Ecologie

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Minerul de suprafaţă

În esenţă, există două moduri de a exploata cărbunele: la suprafaţă şi în adâncime. La mineritul în adâncime, se face în pământ un sistem complicat de tuneluri, puţuri şi pereţi întăriţi. Oamenii care lucrează în astfel de mine pentru perioade lungi de timp se îmbolnăvesc, de obicei, de „boala plămânilor negri”, o boală urâtă de mineri, produsă de inspirarea particulelor minuscule de cărbune. Mineritul în adâncime este periculos pentru mineri şi în alte moduri. Accidentele în care sute de mineri sunt prinşi la mare adâncime de suprafaţa pământului se petrec cu o regularitate îngrozitoare. Cauza imediată poate fi surpare, emisii de gaz, o explozie sau infiltrările de apă, dar cauza ultimă este metoda însăşi de minerit la adâncime.

În mineritul de suprafaţă, aşa cum spune şi numele (minerit în fâşii*), pământul este dat la o parte în fâşii, strat după strat, până când zăcământul de cărbune este descoperit. Deşi este potrivit în special pentru zăcămintele de cărbune aflate aproape de suprafaţă, mineritul în fâşii s-a dovedit posibil şi la adâncimi moderate. El nu prezintă pericolul surpărilor sau al altor forme de surprindere a oamenilor sub pământ, şi nici pe cel al bolii plămânilor negri. Este, de asemenea, o metodă mult mai ieftină decât mineritul în adâncime. În ciuda acestor avantaje, mineritul în fâşii a fost puternic condamnat de, practic, toate sursele de opinie „informată”, „liberală” şi „progresistă”.

Explicaţia presupusă pentru această stare de lucruri, de altminteri inexplicabilă, se concentrează în jurul a două critici aduse mineritului în fâşii: se spune că acesta provoacă poluare şi că strică frumuseţea naturală a peisajului. Dar, după cum se poate vedea dintr-o examinare chiar şi sumară, aceste critici nu sunt nici pe departe suficiente. Chiar dacă ele ar fi corecte, ar fi dificil de împăcat impulsurile umaniste cu preferinţa pentru mineritul în adâncime. Pentru că boala plămânilor negri nu există printre minerii care lucrează la suprafaţa pământului; nu există surpări sau prinderi sub pământ. În mod evident, viaţa este de partea mineritului în fâşii.

Dar, o dată examinate, se va vedea clar că criticile nu sunt deloc corecte. Să examinăm mai întâi poluarea. Deşi este adevărat că poluarea rezultă din mineritul în fâşii, ea nu este o consecinţă necesară. Ea poate fi eliminată, şi ar fi eliminată, dacă ar fi aplicate legi care să interzică încălcarea proprietăţii.

Ceea ce se face în prezent în timpul mineritului de suprafaţă al cărbunelui este să se înalţe grămezi uriaşe din pământul care trebuie dat la o parte pentru a se ajunge la cărbune. Aceste grămezi se găsesc, de obicei, lângă cursuri de apă. Cantităţi substanţiale sunt luate de apă, contaminând atât râurile respective, cât şi lacurile şi canalele pe care le alimentează. Pământul dezvelit devine, de asemenea, o sursă de alunecări de teren; aşadar, ca urmare a ceea ce face minerul de suprafaţă, întregul mediu înconjurător este afectat.

Dar acestea nu sunt elemente necesare ale procesului de minerit la suprafaţă. Deşi o persoană poate face orice doreşte cu pământul aflat în proprietatea ei, dacă ceea ce face aduce daune pământului care aparţine altora, ar trebui obligată să suporte costul daunelor. Dacă, de exemplu, activităţile minerului de suprafaţă au ca rezultat alunecări de teren şi distrugerea pământului şi bunurilor altor oameni, el este cel răspunzător. O parte din această responsabilitate poate fi de a planta arbori sau a reface în orice alt mod pământul, pentru a elimina posibilitatea unor viitoare alunecări de teren. Dacă minerii de suprafaţă ar fi obligaţi să suporte întregul cost al activităţii lor şi dacă proprietarilor de terenuri din aval, în cazul în care nu doresc să fie compensaţi pentru daune, le-ar fi garantate ordine de restricţie preventive, atunci poluarea ar înceta.

Este extrem de important să înţelegem că actuala legătură între poluare şi mineritul de suprafaţă nu este inerentă, ci, mai degrabă, se datorează în întregime neaplicării, împotriva minerilor de suprafaţă, a legilor comune privind încălcarea proprietăţii. Să ne imaginăm orice altă ramură industrială, cum ar fi producţia de jucării din mase plastice, căreia i s-ar permite să violeze legea în acest mod. Desigur că nu există nici o legătură necesară între industria jucăriilor din mase plastice şi poluare. Dar dacă ar fi permise grămezile de plastic în exces, atunci în curând ar apărea o legătură între această ramură şi poluare, cel puţin în mintea publicului. La fel stau lucrurile şi cu ramura mineritului de cărbune, şi în special a mineritului de suprafaţă. Nimic din metoda mineritului de suprafaţă pentru extragerea cărbunelui nu provoacă în mod inerent poluare. Această legătură dintre mineritul de suprafaţă şi poluare există numai pentru că legile privind încălcarea proprietăţii nu au fost strict aplicate minerilor de suprafaţă. Dacă se va adera complet la aceste legi, şi acest argument împotriva mineritului de suprafaţă va dispărea.

