază șoferul, pentru că i-ar plăcea să se recreeze puțin la volan: dar invidia lui ar dura numai atâta timp cât satisfacția întrece oboseala. În mod asemănător, vânatul și pescuitul, alpinismul, călăria și ciclismul sunt întreprinse ca sport. Dar sportul nu este o muncă în sens economic. Faptul brut că oamenii nu pot să-și câștige existența printr-o cantitate mică de muncă ce dă satisfacție directă este acela care îi constrânge să îndure neplăcerea trudei, nu proasta organizare a muncii.

Este evident că îmbunătățirea condițiilor în care este îndeplinită munca poate mări produsul cu oboseala neschimbată sau micșora oboseala pentru același produs. Ar fi însă imposibil ca aceste condiții să fie îmbunătățite mai mult decât se întâmplă de fapt în capitalism fără a mări costul. Faptul că munca este mai puțin obositoare când este îndeplinită în comun se cunoaște din bătrâni, iar acolo unde s-ar părea că muncitorii pot fi lăsați să lucreze împreună fără a micșora producția, așa se și face.

Există, desigur, naturi excepționale, care se ridică peste nivelul general. Marile genii creatoare care se perpetuează în opere și fapte nepieritoare nu fac deosebire între plăcere și durere atunci când lucrează. Pentru astfel de oameni creația este în același timp cea mai mare bucurie și cea mai amară tortură, o necesitate interioară. Ceea ce creează nu are valoare pentru ei ca produs: ei creează de dragul creației, nu pentru rezultat. Produsul nu-i costă nimic, pentru că, atunci când lucrează, ei nu renunță la nimic mai drag decât munca lor. Iar costul pentru societate al produsului muncii lor este echivalent cu ceea ce ar fi putut să producă prin altă muncă. În comparație cu valoarea serviciului pe care îl fac, acest cost nu reprezintă nimic. Geniul este cu adevărat un dar divin.

Acum istoria vieții oamenilor mari ne este familiară tuturor. Un reformator este astfel tentat cu ușurință să considere ceea ce a auzit despre ei ca și cum ar fi atribute obișnuite. Se găsesc mereu oameni înclinați să privească modul de viață al unui geniu ca și cum ar fi tipic pentru modul de viață al unui simplu cetățean dintr-o comunitate socialistă. Dar nu oricine este un Sofocle sau un Shakespeare; și a sta în fața unui strung nu este același lucru cu a scrie poemele lui Goethe sau a întemeia un imperiu ca cel al lui Napoleon.

Se poate recunoaște, așadar, cu ușurință natura iluziilor întreținute de marxiști cu privire la truda și satisfacțiile membrilor unei comunități socialiste. Aici, ca și în toate celelalte lucruri pe care le are de spus despre comunitatea socialistă, marxismul se mișcă de-a lungul liniilor trasate de utopiști. Referindu-se în mod expres la ideile lui Fourier și ale lui Owen de a restitui muncii „atractivitatea pierdută prin diviziunea muncii”, organizând munca în așa fel ca fiecare formă de muncă să fie îndeplinită numai pentru scurt timp, Engels vede în socialism o organizare a producției „în care munca va fi un mijloc, nu de înrobire, ci de eliberare a neamului omenesc, care va oferi fiecărui individ ocazia să-și dezvolte și să-și exercite toate capacitățile sale, atât corporale, cât și spirituale, în toate direcțiile și care va transforma o pacoste într-o binefacere”. [8] La fel și Marx vorbește despre „o fază mai înaltă a societății comuniste, după ce se va fi isprăvit cu supunerea de sclav a individului sub diviziunea muncii, o societate în care contrastul dintre munca intelectuală și cea fizică va fi dispărut” și „munca va fi devenit nu numai un mijloc de câștigare a existenței, ci și prima necesitate a vieții înseși”. [9] Max Adler promite că societatea socialistă „cel puțin” nu va încredința nimănui vreo muncă „ce ar putea să-i provoace neplăcere”. [10] Aceste afirmații se deosebesc de spusele lui Fourier și ale Școlii sale numai prin faptul că nu se face nicăieri vreo încercare de a le însoți cu un temei de dovadă.

Fourier și școala lui aveau totuși un alt procedeu, în afara schimbărilor de ocupație, pentru a face munca mai atrăgătoare: concurența. Oamenii ar fi capabili de cele mai înalte realizări dacă vor fi animați de un sentiment de rivalité joyeuse ou de noble émulation (un sentiment de rivalitate voioasă sau de emulație nobilă). Aici, măcar de data aceasta, ei recunosc avantajele concurenței, pe care o descriu peste tot în altă parte ca pernicioasă. Dacă muncitorii dau semne de deficiență în realizări, va fi de ajuns să fie împărțiți în grupe; imediat o concurență acerbă va izbucni între grupe, care va dubla energia indivizilor și va trezi în toți deodată un acharnement passioné au travail (o îndârjire pasionată pentru muncă). [11]

Observația că se pot obține realizări mai mari prin concurență este desigur destul de corectă, dar superficială. Concurența în sine nu este o pasiune omenească. Eforturile făcute de oameni în concurență nu sunt făcute de dragul concurenței, ci pentru țelul atins prin ea. Lupta este dusă nu de dragul ei, ci pentru răsplata care îl așteaptă pe învingător. Dar ce răsplată ar îndemna la emulație pe muncitori într-o comunitate socialistă? Experiența arată că titlurile și recompensele de onoare nu sunt apreciate prea mult. Nu s-ar putea da ca premii bunuri materiale pentru satisfacerea sporită a nevoilor, deoarece principiul distribuției ar fi independent de performanța individuală, iar creșterea per capita prin efortul mărit al unui singur muncitor ar fi atât de neînsemnată, încât nu ar conta. Simpla satisfacție a datoriei împlinite nu ar fi de ajuns; tocmai pentru că nu se poate pune bază pe acest stimulent, se caută altele. Și chiar dacă mulțumirea de sine pentru datoria împlinită ar fi suficientă, munca nu ar fi mai puțin obositoare și, ca atare, nu ar deveni atrăgătoare în sine.

