Muncă

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Porcul de patron capitalist gras

Dacă nu ar exista legea salariului minim şi alte legi progresiste, patronii – porcii de capitalişti graşi exploatatori, pentru a fi mai exacţi – ar scădea salariile până la orice nivel ar dori ei. În cel mai bun caz, am ajunge înapoi la zilele celor mai proaste plăţi; în cel mai rău caz, la zilele revoluţiei industriale, şi chiar înainte, când oamenii duceau o luptă continuă cu foametea, luptă adesea pierdută...

Astfel glăsuieşte înţelepciunea convenţională relativ la meritele legislaţiei privind salariul minim. Cu toate acestea, vom demonstra că această înţelepciune convenţională este greşită, tragic de greşită. Ea presupune că există un ticălos acolo unde nu există nici unul. Ce realizează, de fapt, legea şi care îi sunt consecinţele?

Legea privind salariul minim nu este, în realitate, o lege privind ocuparea forţei de muncă, ci una referitoare la neocuparea ei (şomajul). Ea nu obligă un patron să angajeze un salariat la nivelul salariului minim, sau la orice alt nivel. Ea obligă patronul să nu angajeze salariatul la anumite niveluri de salariu, şi anume la cele situate sub minimul fixat prin lege. Ea îl constrânge pe lucrător, indiferent cât de mult ar dori să primească o slujbă cu un salariu sub nivelul minim, să nu accepte slujba. Ea îl obligă pe lucrătorul care trebuie să opteze între o slujbă cu salariu mic şi şomaj să aleagă şomajul. Legea nici măcar nu împinge vreun salariu în sus; ea doar elimină slujbele care nu îndeplinesc standardul.

Cum s-ar stabili salariile în absenţa legislaţiei privind salariul minim? Dacă piaţa muncii constă din mulţi ofertanţi de muncă (lucrătorii) şi mulţi doritori de muncă (patronii), atunci nivelul salariului va tinde să se stabilească în concordanţă cu ceea ce economiştii numesc „productivitatea marginală a muncii”. Productivitatea marginală a muncii este dată de încasările suplimentare pe care le-ar avea un patron dacă ar folosi un anumit lucrător. Cu alte cuvinte, dacă, adăugând un anumit lucrător pe statul de plată, încasările totale ale patronului cresc cu 60 de dolari pe săptămână, atunci productivitatea marginală a acelui lucrător este de 60 de dolari pe săptămână. Nivelul salariului plătit lucrătorului tinde să fie egal cu productivitatea marginală a lucrătorului. De ce este aşa, dat fiind faptul că patronul ar prefera să nu-i plătească lucrătorului în realitate nimic, indiferent care ar fi productivitatea acestuia? Răspunsul stă în concurenţa dintre patroni.

De exemplu, să presupunem că productivitatea marginală a lucrătorului este de 1 dolar pe oră. Dacă el ar fi angajat cu 5 cenţi pe oră, patronul ar obţine un profit de 4 cenţi pe oră. Alţi patroni ar căuta să-l angajeze, prin licitaţie, pe lucrătorul respectiv. Chiar dacă l-ar plăti cu 6, 7 sau 10 cenţi pe oră, profitul lor tot ar justifica licitarea. Licitarea s-ar termina la nivelul de salariu de 1 dolar pe oră. Aceasta deoarece stimulentul pentru angajarea unui lucrător prin licitaţie dispare numai atunci când salariile plătite lucrătorilor sunt egale cu productivitatea lor marginală.

Dar dacă presupunem că patronii se înţeleg între ei să nu angajeze lucrători pentru mai mult de 5 cenţi pe oră? Aceasta se întâmpla în Evul Mediu, când cartelurile patronilor se uneau, cu ajutorul statului, pentru a adopta legi care să interzică niveluri de salariu peste un anumit maximum admis. Astfel de înţelegeri pot reuşi numai cu ajutorul statului şi există motive solide pentru care aşa stau lucrurile.

În situaţia în care nu există un cartel, patronul angajează un anumit număr de lucrători – număr care, crede el, îi va aduce profit maxim. Dacă un patron angajează numai zece lucrători, aceasta se petrece deoarece este convins că productivitatea celui de al zecelea va fi mai mare decât salariul pe care trebuie să-l plătească şi că productivitatea unui al unsprezecelea muncitor ar fi mai mică decât această sumă.

Aşadar, dacă un cartel reuşeşte să scadă la 5 cenţi pe oră salariul lucrătorilor cu o productivitate marginală de 1 dolar, fiecare patron va dori să angajeze mult mai mulţi lucrători. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „legea cererii cu pantă descendentă” (cu cât preţul este mai mic, cu atât mai mulţi vor să cumpere). Lucrătorul a cărui productivitate era, în ochii patronului, sub 1 dolar, şi deci nu merita să-l angajeze cu 1 dolar pe oră, va fi foarte căutat la 5 cenţi pe oră.

Aceasta duce la prima eroare în cartel: fiecare patron care face parte din cartel va avea un mare stimulent financiar să îi înşele pe ceilalţi. Fiecare patron va încerca să atragă lucrători de la ceilalţi. Singurul mod în care poate face acest lucru este să ofere salarii mai mari. Cu cât mai mari? Până la 1 dolar, aşa cum am văzut mai sus, şi din acelaşi motiv.

A doua eroare este faptul că cei ce nu sunt membri ai înţelegerii de cartel vor dori să-i angajeze pe aceşti lucrători cu 5 cenţi pe oră, chiar dacă presupunem că membrii cartelului nu recurg la „înşelăciune”. Aceasta duce, de asemenea, la împingerea salariului în sus de la 5 cenţi la 1 dolar pe oră. Alţii, cum ar fi nişte eventuali patroni din zone geografice care nu fac parte din cartel, ori meşteri liber-profesionişti care înainte nu-şi permiteau să angajeze lucrători, şi patroni care, până atunci, au angajat numai lucrători cu jumătate de normă vor contribui cu toţii la tendinţa ascendentă a nivelului salariului.

Aceste forţe acţionează chiar dacă lucrătorii înşişi nu cunosc nivelurile de salariu plătite în alte părţi sau se găsesc în zone izolate unde nu există alte locuri de muncă. Nu este necesar ca ambele părţi ale unui schimb să cunoască toate condiţiile relevante. S-a spus că, dacă ambele părţi nu sunt la fel de bine informate, rezultă o „concurenţă imperfectă”, iar legile economice nu se aplică. Dar aceasta este o greşeală. De obicei, lucrătorii nu cunosc întreaga piaţă a muncii, în timp ce se presupune că patronii sunt mult mai bine informaţi. Iar acest lucru este suficient. Lucrătorul poate să nu fie bine informat cu privire la toate locurile de muncă alternative, dar el ştie suficient de bine să aleagă slujba cea mai bine plătită. Nu trebuie decât ca patronul să ajungă singur la lucrătorul care câştigă mai puţin decât productivitatea lui marginală şi să-i ofere un salariu mai mare.

Şi exact acest lucru se întâmplă în realitate. Interesul propriu al patronilor îi conduce „ca şi cu o mână invizibilă” să-i vâneze pe lucrătorii cu salarii mici, să le ofere salarii mai mari şi să-i angajeze. Întregul proces tinde să ridice salariile până la nivelul productivităţii marginale. Aceasta se aplică nu numai în cazul lucrătorilor urbani, ci şi al lucrătorilor din zone izolate, care nu cunosc locuri de muncă alternative şi nu ar avea bani să se ducă acolo, chiar dacă ar afla despre ele. Este adevărat că diferenţa dintre nivelul de salariu şi productivitatea lucrătorului neştiutor va trebui să fie suficient de mare, astfel încât să compenseze cheltuielile patronului realizate prin faptul de a veni la lucrător, de a-l informa despre locul de muncă alternativ şi de a plăti costul trimiterii lui acolo. Dar aşa se întâmplă aproape întotdeauna, şi patronii ştiu de mult acest lucru.