Ce se poate spune despre celălalt argument împotriva mineritului de suprafaţă: şi anume că această metodă deteriorează frumuseţea naturală a peisajului? În cel mai bun caz, această obiecţie este şubredă, deoarece atunci când este vorba de frumuseţe sau de estetică, nu există standarde obiective. Ceea ce este frumos pentru o persoană poate fi urât pentru alta şi viceversa. Este adevărat că mineritul de suprafaţă îndepărtează vegetaţia, iarba şi copacii din peisaj. El poate transforma un peisaj luxuriant şi fertil într-un adevărat deşert. Dar unii oameni preferă dezolarea şi goliciunea deşertului! Deşertul Pictat din Arizona, câmpiile de sare din Utah şi Marele Canion din Colorado sunt considerate de mulţi oameni a fi locuri de o mare frumuseţe.

Dacă una dintre caracteristicile frumuseţii este contrastul, atunci micile porţiuni de pământ gol create de minerii de suprafaţă prin verdeaţa luxuriantă a Munţilor Apalaşi duc, de fapt, la creşterea frumuseţii acestor locuri. În mod sigur nu putem acuza minerul de suprafaţă, obiectiv şi fără ambiguităţi, pentru că ar distruge frumuseţea peisajului.

Dar discuţiile despre criteriile estetice nu vor rezolva problema ridicată de critici, din moment ce aceasta nu se referă de fapt la frumuseţe, cu toate că este formulată în aceşti termeni. Adevărata obiecţie pare să fie aceea că mineritul de suprafaţă este o intruziune în natură a unei societăţi industriale agresive. Concepţia că terenurile ar trebui lăsate în „starea lor naturală” pare să fie cea în vigoare. Dar dacă iubitorii şi protectorii „naturii-aşa-cum-este” au dreptul de a-i împiedica pe minerii de suprafaţă să funcţioneze, atunci ei au de asemenea dreptul să-i împiedice pe fermieri să cureţe solul virgin şi să cultive plante pe el, să-i împiedice pe constructori să ridice clădiri, fabrici, poduri, aeroporturi şi spitale. „Argumentul care provine din natură” este, de fapt, un argument împotriva civilizaţiei şi împotriva utilizării inteligenţei umane.

În realitate, mulţi dintre cei care condamnă mineritul de suprafaţă ca fiind „nenatural” ar obiecta energic dacă, pe acelaşi motiv, s-ar ridica obiecţii împotriva altor situaţii – de exemplu, homosexualitatea sau încrucişarea între rase. Ei ar sublinia că puţine lucruri sunt „naturale” pentru om şi că uneori ceea ce este natural – furia criminală, de exemplu – nu este şi cel mai bun lucru. Civilizaţia depinde într-o mare măsură de capacitatea noastră de a transcende natura.

A spune despre un lucru că este „natural” sau „nenatural” nu înseamnă a spune ceva despre valoarea intrinsecă a acelui lucru. Valoarea unui lucru depinde de capacitatea sau incapacitatea lui de a ne satisface nevoile şi de a contribui la bunăstarea noastră. Mineritul de suprafaţă, atunci când este evaluat raţional, îndeplineşte aceste criterii mai raţionale.

Cel care face mizerie

Astăzi, cel care face mizerie va găsi puţini apărători. El este asediat din toate părţile, ducând greul împunsăturilor din partea grupurilor de „făcători de bine”. Staţiile de radio şi de televiziune transmit mesaje anti-mizerie ca pe un „serviciu public”, asociaţiile de cartier sau asociaţiile părinţi-profesori, grupurile de pe lângă biserici şi organizaţiile civice sunt de acord în problema mizeriei. Industria filmului, care trebuie să evite multe subiecte ca fiind prea controversate, este unită în ura ei faţă de mizerie. Mizeria este un mare unificator.

Există totuşi un detaliu minor, aparent insignifiant, care distruge pledoaria împotriva mizeriei şi a celui care face mizerie. Mizeria poate apărea numai în domeniul public, şi niciodată în cel privat. Reclamele care arată presupusele rele ale mizeriei se petrec pe autostrăzi, plaje, străzi, în parcuri, metrouri sau în WC-uri publice – toate zone publice. Aceasta nu se datorează faptului că majoritatea mizeriei se face în locuri publice. Este ceva care ţine de definiţie. Dacă ceva care seamănă în toate celelalte aspecte cu a face mizerie s-ar petrece într-un loc privat, nu ar fi considerat ca atare. Când o mulţime numeroasă pleacă dintr-o sală de teatru, de concert sau de cinema, un stadion, o arenă de circ, ceea ce rămâne printre scaune nu este şi nu poate fi mizerie. Este gunoi, murdărie sau risipă, dar nu mizerie. După ce se termină orele normale de lucru în zona centrală a oraşelor noastre, o armată de oameni de serviciu apare în băncile, magazinele, restaurantele, clădirile de birouri, fabricile etc. private. Ei fac curăţenie şi în nici o împrejurare ei nu strâng mizerie. Spre deosebire de aceasta, departamentul de salubritate curăţă străzile şi trotuarele publice, strângând mizeria.