Școala lui Fourier, după cum am văzut, considera ca punct de plecare principal al soluției pe care o dă pentru rezolvarea problemei sociale tocmai faptul că, în loc de a fi o trudă, munca va deveni o plăcere. [12] Dar, din nefericire, mijloacele pe care le oferă pentru aceasta sunt cu totul nepracticabile. Dacă Fourier ar fi arătat într-adevăr cum se poate face ca munca să devină atrăgătoare, ar fi meritat onorurile aproape divine pe care i le-au acordat urmașii săi. [13] Dar mult-lăudatele sale doctrine nu sunt nimic altceva decât fantezii ale unui om incapabil să vadă clar lumea așa cum este în realitate.

Chiar și într-o comunitate socialistă munca va trezi senzații de durere, și nu de plăcere. [14]

3

Plăcerea muncii

Dacă se admite că și în regim socialist munca este penibilă, atunci se năruie unul din principalii stâlpi de susținere a structurii de gândire socialistă. De aceea este foarte ușor de înțeles de ce socialiștii încearcă cu încăpățânare să susțină că există în om un impuls și o străduință înnăscută de a munci, că munca dă satisfacție per se și că numai condițiile nesatisfăcătoare în care este îndeplinită într-o societate capitalistă ar putea restrânge această plăcere naturală de a munci, transformând-o în trudă. [15]

În sprijinul acestei afirmații, socialiștii adună cu asiduitate declarații făcute de muncitori din fabrici moderne despre calitățile plăcute ale muncii. Ei pun muncitorilor întrebări ticluite în sensul acesta și sunt extraordinar de satisfăcuți când răspunsurile sunt de felul acelora pe care vor să le audă. Dar, din cauza părerii lor preconcepute, omit să observe că între acțiunile și răspunsurile celor chestionați există o contradicție care se cere rezolvată. Dacă munca dă satisfacție în sine, de ce mai este plătit muncitorul? De ce nu plătește el pe acela care îi dă de lucru pentru plăcerea ce i-o procură permițându-i să muncească? Nicăieri în altă parte nu sunt plătiți oamenii pentru plăcerea ce li se face, iar faptul că plăcerile sunt recompensate ar trebui să dea cel puțin de gândit. Prin definiție, munca obișnuită nu poate să dea satisfacție în chip direct. Munca se definește tocmai prin aceea că este o activitate care nu dă nici o senzație directă plăcută și care este îndeplinită numai pentru că produsul ei dă indirect senzații plăcute, suficiente pentru a contrabalansa senzațiile primare de neplăcere. [16]

Așa numita „plăcere a muncii”, pe care se sprijină în general punctul de vedere potrivit căruia munca ar trezi senzații de satisfacție, nu de neplăcere, poate fi descompusă în trei senzații separate.

Ar fi mai întâi plăcerea care poate fi obținută prin perversiunea muncii. Astfel, de pildă, când un funcționar public abuzează de poziția lui, adesea îndeplinindu-și funcția în mod cu totul corect din punct de vedere formal, pentru ca să-și satisfacă instinctele de putere, sau să dea frâu liber impulsurilor sadice, sau să-și satisfacă înclinații erotice – lucruri care nu sunt totdeauna condamnate de lege sau morală – plăcerile respective nu sunt, evident, legate de muncă, ci derivate din anumite circumstanțe însoțitoare. Considerente similare se aplică și altor feluri de muncă. Literatura psihoanalitică a arătat în mod repetat cât de mult influențează chestiuni de felul acesta alegerea ocupațiilor. Măsura în care aceste plăceri contrabalanseză neplăcerea cauzată de efortul muncii se reflectă și în ratele salariale: ocupațiile care dau ocazii la astfel de perversiuni fiind mai căutate, salariile tind în mod corespunzător să fie mai mici. Salariatul plătește pentru „plăcere” cu un venit mai mic decât ar fi putut câștiga altfel.

Prin „plăcerea muncii” oamenii înțeleg și satisfacția de a duce la bun sfârșit o treabă. Aceasta este însă mai degrabă plăcerea de a fi scăpat de muncă, de ceva greu, neplăcut, chiar dureros. Socialiștii romantici laudă Evul Mediu pentru că atunci plăcerea muncii ar fi fost totală. De fapt, nu există nici o informație demnă de încredere de la meșteșugari, țărani și alți muncitori din evul mediu care să confirme că munca le-ar fi procurat o plăcere deosebită, alta decât aceea de a fi terminat-o, de-abia acum începând odihna și adevăratele plăceri ale vieții. Călugării medievali, care copiau manuscrise în liniștea contemplativă a mănăstirilor, ne-au transmis observații care sunt cu siguranță mai adevărate și mai demne de încredere decât afirmațiile socialiștilor romantici. La sfârșitul multor manuscrise putem citi: Laus tibi sit Christe, quoniam liber explicit iste. [17] (Lăudat fie Domnul, pentru că munca este isprăvită). Nu pentru că munca însăși a oferit plăcere.

Să nu uităm însă a treia și cea mai importantă sursă de plăcere a muncii – satisfacția pe care o simte muncitorul pentru că munca sa merge atât de bine, încât prin ea poate să câștige un trai pentru sine și familia sa. Aceasta ține de plăcerea indirectă a muncii. Muncitorul resimte plăcere, pentru că în capacitatea sa de a munci și în îndemânarea sa el vede baza existenței și a poziției sale sociale. El se bucură pentru că a ajuns la o poziție mai bună decât a altora, pentru că vede în capacitatea sa de a munci garanția succesului economic viitor. El este mândru pentru că poate să facă ceva „bun”, altfel spus, ceva ce societatea apreciază și pentru care, în consecință, plătește pe piața muncii. Nimic nu ridică respectul de sine mai sus decât acest sentiment, care într-adevăr este adesea exagerat până la credința ridicolă că cineva ar fi indispensabil. Omului sănătos îi dă însă tăria să se consoleze la gândul că este în stare să-și satisfacă nevoile numai prin trudă și efort nu tocmai plăcut, fapt de altfel nemodificabil.

