Afaceri şi comerţ

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Ţopârlanul

Imaginaţi-vă, vă rog, problemele unei persoane care se ocupă cu afaceri imobiliare, care încearcă să înlocuiască un cvartal de locuinţe sociale sărăcăcioase şi în ruină cu un complex rezidenţial modern, plin de grădini, piscine, balcoane şi alte dotări ale traiului confortabil. Apar multe probleme, unele datorate unor obstacole guvernamentale (legi privind zonarea, autorizaţii necesare, mită pentru acceptarea planurilor de arhitectură). În zilele noastre, acestea sunt răspândite şi contradictorii. Totuşi, în unele cazuri, o problemă şi mai mare este pusă de ţopârlanul care este proprietar şi trăieşte în cea mai decrepită locuinţă din cvartalul respectiv. El este peste măsură de ataşat de clădirea lui şi refuză să o vândă, indiferent de preţ. Constructorul oferă sume absurde, dar ţopârlanul refuză în continuare.

Ţopârlanul, care poate fi o bătrânică sau un bătrân înverşunat, şi-a apărat multă vreme gospodăria împotriva invaziei constructorilor de autostrăzi, a magnaţilor căilor ferate, a companiilor miniere sau a proiectelor de baraje şi de control al irigaţiilor. Într-adevăr, subiectul multor filme occidentale se bazează pe această rezistenţă. Ţopârlanul şi cei de-o teapă cu el au servit ca inspiraţie pentru adoptarea legislaţiei care conferă statului posibilitatea de a lua proprietatea privată în scopul folosirii ei publice, cu plata unei compensaţii proprietarului. El a fost descris ca o barieră umană neclintită în calea progresului, cu picioarele bine înfipte în răscrucea drumurilor, având drept moto un „nu” puternic şi îndrăzneţ.

Cazuri ca acestea sunt numeroase, şi se presupune că demonstrează conflictul ţopârlanului cu progresul şi bunăstarea mulţimii. Cu toate acestea, acest popular punct de vedere este greşit. Ţopârlanul, descris ca stând în calea progresului, reprezintă în realitate una dintre cele mai mari speranţe pe care progresul le-a avut vreodată: instituţia drepturilor de proprietate. Aceasta deoarece abuzul îndesat asupra lui este un atac deghizat la adresa însuşi conceptului de proprietate privată.

Dacă proprietatea privată înseamnă ceva, ea înseamnă că proprietarii au dreptul de a lua decizii cu privire la folosirea proprietăţii lor, atâta timp cât această utilizare nu intră în conflict cu alţi proprietari şi cu drepturile acestora de a-şi folosi proprietăţile. În cazul legilor amintite mai sus, când statul forţează proprietarul să renunţe la drepturile lui, în termeni pe care el nu i-ar alege de bunăvoie, drepturile la proprietate privată sunt restrânse.

Cele două argumente capitale în favoarea proprietăţii private sunt cel moral, în primul rând, şi cel practic. Potrivit argumentului moral, fiecare om este în primul rând proprietarul deplin al său şi al roadelor muncii sale. Principiul care stă la baza proprietăţii de sine şi a proprietăţii asupra lucrurilor create de sine este principiul de homesteading*, sau al guvernării naturale. Fiecare persoană se are în proprietate naturală pe sine însuşi, deoarece, în natura lucrurilor, voinţa sa îi controlează acţiunile. În conformitate cu principiul de homesteading, fiecare om deţine în proprietatea sa propria-i persoană şi, de aceea, şi lucrurile pe care le produce sunt proprietatea sa – acele părţi din natură neposedate de nimeni până atunci şi care, în amestec cu munca lui, se transformă în entităţi productive. Singurele modalităţi morale pentru ca aceste entităţi să îşi schimbe proprietatea sunt schimbul voluntar şi oferirea voluntară de cadouri. Aceste modalităţi sunt consecvente cu drepturile naturale de homesteading ale proprietarului iniţial, pentru că ele sunt metode prin care se renunţă la proprietate în mod voluntar, în concordanţă cu voinţa proprietarului.

Să presupunem că proprietatea ţopârlanului a fost câştigată prin acest proces natural de homesteading. Dacă a fost aşa, atunci a existat un colonizator iniţial, au existat vânzări voluntare ale terenului sau, într-un moment sau altul, pământul a putut fi dat sub formă de cadou. Apoi terenul a trecut sub controlul ţopârlanului printr-un lanţ continuu de evenimente voluntare, toate consecvente cu principiul de homesteading; cu alte cuvinte, titlul său de proprietate asupra terenului este legitim.

Orice încercare de a i-l smulge fără consimţământul lui violează deci principiul de homesteading şi, în consecinţă, este imorală. Este un act de agresiune împotriva unei părţi inocente. (Se va ridica întrebarea privind terenul care a fost furat. În realitate, cea mai mare parte a suprafeţei pământului îndeplineşte acest criteriu. În asemenea cazuri, dacă există dovezi că (1) terenul a fost furat şi că (2) poate fi găsit un alt individ care este proprietarul sau moştenitorul de drept, atunci drepturile de proprietate ale acelei persoane trebuie respectate. În toate celelalte cazuri, proprietarul actual trebuie considerat proprietarul de drept. Proprietatea de facto este suficientă atunci când proprietarul este colonizatorul iniţial sau atunci când nu poate fi găsit nici un alt pretendent legitim.)

Mulţi recunosc acest lucru atunci când ţopârlanul se opune cererilor ridicate asupra proprietăţii lui de către afaceri private. Este clar că un interes privat nu are dreptul să „intre” cu forţa peste un alt interes privat. Totuşi, când este vorba despre stat, ca în cazul legilor mai sus amintite, lucrurile par să stea diferit. Pentru că statul, se presupune, îi reprezintă pe toţi oamenii, iar ţopârlanul blochează progresul în mod intenţionat. Şi totuşi în multe cazuri – dacă nu în toate – legile guvernamentale care se referă la interesul public sunt folosite pentru urmărirea unor interese private. Multe programe de relocalizare urbană, de exemplu, sunt făcute la comanda unor universităţi şi spitale private. O mare parte din confiscările de proprietăţi private prin legile de preluare a proprietăţii în interes public sunt făcute pentru interesele speciale ale unor lobby-uri sau ale altor grupuri de presiune. Confiscarea terenului pe care s-a construit Lincoln Center for the Performing Arts din New York este un astfel de exemplu. Acest teren a fost confiscat pentru a face loc „marii culturi”. Oamenii au fost forţaţi să îşi vândă pământul la preţurile pe care guvernul a fost dispus să le plătească. A cui cultură o serveşte acest centru îi este clar oricui citeşte lista abonaţilor la Lincoln Center. Este o adevărată Who’s Who a clasei conducătoare.

Dacă examinăm al doilea set de argumente în favoarea drepturilor de proprietate privată, cele practice, există un argument bazat pe conceptul de gestionare. În regim de gestionare privată, se afirmă, proprietatea primeşte „cea mai bună” îngrijire posibilă. Nu contează cine controlează proprietatea respectivă. Ceea ce este important este ca întreaga proprietate să fie privată, ca delimitările între proprietăţi să fie clar marcate şi să nu fie permise transferuri de proprietate forţate sau non-voluntare. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii şi dacă este menţinută piaţa de tip laissez faire, atunci cei care îşi „administrează prost” proprietatea pierd profituri pe care altminteri le-ar fi câştigat, iar cei care îşi îngrijesc proprietatea pot acumula fonduri. Astfel, cei mai pricepuţi în buna gestionare devin, în cele din urmă, responsabili pentru tot mai multe proprietăţi, deoarece îşi permit să cumpere din câştigurile lor proprietăţi suplimentare, în timp ce acei care nu se pricep să gestioneze vor avea din ce în ce mai puţin. În consecinţă, standardul general al gestionării va creşte, şi proprietatea va primi o îngrijire mai bună în general. Sistemul gestionării, recompensându-i pe bunii gestionari şi penalizându-i pe cei slabi, ridică nivelul mediu al gestionării. El face acest lucru în mod automat, fără voturi politice, fără epurări politice şi fără prea multă publicitate.

Ce se întâmplă când guvernul intervine şi sprijină, prin împrumuturi şi subvenţii, întreprinderile care merg prost, administrate de incompetenţi? Eficienţa sistemului gestionării este viciată, dacă nu distrusă cu totul. Întreprinderile nerentabile sunt protejate prin subvenţiile guvernului de consecinţele proastei lor administrări. Astfel de intervenţii ale guvernului iau forme numeroase – acordarea de licenţe, autorizaţii şi alte tipuri de avantaje de monopol unui individ sau unui grup; acordarea de cote şi tarife pentru protejarea administratorilor interni împotriva concurenţei din partea unor gestionari străini mai eficienţi; şi acordarea de contracte guvernamentale care pervertesc dorinţele originale de consum ale publicului. Toate îndeplinesc aceeaşi funcţie. Ele permit guvernului să se interpună între un prost gestionar şi un public care a ales să nu îi fie client.

Dar dacă guvernul se amestecă în sensul opus? Dacă încearcă să grăbească procesul prin care gestionarii buni dobândesc mai multe proprietăţi? Din moment ce semnul unei bune gestionări pe piaţa liberă este succesul, de ce nu ar putea guvernul să analizeze, pur şi simplu, distribuţia prezentă a proprietăţii şi bogăţiei, să se asigure care sunt succesele şi care eşecurile şi apoi să completeze transferul proprietăţii de la cel sărac la cel bogat? Răspunsul este că sistemul pieţei funcţionează în mod automat, făcând ajustări zilnice ca răspuns imediat la competenţa diferiţilor gestionari. Încercările guvernamentale de a grăbi procesul prin transferarea de bani şi proprietate de la săraci la bogaţi pot fi făcute numai pe baza comportamentului trecut al gestionarilor în cauză. Dar nu există nici o garanţie că viitorul va semăna cu trecutul, că cei care au fost întreprinzători de succes în trecut vor fi întreprinzători de succes în viitor! În mod similar, nu se poate şti cine dintre săracii de astăzi are competenţa înnăscută de a avea, în cele din urmă, succes pe o piaţă liberă. Programele guvernamentale, care s-ar baza – aşa cum ar fi nevoite să facă – pe realizări trecute, ar fi în mod inerent arbitrar concepute.

Revenind la ţopârlanul nostru, el este un prototip al individului sărac „care trage înapoi”, considerat a fi, conform oricărui standard, un administrator prost. Astfel, el este un candidat preferat pentru schema guvernamentală al cărei scop este să grăbească procesul de piaţă prin care gestionarii buni dobândesc mai multă proprietate, iar cei proşti o pierd pe a lor. Dar aceasta, aşa cum am văzut, este o schemă destinată eşecului.

A doua apărare practică a proprietăţii private poate fi numită argumentul praxeologic. Acest punct de vedere pune accentul pe întrebarea referitoare la cine trebuie să evalueze tranzacţiile. Potrivit lui, singura evaluare ştiinţifică a unui schimb voluntar ce poate fi făcută este că toate părţile participante câştigă în sensul ex ante. Adică, la momentul schimbului, ambele părţi acordă o valoare mai mare lucrurilor pe care le vor câştiga decât celor la care vor trebui să renunţe în schimb. Părţile nu ar face schimbul în mod voluntar dacă, la momentul respectiv, fiecare nu ar fi preţuit ceea ce va primi mai mult decât lucrurile la care trebuie să renunţe. De aceea, în sensul ex ante, nu se va putea face o greşeală în schimb. Totuşi, o greşeală poate fi făcută în sensul ex post – după ce schimbul a fost înfăptuit, cineva îşi poate schimba evaluarea. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, schimbul reflectă, de regulă, dorinţa ambelor părţi.

Ce legătură au toate acestea cu situaţia ţopârlanului, care este acuzat că blochează progresul şi se opune transferului natural al proprietăţii de la cei mai puţin pricepuţi la cei mai pricepuţi? Conform praxeologului, răspunsul la întrebarea „N-ar trebui el oare să fie forţat să-şi vândă proprietatea celor care o pot administra mai productiv?” este un „nu” răsunător. Singura evaluare care poate fi făcută, dintr-o perspectivă ştiinţifică, este cea a schimbului voluntar. Un schimb voluntar este, în sens ex ante, bun. Dacă ţopârlanul refuză să schimbe, nu este posibilă nici o evaluare negativă. Tot ce se poate spune este că ţopârlanul îşi evaluează proprietatea la o valoare mai mare decât cea pe care doreşte sau poate să o plătească constructorul. Deoarece nici o comparaţie interpersonală de utilitate sau bunăstare nu are o bază ştiinţifică (nu există nici o unitate cu care asemenea lucruri să poată fi măsurate, cu atât mai puţin comparate între diferiţi oameni), nu există nici o bază legitimă pe care să se poată spune că refuzul ţopârlanului de a-şi vinde proprietatea este dăunător sau provoacă probleme. Este adevărat că alegerea ţopârlanului serveşte la obstrucţionarea scopului urmărit de persoane care se ocupă cu afaceri imobiliare. Dar, la urma urmelor, scopurile acestei persoane sunt la fel de obstrucţioniste faţă de scopurile bătrânului ţopârlan. În mod clar, ţopârlanul nu este obligat să-şi frustreze propriile dorinţe pentru a le satisface pe ale altuia. Şi totuşi, de obicei, ţopârlanul este obiectul unei cenzuri şi al unei critici nejustificate, pe câtă vreme el continuă să acţioneze cu integritate şi curaj în faţa unor presiuni sociale enorme. Toate acestea trebuie să înceteze.

Proprietarul de locuinţe din ghetou

Pentru mulţi oameni, proprietarul de locuinţe din ghetou – stăpân al mahalalei şi escroc al chiriilor – este o dovadă că oamenii pot obţine, încă din timpul vieţii, o imagine satanică. Destinatar al unor blesteme înfocate, perniţă în care chiriaţii amatori de voodoo îşi înfig acele, exploatator al celor umili, proprietarul de locuinţe din ghetou este, desigur, una dintre cele mai detestate figuri ale epocii. Rechizitoriul este lung: el cere chirii exorbitante; lasă clădirile în paragină; apartamentele lui sunt văruite cu vopsea ieftină, toxică pentru copiii mici; şi, în sfârşit, permite vagabonzilor, violatorilor şi beţivilor să-i hărţuiască chiriaşii. Tencuiala care cade, gunoiul revărsându-se în şuvoaie, gândacii omniprezenţi, ţevile sparte, spărturile din acoperiş şi incendiile, toate acestea fac parte integrantă din domeniul proprietarului de locuinţe din ghetou. Iar singurele creaturi care prosperă în aceste condiţii sunt şobolanii.