Muncitorii mexicani sunt un exemplu elocvent. Puţine grupuri cunosc câte ceva despre piaţa muncii din SUA şi puţini au bani pentru a călători spre slujbe mai bănoase. Nu numai că patronii din sudul Californiei călătoresc sute de kilometri pentru a-i găsi, dar ei le pun la dispoziţie şi camioane sau bani de transport pentru a-i aduce spre nord. De fapt, patroni veniţi tocmai din Wisconsin călătoresc în Mexic pentru „forţa de muncă ieftină” (lucrători care acceptă mai puţin decât productivitatea lor marginală). Aceasta este o dovadă elocventă a funcţionării unei legi economice obscure, de care ei nu au auzit niciodată. (Există plângeri privind condiţiile proaste de muncă ale acestor muncitori migratori. Dar aceste plângeri vin mai ales fie de la oameni bine intenţionaţi care nu cunosc realităţile economice, fie de la cei care nu se bucură că aceşti muncitori ghinionişti primesc valoarea întreagă a muncii lor. Muncitorii mexicani înşişi consideră pachetul de salarii şi locuri de muncă favorabil, în comparaţie cu ceea ce pot găsi acasă. Aceasta se vede după faptul că sunt dispuşi să vină în fiecare an în SUA în anotimpul culesului.)

Aşadar, nu legea salariului minim este cea care stă între civilizaţia occidentală şi o întoarcere la epoca de piatră. Există forţe ale pieţei şi un comportament îndreptat spre maximizarea profitului din partea întreprinzătorilor, care împiedică salariile să coboare sub nivelul productivităţii. Iar nivelul productivităţii însuşi este determinat de tehnologie, educaţie şi de cantitatea de capital fix dintr-o societate, nu de cantitatea de legislaţie „progresistă din punct de vedere social” adoptată. Legislaţia salariului minim nu face ceea ce o „presă” favorabilă ei pretinde că face. Dar ce face ea cu adevărat? Care îi sunt efectele reale?

Care ar fi reacţia unui lucrător comun faţă de o creştere a salariului stabilită prin lege de la 1 dolar la 2 dolari? Dacă el lucrează deja cu normă întreagă, este posibil să dorească să lucreze mai multe ore. Dacă lucrează cu jumătate de normă sau este şomer, cu siguranţă va dori să lucreze mai mult. Pe de altă parte, patronul comun va reacţiona în mod contrar. El va dori să-i concedieze pe toţi muncitorii cărora este obligat să le crească salariul. (Altfel ar fi acordat el însuşi măriri de salariu înainte de a fi obligat de lege.) Dar el trebuie să menţină nivelul producţiei, aşa că s-ar putea să nu se poată adapta imediat la noua situaţie. Dar, pe măsură ce trece timpul, el îşi va înlocui lucrătorii necalificaţi, deveniţi pe neaşteptate scumpi, cu lucrători mai puţini, dar mai calificaţi, şi cu maşini mai sofisticate, astfel încât productivitatea lui totală să rămână constantă.

Studenţii la un curs de introducere în economie învaţă că, atunci când se fixează un preţ la un nivel deasupra celui de echilibru, rezultatul este un surplus. În exemplul dat, când se fixează un nivel al salariului minim de peste 1 dolar pe oră, rezultatul este un surplus de forţă de muncă – cu alte cuvinte, şomaj. Oricât de neconvenţional ar suna, este deci adevărat că legea salariului minim produce şomaj. La nivelul de salariu mai ridicat, ea creează mai mulţi oameni dornici să lucreze şi mai puţine locuri de muncă disponibile.

Singura întrebare discutabilă este: cât de mult şomaj creează legea salariului minim? Aceasta depinde de cât de repede sunt înlocuiţi muncitorii necalificaţi cu muncitori calificaţi, cu o productivitate echivalentă, împreună cu maşinile aferente. De exemplu, în propria noastră istorie recentă, când salariul minim a crescut de la 40 la 70 de cenţi pe oră, liftierii au început să fie înlocuiţi. A luat ceva timp, dar acum majoritatea lifturilor sunt automate. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu spălătorii de vase necalificaţi. Ei au fost, şi încă mai sunt înlocuiţi cu maşini automate de spălat vasele, puse în funcţiune şi reparate de muncitori calificaţi şi semicalificaţi. Procesul continuă. Pe măsură ce legea salariului minim este aplicată unor segmente tot mai mari de populaţie necalificată şi pe măsură ce nivelul salariului minim creşte, tot mai mulţi oameni necalificaţi vor deveni şomeri.

În sfârşit, este important să observăm că o lege a salariului minim îi afectează direct numai pe cei care câştigă mai puţin decât nivelul minim. O lege care cere ca fiecare să fie plătit cu cel puţin 2 dolari pe oră nu are nici un efect asupra unui individ care câştigă 10 dolari pe oră. Dar înainte de a presupune că, pur şi simplu, legea salariului minim are drept rezultat o creştere a salariilor celor care câştigă puţin, să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar fi adoptată o lege care să stabilească salariul minim la 100 de dolari pe oră. Câţi dintre noi ar avea o productivitate atât de mare, încât un patron să fie dispus să plătească 100 de dolari pentru o oră de servicii de-ale noastre? Numai cei despre care se consideră că merită atât de mulţi bani şi-ar păstra slujbele. Restul ar deveni şomeri. Exemplul este, desigur, extrem, dar principiul care ar funcţiona, dacă o asemenea lege ar fi adoptată, funcţionează în prezent. Când salariile sunt ridicate prin lege, muncitorii cu productivitate scăzută sunt concediaţi.

Cine este afectat de legea salariului minim? Muncitorii necalificaţi, al căror nivel de productivitate se găseşte sub nivelul de salariu fixat prin lege. Rata şomajului adolescenţilor negri este, de obicei, (sub-)estimată la 50%. De trei ori nivelul şomajului din timpul depresiunii din 1933. Iar acest procent nici măcar nu ia în considerare numărul mare al celor care au renunţat să mai caute un loc de muncă în faţa acestei rate a şomajului.

Venitul astfel pierdut este numai vârful icebergului. Mai importantă este calificarea la locul de muncă pe care ar putea să o primească aceşti tineri. Dacă ei ar lucra cu 1 dolar pe oră (sau chiar mai puţin), în loc să fie şomeri la 2 dolari pe oră, ar obţine calificări care le-ar permite să-şi crească productivitatea şi nivelul salariului, pe viitor, la peste 2 dolari. În loc de aceasta, ei sunt condamnaţi să stea la colţ de stradă, să trândăvească şi să înveţe nişte lucruri care le vor aduce condamnări la închisoare într-un timp nu prea îndepărtat.

Unul dintre cele mai mari obstacole pe care le întâmpină un adolescent negru este căutarea primului său loc de muncă. Orice patron cere experienţă în muncă, dar cum poate tânărul negru să o capete dacă nimeni nu îl angajează? Cauza nu este vreo „conspiraţie a patronilor”, care să îi denigreze pe adolescenţii aparţinând minorităţilor. Cauza este legea salariului minim. Dacă un patron este forţat să plătească la un nivel de muncitor calificat, este oare de mirare că el cere acest tip de muncă?