Din cele trei surse a ceea ce am putea numi „plăcerea muncii”, prima, care se naște din perversiunea adevăratelor țeluri ale muncii, va exista fără îndoială și în comunitatea socialistă. Ca și în societatea capitalistă, va fi natural limitată la un cerc restrâns. Celelalte două surse de plăcere a muncii este de presupus că vor seca complet. Dacă se dizolvă legătura dintre randamentul muncii și venitul muncitorului, așa cum trebuie să fie în societatea socialistă, individul va lucra totdeauna sub impresia că i s-a pus în spinare proporțional prea multă muncă. Se va dezvolta o neplăcere excesivă, neurastenică de muncă, similară cu aceea pe care o vedem astăzi aproape fără excepție în toate birourile de stat și regiile publice. În astfel de oficii, în care plata depinde de programe rigide, fiecare crede că este supraîncărcat, că tocmai lui i se dă prea mult de făcut și lucruri care nu sunt prea plăcute, că realizările sale nu sunt apreciate și răsplătite cum trebuie. Din aceste sentimente se dezvoltă o ură morocănoasă față de muncă, un sentiment care neutralizează chiar și plăcerea de a o termina.

Astfel, comunitatea socialistă nu poate conta pe „plăcerea de a munci”.

4

Stimulentul la muncă

Este datoria unui cetățean al colectivității socialiste să muncească pentru comunitate potrivit puterilor și abilităților sale; în schimb, are dreptul să pretindă de la comunitate o parte din dividendul social. Cel care omite în mod nejustificat să-și facă datoria va fi rechemat la ordine prin metodele obișnuite de constrângere ale statului. Administrația economică va exercita o putere atât de mare asupra cetățenilor individuali, încât este de neconceput că cineva ar putea să-i reziste vreme îndelungată. Totuși, nu este de ajuns ca cetățenii să sosească punctual la treburile lor și să petreacă numărul prescris de ore la post. Ei trebuie să muncească efectiv cât timp sunt acolo.

În sistemul capitalist, muncitorul primește contravaloarea produsului muncii sale. Rata de echilibru sau naturală a salariilor tinde către un astfel de nivel încât muncitorul să primească o remunerație echivalentă cu valoarea produsului muncii sale, adică tot ce se poate atribui muncii pe care a prestat-o. [18] Este deci interesul muncitorului ca productivitatea muncii sale să fie cât mai mare cu putință. Aceasta nu se aplică numai la munca retribuită cu bucata. Nivelul ratei orare salariale depinde de asemenea de productivitatea marginală a muncii respective la care se referă. Pe termen lung, forma tehnică de plată a salariului în vigoare nu modifică nivelul salariilor. Rata salarială are totdeauna o tendință de a reveni la nivelul său de echilibru, iar rata orară nu face excepție.

Dar chiar așa fiind, munca prestată cu ora nu permite să se observe felul în care este efectuată munca atunci când muncitorul simte că nu muncește pentru sine, întrucât nu este nici o legătură între randament și remunerație. Sub regimul salariilor cu ora, muncitorul mai îndemânatic nu are nici un stimulent ca să facă mai mult decât minimul așteptat de la fiecare. Salariile cu bucata stimulează activitatea la maxim, cele cu ora, la minim. În capitalism, gradarea salariilor cu ora pe categorii pentru diferitele feluri de muncă rectifică în cea mai mare măsură efectele sociale ale acestui sistem de plată. Muncitorul se simte motivat să găsească o situație în care cantitatea minimă de muncă cerută să fie egală cu performanța sa maximă, pentru că salariul real se mărește cu creșterea productivității minime impuse.

Salariul cu ora începe să afecteze producția în mod negativ numai când ne îndepărtăm de la principiul gradării salariilor pro rata temporis potrivit cu munca cerută. Aceasta se poate observa în special în cazul slujbelor municipale și la stat. Aici, în ultimele câteva decenii, nu numai că minimul cerut de la salariații individuali a fost redus încontinuu, dar și orice stimulent pentru o muncă mai bună – ca tratament diferențiat pentru diferite categorii și avansare mai rapidă în posturi mai bine retribuite a salariaților sârguincioși și capabili – a fost abandonat. Rezultatul acestei politici a justificat clar principiul potrivit căruia muncitorul face eforturile cele mai mari când știe că are numai de câștigat prin aceasta.

În socialism, relația obișnuită între munca prestată și remunerația ei nu poate exista. Toate încercările de a stabili ce a produs munca unui individ și de a determina astfel rata salarială trebuie să dea greș din pricina imposibilității de a calcula contribuțiile productive ale diferiților factori de producție. O comunitate socialistă probabil că ar putea să facă distribuția dependentă de anumite aspecte externe ale muncii efectuate, dar orice diferențiere de felul acesta ar fi arbitrară. Să presupunem că se poate determina cererea minimă pentru fiecare ramură de producție și că aceasta se poate face pe baza propunerii lui Rodbertus pentru o „zi normală de lucru”. Pentru fiecare industrie s-ar stabili timpul cât poate să muncească un om cu puteri obișnuite, care face un efort mediu și cantitatea de muncă pe care un muncitor cu îndemânare și sârguință medie poate să o îndeplinească în acest timp. [19] Vom ignora complet dificultățile luării unei decizii, în orice exemplu concret dat, cu privire la chestiunea dacă acest minim a fost atins sau nu. Cu toate acestea, este evident că orice determinare de felul acesta nu poate fi decât cu totul arbitrară. Muncitorii din diferite industrii nu vor putea să cadă niciodată de acord asupra acestui punct. Fiecare va susține că a fost supraîncărcat cu treabă și se va sili să obțină o reducere din cât i s-a dat să facă. Îndemânarea, puterea, sârguința și calitatea medii ale unui muncitor – toate acestea sunt concepte vagi, care nu pot fi determinate cu exactitate.

Acum este evident că performanța minimă calculată pentru un muncitor de calitate, îndemânare și putere medie va fi îndeplinită numai de o parte – să zicem – jumătate dintre lucrători. Ceilalți vor face mai puțin. Se pune întrebarea: cum vor putea autoritățile să stabilească dacă o performanță sub minim se datorează leneviei sau incapacității? Se va permite joc liber deciziei necondiționate a administrației sau se vor stabili criterii generale? Fără îndoială că rezultatul va fi reducerea neîntreruptă a volumului de muncă îndeplinit.