Rechizitoriul, atât de încărcat cum pare, este fals. Proprietarul de locuinţe din ghetou diferă prea puţin de alţi furnizori de marfă ieftină. De fapt, el nu este altfel decât oricare alt furnizor al oricărui fel de marfă. Ei toţi cer preţuri cât mai mari posibile.

Să-i examinăm mai întâi pe furnizorii de marfă ieftină, inferioară şi de mâna a doua, în calitate de clasă. Mai presus de orice altceva, un singur lucru se poate spune despre marfa pe care ei o cumpără şi o vând: este fabricată la un preţ scăzut, este de calitate inferioară sau la mâna a doua. O persoană raţională nu s-ar aştepta la o calitate ridicată, la o finisare deosebită sau la marfă nouă atunci când preţul este un chilipir; ea nu s-ar simţi jignită sau înşelată dacă s-ar dovedi că marfa la preţuri foarte mici are doar o calitate corespunzător de mică. Nu avem aceleaşi aşteptări de la margarină, pe care le-am avea de la unt. Suntem mulţumiţi cu mai puţine calităţi la o maşină folosită, faţă de una nouă. Cu toate acestea, când este vorba de locuinţe, în special în zonele urbane, oamenii aşteaptă, ba chiar insistă, să obţină locuinţe de calitate la preţuri chilipir.

Dar ce se poate spune despre acuzaţia că proprietarul de locuinţe din ghetou cere chirii prea mari pentru clădirile lui decrepite? Aceasta este greşită. Fiecare încearcă să obţină cel mai ridicat preţ posibil pentru ceea ce produce şi să plătească cel mai scăzut preţ posibil pentru ceea ce cumpără. Proprietarii de locuinţe procedează astfel, ca şi muncitorii, membrii grupurilor minoritare, socialiştii, cele ce se ocupă cu baby-sitting şi fermierii comunali. Chiar şi văduvele şi pensionarii care îşi economisesc banii ca să preîntâmpine vreo urgenţă încearcă să obţină cele mai mari dobânzi posibile pentru economiile lor. Potrivit raţionamentului care-l găseşte demn de dispreţ pe proprietarul de locuinţe din ghetou, toţi aceşti oameni trebuie condamnaţi la rândul lor. Pentru că, atunci când încearcă să obţină cel mai mare beneficiu posibil, ei îi „exploatează” într-un mod identic pe cei cărora le vând sau le închiriază serviciile şi capitalul lor. Dar, desigur, ei nu sunt demni de dispreţ, cel puţin nu din cauza dorinţei lor de a obţine un beneficiu cât mai mare posibil din produsele şi serviciile lor. Dar nici proprietarii de locuinţe din ghetou nu sunt de dispreţuit. Proprietarii de case dărăpănate sunt arătaţi cu degetul pentru ceva care este aproape o parte fundamentală a naturii umane, dorinţa de a negocia şi de a obţine cel mai bun târg posibil.

Criticii proprietarului de locuinţe din ghetou nu reuşesc să facă deosebirea între dorinţa de a cere preţuri mari, pe care o are oricine, şi capacitatea de a face acest lucru, pe care nu oricine o are. Proprietarii de locuinţe din ghetou fac figură aparte nu pentru că doresc să ceară preţuri mari, ci pentru că pot să o facă. De aceea, întrebarea centrală a problemei – pe care criticii o ignoră în totalitate – este de ce stau lucrurile aşa.

Ceea ce îi opreşte de obicei pe oameni să ceară preţuri excesiv de mari este concurenţa care apare imediat ce profitul marginal al oricărui produs sau serviciu începe să crească. Dacă, de exemplu, preţul unor jucării începe să crească, fabricanţii existenţi îşi vor mări producţia, noi întreprinzători vor intra în activitate, jucăriile uzate de tipul respectiv vor începe poate să se vândă la mâna a doua etc. Toate aceste activităţi tind să contracareze creşterea iniţială de preţ. Dacă preţul apartamentelor de închiriat începe să crească brusc din cauza unei crize subite de locuinţe, forţe similare vor intra în joc. Vor fi construite locuinţe noi de către proprietarii de imobile existenţi şi de alţii noi care sunt atraşi în ramură de creşterea preţurilor. Casele vechi vor începe să fie renovate; pivniţele şi podurile vor căpăta statut de locuinţă. Toate aceste activităţi vor face să scadă preţul caselor şi să remedieze criza de locuinţe.

Dacă proprietarii de locuinţe din ghetou ar încerca să ridice chiriile în absenţa unei crize a locuinţelor, ei ar descoperi că le este greu să îşi menţină apartamentele închiriate. Pentru că atât vechii chiriaşi, cât şi cei noi ar pleca, fiind tentaţi de chiriile relativ mici cerute în alte părţi. Chiar dacă proprietarii s-ar alia (formând un cartel) pentru a creşte chiriile, ei nu ar putea menţine creşterea în absenţa unei crize a locuinţelor. O astfel de încercare ar fi contracarată de noi întreprinzători, care nu fac parte din cartelul celor vechi şi care s-ar grăbi să iasă în întâmpinarea cererii de locuinţe la preţ scăzut. Ei ar cumpăra casele existente şi ar construi altele noi. Chiriaşii, desigur, s-ar repezi spre locuinţele din afara cartelului. Cei care au rămas în locuinţele cu preţ ridicat ar tinde să folosească mai puţin spaţiu, fie mutându-se câte doi, fie căutând locuinţe cu spaţiu mai mic decât înainte. Pe măsură ce se petrec aceste lucruri, ar fi din ce în ce mai greu pentru proprietarii din cartel să-şi menţină clădirile închiriate în întregime. Inevitabil, cartelul s-ar sparge, pentru că proprietarii ar căuta să-şi păstreze chiriaşii în singurul mod posibil: coborând chiriile. Iată de ce este înşelător să se pretindă că proprietarii cer orice chirie vor ei. Ei cer acel nivel de preţ pe care piaţa îl va suporta, aşa cum face toată lumea.

Un alt motiv pentru a caracteriza informaţia ca fiind nejustificată este că, la urma urmei, nu există un sens legitim al conceptului de a cere un preţ prea mare. „A cere un preţ prea mare” nu poate însemna decât „a cere mai mult decât ar vrea cumpărătorul să plătească”. Dar din moment ce noi toţi am vrea cu adevărat să nu plătim nimic pentru spaţiul nostru de locuit (sau poate minus infinit, ceea ce ar fi echivalent cu plata, efectuată de către proprietar către chiriaş, a unei sume infinite de bani pentru a locui în clădirea lui), proprietarii care cer totuşi ceva sunt învinuiţi că cer prea mult. Despre oricine vinde la un preţ mai mare decât zero se poate spune că cere un preţ prea mare, pentru că noi toţi am vrea să nu plătim nimic (sau minus infinit) pentru ceea ce cumpărăm.

Dacă nu dăm atenţie acuzaţiei că proprietarul de locuinţe din ghetou cere un preţ prea mare, socotind-o falsă, ce putem spune despre imaginea şobolanilor, a gunoiului şi a tencuielii căzute etc.? Este, oare, proprietarul de locuinţe din ghetou responsabil pentru aceste condiţii? Deşi într-o manieră extremă este la modă să răspunzi afirmativ, acest lucru nu ne satisface. Aceasta deoarece problema locuinţelor din ghetou nu este o problemă de ghetou, nici una de locuinţe. Ea este o problemă de sărăcie, o problemă pentru care proprietarul de locuinţe din ghetou nu poate fi considerat responsabil. Şi când nu este efectul sărăciei, nu mai rămâne deloc o problemă socială.

Locuinţele din ghetou şi toate ororile lor nu constituie o problemă atunci când locuitorii sunt oameni care îşi permit locuinţe de calitate mai ridicată, dar preferă să trăiască în ghetou pentru că astfel pot economisi bani. O asemenea alegere poate să nu fie prea populară, dar deciziile libere ale altor oameni, care îi afectează numai pe ei, nu pot fi clasificate drept o problemă socială. (Dacă s-ar putea face acest lucru, am fi cu toţii în primejdie de a vedea cele mai deliberate alegeri ale noastre, gusturile şi dorinţele cele mai scumpe nouă caracterizate ca „probleme sociale” de oamenii cu gusturi diferite de ale noastre.)

Locuinţele din ghetou constituie o problemă atunci când chiriaşii locuiesc acolo de nevoie – nedorind să rămână acolo, dar neputând să-şi permită ceva mai bun. Situaţia lor este desigur tristă, dar vina nu este a proprietarului. Dimpotrivă, el asigură un serviciu necesar, dată fiind sărăcia chiriaşilor. Ca dovadă, să examinăm o lege care interzice existenţa ghetourilor şi deci şi a proprietarilor de locuinţe din ghetouri, fără a prevedea nimic altceva în privinţa chiriaşilor din ghetouri, cum ar fi asigurarea de locuinţe pentru săraci sau un venit adecvat pentru cumpărarea sau închirierea unor locuinţe bune. Argumentul susţine că, dacă proprietarul de locuinţe din ghetou îi face într-adevăr rău chiriaşului său, atunci eliminarea lui – toate celelalte condiţii rămânând neschimbate – ar trebui să ducă la creşterea netă a bunăstării chiriaşului. Dar legea nu ar realiza acest lucru. Ea i-ar afecta nu numai pe proprietarii de locuinţe din ghetou, ci şi pe chiriaşii acestora. Ba chiar i-ar afecta mai mult pe chiriaşi, pentru că proprietarii ar pierde, poate, una dintre mai multe surse de venit; chiriaşii însă şi-ar pierde locuinţele. Ei ar fi forţaţi să locuiască cu chirie în spaţii mai scumpe şi să suporte o scădere corespunzătoare a sumelor de bani disponibili pentru hrană, medicamente şi alte necesităţi. Nu. Problema nu este proprietarul de locuinţe din ghetou, ci sărăcia. Doar dacă proprietarul ar fi cauza sărăciei, el ar putea fi acuzat, în mod legitim, pentru relele locuinţelor din ghetou.

Dacă nu este mai necinstit decât alţi negustori, de ce atunci proprietarul de locuinţe din ghetou a fost ales drept ţintă a defăimării? La urma urmelor, cei care vând haine uzate vagabonzilor din Bowery nu sunt învinuiţi de nimic, deşi marfa lor este inferioară, preţurile sunt ridicate, iar cumpărătorii, săraci şi neajutoraţi. Totuşi, în loc să-i învinuim pe negustori, se pare că ştim unde este vina, în sărăcia şi condiţia precară a vagabondului din Bowery. În mod asemănător, oamenii nu-i învinuiesc pe proprietarii locurilor unde se vând vechituri pentru condiţia în care se găseşte marfa lor sau pentru faptul că muşteriii lor sunt strâmtoraţi. Oamenii nu-i învinuiesc pe proprietarii brutăriilor unde se vinde pâine veche de o zi pentru faptul că pâinea nu este proaspătă. Dimpotrivă, ei înţeleg că, dacă nu ar exista magazinele de vechituri sau de pâine veche, cei săraci s-ar găsi într-o situaţie şi mai rea decât cea prezentă.

Deşi răspunsul poate fi numai de natură speculativă, s-ar părea că există o relaţie pozitivă între dimensiunea amestecului guvernamental într-un domeniu economic, pe de o parte, şi abuzul, precum şi invectivele aruncate asupra oamenilor de afaceri din domeniul respectiv, pe de altă parte. Au existat puţine legi care să se amestece în problema magazinelor de vechituri sau ale brutăriilor cu pâine veche de o zi, dar multe în domeniul locuinţelor. Prin urmare, trebuie să scoatem în relief legătura dintre intruziunea guvernamentală pe piaţa locuinţelor şi afectarea imaginii publice a proprietarului de locuinţe din ghetou.

Că există o implicare guvernamentală puternică şi variată pe piaţa locuinţelor nu poate fi negat. Proiectele de locuinţe în zone largi, proiectele de renovare urbană sau de locuinţe „publice” sunt numai câteva exemple. Fiecare din acestea a dat naştere la mai multe probleme decât a rezolvat. Au fost distruse mai multe locuinţe decât au fost create, tensiunile rasiale au fost exacerbate, iar viaţa comunităţilor a fost tulburată. În fiecare caz, se pare că efectele nedorite ale birocraţiei şi cârpăcelii sunt puse pe seama proprietarului de locuinţe din ghetou. El este învinuit pentru o mare parte din supraaglomerarea provocată de programul de renovare urbană. El este învinuit pentru că nu-şi întreţine clădirile la standardele stabilite prin coduri de construcţii nerealiste care, dacă ar fi îndeplinite, ar înrăutăţi situaţia chiriaşului din ghetou. (Obligativitatea „caselor Cadillac” nu poate decât să-i afecteze pe locuitorii „caselor Volkswagen”. Ea situează toate locuinţele în afara puterii de cumpărare a săracilor.)

Poate că cea mai critică legătură dintre guvern şi reputaţia proastă de care se bucură proprietarul de locuinţe din ghetou este legea pentru controlul chiriilor. Aceasta deoarece legislaţia privind controlul chiriilor transformă stimulentele curente, bazate pe profit, care pun întreprinzătorul în slujba clientului lui, în stimulente care îl fac duşmanul direct al clienţilor lui chiriaşi.

De obicei, proprietarul (sau orice alt om de afaceri) câştigă bani servind nevoile chiriaşilor lui. Dacă el nu reuşeşte să satisfacă aceste nevoi, chiriaşii vor avea tendinţa de a se muta în altă parte. Apartamentele goale înseamnă, desigur, o pierdere de venit. Reclamele, agenţii de închirieri, reparaţiile, zugrăvitul şi alte lucruri implicate de reînchirierea unui apartament reprezintă cheltuieli suplimentare. În plus, proprietarul care nu reuşeşte să satisfacă cerinţele chiriaşilor s-ar putea vedea nevoit să ceară chirii mai mici decât ar fi putut obţine în mod obişnuit. Ca şi în alte afaceri, clientul „are întotdeauna dreptate”, iar negustorul care ignoră această zicală o face pe riscul lui.