Un paradox este acela că mulţi adolescenţi negri valorează mai mult decât salariul minim, dar sunt şomeri din cauza lui. Pentru a fi angajat cu un salariu minim de 2 dolari, fixat prin lege, nu este suficient să valorezi 2 dolari. Trebuie să fii considerat că valorezi 2 dolari pe oră de către un patron care este în pericol să piardă bani dacă nu evaluează corect şi în pericol să dea faliment dacă greşeşte prea des. Un patron nu-şi poate permite să rişte cu legea salariului minim. Şi, din nefericire, adolescenţii negri sunt adesea consideraţi „riscanţi”, ca şi clasă. Dacă ar avea de înfruntat un patron reticent, un erou gen Horatio Alger ar aborda problema bărbăteşte şi s-ar oferi să lucreze pentru un salariu simbolic, sau chiar pe degeaba, pentru două săptămâni. În acest timp, eroul nostru ar dovedi patronului său că productivitatea lui valorează un salariu mai mare. Dar şi mai important, el ar împărţi cu patronul o parte a riscului de a angaja un muncitor neverificat. Patronul ar accepta acest aranjament, pentru că riscul lui ar fi mic.

Dar eroul Horatio Alger nu trebuia să se lupte cu o lege a salariului minim, care face un astfel de aranjament să fie ilegal. Legea ne asigură astfel că există mai puţine şanse pentru un adolescent negru să-şi dovedească valoarea într-un mod cinstit.

Legea salariului minim nu-l loveşte numai pe adolescentul negru, ci şi pe negustorul şi industriaşul negru din ghetou. Fără această lege, el ar avea acces, într-un mod în care corespondentul lui alb nu ar avea, la o forţă de muncă ieftină, formată din tineri negri. Tânărul muncitor negru ar fi mai accesibil pentru el, deoarece are pornirea de a locui în ghetou şi ar putea ajunge mai uşor la locul de muncă. El ar avea, fără îndoială, mai puţine resentimente şi o relaţie de muncă mai bună cu un patron negru. Deoarece pentru slujbe de acest tip acesta este unul dintre factorii determinanţi cei mai importanţi ai productivităţii, patronul negru ar putea să-şi plătească angajaţii negri mai mult decât un patron alb – şi încă ar obţine un profit.

Oricât de nefericite sunt efectele asupra tinerilor muncitori negri, o şi mai mare tragedie legată de legea salariului minim se referă la muncitorii handicapaţi (şchiopii, orbii, surzii, persoanele amputate, paralizaţii şi handicapaţii mintali). Legea salariului minim face realmente ca angajarea, de către un patron în căutare de profit, a unei persoane handicapate să fie ilegală. Toate speranţele într-un trai oricât de modest, câştigat prin propria sa muncă, sunt spulberate. Alegerea cu care se confruntă o persoană handicapată este între a nu face nimic şi a intra în schemele de pseudomuncă finanţate de guvern, care constau în activităţi neînsemnate, la fel de demoralizatoare ca şi cea de a nu face nimic. Că astfel de scheme sunt sprijinite de un guvern care face, de la bun început, imposibilă munca cinstită, este o ironie pe care puţine persoane handicapate ar găsi-o amuzantă.

Recent, unele categorii de persoane handicapate (cei cu handicapuri uşoare) au devenit excepţii de la legea salariului minim. Este deci în interesul patronilor să angajeze persoane „cu handicapuri uşoare”, şi aceştia au acum locuri de muncă. Dar, dacă s-a înţeles că legea salariului minim loveşte şansele de angajare a persoanelor „cu handicapuri uşoare”, ar trebui, desigur, să se înţeleagă că ea răneşte şi şansele altora. De ce nu sunt exceptaţi de la lege şi cei cu handicapuri serioase?

Dacă legea salariului minim nu îi protejează pe indivizii pe care ar fi trebuit să-i protejeze, ale cui interese le serveşte? De ce a fost adoptată o astfel de legislaţie?

Printre adepţii cei mai vehemenţi ai legislaţiei salariului minim se numără forţa de muncă organizată, iar aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri. Pentru că membrul unui sindicat mediu câştigă mult mai mult decât salariul minim de 2 dolari pe oră. Dacă el câştigă deja 10 dolari pe oră, aşa cum am văzut, nivelul salariului lui este în concordanţă cu legea şi nu este afectat de aceasta. De unde vine atunci devotamentul lui pasionat pentru această lege?

Pe el nu prea îl preocupă muncitorul inferior lui – negrul, portoricanul, mexicanul sau indianul. Pentru că sindicatul lui este, în mod tipic, alb în proporţie de 99,44% şi el se opune cu putere încercărilor, venite din partea membrilor grupurilor de minorităţi, de a intra în acest sindicat. Ce se află atunci în spatele interesului muncii organizate (în sindicate) pentru legea salariului minim?

Când legea salariului minim a forţat creşterea salariilor muncitorilor necalificaţi, legea cererii în pantă descendentă i-a făcut pe patroni să înlocuiască munca necalificată cu muncă calificată. În acelaşi mod, atunci când un sindicat compus mai ales din muncitori calificaţi obţine o creştere de salariu, legea cererii în pantă descendentă îi determină pe patroni să înlocuiască muncitorii calificaţi cu alţii necalificaţi! Cu alte cuvinte, deoarece muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi pot fi, între anumite limite, substituiţi unii altora, ei se află de fapt în concurenţă unii cu alţii. Este foarte posibil ca 10 sau 20 de muncitori necalificaţi să fie în concurenţă cu 2 sau 3 muncitori calificaţi plus o maşină mai sofisticată. Dar nu poate fi nici o îndoială că posibilitatea de substituire însăşi, mai ales pe termen lung, există.

Ce mod mai bun de a scăpa de concurenţă ar putea exista decât cel de a obliga să aibă un preţ care să o scoată de pe piaţă? Există o cale mai bună pentru un sindicat prin care acesta să se asigure că, la următoarea cerere de creştere de salariu, patronii nu vor fi tentaţi să angajeze muncitori necalificaţi, persoane ce nu sunt membri de sindicat (în special membri ai grupurilor de minorităţi)? Tactica este de a determina adoptarea unei legi care să facă salariul celor necalificaţi atât de mare, încât ei să nu poată fi angajaţi, indiferent cât de scandaloase ar fi cererile de salarii ale sindicatului. (Dacă grupurile de minorităţi ar putea determina adoptarea unei legi care să ceară ca toate salariile membrilor de sindicat să crească de 10 ori faţă de nivelul actual, ei ar putea să distrugă realmente sindicatele. Sindicatele şi-ar pierde foarte repede mulţi membri. Patronii i-ar concedia pe toţi membrii de sindicat, iar în cazurile în care nu ar putea să o facă sau nu ar face-o, ar da faliment.)

Oare sindicatele sprijină în mod conştient şi interesat o lege atât de dăunătoare? Aici, nu motivele sunt cele care ne preocupă, ci doar acţiunile şi efectele lor. Efectele legii salariului minim sunt dezastruoase. Ea îi loveşte pe săraci, pe muncitorii necalificaţi şi pe membrii grupurilor de minorităţi, adică exact oamenii pe care era destinată să îi ajute.

Spărgătorul de grevă

Una din atitudinile cele mai universal împărtăşite este aceea că spărgătorul de grevă este un personaj ticălos. El este lipsit de scrupule şi pe la spate se aliază cu „şeful”. Împreună, spărgătorul de grevă şi şeful complotează pentru a-i lipsi pe muncitorii membri de sindicat de drepturile lor şi de locurile de muncă ce le aparţin în mod legitim. Spărgătorii de grevă sunt angajaţi pentru a-i forţa pe membrii sindicatului să accepte salarii mai mici. Când se mai află şi că spărgătorii de grevă sunt folosiţi de obicei pentru a bate muncitorii şi pichetele de grevă, dosarul este complet: spărgătorul de grevă este cel mai mare inamic al muncitorului.