Desigur că nu se poate face o deosebire reală între a lăsa gunoi în locuri publice şi a lăsa gunoi în locuri private. Nu există nici un motiv pentru ca în primul caz acest act să fie numit „mizerie”, iar în al doilea caz, nu, din moment ce în ambele cazuri se face acelaşi lucru. În ambele cazuri, crearea gunoiului însoţeşte procesele de producţie sau de consum.

În unele împrejurări, a lăsa gunoiul pentru a fi strâns mai târziu este soluţia optimă. De exemplu, pentru un tâmplar, faptul de a curăţa şpanul sau resturile de lemn pe măsură ce lucrează îi răpeşte prea mult timp. Este mai uşor şi mai ieftin să se permită „mizeriei” (fâşii de lemn) să se adune şi să fie măturată la sfârşitul zilei de lucru sau la intervale periodice. Managerul fabricii ar putea institui o campanie anti-„mizerie”, obligându-i pe tâmplari să îşi păstreze locul de muncă liber de orice acumulare de fâşii de lemn. El ar putea chiar să forţeze aplicarea acestui decret prin ameninţarea cu o amendă de 50 de dolari. Totuşi, din cauza acestor reguli, muncitorii ar putea pleca sau, dacă nu pleacă, costul producţiei ar creşte excesiv şi el ar pierde afaceri în favoarea fabricilor concurente.

Pe de altă parte, în practica medicală, mizeria nu poate fi tolerată. Sălile de operaţie, de consultaţie sau de tratament trebuie să fie curate, bine frecate şi fără resturi. A nu adopta o campanie puternică anti-mizerie în aceste locuri ar aduce administratorului spitalului un eşec financiar, o dată ce lumea a aflat că instituţia lui este insalubră.

În cazul consumului, majoritatea restaurantelor, de exemplu, nu urmează campanii anti-mizerie. Pe pereţii restaurantelor nu există anunţuri care să-ţi interzică să scapi pe jos furculiţe, şerveţele sau firimituri de pâine. Un restaurant ar putea interzice mizeria, dar şi-ar pierde clienţii în favoarea altor localuri.

Ceea ce au în comun aceste exemple aparent distincte este faptul de a ilustra că, pe piaţă, decizia dacă şi cât de multă mizerie este permisă se bazează, în ultimă instanţă, pe dorinţele consumatorilor! Problema nu este tratată simplist şi nu există o expresie publică generală a protestului împotriva celor care fac mizerie. Mai degrabă există o cântărire atentă a costurilor şi beneficiilor ce se obţin dacă este permisă acumularea deşeurilor sau a gunoiului. În măsura în care costurile pentru strângerea gunoiului sunt scăzute şi pagubele provocate de acumularea gunoiului sunt ridicate, tendinţa este de a se strânge frecvent gunoiul şi de a fi aplicate pedepse severe în caz contrar, ca în exemplul de mai sus din domeniul facilităţilor medicale. Dacă, dimpotrivă, costurile strângerii gunoiului sunt ridicate, iar pagubele provocate de acumularea lui sunt scăzute, tendinţa este ca acesta să fie strâns mai rar şi de a nu fi aplicate pedepse pentru neridicarea lui. Aceste diferenţe de politică nu sunt rezultatul nici unei legi guvernamentale, ci rezultatul procesului de piaţă. Întreprinzătorii care nu acţionează în concordanţă cu o analiză adecvată cost-beneficiu vor pierde clienţi, fie direct, în ipostaza cumpărătorului care pleacă furios, fie indirect, datorită faptului că un cost mai mare de funcţionare permite avantaje de preţ de partea concurenţei.

Un sistem bazat pe nevoile şi dorinţele oamenilor implicaţi este foarte flexibil. În fiecare exemplu, politica privind mizeria a fost adaptată cerinţelor unei situaţii specifice. Mai mult decât atât, un astfel de sistem este capabil să răspundă rapid la schimbări, fie că ele se referă la costul strângerii gunoiului, fie la pagubele provocate de lăsarea acestuia nestrâns. Dacă, de exemplu, în spitale ar fi instalat un sistem care să permită strângerea gunoiului la un cost foarte scăzut sau dacă dorinţele consumatorilor privind gunoiul se schimbă într-o mare măsură, administratorii spitalului vor trebui să îşi relaxeze viguroasa poziţie anti-mizerie actuală. Spitalele care nu reuşesc să se adapteze noilor gusturi şi tehnologii vor tinde să piardă pacienţi în favoarea unor instituţii concurente. (Este vorba de spitalele private, care funcţionează pe baza profitului. Spitalele publice, care îşi obţin fondurile prin impozitare obligatorie, nu au asemenea stimulente pentru a-şi satisface clienţii.)

Pe de altă parte, dacă s-ar descoperi că pungile de floricele şi cutiile goale de Coca-Cola lăsate sub tribunele de pe stadioane sunt purtătoare de boli sau nu permit o bună vizionare a meciului, regulile stadioanelor privind gunoiul ar fi schimbate automat de către proprietarii acestora, fără nici un decret guvernamental.