Dar în condiţiile controlării chiriilor, sistemul stimulentelor este răsturnat. În acest caz, proprietarul poate câştiga cel mai mare profit nu prin satisfacerea chiriaşilor lui, ci tratându-i fără respect, minţindu-i, insultându-i şi refuzând să facă reparaţiile cuvenite. Când chiriile sunt controlate în mod legal la niveluri mai scăzute decât valoarea lor de piaţă, proprietarul câştigă cel mai mare profit nu servindu-şi chiriaşii, ci descotorosindu-se de ei. Aceasta deoarece atunci el poate să-i înlocuiască cu chiriaşi care plătesc mai mult şi ale căror chirii nu sunt controlate.

Dacă sistemul de stimulente este răsturnat în condiţiile controlului chiriilor, intrarea în ramura „proprietarilor” este decisă prin procesul de autoselecţie. Tipurile de oameni atraşi într-o ocupaţie sunt influenţate de tipul de muncă ce trebuie făcută în ramura respectivă. Dacă ocupaţia cere (financiar) servirea clienţilor, va fi atras un anumit tip de proprietar. Dacă ocupaţia cere (financiar) hărţuirea clienţilor, atunci va fi atras un tip foarte diferit de proprietar. Cu alte cuvinte, în multe cazuri, reputaţia proprietarului de locuinţe din ghetou ca fiind avar, viclean etc. poate fi binemeritată, dar, în primul rând, programul de control al chiriilor este cel care încurajează acest tip de oameni să devină proprietari.

Dacă proprietarului de locuinţe din ghetou i s-ar interzice să mai aibă proprietăţi în ghetouri şi dacă această interdicţie ar fi aplicată cu stricteţe, starea săracului din ghetou s-ar înrăutăţi în mod considerabil, aşa cum am văzut. Interzicerea chiriilor mari, prin controlul chiriilor şi alte legi similare, este cea care provoacă deteriorarea locuinţelor. Interzicerea locuinţelor de calitate proastă, prin coduri ale locuinţelor şi alte măsuri similare, îi determină pe proprietari să părăsească acest domeniu de activitate. Rezultatul este că, astfel, chiriaşii au mai puţine opţiuni, iar cele pe care le au sunt de calitate scăzută. Dacă proprietarii nu pot obţine, prin furnizarea de locuinţe săracilor, la fel de mult profit ca în alte ocupaţii, ei vor părăsi domeniul. Încercările de a scădea chiriile şi a menţine o calitate ridicată prin interdicţii nu pot să ducă decât la micşorarea profiturilor, eliminarea proprietarilor din domeniu şi lăsarea chiriaşilor săraci într-o stare cu mult mai proastă decât înainte.

Ar trebui amintit faptul că nu proprietarul de locuinţe din ghetou este cauza fundamentală a existenţei mahalalei şi că cele mai rele „excese” ale acestuia se datorează programelor guvernamentale, în special controlului chiriilor. Proprietarul de locuinţe din ghetou are o contribuţie pozitivă în societate; fără el, economia ar fi într-o stare mai proastă. Faptul că el continuă să-şi îndeplinească sarcina lipsită de mulţumire, în mijlocul tuturor abuzurilor şi acuzaţiilor, nu poate fi decât o dovadă a naturii sale fundamental eroice.

Negustorul din ghetou

Cum de îndrăzneşte el să ceară preţuri atât de scandalos de mari pentru o marfă atât de proastă? Magazinul este împuţit, serviciul este oribil, iar garanţiile nu fac doi bani. Ratele pentru cumpărături au să te îndatoreze faţă de ei pentru tot restul vieţii tale. Clienţii acestor lipitori sunt printre cei mai săraci şi cei mai naivi în materie de bani care se pot găsi. Singurul remediu este interzicerea preţurilor ridicate, a produselor de calitate proastă, a planurilor de rate necinstite şi, în general, a exploatării săracilor.

Acesta este punctul de vedere al majorităţii celor care au ţinut discursuri despre „problema” negustorului din ghetou. Şi într-adevăr, el este într-o oarecare măsură plauzibil. La urma urmelor, negustorii din ghetouri sunt, în general, bogaţi şi albi, iar clienţii lor sunt în general săraci, membri ai grupurilor de minorităţi. Marfa vândută în magazinele din ghetou este adesea mai scumpă decât cea vândută în alte zone şi de calitate inferioară. Totuşi, soluţia propusă, aceea de a-i obliga pe negustorii din ghetou să urmeze practicile din alte cartiere, centrale, nu va funcţiona. O astfel de obligativitate mai degrabă îi va afecta pe cei pe care vrea să-i ajute, pe săraci.

Este uşor de argumentat că, dacă interzici ceva rău, se va întâmpla ceva bun. Este simplu, dar nu întotdeauna adevărat. Şi este în mod evident neadevărat în cazul negustorului din ghetou şi al practicilor lui în afaceri. Acest argument facil ignoră cu abilitate cauzele problemei: de ce preţurile sunt cu adevărat mai mari în ghetou.

Deşi, la prima vedere, poate să pară că preţurile sunt mai mari în cartierele luxoase decât în ghetou, acest lucru se datorează faptului că magazinele din ghetou şi cele din cartierele luxoase nu vând, de fapt, aceleaşi lucruri. Calitatea mărfii vândute este mai scăzută în ghetou. Acest lucru este valabil chiar şi în cazul unor mărfuri care par identice. O sticlă de ketchup Heinz, de exemplu, poate să aibă un preţ mai mare în cartierul de lux, dar produsul care se vinde acolo este ketchup plus decorul magazinului, livrarea şi alte servicii, plus avantajul de a face cumpărături aproape de casă, la orice oră din zi şi din noapte. Aceste facilităţi fie lipsesc cu desăvârşire în magazinul din ghetou, fie sunt prezente într-o formă restrânsă. Când sunt luate în considerare, devine clar faptul că, în ghetou, clientul primeşte mai puţin pentru banii lui decât consumatorul dintr-un cartier de lux.

Acest lucru trebuie să fie adevărat, deoarece preţurile cerute de negustorul din ghetou reflectă cheltuieli de funcţionare „ascunse”, pe care negustorul din afara ghetoului nu este nevoit să le facă. În ghetou, rata furturilor şi a altor tipuri de delicte este mai ridicată. Acolo sunt mai multe pierderi de pe urma incendiilor, iar pericolul unor pagube datorate tulburărilor de stradă este mai mare. Toate acestea duc la creşterea primelor de asigurare pe care trebuie să le plătească negustorul. În acelaşi timp, ele duc la creşterea cheltuielilor necesare pentru instalarea de sisteme de alarmă, a lacătelor şi porţilor, folosirea câinilor de pază, a poliţiştilor privaţi etc.

Astfel, deoarece costurile desfăşurării unei afaceri sunt mai ridicate în ghetou, preţurile cerute trebuie să fie mai mari. Dacă ele nu ar fi aşa, negustorii din ghetou ar obţine un profit mai mic decât cei din afara ghetoului şi ar abandona zona pentru alte locuri mai bune. Ceea ce menţine preţurile din ghetou ridicate nu este „lăcomia” negustorului din ghetou; căci toţi negustorii, din interiorul şi din afara ghetoului, sunt lacomi. Ceea ce menţine preţurile din ghetou ridicate sunt costurile ridicate ale desfăşurării de afaceri în acele zone.

De fapt, există o tendinţă constantă ca profiturile din diferite domenii de activitate să se egalizeze sau să se echilibreze (dată fiind variaţia aşteptată pentru riscul profitului şi alte avantaje sau non-avantaje nepecuniare). Iar situaţia negustorilor din ghetou exemplifică această tendinţă. Când profiturile din zona A sunt mai mari decât cele din zona B, negustorii sunt atraşi din B spre A. Atunci când, drept rezultat, în zona B rămân doar câţiva negustori, concurenţa de acolo scade şi profiturile cresc. Şi, pe măsură ce tot mai mulţi negustori sosesc în zona A, concurenţa de aici creşte, iar profiturile scad. De aceea, chiar dacă la un anumit moment negustorii din ghetou realizează profituri mai mari decât ceilalţi, ei nu pot continua să obţină profituri mai mari pentru multă vreme. Dacă se pot obţine profituri mai mari în ghetou, negustorii sunt atraşi acolo, iar concurenţa rezultată tinde să împingă profiturile în jos, spre echilibru. Iar ca răspuns la scăderea concurenţei din afara ghetoului, profiturile din acel loc s-ar ridica spre echilibru.

Negustorul din ghetou ca binefăcător

Chestiunea avantajelor şi a dezavantajelor nepecuniare nu a fost încă discutată. Dar acestea există. Şi toate avantajele nepecuniare sunt de partea negustorului localizat în afara ghetoului. În afară de faptul că-şi riscă viaţa şi proprietatea, negustorul din ghetou trebuie să mai suporte şi dispreţul unui public supărat, furios şi plin de resentimente la adresa lui, deoarece, printre altele, îi vinde marfă proastă la preţuri ridicate.

Din cauza insultelor suferite de negustorul din ghetou, rata profitului va fi mai ridicată în ghetou decât în afara lui. Cu alte cuvinte, profiturile vor rămâne stabile la un nivel la care negustorii din ghetou câştigă un profit mai mare decât alţi negustori, dar nu atât de mare încât să-i tenteze pe alţi negustori să intre în ghetou. Negustorii din afara ghetoului nu vor fi atraşi în interior de acest profit suplimentar, deoarece el va fi mai puţin decât suficient pentru a-i compensa pentru umilinţele şi riscurile suplimentare pe care ei le-ar suferi ca negustori în ghetou. Negustorii care rămân în ghetou sunt cel mai puţin influenţaţi de umilinţele şi riscurile implicate. Pentru ei, profitul suplimentar este o compensaţie suficientă. Cu alte cuvinte, va exista (şi există întotdeauna) o procedură de autoselecţie, prin care cei care au cea mai mare toleranţă faţă de riscurile şi umilinţele din ghetou vor fi determinaţi de profitul suplimentar să rămână acolo. Cei cu cea mai mică toleranţă nu vor fi compensaţi de profiturile suplimentare şi se vor îndrepta spre zone mai bune.

Dacă toleranţa negustorilor din ghetou scade, rata de echilibru a profitului va trebui să crească. Dacă nu creşte, aceia dintre negustorii din ghetou care au cea mai mică capacitate de a suporta umilinţe vor părăsi zona. Concurenţa va scădea, iar negustorii rămaşi vor putea să ridice preţurile şi, prin urmare, profiturile. Această creştere a profiturilor va fi tocmai suficientă pentru a-i compensa pe negustorii rămaşi pentru sensibilităţile lor crescute. Deci, motivul pentru care preţurile din ghetou nu sunt mai mari decât în realitate este că aceşti negustori au o mai mare capacitate de a suporta riscurile, dispreţul şi abuzul.

În lumina celor de mai sus, negustorul din ghetou, care cere preţuri exagerat de mari, poate fi considerat un binefăcător. Aceasta deoarece capacitatea sa de a rezista presiunilor exercitate asupra lui este cea care menţine preţurile din ghetou la nivelul actual. În lipsa acestei capacităţi, preţurile ar fi şi mai mari.

Un alt aspect surprinzător trebuie examinat. Personajul negativ, dacă există unul, nu este negustorul din ghetou, cel a cărui toleranţă faţă de umilinţe menţine preţurile scăzute; răii sunt mai degrabă cei care îl acoperă cu dispreţ şi abuzuri şi îl admonestează pentru că cere preţuri mari pentru marfă proastă. Aceşti „jalnici nababi ai negativismului” sunt cei care reuşesc să menţină preţurile din ghetou ridicate. Aceste persoane ursuze, de obicei politicieni locali şi „lideri” ai comunităţii, în căutare de putere şi de o bază politică, sunt cei care ridică marja de profit de echilibru, necesară pentru a ţine negustorii în ghetou. Dacă ei ar renunţa la dezaprobările lor nechibzuite, dezavantajele nepecuniare ale negustoriei în ghetou ar scădea şi, o dată cu ele, marja de profit de echilibru şi deci preţurile din ghetou. Oricât de paradoxal ar fi, cei care vociferează cel mai tare, plângându-se de preţurile mari cerute de negustorii din ghetou, sunt, de fapt, responsabili pentru menţinerea acestor preţuri mai ridicate decât în mod obişnuit!

Această analiză nu se reduce la cazurile în care comunitatea din ghetou este neagră, iar negustorii sunt albi. Pentru că riscul de furt, incendiu şi pagubă prin vandalism sau revoltă l-ar face şi pe un negustor negru sau portorican să ridice preţurile. Iar abuzul la care, prin urmare, negustorul va fi supus ar duce preţurile încă şi mai sus. Negustorul care este membru al unei minorităţi ar avea de suportat o critică şi mai dureroasă – acuzaţia că este un trădător al grupului său etnic. De aceea, analiza se va aplica şi mai bine atunci când negrii şi portoricanii vor începe să-i înlocuiască pe albi ca negustori în ghetou.

Restricţiile nu pot decât să dăuneze

Acum poate fi evaluat efectul unei legi care să-i interzică negustorului din ghetou să ceară preţuri mai mari decât cele din alte părţi. Pur şi simplu, i-ar alunga pe negustori din ghetou! Costuri mai mari de desfăşurare a afacerilor, fără posibilitatea de a le recupera prin preţuri mai mari, înseamnă profituri mai reduse. Nici un negustor nu ar rămâne de bunăvoie într-o astfel de afacere. De fapt, negustorii nu vor rămâne în ghetou dacă nu pot să câştige un profit mai mare decât poate fi câştigat în altă parte, profit care să-i compenseze pentru dezavantajele nepecuniare.