Acestea sunt faptele predate în multe din centrele noastre de educaţie, iar cei care le pun la îndoială îşi riscă reputaţia de studenţi. Totuşi, această prostie trebuie combătută.

Primul punct pe care trebuie să-l stabilim este acela că un loc de muncă nu este un lucru care să se afle în proprietatea unui muncitor sau a oricui altcineva. Un loc de muncă este manifestarea unui schimb între un muncitor şi un patron. Muncitorul îşi oferă munca la schimb pentru banii patronului, la un curs de schimb reciproc acceptabil. Deci, atunci când vorbim de „slujba mea”, vorbim doar la figurat.

Deşi obişnuim să folosim expresii ca „slujba mea”, „clientul meu” sau „croitorul meu”, nu presupunem proprietate în nici unul din aceste cazuri. Să luăm, mai întâi, cazul „clientului meu”. Dacă această expresie ar fi luată în sens literal, ea ar spune că negustorul are un drept de proprietate asupra „obişnuinţei” oamenilor de a cumpăra de regulă din magazinul lui. El ar fi proprietarul frecventării lui de către client şi, prin urmare, ar avea dreptul să protesteze dacă clientul „lui” ar frecventa un alt negustor.

Dar sabia are două tăişuri. Să luăm cazul „croitorului meu”. Dacă am lua această expresie în sens literal, ar trebui să spunem că, fără permisiunea clienţilor lui, croitorul nu poate să îşi închidă magazinul, să îşi schimbe adresa sau să se declare falimentar. El este croitorul „lor”.

Desigur, în ambele cazuri este limpede că pronumele posesiv nu are rolul de a desemna posesia în sens literal. Evident că nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu au dreptul de a insista asupra permanenţei unei relaţii de afaceri, cu excepţia – desigur – a cazului în care ambele părţi au semnat un contract pe termen lung. Dar, în realitate, patronul nu şi-a asumat niciodată obligaţii contractuale.

Să examinăm acum „slujba mea”. La ce anume se referă muncitorul atunci când protestează că spărgătorul de grevă l-a făcut să-şi piardă slujba? Muncitorul discută ca şi cum totuşi el ar deţine slujba. Cu alte cuvinte, el presupune că, după o anumită perioadă de timp, serviciul îl angajează pe patron faţă de angajat la fel de strict ca şi cum ar fi consimţit printr-un contract. De fapt, patronul nu s-a angajat niciodată contractual.

Ne putem întreba cum ar reacţiona muncitorii dacă principiul pe care se bazează ura lor faţă de spărgătorul de grevă ar fi adoptat de patron. Cum s-ar simţi dacă patronii ­şi-ar asuma dreptul de a interzice muncitorilor angajaţi pe termen lung să-şi părăsească slujba? Sau dacă patronul ar acuza pe un alt patron, care îndrăzneşte să-i angajeze muncitorul „lui”, că este spărgător de grevă! Şi totuşi situaţia este în întregime simetrică.

Evident, ceva este greşit în argumentul care afirmă că, o dată ce oamenii au căzut de acord în mod voluntar să facă un schimb, ei sunt în consecinţă obligaţi să continue să facă acel schimb. Prin ce artificiu de logică o relaţie voluntară se transformă într-o relaţie strict non-voluntară? A angaja un individ nu implică drepturi de genul deţinerii în sclavie asupra acelei persoane, şi nici faptul de a fi lucrat pentru un patron nu dă nimănui dreptul la o slujbă. Ar trebui să fie evident că muncitorul nu are niciodată „proprietatea” asupra slujbei lui, că aceasta nu este slujba „lui”. Aşadar, spărgătorul de grevă nu este vinovat de nici o neregulă atunci când ia slujba ce-o avea înainte muncitorul.

Problema violenţei între muncitori şi spărgătorii de grevă este una distinctă. Iniţierea violenţei este condamnabilă, iar atunci când spărgătorii de grevă iniţiază violenţa, ei merită critica noastră. Dar iniţierea violenţei nu este trăsătura lor definitorie. Atunci când purced la aşa ceva, ei o fac în calitate de indivizi, nu în calitate de spărgători de grevă ca atare. La urma urmelor, şi lăptarii se înfurie uneori şi comit agresiuni împotriva unor non-agresori. Nimeni nu ar lua acest lucru drept o dovadă că a livra lapte este o activitate rea în sine. În mod similar, folosirea violenţei nelegitime de către spărgătorii de grevă nu face ca activitatea de spărgător de grevă să fie nelegitimă.

În ultimul timp, opinia confuză şi inconsistentă despre spărgătorii de grevă a devenit tot mai evidentă. Liberalii, care în mod tradiţional sunt mai vehemenţi în denunţarea spărgătorilor de grevă, au dat, în ultima vreme, semne de confuzie în această problemă. Ei au început să înţeleagă că, practic în toate cazurile, spărgătorii de grevă sunt mai săraci decât muncitorii pe care doresc să-i înlocuiască. Iar liberalii au fost aproape întotdeauna avocaţii muncitorilor săraci. De asemenea, a apărut spectrul rasismului. În multe cazuri, au fost instigaţi spărgătorii de grevă negri împotriva muncitorilor albi sindicalizaţi, muncitorii mexicani împotriva muncitorilor americani-mexicani, muncitorii japonezi împotriva muncitorilor americani mai bine plătiţi.

Un caz elocvent şi dramatic este conflictul descentralizării comisiei şcolare de la Ocean Hill-Brownsville din Brooklyn, New York. În cadrul sistemului local de comisie şcolară, Rhody McCoy, administratorul negru al acestei comisii, a concediat câţiva profesori albi acuzaţi de comportare rasistă faţă de elevii lor negri. Ca ripostă, Sindicatul Profesorilor, dominat de albi, a lovit în întregul sistem educaţional din New York City, inclusiv în Ocean Hill-Brownsville. Pentru ca şcoala din acest district să-şi continue funcţionarea, administratorul McCoy trebuia să găsească înlocuitori pentru profesorii albi intraţi în grevă. El a găsit, iar aceştia erau, desigur, spărgători de grevă. De aici dilema liberalilor: pe de o parte, ei se opuneau fără discuţie spărgătorilor de grevă, dar, pe de altă parte, ei se opuneau la fel de hotărât rasismului manifestat de Sindicatul Profesorilor. În mod clar, atitudinile lor aveau mai multă patimă decât claritate.

Spărgătorii de grevă au fost, fără îndoială, blamaţi pe nedrept. Angajarea nu dă angajatului nici un privilegiu de proprietar, drept refuzat muncitorilor care vor să concureze pentru aceeaşi slujbă. Spargerea de grevă şi libera concurenţă sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede.

Spărgătorul de normă

O scenă familiară din sute de filme pe teme muncitoreşti: tânărul lucrător avântat vine la fabrică pentru prima dată, decis să fie un muncitor productiv. Cu entuziasm produce, în mod fericit, mai mult decât ceilalţi muncitori care sunt în fabrică de mulţi ani şi care sunt obosiţi, încovoiaţi şi artritici. El este un „spărgător de normă”.

Nu este de mirare că între tânărul nostru muncitor entuziast şi colegii lui mai bătrâni se naşte antipatia. La urma urmelor, ei sunt pe post de leneşi. În contrast cu exuberanţa lui tinerească, nivelurile lor de producţie arată într-adevăr slăbuţe.

