În afara legii

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Şoferul de taxi pirat

În Statele Unite, activitatea de taxi se desfăşoară de obicei în detrimentul celor săraci şi al minorităţilor, în două moduri – în calitate de consumatori şi în calitate de producători. În calitate de consumatori, chinul lor este bine demonstrat de „taxi-bancurile” etnice şi de stânjeneala şi subterfugiile la care recurg negrii, încercând să ia un taxi, tentativă soldată adesea cu un eşec. Motivele nu sunt greu de imaginat. Preţurile curselor de taxi sunt fixate prin lege şi sunt aceleaşi, indiferent de destinaţia călătoriei. Totuşi, unele destinaţii sunt mai periculoase decât altele, iar şoferii ezită să servească acele zone unde locuiesc de obicei săracii şi minorităţile. Deci, atunci când au de ales, şoferii de taxi vor selecta clienţii pe baza statutului lor economic sau a culorii pielii.

Este important să înţelegem că, dată fiind proporţia diferită a criminalităţii, numai controlul guvernamental al preţului curselor de taxi duce la această situaţie. În absenţa unui astfel de control, preţul pentru cursele periculoase ar putea fi astfel fixat încât să compenseze şoferii de taxi pentru riscul mai mare implicat de acestea. Dacă s-ar face acest lucru, negrii ar trebui să plătească mai mult pentru un taxi, dacă nu sub forma preţului mai mare pe kilometru, atunci sub forma unor taxiuri mai vechi sau de calitate mai scăzută. Dar cel puţin ei ar putea fi siguri că vor obţine serviciile unui taxi atunci când au nevoie. În sistemul actual, ei nici măcar nu au de ales.

Imposibilitatea de a obţine un taxi nu este un inconvenient neînsemnat pentru consumatorul negru sărac, deşi mulţi membri ai clasei albe mijlocii pot avea o altă părere. Planurile şi rutele transportului public (cu autobuzul, troleibuzul sau trenul) au fost proiectate şi construite cu 50-75 de ani în urmă. Pe vremea aceea, liniile de transport se aflau, de obicei, în proprietatea unor concernuri private, al căror profit şi succes depindeau de consumatorii lor. Ele au fost proiectate special pentru a satisface nevoile clientului. În multe cazuri, aceste linii de transport nu sunt potrivite pentru nevoile comunităţii din zilele noastre. (Liniile de tranzit se află astăzi în proprietate publică şi, prin urmare, le lipseşte stimulentul pentru a fi adaptate la cerinţele consumatorilor. Dacă ei refuză să folosească un anumit traseu de tranzit, şi acesta devine neprofitabil, autoritatea publică compensează pur şi simplu diferenţa din veniturile provenite din impozite.) Prin urmare, locuitorii oraşului trebuie să aleagă între un drum rapid către casă cu taxiul sau unul lung, indirect şi cu opriri, cu transportul public. Acest lucru este adevărat mai ales pentru săraci şi grupurile de minorităţi, cărora le lipseşte puterea politică de a influenţa autorităţile din domeniul transportului public sau deciziile de construire a unor linii noi.

Accesul restrâns la taxiuri în zonele unde transportul public este inadecvat este adesea mai mult decât neplăcut. Dacă, de exemplu, este vorba despre o problemă de sănătate, taxiul este un substitut excelent şi ieftin pentru o ambulanţă. Dar, de obicei, în cartierele sărace, al căror transport public este inadecvat şi ai căror locuitori nu­-şi pot permite să aibă automobile particulare, este dificil să găseşti un taxi.

În sistemul actual, săracii suferă şi în calitate de producători. De exemplu, în New York City, guvernul cere ca toate taxiurile să fie autorizate. Licenţele (medalioanele) sunt în număr strict limitat – astfel încât au ajuns să fie vândute pentru suma de 30 000 de dolari. Preţul variază în funcţie de faptul că taxiul este individual sau face parte dintr-un parc de automobile. Aceasta împiedică, pur şi simplu, pe cei săraci să intre în domeniu ca proprietari. Ce s-ar fi întâmplat cu eroul Horatio Alger dacă ar fi avut nevoie de 30 000 de dolari, înainte de a putea fi lustragiu sau vânzător de ziare?