Dacă vom analiza problema gunoiului în domeniul public, aici nu există nici un sistem de reglare fină care să răspundă nevoilor şi dorinţelor populaţiei. Mai mult, domeniul public este sub tutela guvernului, iar acesta tratează cererile consumatorilor într-o manieră mai degrabă uşuratică, ignorându-i în realitate. Întreprinderea de stat este singura care va trata o dorinţă crescândă pentru gunoi cu o hotărâre nestrămutată de a-l elimina, refuzând astfel să se adapteze atât dorinţelor consumatorilor, cât şi schimbărilor tehnologiei[1]. Legea este lege. Guvernul poate funcţiona în acest fel pentru că se găseşte în afara pieţei. El nu-şi obţine veniturile din procesul de schimb voluntar al pieţei. El îşi obţine veniturile prin impozitare, un proces complet separat de capacitatea lui de a satisface consumatorii.

Argumentul guvernului împotriva gunoiului este că acesta se produce din lipsă de respect faţă de drepturile altora. Dar acest argument nu are nici un merit. Întregul concept de mizerie în domeniul privat este un exemplu concludent. Dacă gunoiul ar fi o violare a drepturilor şi un refuz de a lua în considerare confortul altora, ce se poate spune despre „mizeria” din restaurante, stadioane, fabrici etc.? În domeniul privat, gunoiul apare tocmai ca un mijloc de a satisface dorinţele de confort ale consumatorilor. O persoană nu violează drepturile proprietarului de restaurant într-o mai mare măsură dacă face mizerie decât dacă mănâncă, din moment ce plăteşte pentru amândouă.

Cum trebuie interpretat eşecul guvernului de a menţine, în sectorul public, o politică flexibilă privind gunoiul? Aceasta nu se datorează în întregime indiferenţei, deşi este mult mai simplu să interzici un lucru în totalitate decât să-l abordezi într-o manieră rezonabilă. Explicaţia este aceea că nici un guvern, oricât de interesat sau de bun, nu ar putea menţine o politică flexibilă privind gunoiul. O astfel de politică trebuie sprijinită de un sistem de preţuri – un sistem de profit şi pierdere – cu ajutorul căruia să-i penalizeze automat pe managerii ce nu reuşesc să se adapteze în consecinţă. Dacă guvernul ar pune în funcţiune un sistem de acest tip, el nu ar mai fi un sistem guvernamental, pentru că n-ar mai avea la îndemână la bete noir* a executivului: un sistem de impozite complet separat de succesul obţinut în satisfacerea dorinţelor consumatorilor.

Incapacitatea guvernului de a fi flexibil poate lua, uneori, forme ciudate. Timp de mulţi ani de zile, în New York nu a existat nici o restricţie reală pentru proprietarii de câini care îşi lăsau câinii să-şi facă nevoile pe străzi şi pe trotuare. În prezent există o mişcare care doreşte interzicerea acestui lucru, lansată de grupuri de cetăţeni organizate sub deviza „copiii înaintea câinilor”. Flexibilitatea pieţei este complet ignorată de ambele părţi. Nimeni nu înţelege că „mizeria” făcută de câini poate fi restrânsă la anumite locuri. Problema este văzută ca o alegere între interzicerea totală a acestei mizerii sau permiterea ei peste tot. Imaginaţi-vă rezultatele benefice care ar apărea dacă străzile şi trotuarele s-ar afla în proprietate privată. O şi mai mare flexibilitate ar apărea datorită recompenselor pe care le-ar câştiga întreprinzătorii dacă ar găsi metode de a satisface ambele grupuri.

Unii ar putea ridica obiecţii la adresa proprietăţii private a străzilor şi trotuarelor pe motiv că stăpânii de câini ar trebui să plătească pentru folosirea unui „loc al câinilor”, pe care acum îl utilizează gratuit (presupunând că nu există restricţii privind defecaţia câinilor). Dar acest lucru este incorect, pentru că nici un individ, inclusiv proprietarul câinelui, nu utilizează trotuarele gratuit. Pentru trotuare, ca şi pentru toate celelalte bunuri şi servicii asigurate de guvern, cetăţenii plătesc prin intermediul impozitelor! Cetăţenii plătesc nu numai pentru costul iniţial al trotuarelor, ci şi pentru servicii legate de întreţinerea şi curăţarea lor.

Este dificil de anticipat modul exact în care ar funcţiona o piaţă liberă în acest domeniu, dar se pot risca unele presupuneri. Poate că unii întreprinzători cu iniţiativă ar crea locuri acoperite cu nisip şi înconjurate de garduri, pe care câinii le-ar putea utiliza. Aceşti întreprinzători ar putea avea două contracte separate, unul cu proprietarii de câini, în care s-ar specifica taxa pentru utilizarea locului, celălalt cu proprietarii de camioane care ar transporta gunoiul, menţionând costul întreţinerii acestuia. Localizarea exactă şi numărul acestor locuri ar fi determinate, ca orice alt serviciu, de nevoile oamenilor în cauză.