Pe măsură ce tânărul muncitor continuă să obţină rezultatele muncii sale într-un ritm accelerat, el devine tot mai alienat faţă de ceilalţi muncitori. El devine arogant. Muncitorii mai bătrâni încearcă să-l trateze cu compasiune. Dar atunci când el opune rezistenţă, ei îl supun unui tratament de tăcere şi îl trec printr-un adevărat purgatoriu.

În continuarea filmului, intervine un moment de maximă intensitate când tânărul spărgător de normă se trezeşte la realitate. Aceasta se poate petrece în mai multe feluri, toate dramatice. Poate că se întâlneşte cu o femeie bătrână şi bolnavă, care a lucrat înainte în fabrică, sau cu un muncitor care a avut un accident în fabrică. Dacă filmul în cauză este avant garde transformarea poate fi favorizată de serviciile unei pisici care îşi face de lucru într-un coş de gunoi răsturnat. Oricare ar fi metoda, tânărul ajunge să înţeleagă eroarea pe care a comis-o.

Apoi, în ultima scenă dramatică, care se termină de obicei cu toţi muncitorii – inclusiv spărgătorul de normă reformat – păşind braţ la braţ, un bătrân şi blând muncitor-filozof ajunge în prim-plan. El îi ţine tânărului muncitor un curs de istoria muncii, de la vremurile Romei antice până în prezent, arătând perfidia constantă a „şefilor” şi dovedind, fără putinţă de îndoială, că singura speranţă a muncitorilor constă în „solidaritate”.

Întotdeauna, explică el, a existat o luptă de clasă între muncitori şi capitalişti, muncitorii luptând mereu pentru salarii şi condiţii de muncă decente. Şefii sunt prezentaţi ca încercând neîncetat să plătească muncitorilor salarii mai mici decât merită aceştia, împingându-i să muncească până la limită, până când cad din picioare de epuizare. Orice muncitor care cooperează cu şefii în eforturile lor neobosite, neîntrerupte şi lipsite de scrupule de a „mări viteza” muncitorilor şi de a-i forţa să crească nivelul productivităţii este un duşman al clasei muncitoare. Filmul se încheie cu acest rezumat al muncitorului-filozof.

Această imagine a economiei muncii conţine o reţea de erori, fiecare dintre ele întreţăsută cu celelalte şi sprijinindu-se pe ele. Totuşi, există o eroare esenţială.

Eroarea esenţială este presupunerea că în lume există o cantitate fixă de muncă ce trebuie făcută. Uneori numită eroarea „bulgărului de muncă”, acest punct de vedere economic afirmă că oamenii din lume au nevoie numai de o cantitate limitată de muncă în folosul lor. Când această cantitate este depăşită, nu va mai fi nici un fel de muncă de făcut, şi deci nu vor mai fi locuri de muncă pentru muncitori. Pentru cei care împărtăşesc acest punct de vedere, faptul de a limita productivitatea tinerilor muncitori entuziaşti este de o importanţă covârşitoare. Aceasta deoarece, dacă aceşti muncitori muncesc prea mult, ei vor ruina situaţia tuturor. „Acaparând” cantitatea limitată de muncă existentă, ei lasă prea puţin pentru ceilalţi. Este ca şi cum cantitatea de muncă ce poate fi făcută se aseamănă cu o plăcintă de mărime fixă. Dacă unii oameni iau mai mult decât este partea lor, toţi ceilalţi vor rămâne cu mai puţin.

Dacă acest punct de vedere economic asupra lumii ar fi corect, atunci teoria expusă de muncitorul-filozof din film ar avea, într-adevăr, o oarecare justificare. Ar fi oarecum justificat să insiste ca muncitorul mai tânăr şi mai activ să nu ia mai mult decât partea lui din „plăcintă”. Totuşi, adeziunea la această teorie s-a dovedit ineficientă şi neeconomică, cu rezultate tragice.

Acest punct de vedere fals se bazează pe presupunerea că dorinţele oamenilor – căutarea confortului, petrecerea timpului liber, realizări intelectuale şi estetice – au o limită ascendentă strictă, care poate fi atinsă într-o perioadă finită de timp; iar când aceasta este atinsă, producţia trebuie să înceteze. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

A presupune că dorinţele umane pot fi satisfăcute în cele din urmă în întregime înseamnă a presupune că putem atinge un punct în care perfecţiunea umană – materială, intelectuală şi estetică – a fost realizată pe deplin. Paradisul? Poate. Dacă am ajunge cumva la el, atunci cu siguranţă nu ar mai exista o problemă de „şomaj” – pentru că cine ar mai avea nevoie de o slujbă?

Există tot atât de multă muncă de făcut câte dorinţe neîmplinite. Deoarece dorinţele umane sunt, în toate sensurile practice, nelimitate, cantitatea de muncă de făcut este şi ea nelimitată. Ca atare, oricât de multă muncă ar depune tânărul entuziast, el nu poate epuiza şi nici măcar crea o breşă semnificativă în cantitatea de muncă de făcut.

Dacă tânărul entuziast nu „ia munca altora” (din moment ce există o cantitate nelimitată de muncă de făcut), atunci ce efect are el? Efectul muncii mai intense şi mai eficiente este creşterea producţiei. Prin energia şi eficienţa lui, el măreşte dimensiunea plăcintei – plăcinta care va fi împărţită între toţi cei care au luat parte la producerea ei.

Spărgătorul de normă ar trebui văzut şi dintr-un alt punct de vedere avantajos. Să ne gândim la problemele unei famili eşuate pe o insulă tropicală.

Când familia elveţiană Robinson a căutat refugiu pe insulă, cantitatea de bunuri care le aparţineau consta numai în ceea ce a fost salvat de pe vas. Cantitatea mică de bunuri plus capacitatea lor de a munci va determina dacă ei vor supravieţui sau nu.

Dacă îndepărtăm toate superficialităţile literare, situaţia economică în care se găseşte familia elveţiană Robinson este aceea de a fi confruntaţi cu o listă nesfârşită de dorinţe, în timp ce mijloacele pe care le au la dispoziţie pentru satisfacerea acestor dorinţe sunt extrem de limitate.

Dacă presupunem că toţi membrii familiei se apucă de lucru cu resursele materiale pe care le au la dispoziţie, vom vedea că ei pot satisface numai o parte din dorinţele lor.

Care ar fi efectul „spargerii de normă” în situaţia lor? Să presupunem că unul din copii devine pe neaşteptate spărgător de normă şi poate produce de două ori mai mult pe zi decât ceilalţi membri ai familiei. Oare acest tânăr punk va fi ruina familiei lui, „luând munca” celorlalţi membri ai familiei şi aducând haosul în mica societate pe care au creat-o?

Este evident că spărgătorul de normă al familiei elveţiene Robinson nu va aduce ruina familiei sale. Dimpotrivă, spărgătorul de normă va fi văzut ca un erou ce este, din moment ce nu există nici un pericol ca productivitatea lui mărită să ducă la pierderea muncii de către familia lui. Am văzut că, din motive practice şi chiar filozofice, dorinţele familiei erau nelimitate. Familia nu va avea nici o problemă chiar dacă mai mulţi membri ar fi spărgători de normă.

Dacă membrul de familie spărgător de normă poate produce zece unităţi de îmbrăcăminte în plus, poate deveni posibil ca alţi membri ai familiei să fie scutiţi de sarcina de a fabrica îmbrăcăminte. Ei vor primi noi sarcini de producţie. Va exista o perioadă de clarificare, în care se va decide ce să facă fiecare. Dar, în mod clar, rezultatul final va fi o mai mare satisfacţie pentru familie. Într-o economie modernă, complexă, rezultatele ar fi identice, deşi prin procese mai complicate. De exemplu, perioada de clarificare poate lua ceva timp. Rămâne valabil totuşi că, din cauza spargerii de normă, societatea ca întreg se va deplasa către o tot mai mare satisfacţie şi prosperitate.