În sistemul capitalist, oricine ia parte activă la viața de afaceri este interesat să se plătească muncii întregul său produs. Patronul care concediază un muncitor bun și reține unul prost influențează negativ rezultatele economice ale secției din sarcina sa și, în felul acesta, indirect, își face rău sie însuși. Aici nu avem nevoie de criterii formale pentru a limita deciziile celor care au de judecat munca făcută. În socialism vor trebui să fie stabilite astfel de criterii, pentru că altfel puterile încredințate persoanelor cu această misiune ar putea să fie întrebuințate în mod arbitrar, ceea ce ar avea ca rezultat pierderea interesului pentru îndeplinirea muncii: productivitatea ar scădea până la limita inferioară permisă fără penalizare.

Rezultatele ce pot fi obținute cu muncitori care nu sunt direct interesați în productivitatea muncii sunt comparabile cu cele cunoscute din experiența unui mileniu de muncă cu sclavi. Conducătorii și salariații întreprinderilor municipale și de stat oferă exemple de actualitate. S-ar putea încerca o diminuare a forței de convingere a primului exemplu, spunând că sclavii nu aveau nici un interes în rezultatul muncii lor pentru că nu luau parte la distribuție; în comunitatea socialistă, fiecare și-ar da seama că muncește pentru sine, ceea ce l-ar face să depună o activitate cât mai intensă. În aceasta constă însă problema. Cu cât efortul depus de muncitor este mai mare, cu atât crește disutilitatea muncii pe care trebuie să o învingă. Dar el va primi numai o fracțiune infinitezimală a rezultatului efortului său mărit. Perspectiva de a primi a doua mia milioana parte a rezultatului efortului său mărit nu e de natură să-l stimuleze la sforțări mai mari decât este strictul necesar. [20]

În general, scriitorii socialiști trec aceste chestiuni delicate sub tăcere sau fac doar câteva remarci inconsecvente, câteva fraze sentențioase și nimic altceva. [21] Omul nou al socialismului va fi eliberat de urmărirea josnică a interesului personal; el va fi moralmente infinit superior omului din epoca îngrozitoare a proprietății private; având o profundă cunoaștere a coerenței lucrurilor și o nobilă percepție a datoriei, el își va închina toate puterile binelui general.

O examinare atentă a acestor argumente ar duce însă numai la două alternative, singurele care pot fi concepute: ascultarea liberă a legii morale fără altă constrângere decât aceea a conștiinței individuale sau serviciu obligatoriu în cadrul unui sistem de recompense și penalizări. Nici una nu va atinge țelul: prima, pentru că nu oferă suficientă încurajare pentru a persevera în învingerea disutilității muncii, cu toate că este ridicată în slăvile cerului în public cu fiecare ocazie posibilă și proclamată în toate școlile și bisericile; a doua, pentru că poate duce numai la o îndeplinire formală a datoriei, niciodată la îndeplinirea datoriei cu cheltuiala tuturor puterilor cuiva.

Scriitorul care s-a ocupat cel mai temeinic cu această problemă este J. S. Mill. Toate argumentele care au fost aduse după aceea au fost derivate din ale sale. Ideile lui Mill pot fi întâlnite peste tot în literatura referitoare la acest subiect și în discuțiile politice la ordinea zilei; ele au devenit chiar și lozinci populare. Fiecare le cunoaște, chiar dacă nu știe cine este autorul. [22] Ele au fost decenii în șir suporterii principali ai ideii socialiste și au contribuit la popularitatea ei mai mult decât argumentele inspirate de ură și adesea contradictorii ale agitatorilor socialiști.

Una din principalele obiecții, spune Mill, care ar putea să fie adusă împotriva practicabilității ideii socialiste, este preocuparea continuă a fiecărui individ de a evita să îndeplinească partea sa de muncă ce îi revine. Cei care fac această obiecție uită însă că aceeași dificultate există într-o măsură foarte mare și în sistemul în care sunt conduse acum nouă zecimi din afacerile societății. Obiecția presupune că o muncă cinstită și eficientă se poate obține numai de la cei care vor culege ei înșiși individual rodul sau beneficiul propriilor lor eforturi. În actualul sistem însă numai o mică fracțiune din totalul muncii depuse în societate poate să facă aceasta. Ratele salariale orare sau salariile fixe sunt formele predominante de remunerație. Munca este îndeplinită de oameni care au mai puțin interes personal în executarea treburilor decât ar avea membrii unei comunități socialiste, deoarece, spre deosebire de aceștia din urmă, ei nu muncesc pentru o întreprindere în care să fie tovarăși. În majoritatea cazurilor, ei nu sunt supravegheați și dirijați personal de oameni ale căror interese proprii să fie legate de rezultatele întreprinderii, întrucât salariații plătiți „pro rata temporis” îndeplinesc de asemenea și muncile de supraveghere, administrare și tehnică. Se poate admite că munca ar fi mai productivă într-un sistem în care produsul efortului suplimentar ar aparține muncitorului în total sau în mare parte, dar în sistemul actual tocmai acesta este stimulentul care lipsește. Chiar dacă munca în sistemul comunist ar fi mai puțin productivă sub raportul efortului depus decât aceea a unui țăran, proprietar al pământului pe care îl muncește, sau a unui muncitor care lucrează pe cont propriu, ar fi probabil depusă cu mai multă râvnă decât ar depune un muncitor angajat cu leafă, care nu are nici un interes personal în activitatea de ansamblu.

Se poate vedea cu ușurință cauza erorii lui Mill. Ca cel din urmă reprezentant al școlii clasice de economiști, el nu a supraviețuit ca să vadă transformarea științelor economice prin teoria subiectivă a valorii și n-a cunoscut legătura dintre ratele salariale și productivitatea marginală a muncii; n-a perceput faptul că muncitorul este interesat să dea maximul de randament de care este capabil, pentru că venitul său depinde de valoarea muncii pe care o îndeplinește. Lipsit de lumina gândirii economice moderne, el vede numai la suprafață, nu și în profunzimea lucrurilor. Fără îndoială că individul care lucrează pentru un salariu raportat la durata muncii nu are nici un interes să facă mai mult decât e nevoie ca să-și păstreze slujba. Dar dacă poate să facă mai mult, dacă puterea, capacitatea și cunoștințele sale o permit, el va căuta un loc de muncă unde se cere mai mult și unde va putea astfel să-și mărească venitul. Se poate întâmpla ca el să nu facă așa ceva din lene, dar aceasta nu este vina sistemului. Sistemul face tot ce poate pentru a incita pe fiecare la maximul de silință, pentru că asigură fiecăruia roadele muncii sale. În faptul că socialismul nu poate face aceasta constă marea deosebire dintre socialism și capitalism.