Dacă interdicţia ar fi aplicată strict, practic toţi negustorii ar părăsi ghetoul şi şi-ar căuta norocul în altă parte, rămânând doar extrem de puţini. Atunci, clienţii ar fi nevoiţi să stea la coadă la puţinele magazine rămase, reducând astfel costurile şi crescând profiturile până la punctul în care negustorii să fie compensaţi pentru costurile mai mari ale unei afaceri în ghetou. Dar aceasta ar însemna că locuitorii ghetoului ar trebui să stea la coadă o bună bucată de vreme pentru a cumpăra ceva. Şi, mai mult ca probabil, clienţii îi vor acoperi cu insulte pe negustorii din ghetou, pentru serviciile tot mai proaste de care ar avea parte. Astfel de mulţimi s-ar putea dovedi chiar necontrolabile. Într-o asemenea situaţie, puţinii negustori rămaşi ar fi forţaţi să închidă. Cetăţenii ghetoului, „liderii” comunităţii, înţelepţii şi comentatorii i-ar blama atunci pe negustorii din ghetou pentru că părăsesc comunitatea.

Plecarea negustorilor din ghetou ar provoca durere şi suferinţă la o scară cu adevărat monumentală. Locuitorii ghetoului ar fi obligaţi să parcurgă distanţe mari, pentru a face cumpărăturile pe care înainte le făceau în cartierul lor. Ei ar plăti preţuri puţin mai mici pentru bunuri de o calitate puţin mai mare, dar aceste câştiguri ar fi mai mult decât contrabalansate de cheltuielile mai mari cu transportul şi de timpul pierdut în tranzit. Ştim că se va întâmpla aşa, deoarece aceste opţiuni se află întotdeauna la dispoziţia locuitorilor din ghetou. Din moment ce, în prezent, localnicii frecventează magazinele din vecinătate, aceştia probabil simt că e mai bine pentru ei aşa.

Locuitorii ghetoului nu ar putea nici măcar să cadă la o înţelegere prin care unii să facă cumpărături pentru ceilalţi. Implicit, acest lucru i-ar transforma pe unii dintre ei în negustori de ghetou, iar noii negustori de ghetou ar avea la îndemână aceleaşi opţiuni pe care le aveau la dispoziţie şi cei vechi. Nu există nici un motiv pentru a presupune că ei ar fi insensibili la stimulentele financiare care i-au gonit pe cei vechi afară din ghetou. Singurul mod rezonabil în care locuitorii ghetoului ar putea stăpâni această situaţie neobişnuită ar fi să formeze un „colectiv pentru cumpărături”, ai cărui membri să se ajute unii pe alţii în sarcina dificilă a cumpărăturilor. Dar a face asta ar însemna a reveni la un mod de viaţă în care strângerea hranei devine o activitate deosebit de cronofagă. În loc să-şi dezvolte activităţile de producători şi să iasă singuri din sărăcie, locuitorii ghetoului ar fi reduşi la a căuta scheme colectiviste, devenite necesare din cauza dispariţiei negustorilor din ghetou. Drept dovadă că această alternativă este ineficientă, ea nu este utilizată în prezent, la concurenţă cu negustorul din ghetou.

Dacă această lege ar fi adoptată, „forţele progresiste” ale planificării oraşului ar propune, fără îndoială, soluţia alternativă de a lăsa guvernul să intervină, naţionalizând afacerea negustorului (din ghetou). Această logică sfidează analiza. Pentru că, din moment ce este clar de la început că intervenţia guvernului ar duce la haos (prin interzicerea diferenţelor de preţ din ghetou), cum ar putea consta soluţia într-o şi mai mare intervenţie guvernamentală?

Prima problemă a soluţiei sugerate este imoralitatea ei. Ea implică faptul de a-i obliga pe toţi să plătească pentru o industrie alimentară naţionalizată, indiferent dacă vor sau nu. De asemenea, ea restrânge libertatea cetăţenilor, interzicându-le să intre în această ramură de activitate.

A doua problemă este una pragmatică. Pe baza dovezilor disponibile, o astfel de soluţie nu ar funcţiona. Până în prezent, toate guvernele implicate în economie au fost marcate de ineficienţă, venalitate şi corupţie, iar dovezile sugerează că acest lucru nu este accidental.

Ineficienţa este uşor de explicat şi destul de larg înţeleasă. Ne putem aştepta ca o „întreprindere” guvernamentală să fie ineficientă pentru că ea este imună la procesul de selecţie al pieţei. Pe piaţă, întreprinzătorii cei mai capabili să satisfacă dorinţele consumatorilor culeg cele mai mari profituri. Dimpotrivă, întreprinzătorii care sunt cel mai puţin eficienţi, care oferă cele mai puţine satisfacţii consumatorilor, suferă pierderi. În consecinţă, ei au tendinţa de a fi scoşi de pe piaţă, făcând posibilă creşterea şi dezvoltarea celor care sunt în mai mare măsură adepţi ai satisfacerii consumatorilor. Acest proces continuu de selecţie a celor mai potriviţi asigură eficienţa întreprinzătorilor. Din moment ce guvernul este imun la el, el nu reuşeşte să regleze activitatea economică guvernamentală.

Venalitatea şi corupţia guvernului sunt încă şi mai uşor de văzut. Ceea ce este totuşi dificil este înţelegerea faptului următor: corupţia este o parte necesară a funcţionării guvernamentale în afaceri. Aceasta este mai greu de înţeles, din cauza presupunerilor noastre esenţiale privind motivaţiile celor care intră în guvern. Noi admitem cu uşurinţă că oamenii intră în afaceri pentru a câştiga bani, prestigiu sau putere. Acestea sunt aspiraţii umane fundamentale. Dar atunci când este vorba de guvern, pierdem din vedere această optică fundamentală. Credem că cei care intră în serviciul guvernului sunt „deasupra luptei”. Ei sunt „neutri” şi „obiectivi”. Am putea recunoaşte că unii dintre oficialii guvernamentali sunt venali, corupţi şi interesaţi de profit, dar aceştia sunt consideraţi excepţii de la regulă. Motivaţia fundamentală a celor din guvern este, insist, servirea altruistă a altora.

Este timpul ca acest concept eronat să fie pus sub semnul întrebării. Indivizii care intră în guvern nu sunt diferiţi de nici un alt grup. Ei moştenesc toate tentaţiile pe care trupul le moşteneşte. Noi ştim că putem să presupunem interesul de sine din partea oamenilor de afaceri, a sindicaliştilor şi a altora. Dar la fel de clar se poate presupune că acesta funcţionează şi la oficialii guvernamentali. Nu la unii dintre ei, ci la toţi.

Nu este deloc necesar să subliniem semnificaţia tuturor eşecurilor guvernamentale din domeniul industriei alimentare: subvenţii pentru agricultură, tarife, preţuri minime sau maxime, precum şi politicile de tipul „nu cultiva pe acest teren”. În mod clar, aceste programe nu sunt numai încercări ineficiente de a asigura bunăstarea publică, deşi ele sunt şi acest lucru. Dar cedările făcute către marii fermieri şi plăţile făcute cu scopul de a nu cultiva pe un anumit teren sunt şi tentative, fin deghizate din partea birocraţilor guvernamentali, de a înşela publicul.

Dacă guvernul ar deveni negustor în ghetou, situaţia ar fi cu mult mai rea decât în condiţiile existenţei negustorilor privaţi din această zonă. Ambele grupuri urmăresc profitul. Singura diferenţă este că unul dintre ele are puterea de a ne obliga să ne supunem; celălalt, nu. Guvernul ne poate obliga să-i fim clienţi; negustorii privaţi pot doar să concureze între ei în acest scop.

Speculantul

Ucideţi speculanţii! Acesta este strigătul ce s-a făcut auzit în timpul oricărei perioade de foamete care a existat vreodată. Pornit de la demagogi, care cred că speculantul provoacă moartea prin înfometare din cauza creşterii preţurilor la alimente, acest strigăt este sprijinit cu fervoare de mase de analfabeţi în ale economiei. Acest mod de a gândi, sau mai degrabă de a nu gândi, a permis dictatorilor să aplice până şi pedeapsa cu moartea negustorilor de alimente care cereau preţuri ridicate în perioadele de foamete. Şi aceasta fără măcar cel mai mic protest din partea celor preocupaţi de obicei de drepturile şi libertăţile civile.

Cu toate acestea, adevărul în această problemă este că, departe de a provoca înfometare şi foamete, speculantul este tocmai cel care le previne. Şi, departe de a salva vieţile oamenilor, tocmai dictatorul este cel care ar trebui să poarte cea mai mare răspundere pentru provocarea foametei de la bun început. De aceea, ura populară faţă de speculant este o pervertire a dreptăţii inimaginabil de mare. Putem vedea cel mai bine acest lucru dacă înţelegem că speculantul este o persoană care cumpără şi vinde mărfuri în speranţa de a realiza un profit. El este cel care, conform unei vechi zicale, încearcă „să cumpere ieftin şi să vândă scump”.

Dar ce-are de-a face faptul de a cumpăra ieftin, de a vinde scump şi a realiza un profit cu salvarea oamenilor de la înfometare? Adam Smith a explicat cel mai bine acest lucru prin doctrina „mâinii invizibile”. Conform acestei doctrine, „fiecare individ se străduieşte să îşi utilizeze capitalul astfel încât ceea ce produce să aibă o valoare cât mai mare. În general, el nici nu urmăreşte să promoveze interesul public şi nici nu ştie cât de mult îl promovează. El nu urmăreşte decât propria-i siguranţă, propriu-i câştig. Prin aceasta, el este condus ca de o mână invizibilă să ţintească un scop care nu a făcut deloc parte din intenţia lui. Urmărindu-şi propriul interes, el îl promovează adesea pe cel al societăţii, mai eficient decât atunci când are într-adevăr intenţia să îl promoveze”[1]. Speculantul de succes deci, acţionând în propriul lui interes egoist, fără să ştie şi fără să-i pese de interesul public, îl promovează pe acesta din urmă.

În primul rând, speculantul atenuează efectele foametei, făcând provizii de alimente în perioadele de abundenţă, fiind motivat de profitul personal. El cumpără şi depozitează alimente pentru ziua când acestea ar putea deveni o raritate, ceea ce îi va permite să le vândă scump. Consecinţele activităţii lui sunt extinse. Ele acţionează ca un semnal pentru alţi oameni din societate, care sunt încurajaţi de activitatea speculantului să facă la fel. Consumatorii sunt încurajaţi să mănânce mai puţin şi să facă economii, importatorii să importe mai mult, fermierii să-şi îmbunătăţească recoltele, constructorii să construiască mai multe depozite, iar negustorii să facă rezerve de alimente. Aşadar, îndeplinind doctrina „mâinii invizibile”, speculantul, prin activitatea-i ce urmăreşte propriul lui profit, duce în perioadele de abundenţă la crearea unor rezerve de alimente mai mari decât în mod obişnuit, atenuând în acest fel efectele anilor grei care vin.

Cu toate acestea, se va obiecta că aceste consecinţe bune vor veni numai dacă speculantul prevede corect condiţiile viitoare. Dar dacă el se înşală? Dacă el prezice ani de abundenţă – şi vinde, încurajându-i şi pe alţii să facă la fel – şi urmează ani de lipsuri? În acest caz, nu ar fi el responsabil pentru creşterea asprimii foametei?

Da. Dacă speculantul s-ar înşela, el ar fi responsabil pentru mult rău. Dar există forţe puternice care lucrează pentru a-i elimina pe speculanţii incompetenţi. De aceea, pericolul pe care ei îl reprezintă şi răul pe care îl fac sunt mai mult teoretice decât reale. Speculantul care face predicţii greşite va suferi mari pierderi financiare. A cumpăra scump şi a vinde ieftin poate direcţiona greşit economia, dar în mod sigur constituie o grea lovitură pentru buzunarul speculantului. Nu ne putem aştepta ca un speculant să nu fi greşit niciodată în materie de predicţii, dar dacă previziunile lui sunt mai mult greşite decât corecte, el va tinde să-şi piardă stocul de capital. Astfel, el nu va rămâne într-o poziţie din care să poată agrava foametea prin erorile sale. Aceeaşi activitate care afectează publicul îl afectează automat şi pe speculant, împiedicându-l să continue astfel de activităţi. Aşadar, în orice moment dat, speculanţii existenţi vor fi, probabil, foarte eficienţi şi, în consecinţă, benefici pentru economie.

Să comparăm acum toate acestea cu activitatea agenţiilor guvernamentale, atunci când ele îşi asumă sarcina speculantului de a stabiliza piaţa alimentelor. Şi ele încearcă să traseze o linie fină între a face rezerve de hrană prea mari şi prea mici. Dar dacă ele greşesc, nu există nici un proces de înlăturare. Salariul unui funcţionar guvernamental nu creşte sau scade o dată cu succesul speculaţiilor acestuia. Din moment ce banii care vor fi câştigaţi sau pierduţi nu sunt ai lor, grija cu care ne putem aştepta ca birocraţii să-şi desfăşoare speculaţiile lasă mult de dorit. Nu există nici o îmbunătăţire automată, zilnică şi continuă în acurateţea birocraţilor, aşa cum există în cazul speculanţilor privaţi.

Obiecţia – citată adesea – rămâne aceea că din cauza speculantului preţurile alimentelor cresc. Totuşi, dacă activitatea lui este studiată cu atenţie, se va vedea că efectul total este mai degrabă acela de stabilizare a preţurilor.

În perioadele de abundenţă, când preţurile alimentelor sunt de obicei scăzute, speculantul cumpără. El retrage de pe piaţă o parte din hrană, ceea ce duce la creşterea preţurilor. În anii de lipsă care urmează, aceste alimente păstrate ca rezervă sunt scoase pe piaţă, ceea ce duce la scăderea preţurilor. Desigur, alimentele vor fi scumpe în timpul foametei, iar speculantul le va vinde la un preţ mai mare decât cel la care le-a cumpărat. Dar alimentele nu vor fi la fel de scumpe cum ar fi fost fără activitatea lui! (Este necesar să ne amintim că speculantul nu este cauza crizelor de alimente, care sunt, de obicei, rezultatul recoltelor nereuşite şi al altor dezastre naturale sau provocate de om.)

Efectul speculantului asupra preţurilor alimentelor este acela de a le nivela. În perioadele de abundenţă, când preţurile alimentelor sunt scăzute, speculantul care cumpără şi depozitează alimente face ca preţurile acestora să crească. În perioadele de foamete, când preţurile alimentelor sunt ridicate, speculantul vinde alimente şi face ca preţurile să scadă. Ca efect, el obţine profituri. Acesta nu este un lucru rău; dimpotrivă, speculantul îndeplineşte un serviciu valoros.