Cu câţiva ani în urmă, drept răspuns la limitările la care erau supuşi, atât în calitate de consumatori, cât şi de producători, săracii şi grupurile minoritare au început să intre în branşa taxiurilor, într-o tradiţie americană respectabilă în timp, datând încă din perioada Războiului Revoluţionar din 1776 – nesupunerea în faţa legii. Pur şi simplu, ei şi-au dotat maşinile uzate cu aparate de taxat, cu lumini speciale şi semne şi le-au declarat taxiuri. În aceste taxiuri „pirat”, ei cutreierau străzile din zonele de ghetou, ocolite de taximetriştii deţinători de licenţă, şi au început să-şi câştige un trai onest, deşi ilegal. Succesul lor iniţial de a evita pedeapsa cuvenită în legile existente s-a datorat probabil următorilor doi factori: teama poliţiei să s-ar porni o „revoltă” în ghetou dacă aceste taxiuri ar fi fost hărţuite, precum şi faptul că „piraţii” lucrau numai în interiorul ghetoului şi deci nu luau clienţii taxiurilor autorizate.

Totuşi, aceste vremuri idilice nu aveau să dureze prea mult. Şoferii taxiurilor „pirat”, stimulaţi, probabil, de succesul din ghetouri, au început să se aventureze în afara lor. Dacă înainte vreme, şoferii taxiurilor autorizate îi priviseră pe piraţi cu suspiciune, acum ei au început să manifeste o ostilitate făţişă. Şi pe bună dreptate. În acest moment, lobby-ul taximetriştilor din New York a reuşit să constrângă consiliul municipal la adoptarea unei reglementări care să permită creşterea preţului curselor de taxi. Numărul clienţilor s-a micşorat vertiginos, iar efectul imediat a fost scăderea semnificativă a venitului şoferilor de taxi autorizaţi. Era evident că mulţi dintre foştii lor clienţi foloseau, mai nou, taxiuri pirat. În aceste împrejurări, fiind iritaţi, şoferii de taxiuri autorizate au început să atace şi să ardă taxiurile pirat, iar piraţii le-au răspuns în acelaşi mod. După câteva săpămâni violente, s-a ajuns la un compromis. Galbenul, culoarea tradiţională a taxiurilor, urma să fie rezervată taxiurilor autorizate. Piraţii erau nevoiţi să folosească alte culori. De asemenea, a fost discutată o schiţă de plan pentru autorizarea taxiurilor pirat.

Ce se va întâmpla pe viitor în această ramură de activitate din New York City? Dacă se menţine politica dominantă a „consensului liberal”, aşa cum se întâmplă de obicei în probleme de acest gen, se va ajunge la unele compromisuri cu piraţii şi ei vor fi determinaţi să se supună reglementărilor comisiei de profil. Poate că li se va acorda o autorizare restrânsă, din respect pentru taxiurile galbene. Dacă acest lucru se va întâmpla, sistemul ca rămâne acelaşi ca în prezent – o situaţie asemănătoare celei a unei bande de tâlhari care permite câtorva membri noi să li se alăture. Dar tâlhăria nu va fi oprită, nici victimele nu vor primi un ajutor substanţial. Să presupunem că, aşa cum suna unul din planuri, sunt create 5 000 de noi autorizaţii. Acest lucru ar putea fi de un oarecare folos, şi anume prin faptul că vor fi taxiuri suplimentare, potenţial disponibile pentru negri. În acest fel, deşi negrii vor rămâne cetăţeni de mâna a doua, s-ar putea ca ei să găsească mai uşor un taxi. Dar, în mod paradoxal, această concesie făcută nevoii mai mari de taxiuri va descuraja viitoarele cereri de îmbunătăţire. Ea va permite comisiei de reglementare a activităţii taxiurilor să pozeze în emitentă de autorizaţii, liberală şi generoasă, doar pe baza actelor ei de „generozitate” în autorizarea taxiurilor pirat (deşi din 1939 nu a mai acordat nici măcar o singură autorizaţie în plus).