După cum gândește Mill, în cazul extrem al neîndeplinirii perseverente a unei porțiuni de muncă, comunitatea socialistă va dispune de o rezervă de forțe pe care societatea le are acum la dispoziție și ar putea supune pe muncitori regulilor unei instituții de constrângere. Concedierea, singurul mijloc de constrângere în prezent, nu este un remediu atunci când nici un alt muncitor care poate fi angajat în locul celui concediat nu ar putea face mai mult și mai bine decât predecesorul său. Puterea de a concedia permite unui patron să obțină de la muncitorul său doar cantitatea de muncă obișnuită; dar această muncă obișnuită poate avea orice grad de ineficiență.

Eroarea acestui argument este vizibilă. Mill nu-și dă seama că rata salariilor se ajustează potrivit cu această cantitate obișnuită de muncă și că muncitorul care dorește să câștige mai mult trebuie să producă mai mult. Se poate admite de-a dreptul că oriunde predomină remunerarea muncii după durată muncitorul individual este obligat să caute în altă parte o slujbă unde cantitatea obișnuită de muncă este mai mare, pentru că el nu are nici o șansă de a-și mări venitul făcând mai multă muncă, adică producând mai mult, dacă rămâne unde este. În aceste circumstanțe, el trebuie să schimbe trecând la lucrul cu bucata, luându-și o altă ocupație sau chiar pornind în emigrare. În felul acesta, milioane de oameni din acele țări europene unde cantitatea obișnuită de muncă este redusă au emigrat în Europa de Vest sau în Statele Unite ale Americii, unde trebuie să muncească mai mult. Muncitorii mai slabi rămân pe loc și sunt mulțumiți să muncească mai puțin pentru salarii mai mici.

Păstrând aceasta în minte, este de asemenea ușor de înțeles cazul muncii de supraveghere, control și administrație îndeplinit de funcționari. Activitățile lor sunt la fel plătite după valoarea serviciului efectuat; și ei sunt obligați să dea maximul de randament dacă doresc să obțină cel mai mare venit posibil. Lor li se poate conferi și chiar trebuie să li se dea autoritate în numele întreprinzătorului pentru a angaja și concedia muncitori fără nici o teamă că vor abuza de putere. Ei îndeplinesc misiunea socială care le incumbă de a asigura ca muncitorul să obțină numai atâta salariu cât merită munca sa, făcând abstracție de oricare alte considerente. [23] Sistemul calculului economic oferă o probă suficientă a eficacității muncii lor. Aceasta deosebește munca lor de felul de control care ar putea fi exercitat în socialism. Ei își fac singuri rău dacă, din motive personale, tratează pe un muncitor mai rău decât „merită”. (Firește că termenul „merită” nu este întrebuințat aici în sensul etic.) Această autoritate de a concedia muncitori și de a le fixa salariile pe care o posedă patronul și pe care o trece asupra subordonaților săi este considerată de socialiști a fi primejdioasă în mâinile unor indivizi particulari. Socialiștii trec însă cu vederea faptul că abilitatea patronilor de a exercita această putere este limitată, că ei nu pot concedia și trata rău în mod arbitrar, pentru că rezultatul i-ar fi dăunător lui însuși. Străduindu-se să obțină munca la prețul cel mai scăzut cu putință, patronul îndeplinește una din misiunile sale sociale cele mai importante.

Mill admite că, în starea actuală a societății, neglijarea îndatoririlor ce se angajează să le îndeplinească de către muncitorii din clasele needucate este flagrantă. Aceasta, gândește el, se poate atribui numai unui nivel scăzut de educație. În socialism, când educația va fi universală, toți cetățenii își vor îndeplini fără îndoială datoria față de societate cu tot atâta zel cât depune majoritatea acelor membri ale claselor de sus și mijlocii care primesc salarii. Este clar că gândirea lui Mill cuprinde în mod repetat aceeași eroare. El nu vede că și în acest caz există o corespondență între remunerare și randament. În cele din urmă, el este constrâns să admită că nu poate exista nici o îndoială în privința faptului că remunerația cu salarii fixe nu generează maximum de zel, oricare ar fi categoria de funcționari astfel remunerați. În această măsură, spune Mill, s-ar putea ridica obiecții rezonabile împotriva organizării socialiste a muncii. După Mill, nu este de loc sigur că această inferioritate va continua și într-o comunitatea socialistă, așa cum se presupune de către cei a căror imaginație nu poate să treacă dincolo de stările de lucruri care le sunt familiare. S-ar putea ca în socialism spiritul public să fie atât de bine dezvoltat, încât devotamentul dezinteresat pentru binele comun să ia locul urmăririi intereselor personale. Aici Mill alunecă în visele utopiștilor și concepe că este posibil ca opinia publică să ajungă destul de puternică pentru a incita individul să depună mai mult zel în procesul de muncă, că ambiția și auto-aprecierea vor fi motive eficace și așa mai departe.

Din nefericire, nu avem nici un motiv să presupunem că natura omenească va fi diferită în socialism de ceea ce este acum și nimic nu ne îndreptățește să admitem că retribuții sub formă de distincții, daruri materiale sau chiar onorabila recunoaștere din partea tovarășilor cetățeni vor induce pe muncitori să facă mai mult decât să execute formal sarcinile ce le revin. Nimic nu poate înlocui complet motivația de învingere a neplăcerilor muncii ce decurge din perspectiva de a obține contravaloarea întreagă a muncii depuse.