Un alt aspect al spargerii de normă este crearea de articole noi. Thomas Edison, Isaac Newton, Wolfgang Mozart, J.S. Bach, Henry Ford, Jonas Salk, Albert Einstein şi nenumăraţi alţii au fost spărgători de normă ai epocii lor, nu în cantitate, ci în calitate. Fiecare a „spart” ceea ce era considerat, de către societatea respectivă, o normă şi un tip de productivitate „normal”. Dar fiecare din aceşti spărgători de normă a contribuit incalculabil la civilizaţia noastră.

În afară de înţelegerea spargerii de normă din punct de vedere al cantităţii şi inovaţiei, ea ar trebui examinată şi în termenii noilor vieţi pe care le face posibile pe acest pământ. Cantitatea de viaţă umană pe care pământul o poate susţine este legată de nivelul productivităţii atins de fiinţele umane. Dacă sunt mai puţini spărgători de normă, numărul de vieţi pe care pământul le poate susţine va fi sever limitat. Dacă însă numărul de spărgători de normă creşte semnificativ în fiecare domeniu, pământul va fi capabil să susţină o populaţie în continuă creştere.

În concluzie, spărgătorii de normă nu numai că sunt răspunzători pentru satisfacerea mai multor dorinţe ale noastre decât ar fi făcut-o un ritm al producţiei mai lent şi mai puţin eficient, dar sunt răspunzători şi pentru păstrarea vieţilor tuturor celor care ar trebui să moară dacă spărgătorii de normă nu ar lărgi gama satisfacţiilor noastre. Ei oferă mijloacele cu care poate fi întreţinută rata globală crescută a naşterilor pe acest pământ.

Patronul care angajează minori

Într-o poziţie de frunte pe lista inamicilor societăţii îl putem găsi întotdeauna pe patronul care angajează copii – crud, cu inima împietrită, exploatator, viclean şi rău. În mintea publică, munca copiilor este aproape echivalentă cu munca sclavilor, iar cel care angajează copii nu este cu nimic mai bun decât proprietarul de sclavi.

Este important să corectăm această imagine. Simpla dreptate o cere, deoarece opinia majorităţii în această problemă este complet greşită. Modelul original al patronului care angajează copii îl prezintă pe acesta la fel de bun, binevoitor şi plin de bunătate umană ca oricare altul. Mai mult decât atât, instituţia muncii copiilor este una onorabilă, cu o îndelungată şi glorioasă istorie a faptelor bune. Iar răii scenariului nu sunt patronii, ci mai degrabă cei care interzic piaţa liberă în domeniul muncii copiilor. Aceşti făcători de bine sunt răspunzători pentru nespusa mizerie a celor forţaţi să părăsească un loc de muncă. Deşi răul făcut a fost mai mare în trecut, când sărăcia mare făcea necesară munca pe scară largă a copiilor, există încă şi astăzi oameni aflaţi la strâmtoare. Prezentele interdicţii privind munca copiilor sunt, deci, un amestec indiscutabil în vieţile lor.

Primul argument al apărării este acela că patronul care angajează copii nu a forţat pe nimeni să se angajeze. Fiecare în parte şi toate înţelegerile de muncă sunt complet voluntare. Ca atare, dacă nu ar fi considerate reciproc avantajoase, ele nu ar fi încheiate.

Dar în ce sens poate fi complet voluntar un contract de muncă cu un copil? Oare voluntarismul complet nu implică o luciditate de care un copil nu este capabil? Pentru a răspunde la această întrebare, să examinăm o definiţie adecvată a ceea ce este un copil.

Aceasta este o problemă veche care nu a fost niciodată rezolvată pe deplin. Cu toate acestea, vom lua în considerare câteva vârste care au fost sugerate ca despărţind copilul de adult, le vom analiza şi apoi vom oferi o alternativă. Printre cele mai fragede vârste pentru punctul de separare dintre copilărie şi maturitate sunt cele propuse de diferite religii. Vârsta de confirmare în religie, care de obicei se află puţin peste zece ani, sau chiar mai devreme, este vârsta pentru care multe religii stabilesc maturitatea. Dar persoana (copilul) la vârsta de, să zicem, treisprezece ani este – cu rare excepţii – încă nematurizat, relativ neajutorat şi ignoră ceea ce ar trebui să ştie pentru a-şi purta singur de grijă. Deci această alternativă trebuie respinsă.

A doua candidată pentru maturitate este vârsta de 18 ani. Aleasă, de obicei, pentru că este vârsta la care tinerii pot executa serviciul militar, şi această vârstă are câteva probleme ca definiţie a maturităţii. Putem începe prin a pune întrebarea dacă a lupta în războaie este sau nu o acţiune „adultă”. Mult prea adesea, a merge la război este practic contrariul unei comportări care să indice maturitatea. De asemenea, a îndeplini ordinele şi atât (problema de căpătâi a soldatului înrolat) nu poate fi considerată o definiţie a maturităţii. Pe lângă aceasta, mai există problema că serviciul militar, o instituţie non-voluntară prin definiţie, serveşte ca bază pentru supunerea la ordine care urmează. Cel puţin dacă decizia iniţială de a îndeplini ordine era luată în mod voluntar, cum ar fi de exemplu decizia de a cânta într-o orchestră şi apoi de a respecta toate ordinele (muzicale) ale dirijorului, atunci ar putea fi vorba despre o comportare adultă în serviciul militar. Totuşi, bazată pe lipsă de voluntarism, nici despre vârsta de 18 ani nu se poate spune prea mult când vine vorba despre maturitate. O altă problemă cu trasarea liniei de separaţie la 18 ani este aceea că motivul originar pentru căutarea noastră a fost teama că un copil nu ar fi capabil de unul singur să încheie contracte voluntare. Cum am putea atunci să ne bazăm în alegerea acestei vârste pe o instituţie evident non-voluntară, cum este serviciul militar?

Poate că ultima candidată pentru vârsta adultă este vârsta la care se poate vota: 21 de ani. Dar chiar şi aceasta este supusă unor critici aspre. În primul rând, există problema că unele, dacă nu multe persoane în vârstă de 10 ani, au o mai mare înţelegere a factorilor politici, sociali, istorici, psihologici şi economici, adică a acelor factori care, probabil, permit cuiva să voteze „înţelept”, decât mulţi oameni care au împlinit 21 de ani. S-ar putea presupune atunci că, dacă acest lucru este adevărat, ar trebui să existe o oarecare recunoaştere a lui, sub forma unei mişcări pentru acordarea de drepturi electorale tuturor celor cu o minte strălucită care au împlinit 10 ani sau, mai degrabă, tuturor copiilor străluciţi de orice vârstă. Dar aceasta ar intra în contradicţie cu scopul iniţial, cel de a permite numai adulţilor să voteze. Prin acest raţionament circular, putem vedea că vârsta de 21 de ani este numai un punct de demarcaţie ales arbitrar.

În mod similar, putem afla că toate celelalte definiţii arbitrare ale maturităţii sunt lipsite de valoare. Ceea ce este necesar nu este o limită de vârstă arbitrară, care să fie aplicată tuturor oamenilor indiferent de capacitate, temperament şi comportare, ci mai degrabă criterii care să poată lua în considerare toate aceste calităţi. În plus, criteriile ar trebui să fie consecvente cu principiul libertarian al proprietăţii de sine: şi anume, principiul de homesteading[1]. Ceea ce se doreşte este o aplicare a principiului de homesteading, care să stabilească proprietatea de sine şi deţinerea de alte proprietăţi, însă o aplicare asupra acelei uluitoare probleme de a stabili când devine un copil adult.