Ca producători şi întreprinzători, poziţia săracilor ar putea să se îmbunătăţească oarecum, pentru că un număr de 5 000 de autorizaţii suplimentare ar putea duce la scăderea preţului de cumpărare a unui medalion. Totuşi, există posibilitatea ca preţul de cumpărare să crească după acordarea celor 5 000 de autorizaţii. Aceasta deoarece ar putea lua sfârşit măcar incertitudinea care, în prezent, menţine scăzută valoarea unui medalion. Dacă acest lucru se întâmplă, valoarea medalioanelor va rămâne ridicată, iar poziţia săracilor nu se va fi îmbunătăţit în nici un fel.

Nu! O soluţie adecvată pentru criza taxiurilor nu este aceea de a coopta mişcarea şoferilor de taxi piraţi prin oferta de a-i introduce în sistem, ci mai degrabă distrugerea acelui sistem al autorizaţiilor restrictive de taxi.

În termenii funcţionării zilnice a pieţei, aceasta ar însemna că orice şofer calificat, care posedă un permis de conducere valabil, ar putea folosi orice vehicul care a trecut testul de autorizare, pentru a exercita activitatea de taxi pe orice stradă aleasă împreună cu clientul, în schimbul oricărui preţ reciproc acceptat. Piaţa taxiurilor din New York City ar funcţiona atunci, în mare măsură, în acelaşi mod în care lucrează ricşele din Hong Kong. Sau, pentru a alege un exemplu mai puţin exotic, piaţa taxiurilor ar funcţiona în mare măsură în acelaşi mod cu piaţa de baby-sitting – depinzând în întregime de înţelegerea reciprocă şi consensul între părţile contractante.

Astfel, problemele de taxi ale săracilor şi membrilor grupurilor minoritare vor fi rezolvate repede. Cei care locuiesc în zone cu o rată ridicată a criminalităţii ar putea oferi şoferilor de taxi o sumă mai mare. Deşi faptul de a fi obligaţi să plătească această sumă este deplorabil, ei nu ar mai fi cetăţeni de mâna a doua, cel puţin în privinţa obţinerii unui taxi. Singura soluţie reală şi durabilă a acestei probleme, totuşi, este reducerea ratei înalte a criminalităţii din zonele de ghetou, care ar fi răspunzătoare pentru preţul mai ridicat. În prezent totuşi, oamenilor care trăiesc în aceste zone nu ar trebui să le fie interzis să parcurgă etapele necesare pentru a obţine un serviciu de taxi adecvat.

Oamenii săraci ar beneficia în calitate de producători, înfiinţându-şi propriile afaceri. Desigur, ar trebui să-şi cumpere o maşină, dar bariera artificială şi insurmontabilă a celor 30 000 de dolari ar fi îndepărtată.

Există totuşi obiecţii care ar fi ridicate faţă de o piaţă liberă în domeniul taxiurilor:

(1) „O piaţă liberă ar duce la haos şi anarhie dacă s-ar elimina medalioanele. Taxiurile ar inunda oraşul şi ar slăbi capacitatea oricărui şofer de taxi de a-şi câştiga traiul. Aşa că şoferii ar părăsi această activitate în număr mare, şi ar rămâne mult mai puţine taxiuri disponibile decât ar fi necesar. Fără medalioane pentru a reglementa numărul taxiurilor, publicul ar fi prins între două alternative nesatisfăcătoare.”

Răspunsul este următorul: chiar dacă, iniţial, mulţi s-ar grăbi să intre în branşă, iar piaţa ar fi încărcată, numai câţiva şoferi ar părăsi domeniul. De aceea, numărul de taxiuri nu s-ar schimba neregulat de la o îngrozitoare supraofertă la nici unul, şi înapoi. Mai mult decât atât, şoferii care ar tinde să părăsească ramura ar fi cei ineficienţi, care câştigă puţin, sau cei care au perspective mai bune în alte ramuri. Plecând, ei ar permite ca veniturile celor rămaşi să crească şi, în acest fel, domeniul s-ar stabiliza. La urma urmelor, nimeni nu câştigă o poliţă de asigurare împotriva posibilităţii de a fi prea puţini sau prea mulţi avocaţi, medici sau lustragii, fixând o limită superioară arbitrară a numărului de oameni care pot intra în aceste ocupaţii. Noi depindem de forţele ofertei şi cererii. Când sunt prea mulţi lucrători într-un domeniu, salariile relative scad, iar unii vor fi încurajaţi să intre în alte ocupaţii; când aceştia sunt prea puţini, salariile şi numărul noilor ocupanţi cresc.