Mulți socialiști, desigur, gândesc că acest argument poate fi respins făcând apel la munca ce a fost îndeplinită în trecut fără stimulentul plății unui salariu. Astfel se relevă cazul muncii oamenilor de știință și artiștilor, a medicilor care se epuizează la căpătâiul bolnavilor, a soldaților care își jertfesc viața eroic, a oamenilor de stat care își închină viața pentru o idee. Dar artiștii și oamenii de știință găsesc satisfacție în însăși munca lor și în recunoașterea pe care ei speră să o câștige cândva, fie chiar numai de la posteritate, cu toate că nu trag foloase materiale imediate. Medicii și militarii de profesie sunt în aceeași situație ca și mulți alți lucrători a căror muncă este legată de riscuri și primejdii. Oferta de candidați pentru aceste profesiuni reflectă atractivitatea lor mai mică, iar salariul este adaptat în mod corespunzător. Dacă însă, în ciuda primejdiei, un om îmbrățișează o profesie de dragul remunerației mai mari și a altor avantaje și onoruri, nu poate evita primejdiile fără cele mai mari prejudicii pentru sine însuși. Soldatul de profesie care și-ar lua picioarele la spinare, medicul care ar refuza să trateze un caz infecțios și-ar pune în primejdie carierele lor viitoare într-o măsură atât de mare încât virtualmente nu au nici o alegere în chestiune. Nu poate fi negat faptul că există medici care își dau osteneala să facă maximul ce le stă în putință în cazul în care nimeni n-ar putea observa lipsa de grijă și că există militari de profesie care se expun primejdiei, când nimeni nu le-ar reproșa că ar fi evitat-o. Dar în aceste cazuri excepționale, ca și în cazul omului de stat convins, care este gata să moară pentru principiile sale, omul se ridică, așa cum nu le este dat multora, la cele mai înalte piscuri de bărbăție, în uniunea completă a voinței cu fapta. În devotamentul său exclusiv pentru un singur scop, care înlătură toate celelalte dorințe, gânduri și sentimente, suprimă instinctul de autoconservare și îl face indiferent la durere și suferință, un astfel de om uită de lume și nu rămâne nimic în afară de acel singur lucru căruia îi sacrifică persoana și viața sa. Despre asemenea oameni se spunea în mod obișnuit, în raport cu aprecierea scopurilor urmărite de ei, că sunt animați de Duhul Sfânt sau mânați de Diavol – atât de neînțelese erau motivele lor pentru marea masă a oamenilor de rând.

Este sigur că speța umană nu s-ar fi ridicat în fruntea regnului animal dacă n-ar fi avut asemenea conducători; este însă sigur că neamul omenesc nu constă în majoritate din astfel de oameni. Problema socială esențială este ca membrii maselor generale să devină elemente folositoare societății.

Scriitorii au încetat demult să-și exercite ingeniozitatea asupra acestei probleme insolubile. Kautsky nu ne poate spune nimic decât că obiceiul și disciplina vor asigura stimulente la muncă în viitor. „Capitalul modern a obișnuit astfel muncitorul zilelor noastre să muncească cu regularitate, încât nu poate să înceteze de a munci.” Kautsky nu pare să se teamă că omul ar putea fi dezbărat de acest obicei mai ușor decât de alte obiceiuri ca dormitul sau mâncatul, dar nu este pregătit să se bizuie pe acest singur stimulent și admite de la sine că este „cel mai slab”. El recomandă, de aceea, disciplina. Firește, nu „disciplina militară”, nici „supunerea oarbă în fața unei autorități impuse de sus”, ci „disciplina democratică, supunerea de bună voie conducerii alese”. Dar atunci se nasc îndoieli și se străduiește să le risipească cu ideea că, în socialism, munca va fi atât de atrăgătoare, „încât va fi o plăcere să muncești”. În cele din urmă, admite însă că aceasta nu va fi destul la început și ajunge la concluzia că, pe lângă atractivitatea muncii, trebuie să devină operativ și un alt stimulent, „acela al salariului muncii”. [24]

Astfel, chiar și Kautsky, după multe limitări și considerațiuni, ajunge la acest rezultat, că oboseala muncii va fi învinsă numai dacă produsul muncii, și numai produsul muncii sale proprii, revine muncitorului, în măsura în care el nu este de asemenea proprietar sau patron. Aceasta înseamnă însă a nega fezabilitatea organizării socialiste a muncii, din moment ce proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu poate fi desființată fără abolirea, în același timp, a posibilității de remunerare a muncitorului potrivit cu produsul muncii sale.

5

Productivitatea muncii

Vechile teorii „distributiste” erau bazate pe presupunerea că ar fi nevoie numai de o distribuție egală pentru ca fiecare să aibă dacă nu bogății, cel puțin o existență confortabilă. Aceasta părea atât de evident, încât aproape nimeni nu și-a dat osteneala să o dovedească. La început, socialismul a preluat această presupunere în întregime și se aștepta să se ajungă la o viață confortabilă pentru toată lumea printr-o distribuție egală a venitului social. Numai atunci când criticile adversarilor socialismului au atras atenția asupra faptului că distribuția egală a venitului obținut de întreaga societate economic productivă nu ar îmbunătăți aproape deloc condiția materială a maselor, a apărut teza că metodele capitaliste de producție restrâng productivitatea muncii și că socialismul ar lichida aceste limitări și ar multiplica producția pentru a asigura fiecăruia o viață în circumstanțe confortabile. Fără să-i tulbure faptul că nu reușiseră să infirme aserțiunea școlii liberale că productivitatea în socialism ar scădea într-o măsură atât de mare, încât sărăcia ar fi generală, scriitorii socialiști au început să facă afirmații fanteziste cu privire la creșterea productivității muncii în regim socialist.