În lumina inflexibilităţii guvernului şi a evidentei lipse de interes a acestuia faţă de satisfacerea gusturilor publicului, cum trebuie privit cel care face mizerie? El tratează proprietatea publică în acelaşi mod în care ar trata proprietatea privată, dacă ar fi liber să o facă. Şi anume, lasă gunoi peste tot. S-a demonstrat că nu există nimic intrinsec rău în legătură cu această activitate şi că, dacă nu ar exista imobilitatea guvernamentală, ea ar fi la fel de larg acceptată în domeniul public, precum este în cel privat. Este o activitate care ar trebui reglată de nevoile publicului, şi nu de voinţa guvernului.

Aşadar, trebuie să tragem concluzia că, departe de a fi un inamic public, cel care face mizerie este în realitate un erou. Curajul manifestat de cel care face mizerie este remarcabil, dacă luăm în considerare intensa campanie de acuzaţii îndreptată împotriva lui. Mai important decât atât, comportarea celui care face mizerie şi care „ia legea în mâinile lui” în chip intenţionat poate servi drept protest împotriva unui sistem nedrept.

Producătorii de deşeuri

Oamenii au bănuit întotdeauna că o practică esenţială a oamenilor de afaceri este de a fabrica intenţionat produse de calitate proastă. Se presupune că oamenii de afaceri nu doresc să producă produse de calitate ridicată şi care să dureze multă vreme. Dimpotrivă, ei fabrică produse inferioare, a căror învechire este „planificată” şi „încorporată”. Când aceste produse se uzează, ele trebuie înlocuite, iar fabricanţii au de lucru şi prosperă. Această idee, care se află întotdeauna în mintea noastră, chiar dacă nu tocmai la suprafaţă, a primit în urmă cu câţiva ani un sprijin care nu-i era necesar, dar a fost intens mediatizat, prin publicarea cărţii lui Vance Packard Waste Makers[2].

Teoria învechirii „încorporate” este falsă. Şi, o dată cu apariţia mişcării ecologiste şi a adepţilor teoriei neomalthusiene privitoare la creşterea zero a populaţiei, este mai important decât oricând să eliminăm eroarea. Conform părerii acestora, avem sau vom avea în curând prea mulţi oameni în comparaţie cu resursele Pământului. În opinia adepţilor protecţiei mediului, în prezent noi (adică sistemul pieţei libere) risipim resursele pe care le avem. Alţii consideră că învechirea încorporată este o componentă tragică, complet inutilă, a acestei risipe. Luate împreună, aceste grupuri constituie o ameninţare intelectuală, morală şi chiar fizică la adresa unei economii sănătoase.

Este important să începem această critică observând un truism. A fabrica un produs în mod „corect”, astfel încât să nu se uzeze „înainte de a-i veni vremea”, fie costă mult, fie nu. Un produs este inferior pentru că fabricantul îi instruieşte pe muncitori să producă marfă proastă, sau pentru că este mai ieftin aşa.

Un exemplu real de învechire încorporată este cazul în care nu se face nici o economie de cost prin fabricarea unui produs inferior. Este ca şi cum într-un articol de marfă, altminteri de calitate, s-ar plasa o bombă cu efect întârziat. Consumatorul nu ştie acest lucru, dar obiectul este programat să „se autodistrugă”. Această practică este evident o risipă. În limbaj economic, societatea pierde bunuri de o calitate mai mare care nu au costuri alternative.

Totuşi, un astfel de comportament nu va avea loc într-o întreprindere privată, în economia de piaţă, pentru că nu este orientat către supravieţuire. Oamenii de afaceri care adoptă învechirea încorporată de acest tip vor avea profituri tot mai mici, pierderi tot mai mari şi, în cele din urmă, vor da faliment. În mod sigur, unii clienţi vor înceta să mai cumpere de la o firmă care vinde marfă de calitate inferioară la preţuri standard şi se vor îndrepta spre alte firme, care vând marfă de calitate standard la aceleaşi preţuri standard. Firma în cauză va pierde clienţi, fără nici o compensaţie sub forma unor costuri mai scăzute, iar celelalte firme vor câştiga clienţii pierduţi de firma care fabrică deşeuri.

Dar ceea ce îi îngrijorează pe mulţi consumatori nu este că un om de afaceri va fabrica produse cu învechire încorporată, ci că toţi vor face acest lucru. În acest caz, se presupune, consumatorul ar fi prins în capcană.

Care ar fi consecinţele dacă toţi producătorii dintr-o ramură ar cădea de acord, printr-o înţelegere de tip cartel, să fabrice produse de calitate scăzută în scopul de a creşte vânzările de înlocuire? Pare evident că fiecare producător care face parte din cartel va fi tentat din plin să ridice calitatea bunurilor pe care le fabrică – cu alte cuvinte, să încalce înţelegerea. Pentru că, dacă toţi ceilalţi ar fabrica produse de aceeaşi calitate scăzută (aşa cum s-au înţeles), iar el ar fabrica produse doar puţin mai bune, atunci ar câştiga clienţi şi şi-ar creşte profiturile. Dată fiind motivaţia profitului (care a fost stimulentul pentru crearea cartelului), este puţin probabil ca membrii să onoreze înţelegerea.