(2) Argumentul că autorizarea protejează publicul care călătoreşte cu taxiul este unul dintre cele mai nesincere argumente folosite în favoarea medalioanelor. Este similar cu cel folosit de psihiatri, care se străduiesc să ne „apere” de grupurile de întâlnire şi de alţii care le afectează veniturile lor, cu cel folosit de sindicaliştii puri ca nişte crini albi, care „protejează” publicul prin menţinerea negrilor calificaţi în afara anumitor ocupaţii, sau cu cel folosit de doctorii care ne „protejează”, refuzând să ofere autorizaţii medicale medicilor străini calificaţi. Astăzi, puţini oameni sunt păcăliţi de aceste argumente. În mod sigur, testul special pentru autorizare pe care trebuie să-l treacă şoferii şi inspecţiile tehnice sunt suficiente pentru a asigura calitatea şoferilor şi a maşinilor.

(3) „Medalionul nu ar avea nici o valoare dacă ar exista un număr nelimitat de taxiuri. Aceasta ar fi nedrept pentru toţi cei care au investit mii de dolari pentru a-şi cumpăra licenţele.”

Am putea arunca puţină lumină asupra acestui argument, meditând la o scurtă poveste:

Un senior războinic a dat permisiunea unui grup de hoţi să jefuiască toţi trecătorii. Pentru acest drept, seniorul a cerut fiecărui hoţ o taxă de 2 500 de dolari. Apoi, oamenii au desfiinţat sistemul.

Cine ar trebui să suporte costul a ceea ce s-a dovedit a fi o investiţie neprofitabilă din partea hoţilor? Dacă alegerea ar fi limitată la seniorul războinic şi hoţi, am putea spune: „Împărţiţi pierderea între voi”. Dacă ar trebui să alegem între ei, i-am putea favoriza pe tâlhari, pe baza faptului că ei reprezentau o ameninţare mai mică decât lordul, şi poate pentru că la început plătiseră din banii câştigaţi cinstit. Dar în nici un caz nu am sprijini un plan în care călătorii, care au avut multă vreme de suferit, să fie obligaţi să-i despăgubească pe hoţi, pentru că aceştia din urmă şi-au pierdut privilegiul de a-i jefui!

În acelaşi mod, nu ar trebui acceptat argumentul că publicul care foloseşte taxiurile, şi care a avut mult de suferit, ar trebui să-i compenseze pe proprietari pentru medalioanele deja cumpărate, devenite fără valoare. Dacă s-ar ajunge vreodată la a avea de ales între porprietarii de medalioane şi cei care acordă medalioane (politicienii), publicul ar trebui, probabil, să-i favorizeze pe proprietari, pe baza faptului că aceştia reprezintă un pericol mai mic pentru ei şi poate că, iniţial, au plătit medalioanele cu bani câştigaţi cinstit. Fondurile personale ale politicienilor, sau fondurile din proprietăţile lor, ar trebui folosite pentru a despăgubi proprietarii de medalioane. Un senior războinic este un senior războinic. Efectuarea plăţii din fonduri publice ar duce doar la o penalizare suplimentară a publicului. Dacă banii nu sunt înaintaţi din fondurile personale ale politicienilor, atunci proprietarii medalioanelor trebuie să suporte pierderea. Când se achiziţionează un permis care permite jefuirea publicului, cel care îl cumpără trebuie să accepte riscurile ce însoţesc investiţia lui.

Speculantul de bilete

Dicţionarul Webster defineşte „speculantul” ca pe cineva care „cumpără şi vinde în scopul de a realiza profituri rapide”, iar „specula” ca „înşelăciune, deposedare, jefuire”. Ultima definiţie este folosită de public în semn de ostilitate faţă de cei care vând bilete la negru.