Kautsky menționează două căi de înfăptuire a unei producții mărite prin tranziția de la metodele capitaliste la cele socialiste de producție. Una este concentrarea întregii producții în combinatele cele mai bune și închiderea celorlalte întreprinderi mai puțin eficiente. [25] Nu se poate nega că și acesta ar fi un mijloc de mărire a producției, dar este un mijloc care operează cu cea mai mare eficacitate sub regimul unei economii de schimb. Concurența într-o piață liberă elimină fără îndurare toate întreprinderile neproductive, indiferent de dimensiunea lor. Din această pricină libera concurență este o sursă de plângeri continue din partea celor care nu pot face față concurenței și care cer mereu subsidii de la stat, preferință la licitațiile publice și, în general, restrângerea libertății de concurență în toate chipurile posibile. Kautsky este forțat să admită că trusturile formate din întreprinderi private exploatează aceste mijloace la maxim, în așa fel încât să obțină o productivitate mare, și de fapt le consideră fățiș ca premergătoare ale revoluției sociale. Este mai mult decât discutabil dacă statul socialist ar simți aceeași necesitate de îmbunătățire a productivității. Mai degrabă ar continua să mențină în funcție o întreprindere nerentabilă, decât să provoace o tensiune locală prin desființarea ei. Un antreprenor privat închide fără mult zgomot întreprinderile care nu mai rentează și, în felul acesta, îl constrânge pe muncitor să-și schimbe locul de muncă, uneori chiar și reședința și ocupația, recalificându-se. Fără îndoială că aceasta presupune greutăți inițiale pentru oamenii vizați, dar este spre binele general, fiindcă face cu putință o mai bună și mai ieftină aprovizionare a pieței. Este îndoielnic dacă statul socialist ar face la fel. Dimpotrivă, din rațiuni de ordin politic, ar fi constrâns să elimine nemulțumirile locale. Astfel, la cele mai multe căi ferate de stat, astfel de reforme sunt împiedicate de necesitatea de a împiedica pagubele ce ar rezulta pentru anumite regiuni prin eliminarea atelierelor, administrațiilor și centralelor electrice devenite inutile. Chiar și conducerile militare au întâmpinat opoziție parlamentară când s-a pus problema restrângerii activității sau a retragerii unei garnizoane dintr-o anumită regiune.

Cea de a doua cale propusă de Kautsky pentru mărirea producției este „realizarea economiilor de toate felurile”. El însuși este silit să recunoască faptul că această metodă este operativă în toate trusturile și întreprinderile moderne. Kautsky se referă în special la economii de materiale, cheltuieli de transport și cheltuieli de reclamă. [26] Întrucât privește economiile de muncă, materiale și transport, experiența arată că nicăieri risipa nu este mai mare ca în serviciile și întreprinderile publice. Întreprinderea privată, pe de altă parte, obligă în mod natural pe întreprinzătorul privat să lucreze cu cea mai mare economie de muncă, materiale și transport în propriul său interes.

Desigur că statul socialist ar economisi toate cheltuielile de reclamă, toate spezele voiajorilor și reprezentanților comerciali. Dar este mai mult decât probabil că va întrebuința un personal mai numeros în serviciul aparatului de distribuție. Astfel, costul cartelelor de pâine, făină, carne, zahăr și altele nu a fost în realitate mai mic decât cheltuielile de reclamă. Personalul enorm de care a fost nevoie pentru funcționarea unui sistem de raționalizare n-a fost cu nimic mai ieftin decât costul voiajorilor și reprezentanților comerciali.

Socialismul i-ar elimina pe micii vânzători cu amănuntul. Dar în locul lor trebuie să înființeze centrale de distribuție, care nu ar fi mai ieftine. Magazinele cooperative nu întrebuințează mai puțină mână de lucru decât magazinele de desfacere cu amănuntul organizate pe principii moderne, iar multe dintre ele din pricina cheltuielilor mari, nu ar putea concura cu celelalte dacă nu li s-ar acorda privilegiul scutirii de impozite.

În general vorbind, trebuie spus că este inadmisibil a scoate în evidență cheltuieli speciale din societatea capitalistă și a trage dintr-o dată concluzia, presupunând dispariția lor într-o societate socialistă, că productivitatea acesteia din urmă ar fi mai mare decât a celei capitaliste. Pentru a trage o concluzie justă este necesar să se compare spezele totale și randamentul total ale ambelor sisteme. Faptul că automobilul electric nu are nevoie de benzină nu constituie o dovadă că este mai ieftin de întreținut decât mașina cu motor de explozie.

Slăbiciunea argumentului lui Kautsky este evidentă când el afirmă că „prin aplicarea acestor două metode, un regim proletar ar putea ridica producția la un nivel atât de înalt, încât ar fi posibil să se mărească salariile în mod considerabil și, în același timp, să se reducă orele de lucru.” Aici face o afirmație pentru care nu oferă nici un fel de dovadă. [27]

Nici celelalte argumente care se aduc frecvent pentru a dovedi presupusa productivitate sporită a unei societăți socialiste nu sunt mai reușite. De exemplu, când oamenii argumentează că în socialism fiecare om capabil să muncească va trebui să muncească, se înșeală amarnic cu privire la numărul de trândavi în capitalism.

În măsura în care se poate judeca, nu există nici un motiv convingător care să permită presupunerea că în socialism munca ar fi mai productivă decât în capitalism. Dimpotrivă, se poate afirma că într-un sistem care nu asigură nici un stimulent muncitorului pentru a învinge osteneala muncii și a dat tot randamentul de care este capabil, productivitatea muncii trebuie în mod inevitabil să scadă. Dar problema productivității nu poate fi tratată numai în cadrul limitelor unui studiu în condiții statice. Incomparabil mai importantă decât problema dacă tranziția la socialism va mări productivitatea este problema dacă, în condițiile existenței unei ordini socialiste, aceasta va fi în stare să mărească productivitatea și să realizeze un progres economic. Aceasta pune în discuție problema dinamicii.


NOTE

1. Fourier, Oeuvres complètes, Vol. IV, ed. a 2-a, Paris, 1841, pag. 254 et seq.

2. Godwin, Das Eigentum, Leipzig, 1904, pag. 73 et seq.

3. Kautsky, Die soziale Revolution, ed. a 3-a, Berlin, 1911, II, pag. 48.

4. Trotsky, Literatur und Revolution, Viena, 1924, pag. 179.

5. „Astăzi toate întreprinderile… sunt în primul rând și înainte de toate o chestiune de rentabilitate… O societate socialistă nu cunoaște nici o altă problemă decât aceea a forțelor de muncă îndestulătoare, și dacă le are pe acestea, munca… este îndeplinită.” (Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 308). „Nu suferim de o lipsă, ci de un prisos de alimente, tot așa cum avem un prisos de produse industriale.” (ibid. Pag. 368). De asemenea, Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 305. „Nu avem prea mulți oameni, ci mai degrabă prea puțini.” (Bebel, op. cit., pag. 370).