În al doilea rând va exista, pentru oamenii de afaceri din afara cartelului, o mare tentaţie de a intra în ramura respectivă. Fabricând produse doar cu puţin mai bune decât cele fabricate de membrii cartelului, ei vor atrage clienţi şi profituri.

În mod paradoxal, forţele care tind să spargă cartelul ar deveni tot mai puternice pe măsură ce cartelul ar avea mai mult succes. Aceasta deoarece, cu cât este mai puternic cartelul, cu atât calitatea produselor va scădea mai mult. Cu cât calitatea scade mai mult, cu atât mai uşor vor fi atraşi clienţii concurenţei. Chiar şi o creştere a calităţii foarte mică ar avea acest efect.

Reclama grăbeşte, de asemenea, procesul spargerii cartelurilor care încearcă să scadă calitatea. De fapt, în primul rând, reclama tinde să împiedice formarea lor. Publicitatea construieşte nume de marcă cărora le lipseşte o nuanţă de bunăvoinţă. Numele de marcă este garanţia unui anumit nivel de calitate. Dacă o firmă permite deteriorarea calităţii produsului ei, ea va pierde bunăvoinţa pentru obţinerea căreia a cheltuit milioane.

Agenţiile de cotare independente, cum ar fi Uniunea Consumatorilor, tind de asemenea să prevină formarea cartelurilor şi să le spargă, dacă s-au format deja. Menţinând definiţii stricte ale calităţii produselor, astfel de agenţii menţin publicul informat asupra celor mai mici deteriorări ale calităţii.

În sfârşit, chiar dacă toţi membrii respectă înţelegerea şi nu intervine nici un outsider, scăderea calităţii are, în continuare, şanse mai mari să eşueze decât să aibă succes. Pentru că este imposibil ca toţi producătorii să scadă calitatea exact în aceeaşi măsură. Cei care restrâng calitatea cel mai puţin vor câştiga inevitabil reputaţii mai bune, clienţi mai mulţi şi profituri mai mari. Piaţa va continua să fie un teren de testare, eliminând companiile care produc bunuri inferioare. A nu lua testul înseamnă a da faliment; a lua testul înseamnă a supravieţui.

Pare deci evident că nu pot fi menţinute cartelurile într-o economie de piaţă. Dar ele pot fi menţinute şi, împreună cu ele, învechirea încorporată, dacă intră în joc guvernul. De exemplu, atunci când guvernul stabileşte restricţii de tip ghid pentru intrarea într-o ramură, cartelurile sunt încurajate, deoarece este descurajată concurenţa. Astfel sunt protejate interesele celor aflaţi deja în activitatea respectivă. Indiferent ce înţelegeri au făcut unii cu alţii, ele pot fi menţinute. Dacă s-au hotărât pentru o politică de restrângere a calităţii producţiei, acea politică are şanse de succes. Efectele participării guvernamentale se pot vedea în multe domenii. Să luăm de exemplu medicina. Guvernul, la cererea Asociaţiei Medicale Americane, a reuşit să interzică utilizarea acupuncturii. Cei care practică acupunctura ameninţau poziţiile medicilor autorizaţi, iar AMA, care funcţionează ca un cartel, a exercitat o mare presiune împotriva lor. Aceasta a fost, desigur, în conformitate cu politica ei generală de a menţine ridicate salariile medicilor, indiferent de calitatea serviciului. În mod similar, psihologii şi psihiatrii, cu ajutorul guvernului, îi hărţuiesc pe terapeuţii care le fac concurenţă. Ei caută să interzică activitatea celor (lideri ai grupurilor de terapie etc.) cărora ei nu le-au acordat autorizaţia să practice.

Guvernul a împiedicat, de asemenea, uneori funcţionarea forţelor interne care aveau tendinţa de a sparge un cartel. Un caz elocvent este cartelul căilor ferate. Companiile membre ale cartelului căilor ferate s-au înţeles să scadă cantitatea serviciilor, în scopul de a forţa ridicarea preţurilor. Dar, aşa cum era de aşteptat, la preţuri mai mari aveau pasageri mai puţini. Fiecare companie de cale ferată a încercat să atragă clienţii altor companii, prin reducerea preţului care fusese stabilit. Fără îndoială, acest lucru ar fi distrus cartelul. În realitate, reducerile de preţ au luat forma unor restituiri parţiale. Dar în loc să permită continuarea acestei practici, şi deci ruinarea cartelului cauzator de risipă, guvernul a interzis reducerile de preţ pe căile ferate. Iar ramura transportului pe căile ferate nu ­şi-a revenit nici acum.

Un al treilea mod în care guvernul contribuie la problema învechirii încorporate este cel prin sprijinirea companiilor care, din cauza calităţii reduse a produselor pe care le fabrică, nu pot supravieţui concurenţei de pe piaţă. Multe din subvenţiile pe care guvernul le pune la dispoziţia oamenilor de afaceri servesc la susţinerea afacerilor care eşuează pentru că nu au fost capabile să-şi servească clienţii.