Cu toate acestea, în loc să onoreze speculantul, demagogii şi adepţii lor îl insultă. Dar interzicerea speculaţiilor cu alimente are asupra societăţii acelaşi efect pe care l-ar avea faptul de a împiedica veveriţele să pună deoparte alune pentru iarnă – ar duce la înfometare.

Importatorul

Uniunea Internaţională a Muncitorilor din Industria de Galanterie pentru Femei (ILGWU*) a lansat, de curând, o campanie de publicitate neobişnuită, mare şi scumpă. Este un apel rasist şi şovin nemaiîntâlnit. Tema campaniei este aceea că „străinii” (necinstiţi şi pe nemeritate) iau locurile de muncă ale americanilor (cinstiţi, demni şi sinceri). Poate cea mai celebră reclamă din serie este cea care prezintă un steag american deasupra inscripţiei „Made in Japan”. O alta prezintă imaginea unei mănuşi de baseball cu textul „Marele joc neamerican”. Textul care însoţeşte reclama explică faptul că mănuşile de baseball şi steagurile americane sunt importate.

La raison d’etre, ni se spune, a acestor atacuri severe asupra importurilor este faptul că ele creează şomaj în America. Iar la nivel superficial, argumentul pare plauzibil. La urma urmelor, fiecare steag american sau mănuşă de baseball care ar fi putut fi produse în interior, dar în schimb au fost importate, reprezintă muncă ce ar fi putut fi produsă de americani. Desigur, aceasta înseamnă mai puţine locuri de muncă pentru muncitorii americani decât ar fi fost în mod obişnuit. Dacă argumentul s-ar fi rezumat la acest aspect, pledoaria ILGWU pentru restrângerea, dacă nu chiar interzicerea importurilor, ar fi fost reuşită.

1. Argumentul totuşi este fals, iar consecinţele la care duce în mod logic sunt foarte nesănătoase. Premisa care justifică protecţionismul la nivel naţional îl justifică şi la nivel de stat federal. Vom ignora imposibilitatea politică (neconstituţionalitatea) ca un stat să stabilească tarife între el şi alte state. La urma urmelor, aceasta este irelevant pentru argumentul economic al grupului ILGWU pornit contra comerţului liber. Teoretic, oricare stat american şi-ar putea justifica politica exact în acelaşi mod în care o poate face o naţiune. De exemplu, statul Montana ar putea interzice importurile din alte state, pe motiv că ele reprezintă munca pe care ar fi putut-o primi un cetăţean din Montana, dar nu a primit-o. Un program „Cumpără ceea ce este produs în Montana” ar fi atunci la ordinea zilei. Ar fi la fel de ilogic şi nesănătos ca şi campania „Cumpără ceea ce este produs în America” a grupului ILGWU.

Argumentul totuşi nu se termină la nivel de stat. El poate fi aplicat, cu egală justificare, oraşelor. Să examinăm importul unei mănuşi de baseball în oraşul Billings, Montana. Producerea acestui articol ar fi putut crea un loc de muncă pentru un locuitor din Billings, dar nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, a creat locuri de muncă pentru, să zicem, cetăţenii din Roundup, Montana, unde a fost fabricat. Părinţii fondatori ai oraşului Billings ar putea adopta poziţia grupului ILGWU şi să declare „patriotic” un moratoriu asupra comerţului dintre cetăţenii oraşului lor şi agresorii economici străini din Roundup. Acest tarif, la fel cu cele ale subdiviziunilor politice mai mari, ar fi destinat salvării locurilor de muncă ale cetăţenilor.

Dar nu există nici un motiv logic pentru a opri procesul la nivel de oraş. Teza grupului ILGWU poate fi extinsă în mod logic la cartierele din Billings sau la străzile din cartiere. „Cumpără ceea ce este produs pe strada Elm” sau „Opriţi exportul de locuri de muncă spre strada Maple” ar putea deveni lozinci ale protecţioniştilor. În mod similar, locuitorii oricărui bloc de pe strada Elm s-ar putea ridica împotriva vecinilor lor dintr-un alt bloc de pe aceeaşi stradă. Şi nici chiar acolo argumentul nu s-ar opri. Ar trebui să tragem concluzia că se poate aplica chiar şi indivizilor. Pentru că, în mod clar, de fiecare dată când un individ cumpără ceva, el împiedică fabricarea acelui ceva chiar de către el însuşi. De fiecare dată când cumpără pantofi, o pereche de pantaloni, o mănuşă de baseball sau un steag, el creează ocazia de muncă pentru altcineva şi, deci, o anulează pentru el însuşi. Astfel, logica internă a argumentului protecţionist al grupului ILGWU duce la cantonarea pe o poziţie de suficienţă de sine, la un interes economic total pentru interzicerea comerţului cu toţi ceilalţi oameni şi la fabricarea pentru sine a tuturor articolelor necesare unui trai bun.

Desigur, un astfel de punct de vedere este absurd. Întreaga structură a civilizaţiei se întemeiază pe sprijin şi cooperare reciprocă şi pe schimb între oameni. A predica încetarea oricărui schimb este un nonsens, şi totuşi aceasta este urmarea inevitabilă a poziţiei protecţioniste. Dacă este acceptat argumentul în favoarea interzicerii comerţului la nivel naţional, atunci nu există nici un punct logic de oprire la nivel de stat, oraş, cartier, stradă sau bloc. Singurul punct de oprire este individul, pentru că individul este cea mai mică unitate posibilă. Premisele care conduc inevitabil la o concluzie absurdă sunt ele însele absurde. Aşadar, oricât de convingător ar putea să pară argumentul protecţionist la suprafaţă, există ceva îngrozitor de greşit în el.

Şi anume, esenţa erorii este o înţelegere greşită a naturii şi funcţiei schimbului liber. Schimbul, credem noi, întrece focul, roata şi degetul opozabil în explicarea superiorităţii omului faţă de animale. Pentru că el şi numai el face posibile specializarea şi diviziunea muncii.

În viaţa lor de zi cu zi, oamenii consumă practic sute de mii de articole diferite în fiecare an. Dacă nu ar exista specializarea, fiecare persoană ar fi obligată să fabrice singură aceste articole. Aceasta ar fi o sarcină imposibilă. De fapt, oamenii nu ar putea nici măcar să producă hrană suficientă pentru ei înşişi, darămite să producă toate celelalte bunuri pe care şi le-ar putea dori. Producerea eficientă a hranei presupune producerea a multe alte lucruri, printre care maşinile agricole. Producerea acestor lucruri ar implica fiecare persoană în fabricarea tuturor bunurilor care sunt acum distribuite la o întreagă populaţie. Este foarte adevărat că, fără foc, roată sau degete opozabile, umanitatea s-ar găsi într-o stare jalnică. Dar fără specializare, din moment ce ar fi imposibil practic pentru oricine chiar şi să se hrănească, fiecare ar fi confruntat cu perspectiva înfometării şi a morţii.

Existând specializare, fiecare persoană îşi poate limita eforturile productive la acele domenii în care obţine rezultatele cele mai bune. Dar schimbul este elementul care face coeziunea sistemului. Fără posibilitatea schimbului, oamenii ar aduna cantităţi enorme de ace de siguranţă, agrafe de hârtie sau orice alte bunuri inutilizabile. Fără posibilitatea schimbului, stimularea pentru specializare şi diviziunea muncii ar dispărea. Fiecare ar fi împins cu forţa înapoi, în încercarea sinucigaşă de a deveni autarhic.

2. Un alt motiv semnificativ pentru a respinge argumentul protecţionist este acela că el nu ia în considerare exporturile. Este adevărat că, pentru fiecare steag american sau minge de baseball importată în această ţară, sunt pierdute unele locuri de muncă interne. Dar ceea ce uită foarte comod protecţioniştii este că, pentru fiecare loc de muncă într-o ramură internă pierdut din cauza concurenţei cu importurile, se poate câştiga un loc de muncă într-o ramură de export.

Să presupunem că statele Vermont şi Florida sunt autarhice. Ambele produc, printre alte lucruri, sirop de arţar şi portocale. Din cauza condiţiilor climatice diferite, siropul de arţar este rar şi scump în Florida, iar portocalele sunt rare şi scumpe în Vermont. Portocalele din Vermont trebuie să fie cultivate în sere, iar siropul de arţar din Florida vine de la arţari cultivaţi în nişte frigidere mari.

Ce s-ar întâmpla dacă brusc cele două state ar începe să facă comerţ? Desigur, Vermont ar începe să importe portocale, iar Florida ar importa sirop de arţar. ILGWU, sau oricare alt grup de presiune protecţionistă existent la momentul respectiv, ar arăta degrabă că importul siropului de arţar în Florida ar ruina mica industrie de sirop de arţar a acestui stat, iar importul de portocale în Vermont ar ruina industria portocalelor de aici. Protecţioniştii ar ignora faptul că în Florida s-ar câştiga locuri de muncă în industria portocalelor, iar în Vermont în industria siropului de arţar. Ei ne-ar atrage atenţia asupra locurilor de muncă pierdute din cauza importurilor şi ar ignora complet locurile de muncă câştigate din cauza exporturilor. Desigur, este adevărat că în Vermont vor fi pierdute locuri de muncă în industria portocalelor, iar în Florida în industria siropului de arţar. Dar nu este mai puţin adevărat că numărul locurilor de muncă va creşte în industria siropului de arţar din Vermont şi în industria portocalelor din Florida.

Este foarte posibil ca în ambele ramuri din ambele state să fie mai puţine locuri de muncă disponibile, din moment ce cultivarea portocalelor poate fi făcută cu mai puţină mână de lucru în Florida decât în Vermont, iar siropul de arţar poate fi fabricat mai eficient în Vermont decât în Florida. Dar departe de a fi un efect negativ, acesta este unul din câştigurile comerţului! Muncitorii eliberaţi din aceste industrii devin disponibili pentru proiecte care nu puteau fi întreprinse înainte. De exemplu, dacă nu exista un sistem modern de transport, iar industria trebuia să se bazeze pe indivizi cărând cu spatele greutăţi de 50 de kilograme, sute şi mii de oameni ar trebui retraşi din alte domenii pentru a acoperi necesităţile industriei de transport. Astfel, multe proiecte şi ramuri ar trebui să fie abandonate. Cu metodele moderne, este nevoie de mai puţini muncitori. Cei rămaşi în plus sunt astfel liberi să se mute în alte domenii, cu toate consecinţele pozitive pentru societate.

Dacă, în ultimă instanţă, vor fi într-adevăr mai puţine locuri de muncă în industriile portocalelor şi siropului de arţar din Vermont şi Florida depinde de modul în care oamenii doresc să-şi cheltuiască noile venituri. Numai dacă aceşti oameni decid să cheltuiască toate veniturile noi pe mai multe portocale sau mai mult sirop de arţar, utilizarea totală a forţei de muncă în aceste două ramuri nu se va modifica după începerea schimbului. Atunci, acelaşi număr de muncitori va produce mai mult sirop de arţar şi mai multe portocale. Totuşi, este mai probabil că oamenii vor decide să cheltuiască o parte din noile venituri pe aceste două bunuri, iar restul pe alte bunuri. În acest caz, utilizarea forţei de muncă în cele două domenii va scădea într-o oarecare măsură (deşi această forţă de muncă redusă încă va fi capabilă să producă mai mult decât înainte), dar utilizarea forţei de muncă va creşte în ramurile ale căror produse sunt cele mai cerute de consumatori.

Aşadar, văzută în totalitatea ei, dechiderea comerţului între cele două regiuni este în beneficiul amândurora. Deşi utilizarea forţei de muncă va scădea în domeniile înlocuite de importuri, ea va creşte în ramurile de export şi în noile ramuri care se dezvoltă va urmare a disponibilităţii muncitorilor. Dar protecţioniştii nu se înşală în totalitate. Comerţul creează probleme în ramurile înlocuite şi unii muncitori vor suferi pe termen scurt. De exemplu, nu va mai fi o cerere rapidă de cetăţeni din Vermont care să se specializeze în producerea portocalelor, sau de cetăţeni din Florida care să producă sirop de arţar. Vor fi locuri de muncă pentru aceşti oameni în alte ramuri, dar, deoarece vor fi nevoiţi să intre în aceste domenii ca începători, ei vor trebui, probabil, să accepte o reducere de salariu. De asemenea, s-ar putea ca ei să aibă nevoie de o recalificare considerabilă.

Deci se pune întrebarea: cine va plăti pentru recalificare şi cine va suporta pierderea asociată cu salariile mai scăzute în noua ramură? Protecţioniştii, desigur, vor pleda pentru ca guvernul sau capitaliştii să preia nota de plată. Dar acest lucru nu este justificat.

În primul rând, ar trebui să reţinem că numai muncitorii calificaţi se confruntă cu o reducere de salariu din cauza mutării într-o ramură nouă. Ceilalţi vor intra în noua ramură la un nivel foarte apropiat de acela la care au funcţionat în cea veche. În loc să spele podeaua unei fabrici de sirop de arţar, ei vor spăla, poate, podeaua unei fabrici de textile. Dimpotrivă, muncitorul calificat are anumite abilităţi care sunt de mai mare folos într-o ramură decât în alta. El nu este la fel de util în noua ramură şi nu poate cere acelaşi salariu.

În al doilea rând, trebuie înţeles faptul că muncitorul calificat este un investitor, la fel ca şi capitalistul. Capitalistul investeşte în bunuri materiale, iar muncitorul investeşte în calificările lui. Toţi investitorii au ceva în comun, şi anume faptul că profiturile lor sunt nesigure. De fapt, cu cât este mai mare riscul implicat, cu atât investitorul poate câştiga mai mult. În exemplul dat, o parte din motivul pentru care cultivatorii calificaţi de portocale din Vermont şi producătorii calificaţi de sirop de arţar din Florida câştigau salarii mari, înainte de a începe comerţul între cele două state, era riscul că într-o bună zi ar putea începe un astfel de comerţ.