Este uşor de înţeles motivul acestei condamnări. Să ne imaginăm un iubitor al teatrului, sau un fan al sportului, care soseşte înainte de marele eveniment şi descoperă, consternat, că trebuie să plătească 50 de dolari pentru un loc de 10 dolari. El crede că aceste preţuri scandaloase sunt cerute de speculanţi, care cumpără bilete la preţuri normale şi apoi le păstrează în mod deliberat, până când oamenii sunt atât de disperaţi, încât par dispuşi să plătească orice preţ li se cere. Totuşi, o analiză economică va arăta că este nedrept să-l condamnăm pe speculantul de bilete.

De ce există specula? O condiţie sine qua non a vânzării la negru, absolut necesară pentru existenţa acesteia, este un număr fix, invariabil de bilete. Dacă oferta ar putea creşte o dată cu creşterea cererii, vânzătorul de bilete la negru ar fi eliminat cu totul. De ce ar mai cumpăra cineva de la acesta, dacă şi-ar putea procura bilete de la casă la preţul afişat?

O a doua condiţie necesară este menţionarea, pe bilet, a unui anumit preţ. Dacă pe preţ nu ar apărea un preţ specificat, vânzarea la negru, prin definiţie, nu ar putea avea loc. Să ne gândim la nişte acţiuni cumpărate şi vândute la Bursa de valori din New York, pe care nu este tipărit nici un preţ. Indiferent cât de multe ar fi cumpărate, cât de mult timp ar fi păstrate sau cât de mare ar fi preţul la care sunt vândute din nou – ele nu pot fi „vândute la negru”.

De ce tipăresc teatrele şi stadioanele preţul pe bilete? De ce nu permit să fie vândute la orice preţ va propune piaţa, aşa cum se vinde grâul la bursa de mărfuri din Chicago sau acţiunile la bursa de valori? Dacă s-ar proceda în acest mod, vânzarea la negru ar fi eliminată. Poate că publicul consideră preţurile tipărite pe bilete ca un mare avantaj; poate că acestea îi ajută pe oameni să-şi calculeze bugetul, să-şi planifice vacanţele etc. Oricare ar fi motivul, oamenii trebuie să prefere ca preţurile să fie specificate. Dacă nu ar avea această preferinţă, managerii şi producătorii ar găsi că este în interesul lor să nu o facă. Deci, a doua condiţie necesară pentru vânzarea la negru există prin cerere populară.

A treia condiţie care trebuie să fie prezentă este ca preţul de pe bilet, ales prin management, să fie mai scăzut decât „preţul de echilibrare al pieţei” (preţul la care numărul de bilete pe care oamenii vor să le cumpere este egal cu numărul de locuri disponibile).

Preţurile specificate mai mici decât preţul de echilibrare al pieţei sunt o invitaţie deschisă la vânzarea la negru. Aceasta deoarece, pentru un preţ mai mic, numărul clienţilor dornici să cumpere bilete este mai mare decât cel al biletelor disponibile. Acest dezechilibru pune în mişcare forţe care tind să-l corecteze. Cumpărătorii aspiranţi tind să-şi înteţească eforturile de a obţine bilete. Unii dintre ei devin dispuşi să plătească mai mult decât preţul tipărit pe bilet. Preţurile cresc, iar dezechilibrul iniţial este corectat, preţurile mai mari determinând o scădere a cererii.

De ce oare managerii teatrelor şi cei ai stadioanelor îşi fixează preţurile sub preţul de echilibrare al pieţei? În primul rând, pentru că preţurile scăzute invită o mare audienţă. Cozile lungi de oameni care doresc să intre într-o sală de spectacol sau într-un stadion constituie o reclamă gratuită. Cu alte cuvinte, managementul alege preţuri mai mici pentru a economisi bani pe care ar trebui să-i plătească pentru reclamă. Pe lângă aceasta, managerii se feresc să ridice preţurile de pe bilete – chiar dacă nu le-ar fi prea greu să le vândă pentru un eveniment sportiv deosebit sau pentru un film special – de frica unei reacţii negative a spectatorilor. Mulţi oameni au sentimentul că există un preţ „cinstit” pentru un bilet de cinema, iar managerii răspund acestui sentiment. De aceea, chiar dacă ar putea cere preţuri mai mari decât cele obişnuite pentru un film ca Naşul, directorii aleg să nu o facă. Ei ştiu că mulţi oameni ar refuza să vină în continuare la sala lor, având sentimentul că managerii au „profitat” de public cu ocazia rulării acestui film foarte popular. Există şi alte câteva motivaţii, mai puţin stringente, pentru a menţine preţurile fixate sub nivelele de echilibru. Luate împreună, ele asigură continuarea acestei politici a preţurilor – a treia condiţie necesară pentru vânzarea la negru.