Să examinăm acum a doua alternativă, şi anume cazul în care creşterea calităţii produsului costă mai mulţi bani. Aici analiza este exact contrară. Acest tip de învechire planificată se petrece pe piaţa liberă în fiecare zi, dar nu este în nici un caz lipsită de sens sau producătoare de risipă! Este o parte integrantă a opţiunii de calitate oferite consumatorilor.

Să analizăm următorul tabel ipotetic, ce conţine costul anvelopelor de automobil şi speranţa de viaţă a fiecărui tip de anvelope.

  Marcă                         Cost                    Speranţă medie de viaţă

Anvelopă                  A  10 USD                          1 an

Anvelopă                  B  50 USD                          2 ani

Anvelopă                  C 150 USD                         5 ani

Atunci când cumpără anvelope, consumatorul are de ales între anvelope de calitate mai bună, la preţuri mai mari, sau anvelope de calitate mai proastă, la preţuri mai mici. Desigur, nimeni nu se aşteaptă ca anvelopa de 10 dolari să dureze la fel de mult ca cea de 150 de dolari! Cea dintâi a fost făcută în aşa fel încât să se uzeze mai repede. Acest lucru poate fi numit învechire „încorporată”. Dar unde este risipa? Nu există nici una. Fabricanţii de anvelope ieftine nu profită de o piaţă de consum neputincioasă. Ei nu înşală oamenii, făcându-i să cumpere produse de slabă calitate. Ei fabrică ceea ce oamenii doresc. Dacă unii producători de anvelope de calitate proastă ar fi convinşi de ecologişti că produsele lor constituie o „risipă” şi nu le-ar mai produce, atunci preţul anvelopelor de calitate proastă încă disponibile ar creşte pur şi simplu, deoarece cererea ar continua să existe, în timp ce oferta ar scădea. La rândul lui, acest lucru ar exercita presiuni irezistibile asupra fabricanţilor, pentru ca ei să se întoarcă (sau să intre pentru întâia oară) în domeniul fabricării anvelopelor de calitate proastă, deoarece profiturile în această ramură ar creşte. În acest fel, piaţa ar tinde să realizeze satisfacerea oamenilor.

Umilele farfurii de carton pot servi pentru a ilustra mai departe ideea că învechirea încorporată nu este o risipă atunci când produsele de calitate mai redusă sunt mai ieftin de fabricat decât cele de calitate ridicată. Cine s-ar gândi vreodată să acuze producătorii de farfurii de carton pentru învechire încorporată? Şi totuşi, aceeaşi combinaţie de opţiuni calitate-preţ se găseşte în cazul farfuriilor, ca şi în cazul anvelopelor. Poţi cumpăra, la preţuri tot mai mari, farfurii de carton, de plastic sau farfurii de ceramică şi lut de diverse calităţi, până la cele mai fine farfurii din porţelan.

Este, într-adevăr, ciudat că oamenii dau vina pe învechirea încorporată pentru defecţiunile din automobilele lor, dau nu şi pentru rapida deteriorare a feţelor de masă din hârtie. Dar în ambele cazuri există marfă de calitate mai bună, disponibilă la preţuri mai mari. Alegerea aparţine consumatorului. Nu are mai mult sens să te plângi de faptul că automobilele de calitate inferioară se defectează, decât să te plângi că paharele de carton nu durează prea mult. Produsele mai ieftine nu sunt făcute să dureze la fel de mult ca produsele mai scumpe! Tocmai de aceea costă mai puţin. În mod clar, învechirea încorporată – care reflectă opţiunea consumatorului – nu este o risipă.

Dar oare calitatea inferioară nu este, prin ea însăşi, o risipă, pentru că epuizează resursele noastre? Chiar dacă învechirea încorporată nu este o problemă în cazul farfuriilor de carton, nu sunt oare aceste farfurii o risipă pentru că ne consumă lemnul?

O problemă a acestui mod de a vedea lucrurile este presupunerea că produsele de calitate inferioară utilizează mai multe resurse decât produsele de calitate superioară. Desigur, cu cât calitatea unui produs este mai scăzută, cu atât va fi mai necesar să fie reparat sau înlocuit. Dar, pe de altă parte, produsele de calitate superioară folosesc mai multe resurse de la bun început! De fapt, este o opţiune între o cheltuială iniţială ridicată şi cheltuieli ulterioare mici pentru un produs de calitate superioară, pe de o parte; şi o cheltuială iniţială mică şi cheltuieli ulterioare mai mari (reparaţii, înlocuiri) pentru un produs de calitate inferioară, pe de altă parte.

Pe o piaţă liberă, între aceste alternative decid consumatorii. Sunt fabricate acele produse care risipesc cel mai puţin din punctul de vedere al consumatorilor. Dacă aceştia decid că, date fiind schimbările rapide în modă, este o risipă să cumperi haine care durează cinci ani sau mai mult, atunci producătorii vor găsi că este mai profitabil să fabrice produse mai puţin durabile şi mai ieftine. Dacă piaţa o cere, producătorii vor fabrica haine din hârtie. În mod similar, dacă clienţii vor automobile care să dureze mai mult, producătorii le vor oferi astfel de automobile. Ei le vor oferi la un preţ mai ridicat, dacă clienţii le doresc cu toate dotările şi confortul actual. Dacă însă consumatorii preferă, producătorii le vor oferi la acelaşi preţ ca şi automobilele de calitate inferioară, dar fără dotările suplimentare.