Ar trebui, oare, cultivatorii calificaţi de portocale, acum că trebuie să părăsească ramura în care erau specialişti foarte bine plătiţi, să fie subvenţionaţi pentru recalificare şi pentru reducerea de salariu pe care trebuie să o accepte în perioada de adaptare? Sau ar trebui să suporte ei înşişi cheltuielile şi pierderile? Pare clar că orice subvenţie va fi o încercare de a menţine muncitorul calificat în prosperitatea cu care acesta s-a obişnuit, fără a-i cere să suporte nici o parte din riscul care a făcut posibil, de la început, un standard de viaţă atât de ridicat pentru el. Pe lângă aceasta, o astfel de subvenţie, provenind din veniturile din impozite care sunt plătite mai ales de săraci, ar constitui o subvenţionare forţată a muncitorilor calificaţi bogaţi de către muncitorii necalificaţi săraci.

3. Să examinăm acum o situaţie care, la suprafaţă, pare să fie coşmarul protecţionistului, devenit realitate. Să ne imaginăm că există numai o ţară care le poate întrece pe toate celelalte ţări în toate ramurile. Să presupunem că Japonia (marota grupului ILGWU) poate produce toate lucrurile mai eficient decât America – nu numai steaguri, mănuşi de baseball, aparate de radio, televizoare, automobile şi casetofoane – ci totul. Ar fi atunci valabilă pretenţia grupului ILGWU că trebuie să interzicem energic comerţul?

Răspunsul este că niciodată nu este justificat să interzici schimbul între două persoane adulte care consimt sau între două naţiuni de adulţi care consimt, în orice caz nu pe motivul că schimbul îl va răni pe unul dintre parteneri. Pentru că, dacă partenerul respectiv ar considera că schimbul îi va dăuna, el pur şi simplu l-ar refuza. Interzicerea nu ar fi necesară. Şi dacă ambele părţi au consimţit să facă schimbul, ce drept ar avea orice terţă parte să-l interzică? Interdicţia ar echivala cu negarea maturităţii uneia sau a ambelor părţi participante la schimb, tratându-le ca pe nişte adolescenţi care nu aveau priceperea sau dreptul să îşi asume obligaţii contractuale.

În ciuda tuturor acestor argumente morale, protecţioniştii încă ar mai dori să interzică comerţul pe motivul că, dacă nu s-ar face acest lucru, s-ar produce un dezastru. Să urmărim situaţia care ar exista între Statele Unite şi Japonia, în condiţiile de coşmar enunţate mai sus. Se presupune că Japonia ar exporta bunuri şi servicii fără să importe nimic din Statele Unite. Acest lucru ar aduce prosperitate industriei japoneze şi depresiune în industria Statelor Unite. În cele din urmă, Japonia ar acoperi toate nevoile americane şi, cum nu ar fi nici un export care să contrabalanseze acest lucru, industria americană s-ar opri, spulberată. Şomajul ar atinge proporţii epidemice, şi dependenţa de Japonia ar fi deplină.

Această descriere poate suna puţin absurdă, dar istoria protecţionismului în Statele Unite şi succesul campaniilor de tip ILGWU indică faptul că asemenea „coşmaruri” se bucură de mai multă credibilitate decât ne putem imagina. Poate că acest vis oribil are câştig de cauză pentru că este mai uşor să dai înapoi cu groază din faţa lui decât să îl ataci frontal.

Contemplând acest coşmar, se pune întrebarea ce vor utiliza americanii pentru a cumpăra bunuri japoneze. Ei nu pot folosi aur (sau oricare altul dintre metalele preţioase monetare), pentru că aurul însuşi este o marfă. Dacă americanii ar utiliza aur pentru a plăti importurile, ei de fapt ar exporta aur. Aceasta ar contrabalansa pierderea de locuri de muncă din cauza importurilor, şi ne-am întoarce la situaţia prototip. Americanii ar putea să piardă locuri de muncă în radio şi televiziune, dar le-ar câştiga în mineritul aurului. Economia americană ar semăna cu cea a Africii de Sud, care îşi plăteşte importurile în mare parte cu exporturi de aur.

Singurul alt mijloc de plată ar fi sub forma dolarilor SUA. Dar ce ar face japonezii cu dolari? Există numai trei posibilităţi: ei ne-ar putea returna aceşti dolari ca plată pentru exporturile noastre către ei, ei ar putea păstra aceşti dolari sau i-ar putea cheltui pe produsele altor ţări decât Statele Unite. Dacă ei ar opta pentru ultima alternativă, ţările cu care ei fac comerţ ar avea aceleaşi trei opţiuni: să cheltuiască în Statele Unite, să tezaurizeze sau să cheltuiască în alte ţări, şi aşa mai departe, pentru ţările cu care aceste naţiuni fac schimb la rândul lor. Dacă împărţim lumea în două părţi – Statele Unite şi toate celelalte ţări – putem vedea că cele trei posibilităţi se reduc la două: banii de hârtie pe care noi îi trimitem afară fie că vin înapoi, fie că nu.

Să presupunem că se întâmplă „cea mai rea” posibilitate – că nici un ban nu vine înapoi pentru a ne stimula exporturile. Departe de a fi un dezastru, aşa cum pretind protecţioniştii, aceasta ar fi în realitate o binecuvântare totală! Banii de hârtie pe care noi îi trimitem afară ar fi doar atât, hârtie fără valoare. Şi nici măcar nu ar trebui să „risipim” prea multă hârtie – am putea, pur şi simplu, să tipărim dolari cu zerouri adăugate în plus. Astfel, în coşmarul ILGWU, Japonia ne-ar trimite produsele industriei ei, iar noi am trimite Japoniei nimic altceva decât bucăţi de hârtie verde cu multe zerouri tipărite pe ele. Ar fi un exemplu excelent de produs comercial oferit drept cadou. Refuzul străinilor de a profita de dolarii lor ar echivala cu un mare cadou făcut Statelor Unite. Noi am primi produsele, iar ei ar primi hârtie lipsită de valoare!

În ciuda fanteziilor grupului ILGWU şi ale altor grupuri protecţioniste, beneficiarii unor mari cadouri nu suferă de obicei agonii îngrozitoare. Israelul a primit mulţi ani de zile despăgubiri din partea Germaniei şi cadouri din partea Statelor Unite, fără vreun efect dăunător vizibil. Ţara care primeşte nu trebuie să-şi înceteze propria producţie. Pentru că dorinţele oricărei populaţii sunt infinite. Dacă japonezii ar dărui câte o maşină Toyota fiecărui individ din Statele Unite, în curând ei ar dori două, trei sau mai multe Toyota. Desigur, este de neconceput ca japonezii (sau oricine altcineva) să aibă atâta sacrificiu de sine, încât să încerce măcar să satisfacă toate dorinţele poporului american fără vreo recompensă. Dar numai dacă ei ar reuşi în această sarcină imposibilă, industria noastră internă ar suferi un colaps, pentru că atunci toţi oamenii ar avea tot ce şi-au dorit din toate produsele.

Dar în acest caz imaginar, colapsul industriei naţionale ar fi ceva demn de laudă, nu de condamnat. Oamenii din Statele Unite ar înceta orice producţie numai dacă ar avea impresia că au suficiente bunuri materiale şi vor continua să aibă suficiente în viitor. O astfel de situaţie nu numai că nu este îngrozitoare, dar ar fi întâmpinată cu bunăvoinţă de americani ca fiind cel mai apropiat lucru de o utopie.

În realitate, desigur, japonezii şi alţii nu ar fi mulţumiţi să stocheze dolarii pe care i-am da noi ca plată pentru produsele lor. Imediat ce balanţele lor în dolari ar depăşi un nivel ales de ei, ei ar returna dolarii, stimulând astfel producerea de bunuri pentru export în Statele Unite. Ei ar putea cumpăra bunuri americane, stimulând astfel direct exporturile americane. Sau ar putea cere aur în schimbul dolarilor lor („atacând” dolarul), necesitând o devalorizare care ar face exporturile americane mai competitive pe pieţele lumii. În oricare situaţie, dolarii ar veni înapoi în Statele Unite, iar ramurile noastre interne care produc pentru export ar fi stimulate. Locurile de muncă pierdute din cauza importurilor ar fi contrabalansate de creşteri în alte ramuri, exact ca în cazul Vermont-Florida.

De ce ar face japonezii comerţ cu o ţară a cărei producţie este mai puţin eficientă decât a lor? Din cauza diferenţei dintre ceea ce se numeşte avantaj absolut şi avantaj comparativ. Comerţul are loc între două părţi (ţări, state, oraşe, cartiere, străzi, persoane) nu în concordanţă cu capacitatea lor absolută de a produce, ci în concordanţă cu capacitatea lor relativă. Exemplul clasic este cel al celui mai bun avocat din oraş, care este şi cel mai bun dactilograf. Această persoană are un avantaj absolut faţă de propria lui secretară, prin aceea că oferă atât servicii de avocatură, cât şi servicii de dactilografiere. Cu toate acestea, avocatul decide să se specializeze în profesia în care el are un avantaj comparativ – avocatura. Pentru că să presupunem că el este un avocat mai bun de o sută de ori decât secretara lui, dar numai de două ori mai bun ca dactilograf. Este mai avantajos pentru el să practice profesia de avocat şi să angajeze (adică să facă comerţ cu) o dactilografă. Secretara are un avantaj comparativ în dactilografiere: ea are numai 1% din eficienţa în avocatură în comparaţie cu patronul ei, dar este, cel puţin pe jumătate, la fel de bună ca el în materie de dactilografiat. Ea este capabilă să îşi câştige traiul prin acest schimb, deşi este mai slabă la ambele calificări.

Japonia pe care ne-am imaginat-o noi are un avantaj absolut în producţia tuturor bunurilor. Dar când japonezii ne returnează dolarii în schimbul bunurilor noastre, America va exporta bunurile la care ea are un avantaj comparativ. Dacă noi suntem pe jumătate la fel de buni ca japonezii în producerea grâului, dar numai un sfert la fel de buni în producerea de aparate de radio, vom exporta grâu ca plată pentru importul de aparate de radio. Şi cu toţii vom câştiga.

Aşadar, indiferent ce situaţie este imaginată – chiar şi cea mai extremă – demonstraţia protecţionistă se dovedeşte inadecvată. Dar din cauza puterii emoţionale a apelului ei, importatorii au fost supuşi acuzaţiilor de multă vreme. Pentru îndârjirea lor într-o sarcină care este de ajutor prin ea însăşi, importatorii ar trebui priviţi ca nişte mari binefăcători ce sunt.

Intermediarul

Ni se spune că intermediarii exploatează. Mai rău chiar decât alţi profitori – care, cel puţin, oferă vreun tip de serviciu – intermediarul este considerat total neproductiv. El cumpără un produs pe care l-a făcut altcineva şi îl revinde la un preţ mai mare, fără să fi adăugat nimic la el, cu excepţia costului pentru consumator. Dacă nu ar exista intermediari, bunurile şi serviciile ar fi ieftine, fără vreo reducere în cantitate sau calitate.

Deşi această concepţie este populară şi predominantă, ea este incorectă. Ea dezvăluie o ignorare şocantă a funcţiei economice a intermediarilor, care într-adevăr îndeplinesc un serviciu. Dacă ei ar fi eliminaţi, întreaga ordine a producţiei ar fi aruncată în haos. Bunurile şi serviciile ar fi rare, dacă ar mai fi de găsit, iar sumele de bani care ar trebui cheltuite pentru a face rost de ele ar creşte considerabil.

Procesul de producţie a unei „mărfi” tipice constă din materii prime care trebuie adunate şi prelucrate. Maşinile şi alţi factori utilizaţi în producţie trebuie obţinute, puse în funcţiune, reparate etc. Când apare produsul final, el trebuie asigurat, transportat şi luat în evidenţă. Trebuie să i se facă publicitate şi să fie vândut cu amănuntul. Trebuie ţinute evidenţe, iar partea legală şi financiară trebuie să fie în ordine.

Producţia şi consumul unei mărfi tipice se pot descrie în următorul fel:

# 10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

Numărul 10 reprezintă primul stadiu în producţia mărfii noastre, iar #1 ultimul stadiu, când marfa se află în mâinile consumatorului. Stadiile de la #2 la #9 indică etapele intermediare de producţie. Toate acestea sunt operate de intermediari. De exemplu, #4 ar putea fi cineva care se ocupă de publicitate, un vânzător cu amănuntul, un vânzător cu ridicata, un agent de bursă, un finanţist, un montator sau un transportator. Indiferent care îi este titlul sau funcţia specifică, acest intermediar cumpără de la #5 şi revinde produsul lui #3. Fără să specificăm, sau chiar fără să ştim exact ce face, este evident că intermediarul îndeplineşte un serviciu necesar într-un mod eficient.

Dacă nu ar fi un serviciu necesar, #3 nu ar cumpăra produsul de la #4 la un preţ mai mare decât cel la care ar putea cumpăra produsul de la #5. Dacă #4 nu ar îndeplini un serviciu preţios, #3 ar „sări peste intermediar” şi ar cumpăra produsul direct de la #5.

Deci este evident că #4 face o treabă eficientă – cel puţin mai eficientă decât ar putea să facă #3 însuşi. Dacă nu ar fi aşa, #3 din nou ar sări intermediarul #4 şi ar face treaba singur.

Este de asemenea adevărat că #4, deşi îndeplineşte un serviciu necesar într-un mod eficient, nu ia pentru efortul lui un preţ mai mare decât cel normal. Dacă el ar face acest lucru, ar fi mai avantajos pentru #3 să îl ocolească şi fie să facă treaba singur, fie să o subcontracteze unui alt intermediar. Pe lângă aceasta, dacă #4 ar câştiga un profit mai mare decât cel câştigat în alte stadii ale producţiei, atunci întreprinzătorii din alte etape ar fi tentaţi să se mute în stadiul lui, împingând în jos rata profitului până când aceasta ar deveni echivalentă cu profitul câştigat în celelalte stadii (cu un risc şi incertitudine date).