Cercetând mai de îndeaproape funcţia pozitivă îndeplinită de speculantul de bilete, s-a arătat că, atunci când preţurile biletelor sunt fixate sub nivelul de echilibru, există mai mulţi clienţi decât bilete. Problema devine una de împărţire a unor bilete insuficiente între numeroşii doritori. Vânzătorul la negru îşi joacă rolul tocmai în rezolvarea acestei probleme.

Să presupunem că, în timpul campionatului de baseball, preţul unui bilet mediu este de 5 dolari şi stadionul este umplut la capacitatea lui de 20 000 de locuri pentru fiecare meci. Cu toate acestea, 30 000 de oameni vor bilete pentru „marele joc” de la sfârşitul sezonului. Cum vor fi distribuite sau raţionalizate cele 20 000 de bilete celor 30 000 de oameni care vor să le cumpere? Care zece mii din cei treizeci de mii de aspiranţi vor trebui să renunţe la meci?

Cele două metode fundamentale de raţionalizare a bunurilor care se găsesc în cantitate insuficientă au fost denumite de economişti „raţionalizare bazată pe preţ” şi „raţionalizare fără a folosi preţul”. În primul caz, preţurilor li se permite să crească. Aceasta, în opinia noastră, este singurul mod cinstit de a raţionaliza o marfă atunci când cererea depăşeşte oferta. În exemplul de mai sus, preţul mediu al unui bilet ar putea creşte până la 9 dolari, dacă acesta este preţul la care vor mai fi numai 20 000 de oameni dornici şi gata să cumpere cele 20 000 de bilete. Procedura specifică, prin care are loc această creştere de 4 dolari a preţului mediu al unui bilet, este variabilă. Speculanţilor de bilete li s-ar putea permite să cumpere toate biletele şi să le revândă la preţul de 9 dolari biletul. Sau li s-ar putea permite să cumpere 2 000 de bilete, celelalte 18 000 fiind vândute la preţul tipărit de 5 dolari. Ei ar putea vinde cele 2 000 de bilete cu 45 de dolari bucata, şi aceasta ar avea drept rezultat tot un preţ mediu de 9 dolari pe bilet. Deşi vânzătorilor de bilete la negru li s-ar reproşa preţurile „scandalos de mari”, preţurile ar fi, de fapt, rezultatul unei simple aritmetici. Pentru că, dacă este necesar un preţ mediu de 9 dolari pentru a reduce cererea de bilete la cele 20 000 disponibile şi dacă 18 000 din ele sunt vândute cu 5 dolari bucata, atunci restul de 2 000 trebuie vândute cu 45 de dolari fiecare.

În raţionalizarea care nu se bazează pe preţ, preţurilor nu li se permite să crească pentru a reduce cererea la nivelul ofertei disponibile. Sunt folosite alte tehnici pentru a obţine acelaşi rezultat. Managerul poate distribui bilete pe baza principiului primul venit – primul servit sau poate utiliza alte tipuri de favoritism în scopul de a restrânge piaţa: nepotismul (vânzarea biletelor numai rudelor sau prietenilor), rasismul (a le vinde numai anumitor grupuri rasiale), sexismul (a le vinde numai bărbaţilor). Anumite grupuri de vârstă pot fi selectate, în timp ce tuturor celorlalte le va fi interzis accesul, pot fi acordate privilegii speciale doar veteranilor de război ori membrilor anumitor partide. Toate aceste tehnici de raţionalizare care nu se bazează pe preţuri sunt discriminatorii şi favorizează, în mod arbitrar, unele grupuri în detrimentul altora.