O astfel de teorie a fost propusă de profesorul Murray N. Rothbard. Conform lui Rothbard, un copil devine adult nu atunci când atinge o limită oarecare arbitrară de vârstă, ci mai degrabă atunci când el face ceva pentru a-şi stabili proprietatea şi controlul asupra propriei persoane: adică, atunci când pleacă de acasă şi devine capabil să se întreţină singur. Acest criteriu, şi numai el, este liber de toate obiecţiile faţă de limite de vârstă arbitrare. Mai mult decât atât, nu numai că este consecvent cu teoria libertariană a homesteading-ului, dar este chiar o aplicare a ei. Pentru că, părăsindu-şi casa şi devenind singurul său mijloc de întreţinere, fostul copil devine un iniţiator, ca şi pionierul care se stabileşte primul pe un teren şi îl lucrează, devenind primul proprietar, şi datorează starea sa îmbunătăţită propriilor sale acţiuni.

Teoria are câteva implicaţii. Dacă singurul mod în care un copil devine adult este să iasă de la sine din copilărie şi să stabilească propria-i maturitate printr-un act al propriei sale voinţe, atunci părinţii nu au nici un drept de a se amesteca în această alegere. Părinţii deci nu pot interzice copilului să plece din casa părintească. Părintele are alte drepturi şi obligaţii faţă de copil atâta timp cât copilul rămâne în casa părinţilor săi. (Aceasta dovedeşte validitatea afirmaţiei părinteşti atât de des auzite: „atâta timp cât stai în această casă, vei face cum spun eu”.) Dar un lucru pe care părintele nu îl poate face este să interzică plecarea copilului. A face acest lucru ar însemna a viola aspectele volitive ale maturizării şi transformării din copil în adult.

Ar trebui observat că această teorie a trecerii de la copilărie la maturitate este singura consecventă cu problema deficienţei mentale. În conformitate cu teoriile arbitrare despre maturitate, o persoană incompetentă din punct de vedere mental, în vârstă de 50 de ani, ar trebui considerată adultă, chiar dacă în mod evident nu este. Aceste teorii vin apoi cu „excepţii” ad-hoc şi mai arbitrare, pentru a se potrivi cu fiecare caz. Dar cel incompetent din punct de vedere mental nu reprezintă nici o problemă pentru teoria homesteading. Din moment ce el nu a fost capabil să obţină o stăpânire şi o maturitate pe şi pentru el însuşi, cel incompetent din punct de vedere mental, indiferent de vârsta pe care o are, pur şi simplu nu este un adult.

Cea mai importantă consecinţă a teoriei homesteading referitoare la maturitate este, desigur, cea legată de scoaterea în afara legii a aşa-numitei munci a „copiilor”, în care un copil este definit ca o persoană cu o vârstă sub un număr de ani arbitrar stabilit. Aceasta deoarece scoaterea în afara legii a aşa-numitei munci a „copiilor”, ca şi în cazul amestecului părinţilor în decizia copilului de a părăsi casa părintească, va elimina efectiv posibilitatea de a deveni adult în mod „voluntar”. Dacă unei persoane de vârstă foarte fragedă i se interzice prin lege să lucreze, opţiunea de a părăsi casa părintească şi de a se întreţine singur îi este luată. Astfel, el este exclus de la stabilirea prin homesteading a propriei maturităţi şi este forţat să aştepte până când împlineşte numărul arbitrar de ani care „definesc” maturitatea.

Totuşi, teoria maturităţii bazată pe homesteading nu cere ca patronii să angajeze persoanele tinere care încearcă să îşi stabilească maturitatea. Desigur, este adevărat că dacă nici un patron nu angajează o astfel de persoană, pentru ea va fi la fel de dificil să devină adult ca şi în cazul în care părinţii i-ar fi interzis să plece, sau în care guvernul ar fi interzis acest lucru. Dar diferenţa este că natura voluntară a trecerii de la copilărie la maturitate nu va fi împiedicată de refuzul patronilor de a angaja tineri. Lucrurile stau aşa pentru că adevăratul voluntarism cere acţiune voluntară din partea ambelor părţi ale înţelegerii. Patronul, ca şi angajatul, trebuie să fie de acord. În orice caz, din moment ce nu pot exista obligaţii pozitive decât dacă individul însuşi şi le asumă prin contract, iar patronul nu a promis dinainte că îl va angaja pe tânăr, atunci nu există nici o obligaţie morală din partea patronului. (Desigur, patronii vor angaja tineri atunci când consideră că este în avantajul lor să o facă, aşa cum au făcut întotdeauna dacă nu li s-a interzis prin lege.)

Nu numai că este important să se pună capăt interdicţiilor relative la angajarea copiilor, pentru a le permite o trecere liniştită şi voluntară la maturitate; acest lucru este de o importanţă covârşitoare şi pentru mişcarea, mică, dar în dezvoltare, a „emancipării copiilor”. Prohibiţia împotriva ocaziilor de a avea de lucru va trebui să înceteze, pentru a permite emanciparea reală a copiilor faţă de părinţii lor încă din perioada cât ei locuiesc încă în casa părintească. Ce valoare are dreptul de a părăsi casa părintească şi a căuta un trai în afara ei, dacă unui tânăr îi este interzis să se întreţină singur? Dreptul fiecărui copil de a-şi „concedia părinţii”, dacă ei devin prea apăsători, este total compromis de legile împotriva muncii copiilor.

Poate oare un contract cu un „copil” să fie cu adevărat voluntar, date fiind anii lui tineri, lipsa de experienţă etc.? Răspunsul este da. O persoană, orice persoană, care a avut capacitatea de a părăsi casa părintească şi de a încerca să-şi câştige singur traiul este suficient de matură pentru a încheia un contract pe bază voluntară, pentru că o asemenea persoană nu mai este un copil. Răspunsul contrar, aşa cum am văzut, ar împiedica efectiv tinerii să înceapă o viaţă pe propriile picioare şi să devină adulţi prin homesteading. Singura lor alternativă ar fi să aştepte până când împlinesc numărul arbitrar de ani pe care „societatea”, în infinita ei înţelepciune, a hotărât că sunt necesari pentru a fi adult.

Totuşi, există şi alte obiecţii faţă de legalizarea muncii „copiilor”. Se va spune că patronii vor putea profita de un adolescent fugit de acasă, chiar dacă a devenit adult prin homesteading; că patronul va „stoarce un profit” din necazul în care tânărul, întâmplător, se găseşte.

Dar ar fi cu mult mai rău dacă singura lui sursă de întreţinere, oricât de firavă, ar fi interzisă prin lege. În ciuda faptului că patronul ar putea fi crud, slujba proastă, iar salariul mic, ar fi cu mult mai dăunător pentru el dacă i-ar fi interzisă ocazia. Dacă există alte alternative mai favorabile, tânăra persoană se va folosi de ele, dacă legea permite opţiunea de a accepta sau a respinge o slujbă nefavorabilă. Dacă nu sunt alte ocazii, legea care interzice munca copiilor îi va lua această ocazie unică, oricât de nefavorabilă ar fi ea.

Într-o societate bazată pe piaţa liberă, patronul nu va putea profita de situaţia nefavorabilă a tânărului muncitor, dacă prin aceasta se înţelege că nu va putea să-i plătească mai puţin decât produsul marginal. Aşa cum am văzut în capitolul despre porcul de patron capitalist, există pe piaţa liberă forţe puternice care vor tinde să împingă toate salariile în sus, către nivelul de productivitate al muncitorului în cauză.