Mai mult decât atât, pe o piaţă liberă, „consumarea” resurselor nu constituie o ameninţare serioasă. Pe măsură ce anumite resurse sunt mai rare, automat intră în joc forţe puternice care să corecteze aceste tendinţe. Ca o consecinţă, consumatorii vor cumpăra mai puţine produse fabricate din lemn. Acolo unde acest lucru este cu putinţă, producătorii vor tinde să înlocuiască lemnul cu alte materiale. Dulapurile, mobila, bărcile etc. vor fi făcute din alte materiale noi, posibil sintetice. Va fi o mai mare grijă pentru reciclarea lemnului „uzat”, devenit dintr-o dată mai valoros. Hârtia veche de ziar, de exemplu, va fi tratată chimic şi reutilizată cu eforturi mai mari. Preţul crescut al lemnului ar stimula întreprinzătorii să planteze mai mulţi arbori şi să aibă o mai mare grijă de păduri. Pe scurt, în condiţiile lipsei uneia sau a mai multor resurse, o economie liberă se adaptează automat. Atâta timp cât nimeni nu intervine în mecanismul ei de adaptare – sistemul de preţuri – resursele rare vor fi mai bine păstrate, iar alte resurse mai ieftine şi în cantitate mai mare le vor lua locul.

Dar ce s-ar întâmpla, ar putea întreba cineva, dacă nu numai una sau câteva, ci toate resursele ar fi rare? Ce s-ar întâmpla dacă am fi lipsiţi de toate resursele noastre în acelaşi timp? Aceasta este o întrebare ce ţine de domeniul ştiinţifico-fantastic, astfel că, pentru a-i răspunde, vom fi nevoiţi să ne complacem într-un pic de science fiction. Dar nu vom presupune că totul dispare ca prin minune de pe faţa pământului. În această eventualitate nu am putea sugera nimic care să fie de ajutor.

Pentru ca ideea să aibă un sens, nu vom presupune că toate resursele dispar brusc sau că Pământul se micşorează dintr-o dată şi dispare, ci că resursele economice se epuizează şi se transformă în cenuşă, gunoi şi praf. De exemplu, nu vom presupune că dispare în întregime cărbunele, ci că el se epuizează şi este înlocuit cu cenuşă, praf, poluanţi şi derivaţi chimici ai procesului de ardere. Vom presupune, de asemenea, că toate celelalte resurse se „epuizează” în acelaşi sens, adică ele devin inutile pentru noi.

Pentru a aborda această oroare, trebuie să ne gândim la două lucruri. În primul rând, avem motive serioase să credem că vor fi descoperite sau inventate noi surse de energie pe măsură ce vechile surse sunt epuizate. Nu există motive să credem că lucrurile nu se vor petrece aşa. Rasa umană a trecut de la epoca de piatră la cea de bronz şi apoi la epoca fierului. Când s-au rărit sursele de cărbune, s-a utilizat petrolul. După petrol, vor fi alte surse de energie, posibil cele nucleare. A ignora acest fenomen tehnologic ar însemna să deformăm iremediabil problema.

În al doilea rând, trebuie să înţelegem că sursa directă şi indirectă a tuturor formelor de energie este soarele. El este sursa tuturor tipurilor de energie folosite în prezent şi va fi sursa oricărui tip de energie pe care, probabil, tehnologia noastră îl va produce în viitor. Dar soarele însuşi nu va exista la nesfârşit. Când el va dispărea, şi omenirea va dispărea, dacă nu suntem suficient de avansaţi tehnologic fie pentru a re-energiza soarele, fie pentru a ne muta pe o altă planetă cu un soare mai tânăr. Dacă vom avea o tehnologie capabilă să realizeze acest lucru atunci când va fi necesar, aceasta depinde de alegeri pe care le facem acum. Dacă exploatăm resursele Pământului, le utilizăm, le găsim înlocuitori şi învăţăm din această exploatare, atunci tehnologia noastră va continua să se dezvolte. Dacă nu facem acest lucru şi dacă suntem motivaţi de frică şi nu avem încredere în capacitatea noastră de a face faţă provocărilor, atunci vom acumula resursele pe care le avem în prezent şi nu ne vom dezvolta mai departe. Vom aştepta, în postura struţilor, ca soarele să dispară şi lumea să se sfârşească, ignorând tehnologia avansată pe care numai creşterea populaţiei şi a exploatării resurselor o fac posibilă.



* Strip mining (lb. engl.), minerit în fâşii (n. trad.).

[1] Numai o agenţie guvernamentală non-profit poate reacţiona la o cerere crescândă a consumatorilor pentru utilizarea drumurilor (manifestată prin blocajele de trafic) cu ameninţarea de a interzice automobilele. Numai o agenţie guvernamentală nesupusă necesităţii de a obţine profituri poate reacţiona la creşterea dorinţei consumatorilor de a utiliza parcurile prin interdicţia de a se intra în parcuri după lăsarea întunericului.

* Gogoriţă, în franceză, în original (n. trad.).

[2] Vance Packard, Waste Makers, David McKay, 1960.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România