Să analizăm o metodă tipică de genul primul venit – primul servit (PVPS), deoarece acesta este tipul de sistem cel mai larg utilizat şi cel considerat de obicei „corect”. Deşi vânzarea biletelor a fost programată pentru ora 10 a.m. a zilei în care are loc evenimentul, clienţii plini de speranţă se aşază la coadă în faţa casei de bilete cu mult timp înainte. Unii se alătură rândului la răsăritul soarelui; alţii, chiar în noaptea de dinainte. PVPS este deci discriminatorie faţă de cei care consideră statul la coadă extrem de neplăcut, faţă de cei care nu îşi pot lua o zi liberă pentru a sta la rând sau faţă de cei care nu îşi pot permite să angajeze servitori sau şoferi care să stea la coadă în locul lor.

Oare raţionalizarea pe baza preţului, şi deci specula cu bilete, îi favorizează pe cei bogaţi? La această întrebare trebuie să dăm un răspuns echivoc. Dintr-un punct de vedere, specula cu bilete ajută clasa de jos şi pe cea mijlocie şi îi loveşte pe bogaţi. Dacă presupunem că în rândurile clasei cu cel mai scăzut venit se află mai mulţi oameni care sunt şomeri sau angajaţi parţial, ei au timpul şi ocazia să aştepte la coadă. Chiar dacă ar fi angajaţi, ei nu pierd la fel de mult ca şi ceilalţi când îşi iau liber de la serviciu. Pentru aceşti oameni cu puţine opţiuni, vânzarea la negru a biletelor oferă un serviciu şi ocazia unei afaceri. Nu există un alt domeniu în care o persoană săracă să-şi poată începe propria afacere cu atât de puţin capital. În cazul descris mai sus, nu este nevoie decât de 50 de dolari pentru a cumpăra zece bilete a câte 5 dolari. Când şi dacă acestea sunt revândute cu 45 de dolari fiecare, este obţinut un profit de 400 de dolari.

Membrii clasei mijlocii sunt şi ei ajutaţi, pentru că este mai puţin probabil ca aceşti oameni să aibă timp disponibil să aştepte la coadă pentru bilete. Pentru ei este mai scump (în sensul de venituri pierdute) să îşi ia liber de la serviciu decât pentru un membru al clasei de jos. Este mai prudent, pentru un membru al clasei mijlocii, să-şi cumpere un bilet de la speculant cu 45 de dolari, decât să aştepte la coadă şi să piardă o sumă mult mai mare, pe care ar fi câştigat-o dacă se ducea la lucru. Pe scurt, vânzarea biletelor la negru le permite oamenilor cu cele mai mici venituri să servească drept agenţi plătiţi ai celor din clasa mijlocie, care sunt prea ocupaţi pentru a aştepta la coadă pentru bilete ieftine.

Oamenii bogaţi au servitori care pot aştepta la cozi lungi în locul lor şi, prin urmare, nu au nevoie de speculanţi. Într-un caz totuşi, vânzătorul de bilete la negru îl poate ajuta chiar şi pe cel bogat – atunci când speculantul, care este un specialist, poate face treaba pentru o sumă mai mică decât l-ar costa pe bogat dacă ar utiliza un servitor pentru acelaşi lucru. (Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că speculaţia cu bilete poate aduce tuturor avantaje. Piaţa nu este o junglă unde oamenii pot avea avantaje numai în detrimentul altora. Schimbul voluntar este modelul tipic de acţiune în care ambele părţi au avantaje.) Dacă profitul cuvenit speculantului este mai mic decât l-ar costa pe bogat să folosească un servitor, el poate cumpăra biletul direct de la speculant, renunţând la intermediarul servitor şi economisind diferenţa de bani.

Dintr-o altă perspectivă totuşi, raţionalizarea pe bază de preţ şi vânzarea biletelor la negru îi avantajează pe bogaţi, deoarece pentru ei va fi mai uşor să cumpere biletele la preţul ridicat al pieţei, în timp ce pentru restul publicului acest lucru este dificil sau imposibil. În orice caz însă, aceasta este esenţa economiei monetare şi ea trebuie acceptată, atâta timp cât dorim să obţinem avantajele pe care numai un astfel de sistem le poate oferi.