Oricâ de nenorocit şi neajutorat ar putea fi tânărul care caută de lucru, aceasta nu este vina potenţialului patron. Chiar dacă sărăcia şi „lipsa de putere de negociere” a muncitorului ar fi extreme şi chiar dacă patronul ar fi capabil să „profite” de aceasta (ceea ce am văzut că nu este cazul), tot nu ar fi vina patronului. Dacă trebuie dată vina pe ceva pentru nefericita situaţie, atunci putem da vina pe trecutul (fostului) copil.

Se ridică problema în ce măsură părintele este obligat să îşi întreţină copilul. Ca principiu general, părintele nu are nici o obligaţie pozitivă faţă de copil. Argumentul contrar, că un părinte are unele obligaţii pozitive faţă de copil, bazat pe natura presupus contractuală sau decizia voluntară din partea părinţilor de a avea copilul, poate fi uşor zdruncinat. Să analizăm următoarele:

1. Toţi copiii sunt egali în drepturile pe care părinţii le datorează lor, indiferent de modul în care au fost concepuţi.

2. În cazul copilului născut în urma unui viol, acesta are la fel de multe obligaţii, datorate lui de către mamă, ca oricare alt copil. (Presupunem că tatăl, violatorul, a dispărut.) Indiferent ce părere avem despre viol, copilul care s-a născut în urma unui viol este în întregime nevinovat de acest delict sau de orice alt delict.

3. Natura voluntară a creşterii şi conceperii unui copil nu se aplică în cazul violului.

4. De aceea, argumentul că părinţii au unele obligaţii faţă de copii, izvorâte din natura voluntară a concepţie sau dintr-un „contract implicit”, nu se poate aplica în cazul violului, pentru că, în acest caz, cel puţin mama nu are obligaţii pozitive faţă de copil, deoarece ea nu a consimţit la conceperea lui.

5. Toţi copiii, fiind în mod egal nevinovaţi de nici un delict, în ciuda oricărei teorii contrare, cum ar fi cea a „păcatului originar”, au drepturi egale datorate lor de părinţi. Din moment ce toate aceste drepturi (se presupune că) decurg din natura voluntară a concepţiei, iar copiii născuţi în urma unui viol nu au în mod evident acest aspect voluntar, cel puţin ei nu au drepturi datorate lor de mamă.

Dar drepturile lor sunt egale cu ale tuturor celorlalţi copii. Deci, nici un copil nu are obligaţii pozitive datorate lui de părinţi.

Nu este evident, în chip imediat şi nici în mod intuitiv, că există alte argumente pentru a stabili vreo obligaţie a părinţilor faţă de copii. Deci, dat fiind faptul că nimic altceva decât o înţelegere voluntară din partea părintelui ar putea stabili obligaţii faţă de copii, şi că acest argument cade, este evident că nu există obligaţii pozitive pe care părinţii să le aibă faţă de copiii lor.

„Nici o obligaţie pozitivă” implică faptul că părintele nu are obligaţia de a hrăni, îmbrăca sau oferi adăpost copilului său mai mult decât o are faţă de copilul altui om sau, de exemplu, faţă de alţi adulţi care nu sunt legaţi de el prin rudenie, contract etc. Aceasta totuşi nu înseamnă a sugera că părintele poate să omoare copilul. Tot aşa cum părintele nu are dreptul de a ucide copilul altor părinţi, el nu are dreptul de a ucide „propriul” său copil sau, mai bine spus, copilul căruia i-a dat naştere.

Atunci când îşi asumă rolul de părinte, acesta din urmă este o persoană care are grijă de copil. Dacă vreodată părintele doreşte să renunţe la acest rol, pe care l-a adoptat în mod voluntar, sau să nu-şi asume această obligaţie de la început, el este liber să o facă. El (ea) poate oferi copilul spre adopţie sau, în vechea tradiţie a legii naturale, poate lăsa copilul pe treptele unei biserici sau ale unei instituţii de caritate specializate în îngrijirea copiilor.

Dar părintele nu poate ascunde copilul într-un loc secret din casă fără să-l hrănească sau să refuze să îl dea spre adopţie sau să aştepte să moară. A face acest lucru echivalează cu o crimă – un delict ce trebuie întotdeauna sever condamnat. Părintele care ţine un copil ascuns şi îl înfometează (astfel încât să nu comită o crimă violentă asupra lui) a renunţat la calitatea de îngrijitor sau la relaţia de părinte, relaţie pe care alţii ar fi dispuşi să şi-o asume.

Poate că rolul de părinte-îngrijitor poate fi făcut mai clar, încadrându-l într-o ierarhie de homesteading: copilul se află într-un teritoriu situat între cel de adult şi cel de animal. Dacă un adult îl ajută pe altul, el nu poate, doar prin acel ajutor, să devină proprietarul acelei persoane. Dacă un adult îmblânzeşte un animal şi, prin eforturile lui, îl aduce la o folosire productivă (productivă pentru rasa umană), el poate ca urmare să devină proprietarul lui. Copilul, aflat într-o poziţie intermediară, poate fi „deţinut în proprietate” prin homesteading, dar numai referitor la îngrijire, până când este gata să-şi afirme proprietatea faţă de propria-i persoană; adică să-şi asume maturitatea, devenind independent de părinţii săi. Părintele poate exercita un control asupra copilului şi îl poate creşte numai atâta timp cât el îşi continuă eforturile de homesteading. (În cazul unui animal sau al pământului, o dată ce a devenit proprietar prin homesteading*, o persoană nu trebuie să-l mai îngrijească pentru a-l deţine în continuare. El poate, de exemplu, să fie un proprietar absent al pământului sau al animalului.) Dacă încetează operaţiunile de homesteading faţă de copil, el trebuie fie să îl ofere spre adopţie, dacă este prea tânăr şi neajutorat pentru a se îngriji singur, fie să-i permită să plece şi să trăiască pe propriile-i picioare, dacă este capabil şi doreşte să facă acest lucru.

Dacă părintele a crescut copilul doar cu atâta ajutor cât să realizeze o continuitate în homesteading, dar nu mai mult, şi dacă copilul are o bază relativ slabă, pentru acest lucru nu poate fi condamnat posibilul patron. A interzice prin lege unui patron să angajeze un astfel de tânăr nu va îmbunătăţi în nici un fel situaţia, ci doar o va înrăutăţi.

Este adevărat că există părinţi care iau decizii neînţelepte cu privire la copii, neînţelepte din punctul de vedere al unui observator din afară. Cu toate acestea, de aici nu decurge că bunăstarea copiilor va creşte dacă ei vor fi predaţi în mâinile aparatului de stat. Şi statul, la rândul lui, ia decizii neînţelepte, şi chiar nesănătoase, privind copiii, iar un copil îşi poate părăsi mult mai uşor părintele decât poate părăsi guvernul, care ne conduce pe noi toţi.

Trebuie deci să tragem concluzia că toate contractele de muncă privind tinerii sunt valide atâta timp cât sunt voluntare, iar ele pot fi voluntare. Ori tânăra persoană este un adult (indiferent de vârstă), care şi-a câştigat maturitatea şi este deci capabil să consimtă la contracte, ori este încă un copil, şi este capabil să lucreze pe bază voluntară, prin intermediul consimţământului părintesc.



[1] În termenii cei mai simpli: primul utilizator = primul proprietar (n. trad.).

* Adică prin îngrijire şi utilizare (n. trad.).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România