Dacă intermediarul #4 ar fi eliminat printr-un decret legal, sarcina lui ar trebui să fie preluată de #3, de #5 sau de alţii, sau nu ar mai fi făcută deloc. Dacă #3 sau #5 ar prelua sarcina lui, costul producţiei ar creşte. Faptul că ei aleg să facă treaba cu #4, atâta timp cât este legal posibil, indică faptul că ei nu pot s-o facă la fel de bine – adică, la acelaşi preţ sau la unul mai mic. Dacă stadiul #4 ar fi eliminat complet şi nimeni nu ar prelua funcţia lui, atunci procesul de producţie ar fi serios întrerupt în acest punct.

În ciuda acestei analize, mulţi oameni vor continua să creadă că există ceva mai „pur” şi mai „direct” în schimburile care nu implică un intermediar. Poate că problemele implicate de ceea ce economiştii denumesc „dubla coincidenţă a nevoilor” îi va face să renunţe la acest punct de vedere.

Să examinăm situaţia dificilă a persoanei ce posedă un butoi cu murături, pe care ar dori să-l dea în schimbul unui pui. El trebuie să găsească pe cineva care are un pui şi căruia i-ar plăcea să îl dea în schimbul unui butoi cu murături. Imaginaţi-vă cât de rară este coincidenţa care ar trebui să se petreacă pentru ca dorinţele fiecăruia din aceşti doi oameni să se indeplinească. O astfel de „dublă coincidenţă a nevoilor” este, în realitate, atât de rară, încât amândoi oamenii ar gravita în mod natural către un intermediar, dacă ar exista vreunul disponibil. De exemplu, proprietarul butoiului cu murături, doritor de pui, şi-ar vinde marfa intermediarului contra unei mărfi mai comercializabile (aur), apoi ar utiliza aurul pentru a cumpăra un pui. Dacă ar face acest lucru, nu ar mai fi necesar pentru el să găsească un proprietar de pui, doritor de un butoi cu murături. Orice proprietar de pui ar fi bun, indiferent dacă vrea murături sau nu. Evident, schimbul este mult simplificat prin existenţa unui intermediar. El face să nu mai fie necesară dubla coincidenţă a nevoilor. Departe de a-l prăda pe consumator, intermediarul este cel care, în multe situaţii, face posibil schimbul pe care îl doreşte consumatorul.

Unele atacuri la adresa intermediarului se bazează pe argumente care sunt prezente în diagramele următoare. Într-un caz precedent, reprezentat în Diagrama nr. 1, preţul bunului era scăzut, iar partea ce revenea intermediarului era scăzută. Apoi (Diagrama nr. 2), partea din valoarea bunului final care revine intermediarului a crescut, şi la fel costul bunului respectiv. Astfel de exemple au fost utilizate pentru a arăta că preţul ridicat al cărnii în primăvara lui 1973 s-a datorat intermediarilor. Dar ele demonstrează, dimpotrivă, exact contrariul. Partea destinată intermediarilor se poate să fi crescut, dar numai datorită faptului că şi contribuţiile intermediarilor au crescut! O parte crescută de valoare fără o contribuţie crescută ar ridica, pur şi simplu, profiturile şi ar atrage mult mai mulţi întreprinzători în domeniu. Iar intrarea lor ar împrăştia profiturile. Deci, dacă partea care revine intermediarilor creşte, aceasta trebuie să fie din cauza productivităţii lor.

Exemple ale acestui fenomen abundă în analele economiei afacerilor. Cine poate nega că magazinele de profil şi supermarketurile joacă un rol mai mare azi (şi iau o parte mai mare de piaţă) decât intermediarii în trecut? Şi totuşi, magazinele de profil şi supermarketurile duc la o eficienţă mai mare şi la preţuri mai scăzute. Aceste moduri noi de vânzare cu amănuntul necesită mai multe cheltuieli în fazele de producţie ale intermediarului, dar eficienţa mai mare duce la preţuri mai mici.

Diagrama nr. 1:

Diagrama nr. 2:

Cel care stoarce profituri

Este clar că profiturile şi tot ceea ce este asociat cu ele au fost atacate de multă vreme. Nu este prea clar însă motivul acestor atacuri.

Se pot distinge câteva modele. Obiecţia cel mai des întâlnită este aceea că profiturile, spre deosebire de alte tipuri de venituri cum ar fi salariile, rentele sau chiar dobânzile (plata pentru un risc aşteptat), nu sunt câştigate. Nu există o muncă sau un efort cinstit asociat cu obţinerea profitului pentru a justifica beneficiile. Cei mai mulţi nu înţeleg procesele prin care se obţin profiturile şi presupun că ceva se petrece nefavorabil... „Nu este drept să câştigi profituri fără să fi muncit pentru ele.”

O altă obiecţie ridicată adesea împotriva profiturilor, în special împotriva mercantilismului (profituri nerezonabile), este că astfel de profituri sărăcesc restul lumii. Ideea este că există numai o cantitate finită de bogăţie, iar dacă profitorii iau mai mult din ea, rămâne mai puţin pentru toţi ceilalţi. Astfel, nu numai că profiturile sunt „nemeritate” pentru că sunt „necâştigate”, dar de fapt ele rănesc oamenii, deturnând fonduri de la restul societăţii.

Multora li se pare, de asemenea, că profiturile sunt obţinute pe seama neajutorării altora. Acest punct de vedere constituie un al treilea tip de obiecţie şi este oglindit în expresia populară, dispreţuitoare, conform căreia profitorii îşi obţin venitul „din mizeria altora”. Când neajutorarea constă din lipsa de cunoştinţe, criticii profiturilor sunt şi mai zgomotoşi în condamnarea lor. De exemplu, cazul în care se câştigă un profit numai pentru că clientul nu ştie că aceeaşi marfă este vândută la mică distanţă la un preţ mai scăzut este în special iritant. Atunci când clientul este sărac, profitorul este şi condamnat mai tare.

Apărările obişnuite ale ideii şi practicii câştigării unui profit lasă foarte mult de dorit. În trecut, ele s-au limitat la a sublinia că (1) profiturile sunt patriotice şi că a le ataca este neamerican sau poate comunist; (2) că ele oricum nu sunt prea mari; şi că (3) în multe cazuri ele sunt utilizate în scopuri caritabile. Nu mai este nevoie să spunem că acestea nu sunt nişte pledoarii formidabile. Este necesar să se ia în considerare funcţia profiturilor într-o economie modernă şi să se facă un efort pentru a găsi o apărare mai inspirată a vechii şi onorabilei vocaţii de profitor.

În primul rând, profiturile sunt obţinute de întreprinzători care văd şi prind ocazii pe care alţi oameni nu le văd. Ocazia prinsă de un întreprinzător poate varia de la caz la caz, dar în toate cazurile oamenilor le sunt oferite schimburi pe care ei le consideră în avantajul lor, schimburi ce nu ar fi oferite în absenţa întreprinzătorului. În cazul cel mai obişnuit, întreprinzătorul vede o diferenţă între diferite preţuri – căpşunile vândute cu 25 de cenţi caserola în New Jersey şi cu 45 de cenţi caserola în New York. Atâta vreme cât costurile asociate transportului căpşunilor (transport, asigurare, depozitare, daune, perisabilităţi etc.) sunt mai mici decât diferenţa de preţ de 20 de cenţi pe caserolă, întreprinzătorul întreprinzător este în postura de a oferi două seturi de schimburi. El se poate oferi să cumpere căpşunile din New Jersey la un preţ uşor mai mare decât cel prevalent de 25 de cenţi caserola şi apoi să vândă căpşuni la New York, la un preţ puţin sub cei 45 de cenţi caserola, care predomină pe piaţă. În ambele cazuri, dacă găseşte parteneri dispuşi, el va acorda avantaje celor cu care face târgul, fie propunându-le un preţ mai mare pentru bunurile lor decât erau obişnuiţi să primească, fie oferindu-se să le vândă bunuri la un preţ mai mic decât erau obişnuiţi să plătească.

Pe lângă cazul diferenţei de preţ la acelaşi moment în timp, există şi cazul în care este percepută o diferenţă de preţ între bunuri prezente şi bunuri viitoare. Să luăm, de exemplu, discurile cu care se joacă copiii pe plajă. Să examinăm toţi factorii de producţie – teren, muncă şi capital – care sunt încorporaţi în bunul final al discurilor oferite spre vânzare. Factorii de producţie sunt şi ei bunuri de un anumit tip şi, prin urmare, au anumite preţuri. După ce se ia în considerare timpul necesar pentru a converti aceşti factori în bunul final, apar trei posibilităţi: 1) nu există nici o diferenţă între preţurile factorilor şi preţul viitorului bun; 2) există o diferenţă, iar preţurile factorilor sunt ridicate în comparaţie cu preţul bunului şi 3) există o diferenţă, iar preţul bunului final este ridicat în comparaţie cu preţurile factorilor.

Dacă nu există nici o diferenţă de preţ, întreprinzătorul de succes nu va acţiona. Dar dacă preţurile factorilor sunt relativ ridicate, întreprinzătorul se va retrage din producţie. Ar însemna o risipă să aloce resurse relativ valoroase pentru un bun final care va fi relativ lipsit de valoare. El îşi poate vinde acţiunile din companiile care se angajează într-o asemenea producţie. Sau, dacă nu deţine acţiuni, el poate face un contract prin care să le vândă în viitor la preţul lor prezent, ridicat (care nu reflectă încă eroarea de producţie de a fabrica discuri cu resurse care sunt mai valoroase decât vor fi discurile însele). El poate acoperi aceste vânzări prin cumpărarea aceleiaşi cantităţi de acţiuni în viitor, când se aşteaptă ca valoarea lor să fie mai scăzută, din cauza erorii de producţie. Există mulţi oameni care nu înţeleg acest proces, numit adesea „a vinde scurt”. Ei se miră cum este posibil să vinzi ceva ce nu se află în posesia ta, în viitor, dar la preţul de astăzi. Strict vorbind, cineva nu poate vinde ceva ce nu posedă. Dar este, desigur, posibil să promiţi că vinzi în viitor ceva care încă nu se află în posesia ta, pe baza înţelegerii că poţi oricând să-l cumperi în viitor şi apoi să-l livrezi, îndeplinind contractul de vânzare. Pentru a testa înţelegerea acestui concept, putem întreba cine ar fi de acord să cumpere acţiuni în viitor la preţul de astăzi? Oamenii care se aşteaptă ca preţul să crească şi mai mult, dar nu doresc să-şi investească banii acum.

Pe de altă parte, dacă întreprinzătorul crede că preţul bunului final va fi, probabil, mai mare decât costurile combinate ale tuturor factorilor, el va avea un comportament contrar. El va produce discurile şi/sau investi în companiile care fac o asemenea producţie.

Al treilea tip de ocazie ascunsă pe care o poate prinde întreprinzătorul nu implică vreo diferenţă de preţ, nici la acelaşi moment în timp, nici la momente diferite. Acest tip de ocazie implică bunuri care nu au fost încă produse, şi de aceea nu au deloc preţuri. Să analizăm, în acest sens, discul înainte de a fi fost produs sau inventat. La vremea respectivă nu exista nici o garanţie că publicul îl va accepta. În astfel de cazuri, întreprinzătorul simte, crede sau ghiceşte că există ceva, a cărui lipsă poate să nu fie sesizată de nimeni altcineva, ceva pe care consumatorii îl vor preţui în mare măsură dacă ar putea afla de existenţa lui şi dacă cineva îi va convinge de atributele lui benefice. În acest caz, întreprinzătorul este ca o dădacă pentru idee, prin procesele de invenţie, finanţare, publicitate şi prin toţi ceilalţi paşi necesari pentru a face ca ideea să fie acceptată de către public.

După ce am văzut câteva tipuri de activitate în care se angajează întreprinzătorii care obţin profit, putem evalua rezultatele căutării profitului.

Un rezultat este vizibil imediat – şi anume colectarea şi diseminarea cunoştinţelor, a informaţiei. Informaţia despre produse încă neproduse este un exemplu evident şi dramatic, dar, aşa cum am văzut, informaţia obţinută prin comportamentul de căutare a profitului nu se limitează, în nici un caz, la astfel de împrejurări exotice. Zi de zi, cel care urmăreşte profitul aduce constant pe piaţă informaţie despre diferenţe de preţ, atât la acelaşi moment, cât şi la momente diferite în timp.

Această informaţie este de mare folos tuturor celor implicaţi. Fără ea, oamenii din New Jersey ar consuma căpşunile pe care mai degrabă le-ar vinde, dacă ar găsi pe cineva dispus să plătească mai mult de 25 de cenţi caserola. Adică locuitorii din New Jersey consumă căpşunile din cauza lipsei de informaţie referitoare la oameni care ar cheltui pe căpşuni o valoare mai mare decât ar da ei înşişi. Pe lângă aceasta, ar exista oameni în New York ce nu ar îngurgita căpşuni, deoarece îşi închipuie că singurul mod de a le obţine este să plătească 45 de cenţi pe caserolă, când în realitate ele ar putea fi obţinute cu mai puţin.

Desigur, cel care urmăreşte profitul nu aduce această cunoaştere aşa cum ar face un profesor. El nu este o persoană care se plimbă prin ţară şi face publică informaţia în mod explicit. De fapt, după ce el şi-a făcut treaba, este posibil ca nimeni din New Jersey şi New York să nu fie conştient de preţurile relative ale căpşunilor pe acele pieţe. Ceea ce face căutătorul de profit este să se asigure că efectele cunoaşterii preţurilor în diferite zone se fac simţite. Căutătorul de profit nu răspândeşte direct informaţia în sine; el răspândeşte doar căpşunile care, în absenţa informaţiei privind preţurile lor, nu ar fi fost distribuite în acest mod.

Este perfect adevărat, deci, că cel care urmăreşte profitul obţine avantaje de pe urma ignoranţei altor oameni. Dacă informaţia relevantă ar fi prezentă, întreprinzătorul nu ar putea câştiga profituri transportând căpşuni din New Jersey în New York. Deşi acest lucru este adevărat, el nu poate fi considerat condamnabil. Orice persoană a cărei funcţie este să vândă o marfă trebuie să o vândă celor care duc lipsă de ea. Faptul că lipsa este determinată de ignoranţă nu face această lipsă – sau nevoie – mai puţin reală. Cel care urmăreşte profitul „profită” de lipsa de informaţie a clienţilor săi în acelaşi mod în care fermierul „profită” de foamea clientului său: oferindu-i ceea ce îi lipseşte.