6. Considerant, Exposition abrégée du Système Phalanstérien de Fourier, 4-ème impression, ed. a 3-a, Paris,1846, pag. 29 et seq.

7. Jevons, The Theory of Political Economy, ed. a 3-a, Londra, 1888, pag. 169, 172 et seq.

8. Engels, Herrn Eugen Dührings…, op. cit., p. 317.

9. Marx, Zur Kritik des sozialdemokratischen Parteiprogramms von Gotha, pag. 17.

10. Max Adler, Die Staatsauffassung des Marxismus, Viena, 1922, pag. 287.

11. Considerant, Exposition abrégée…, op. cit., pag. 33.

12. Considerant, “Studien über einige Fundamentalprobleme der sozialen Zukunft” (conținute în Fouriers System der sozialen Reform, tradus de Kaatz, Leipzig, 1906), pag. 55 et seq. Fourier are „meritul” de a fi introdus zânele în științele sociale. În viitorul său stat, copiii, organizați în „mici hoarde”, vor îndeplini ceea ce nu fac adulții. Printre alte lucruri, lor le va fi încredințată întreținerea drumurilor. „C’est à leur amour propre que l’Harmonie sera redevable d’avoir, par toute la terre, des chemins plus somptueux que les allées de nos parterres. Ils seront entretenus d’arbres et d’arbustes, même de fleurs, et arrosés au trottoir. Les Petites Hordes courent frénétiquement au travail, qui est exécuté comme oeuvre pie, acte de charité envers la Phalange, service de Dieu et de l’Unité”. La trei de dimineață ei sunt treziți ca să curețe staulele, să îngrijească vitele și caii și să lucreze în abatoare, unde vor avea grijă ca niciodată vreun animal să nu fie tratat cu cruzime, sacrificarea având loc întotdeauna în chipul cel mai uman. „Elles ont la haute police du règne animal.” După ce și-au isprăvit treaba, se spală, se îmbracă și apar triumfători la gustarea de dimineață. Vezi Fourier, Oeuvres complètes, Vol. V, ed. a 2-a, Paris, 1841, pag. 141, 159.

13. Fabre des Essarts, Odes Phalanstériennes, Montreuil-sous-Bois, 1900. Béranger și Victor Hugo l-au venerat de asemenea pe Fourier. Primul i-a dedicat un poem, retipărit în Charles Fourier de Bebel, Stuttgart, 1890, pag. 294 et seq.

14. Scriitorii socialiști sunt încă departe de a cunoaște aceasta. Kautsky, în Die soziale Revolution, II, pag. 16 et seq., consideră că misiunea principală a unui regim proletar este „să schimbe munca, ce astăzi este o povară, într-o plăcere, astfel încât oamenilor le va plăcea să muncească, iar muncitorii vor merge bucuroși la muncă”. El admite că „aceasta nu este o chestiune atât e simplă” și conchide că „munca din fabrici și mine aproape nici nu va fi cu putință să fie făcută atrăgătoare”. Dar nu poate să abandoneze complet iluzia fundamentală a socialismului.

15. Veblen, The Instinct of Workmanship, New York, 1922, pag. 31 et seq.; De Man, Zur Psychologie des Sozialismus, pag. 45 et seq.; De Man, Der Kampf um die Arbeitsfreude, Jena, 1927, pag. 149 et seq.

16. Aici nu ținem seamă de plăcerea de la începutul muncii, menționată în cele precedente, care în practică este fără importanță.

17. Wattenbach, Das Schriftwesen im Mittelalter, ed. a 3-a, Leipzig, 1896, pag. 500. Printre numeroasele aforisme citate de Wattenbach este și acela încă mai drastic: Libro completo saltat scriptor pede laeto.

(Odată ce cartea este isprăvită, autorul dansează cu bucurie).

18. Clark, Distribution of Wealth, New York, 1907, pag. 157 et seq.

19. Rodbertus, Johann Karl, Briefe und sozialpolitische Aufsätze, ed. R. Meyer, Berlin,1881, pag. 553 et seq. Nu vom intra aici în celelalte propuneri ale lui Rodbertus pentru ziua normală de lucru. Ele sunt bazate, de la un cap la altul, pe concepția total de nesusținut a lui Rodbertus despre problema valorii.

20. Schäffle, Die Quintessenz des Sozialismus, ed. a 18-a, Gotha, 1919, pag. 30 et seq.

21. Degenfeld-Schonburg, Die Motive des volkswirtschaftlichen Handelns und der deutsche Marxismus, Tübingen, 1920, pag. 80.

22. J. S. Mill, Principles, op. cit., pag. 126 et seq. Nu putem examina aici în ce măsură Mill a preluat aceste idei de la alții. Marea lor răspândire o datoresc strălucitei expuneri în care Mill le-a prezentat în mult citita sa lucrare.

23. Concurența dintre întreprinzători face ca salariile să nu scadă sub acest nivel.

24. Kautsky, Die soziale Revolution, II, pag. 15 et seq.

25. Kautsky, Die soziale Revolution, II, pag. 21 et seq.

26. Kautsky, Die soziale Revolution, II, pag. 26.

27. În anii de economie dirijată, am auzit destul de des despre cartofi înghețați, fructe stricate, legume putrezite. Asemenea lucruri să nu se fi întâmplat și mai înainte? Desigur că s-au întâmplat, dar mai rar. Comerciantul ale cărui fructe s-ar fi stricat suferea pierderi bănești, care îl făceau mai grijuliu în viitor, spre a evita de a fi ruinat în cele din urmă. Astfel, ar fi încetat de a mai stimula producția într-o anumită direcție și ar fi fost mutat în viața economică într-un loc unde n-ar mai fi fost în situația de a mai provoca pagube. Alta este situația cu bunurile de care se ocupă statul. Aici, în spatele mărfurilor, nu există nici un interes personal; aici negociază funcționari publici a căror răspundere este astfel împărțită, încât nimeni nu se agită prea mult pentru o mică pagubă.

Avatar photo
Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?