Aşadar, profiturile întreprinzătorului nu sunt realizate în dauna nici unei alte persoane. Nu este adevărat că trebuie să existe pierderi altundeva în economie egale cu câştigul întreprinzătorului, pentru că nu este adevărat că întreprinzătorul nu creează nimic. Întreprinzătorul creează. El creează posibilitatea cooperării între grupuri diferite şi, în unele cazuri, între grupuri separate prin mari distanţe. El este un broker sau un intermediar de ocazii, cum s-ar spune. Funcţia lui este să aibă grijă ca ocaziile reciproc avantajoase să nu fie trecute cu vederea. De ce, oare, acest tip de efort trebuie singularizat şi denigrat ca „nefiind o muncă cinstită”, acest lucru depăşeşte domeniul raţionalului.

Pe lângă faptul că serveşte drept punct focal pentru utilizarea informaţiei, întreprinzătorul care urmăreşte profitul este de folos oamenilor prin faptul de a le oferi alegeri care, altminteri, nu le-ar fi accesibile. Cazul în care întreprinzătorul prezintă publicului un produs în întregime nou este, iarăşi, un exemplu evident. Dar principiul se aplică şi în cazul, mai terestru, al diferenţelor de preţ la momente diferite în timp. Aceasta deoarece societatea obţine beneficii atunci când nu sunt alocate resurse preţioase unor produse finale care sunt mai puţin valoroase decât resursele în sine. Astfel de resurse pot fi folosite la fabricarea unor produse finale mai valoroase, adică la fabricarea unor produse finale pe care consumatorii le preţuiesc mai mult.

Ar trebui reţinut faptul că toate tranzacţiile întreprinzătorului sunt strict voluntare. Oamenii cu care întreprinzătorul intră în relaţii sunt la fel de liberi să respingă sau să accepte ofertele acestuia. Ca urmare, dacă ei acceptă, aceasta se întâmplă numai pentru că ei consideră că vor avea avantaje din schimbul făcut cu el. S-ar putea ca ei să-şi regrete decizia şi să-şi dorească să fi cumpărat la un preţ mai scăzut sau să-şi fi vândut produsele la un preţ mai ridicat. Dar aceasta nu schimbă afirmaţia că întreprinzătorul în căutare de profit oferă un schimb care, la momentul când este oferit, este considerat avantajos de toţi participanţii la el. Aceasta este o afirmaţie importantă şi ea reprezintă o mărturie favorabilă pentru întreprinzător. Este o afirmaţie care nu poate fi făcută, de exemplu, despre tranzacţiile guvernamentale, pentru că nu se poate spune că ele sunt pe deplin voluntare.

Un alt rezultat al procesului de realizare a profitului este că, după ce a avut loc în orice piaţă dată, există o mai mică posibilitate pentru continuarea lui. Succesul lui sădeşte seminţele pentru dispariţia lui. O dată ce ocazia a fost arătată şi fructificată de întreprinzător, funcţia lui este îndeplinită. Precum, odinioară, Poliţistul Singuratic, „întreprinzătorul singuratic” trebuie să plece mai departe pentru a face bine şi în alte locuri. Cu toate acestea, dacă la scurtă vreme după aceea vor apărea din nou diferenţe de preţ, căutătorul de profit se va întoarce.

Stimulentul care stă la baza încercării întreprinzătorului de a reuni părţi disparate ale economiei este, desigur, profitul pe care speră să-l obţină în acest fel. Acesta este un exemplu excelent referitor la efectele benefice ale unui sistem bazat pe profit şi pierdere. Pentru că întreprinzătorul de succes – cel care câştigă profituri – unifică economia prin scăderea discrepanţelor între preţuri. Dar întreprinzătorul care cumpără atunci când ar trebui să vândă sau vinde când ar trebui să cumpere (în loc să scadă diferenţele de preţ şi să unifice economia, le măreşte şi produce rupturi în economie) pierde bani. Cu cât face mai multe greşeli, cu atât este mai puţin capabil să persevereze în eroare. Nu putem spera să scăpăm economia complet de erori. Dar un mecanism care tinde automat să îmbunătăţească în orice moment performanţele clasei întreprinzătoare nu poate fi ignorat cu uşurinţă.

Deşi s-a pledat în favoarea efectelor benefice ale profiturilor, obţinerea profiturilor nu a fost menţionată. Este important să facem acest lucru, pentru că sunt mulţi care ar susţine, în spiritul aristotelicei „căi de mijloc aurite”, că profiturile moderate sunt acceptabile, poate chiar benefice, dar că extremismul în obţinerea profiturilor nu poate decât să dăuneze.

Expresia „a stoarce profituri” a fost folosită întotdeauna într-un context murdar. „Profituri” plus „îl urăsc pe netrebnic” echivalează cu „a stoarce profituri”, în acelaşi mod în care „hotărâre” plus „cred că greşeşte” echivalează cu „încăpăţânare”. (Pentru a ilustra acest lucru, Bertrand Russell spunea „Eu sunt hotărât, tu eşti încăpăţânat, iar el este un catâr netrebnic”.) Noi nu avem un termen echivalent care să exprime oprobiul faţă de cel care îşi câştigă salariul ori care caută să obţină salarii „exorbitante” sau „nerezonabile”. Poate pentru că „opinia publică” (mass-media conservatoare) este în favoarea salariilor ridicate, dar nu şi a profiturilor ridicate.

Lăsând la o parte semantica, va deveni clar că, dacă profiturile sunt un beneficiu al societăţii noastre, atunci obţinerea de profituri este un beneficiu şi mai mare. Posibilitatea profiturilor, după cum a fost deja demonstrat, este un semn că ceva lipseşte din economie, indicând faptul că oamenii nu „profită” de schimburi reciproc avantajoase. Realizarea profiturilor indică faptul că se face ceva în legătură cu aceste ocazii pierdute (întreprinzătorii se asigură că într-adevăr „căpşunile sunt răspândite în mod adecvat”). Dar dacă posibilitatea profiturilor indică ceva care lipseşte, atunci posibilitatea obţinerii unor profituri mari înseamnă găuri şi mai mari în ţesătura economiei. Iar dacă simplele profituri indică faptul că are loc tratamentul economic, atunci obţinerea de profituri mari este un semn că ceva, de o mărime substanţială, funcţionează pentru a remedia situaţia. În loc să considerăm că profiturile moderate sunt acceptabile, dar profiturile mari sunt „exploatatoare”, putem vedea că, cu cât sunt mai mari profiturile, cu atât economia se află într-o stare mai bună. Îmi vine în minte o analogie medicală: dacă plasturii sunt „buni” pentru că pot ajuta la îngrijirea trupului, atunci chirurgia („profiturile mari”) este şi mai bună, pentru că arată că poate fi îngrijit un pacient care are şi mai multă nevoie de ajutor.

Cea mai importantă apărare a realizării profiturilor se bazează pe libertatea politică:

Există doar două moduri fundamentale de a conduce o economie. Primul, în mod voluntarist, prin descentralizare, se bazează pe sistemul preţurilor şi al profitului pentru a oferi informaţie şi stimulare. Al doilea, prin obligativitate, cu planificare centralizată, ordine şi directive economice, bazându-se pe iniţiativa dictatorilor economici şi pe supunerea tuturor celorlalţi. Aceste sisteme se află la doi poli opuşi. Toate celelalte sisteme economice sunt permutări şi combinaţii ale acestor două tipuri „pure”.

Economia obligatorie, sau de comandă, este simplitatea însăşi în concepţie. Liderii economici decid pur şi simplu ceea ce se va produce, cine trebuie să producă şi cum şi cine trebuie să culeagă roadele unei asemenea producţii.

Dimpotrivă, economia voluntară, sau de piaţă liberă, este foarte complexă. Individul trebuie să decidă ce să producă şi cum să producă. Stimulentul este faptul că se bucură el însuşi de produs şi de ceea ce ar putea obţine dacă îl schimbă cu alţi oameni. În loc să fie coordonată prin directive economice, economia de piaţă liberă, aşa cum am văzut, este coordonată de mecanismul profitului şi al pierderii.

Acum să examinăm acest paradox: Cei care sunt, în mod frecvent, cei mai virulenţi critici ai „profitorilor” şi, prin extindere, ai întregului sistem de piaţă liberă sunt de asemenea, în mod frecvent, campioni vehemenţi ai descentralizării şi ai drepturilor individuale în probleme personale. Cu toate acestea, atâta vreme cât atacă „profiturile” şi „obţinerea de profituri mari”, ei atacă nu numai dreptul indivizilor de a acţiona liber în domeniul economic, ci însuşi fundamentul libertăţii în orice alt domeniu al vieţii omeneşti.

Prin atacurile lor asupra profiturilor şi a celor care obţin profituri – într-adevăr, la adresa tuturor lucrurilor „profitabile” – ei arată că sunt complici cu despoţii şi dictatorii.

Dacă lucrurile s-ar petrece cum vor ei şi profiturile ar fi supuse restricţiilor sau ar fi scoase complet în afara legii, atunci colectivismul coercitiv ar fi întărit în aceeaşi măsură. Libertăţile personale ar dispărea cu desăvârşire sub avalanşa ordinelor venite de sus. Individul nu poate fi liber dacă existenţa lui economică se bazează pe decretele unui dictator economic, de la directivele căruia nu există derogare. Pe o piaţă liberă, dacă îţi părăseşti locul de muncă, dacă un angajat îţi pleacă, dacă un client refuză să cumpere de la tine sau un furnizor refuză să-ţi vândă, există alţi şefi, angajaţi, clienţi sau furnizori, reali sau potenţiali. Dar într-o economie controlată nu există nici o altă alternativă. Deviaţiile, excentricităţile sau înclinaţiile neortodoxe nu sunt tolerate.

Campionii libertăţilor civile au un punct de vedere strălucit şi un mod de a-l exprima realmente uman, pe care îl aplică cu asiduitate în domeniul moralităţii sexuale: „Orice este permis între adulţi care consimt, şi (implicit) nu este permis decât ceea ce se întâmplă între adulţi care consimt”. Dar ei refuză cu încăpăţânare să aplice această regulă oricărui alt domeniu decât cel al moralităţii sexuale! În mod special, ei refuză să-l aplice în domeniul economic. Dar acest aforism uman ar trebui aplicat tuturor părţilor vieţii umane, inclusiv profitorului, în aceeaşi măsură ca şi perversului sau deviantului sexual; întreprinzătorului, în aceeaşi măsură ca şi fetişistului; speculantului, în aceeaşi măsură ca şi sado-masochistului.

A demonstra că perverşii, devianţii şi ceilalţi asemenea lor au fost denigraţi pe nedrept este una dintre principalele sarcini ale acestei cărţi. De aceea, nu putem să fim acuzaţi că ne-am folosit îndemânarea pentru a omite această comunitate. Dar este la fel de nedrept ca membrii comunităţii profitorilor să fie trataţi drept nişte paria.

O ultimă critică adusă obţinerii profiturilor şi pieţei libere este cea potrivit căreia în trecutul îndepărtat, când economia era agrară şi „viaţa era mai simplă”, poate că era viabil un sistem de liberă iniţiativă. Astăzi, ceea ce poate ar fi fost potrivit pentru fermieri şi mici negustori pur şi simplu nu mai poate fi la fel. În societatea noastră industrială complexă, nu ne putem permite să lăsăm lucrurile după voia anacronică a indivizilor. Avem nevoie de un puternic control central exercitat de o comisie de planificare economică şi de eliminarea profiturilor şi a obţinerii acestora din tranzacţiile noastre.

Acest punct de vedere este larg răspândit. În unele cercuri el este considerat „de la sine înţeles”. Dar analiza profiturilor în strânsă legătură cu lipsa informaţiilor trebuie să ducă la o poziţie opusă. Instituţia profiturilor este un ajutor inestimabil în culegerea şi diseminarea informaţiilor şi a efectelor informaţiilor. Dacă poate fi găsită o caracteristică a „economiei moderne extrem de complexe, neagrariene”, atunci aceasta este lipsa informaţiei economice şi a utilizării ei. Pare deci să rezulte de aici că sistemul profitului devine şi mai preţios pe măsură ce economia devine mai complexă! Pentru că, într-o asemenea economie, informaţia oferită de sistemul automat al preţului şi profitului este esenţială. Dictatura economică, dacă ar fi să fie vreodată viabilă, dar nu este, ar avea loc numai într-o economie simplă, care poate fi administrată cu uşurinţă de un grup de birocraţi.

În concluzie, trebuie făcută o distincţie strictă, precisă şi fundamentală între profiturile care pot fi câştigate pe piaţă şi profiturile care pot fi „câştigate” prin subvenţii şi influenţă guvernamentală, pe scurt, prin sistemul capitalismului statal-corporatist. Pe piaţă, toate transferurile de fonduri trebuie făcute în mod voluntar. De aceea, toate profiturile trebuie să se bazeze pe alegerile voluntare ale actorilor economici, şi deci trebuie să indice – şi să aducă soluţii pentru – nevoile economiei. Aşadar, afirmaţia potrivit căreia posibilitatea profiturilor arată domeniul unor schimburi neconsumate şi că dobândirea reală a profiturilor indică faptul că aceste „găuri” sunt „umplute” se aplică numai economiei de piaţă liberă.

Aceste afirmaţii nu pot fi făcute în absenţa pieţei libere. Într-o economie „mixtă” (o economie care are elemente ale pieţei libere, precum şi elemente de coerciţie), profiturile nu se pot datora decât pur şi simplu interzicerii concurenţei. De exemplu, o taxă pe importuri va duce la creşterea cererii pentru produse interne, iar profiturile în industria internă vor creşte. Dar de aici se poate cu greu trage concluzia că a fost descoperită vreo informaţie nouă sau că satisfacerea consumatorului a crescut în vreun fel. Dimpotrivă, lucrurile se petrec exact invers. Legătura dintre profituri şi bunăstare este astfel tăiată şi nu o mai putem deduce pe cea de pe urmă din primele.


* Primul utilizator = primul proprietar (n. trad.).

[1] Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Random House, 1973 (parafrază), p. 243.

* În original, ILGWU = International Ladies’ Garment Workers’ Union (n. red.)

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România