În capitolul privind importatorul, economia monetară este apărată, deoarece ea ne permite să ne specializăm şi să beneficiem de diviziunea muncii. Imaginaţi-vă calitatea vieţii şi şansele de supravieţuire, dacă fiecare dintre noi ar fi restrâns la ceea ce poate produce el singur. Perspectiva este înfricoşătoare. Vieţile noastre depind de schimbul cu semenii noştri, şi majoritatea, dacă nu toţi oamenii care trăiesc în zilele noastre, ar pieri dacă sistemul monetar ar cădea.

Gradul în care noi nu permitem banilor să raţionalizeze bunuri, gradul în care nu îngăduim bogaţilor să obţină o parte mai mare din bunurile societăţii în mod proporţional cu cheltuiala lor monetară reprezintă gradul în care acceptăm deteriorarea sistemului monetar. Desigur, este incorect să permitem bogaţilor să obţină o parte mai mare de bunuri şi servicii, în măsura în care mulţi dintre ei şi-au adunat averile nu prin intermediul pieţei, ci datorită ajutorului guvernamental. Cu toate acestea, eliminarea sistemului monetar în scopul de a ne debarasa de averile adunate ilicit ar fi similară cu aruncarea copilului o dată cu apa în care a fost spălat. Soluţia este confiscarea directă a bogăţiei obţinute pe căi necinstite.

Când bogăţia este câştigată cinstit, nu este nimic nepotrivit în faptul de a putea primi o parte mai mare de bunuri şi servicii, iar acest lucru este esenţial pentru menţinerea sistemului monetar. Speculantul, facilitând raţionalizarea biletelor pe baza preţului, este eficient în a-i ajuta pe bogaţi să obţină răsplata eforturilor lor.

Poliţistul necinstit

Eroul din Serpico, o carte şi un film de succes, este un poliţist renegat, cu barbă şi hippy, care refuză să se supună codului nerostit al poliţiştilor. „Nu te întoarce împotriva colegilor tăi ofiţeri.” Aşa cum spune Serpico: „Singurul jurământ pe care l-am făcut vreodată a fost de a impune legea – şi nu se spunea că împotriva tuturor, cu excepţia celorlalţi poliţişti”.

Povestea urmăreşte evoluţia lui Serpico, începând cu ambiţia lui din copilărie de a fi un bun ofiţer de poliţie. Ea dezvăluie naivitatea lui iniţială în privinţa corupţiei în cadrul poliţiei, încercările lui solitare şi lipsite de succes de a trezi interesul comandanţilor pentru această situaţie, dispreţul şi ura pe care le încearcă Serpico în mâinile colegilor lui şi deziluzia lui finală. Pe parcursul întregii poveşti, prezumţiile făcute despre „băieţii buni” şi „băieţii răi” sunt evidente. Băieţii buni sunt reprezentaţi de Frank Serpico şi de unul sau doi poliţişti care i-au oferit un ajutor limitat în încercările lui de a face dreptate şi de a-i pedepsi pe corupţi. Băieţii răi sunt poliţiştii care iau mită şi cei care îi apără pe aceştia de acuzare. Tocmai acest punct de vedere trebuie pus sub semnul întrebării.

Serpico şi jocurile de noroc

Un rol important în povestea lui Serpico este jucat de un plic în care se află 300 de dolari. El l-a primit printr-un mesager de la cineva cunoscut doar sub numele de „Jewish Max”, un mare jucător. După multe încercări, Serpico nu reuşeşte să trezească interesul nici unui ofiţer superior de-al lui asupra acestei încercări de mituire.

De ce încerca „Jewish Max” să ofere bani şi cadouri unui Serpico care nu dorea acest lucru? „Jewish Max”, furnizorul de servicii voluntare (de joc) pentru adulţi care consimt, era una dintre victimele urmărite de Serpico şi de alţi poliţişti „oneşti” din brigada anti-jocuri de noroc! Intenţia lor era aceea de a hărţui, urmări, prinde şi răpi (încarcera) pe toţi cei implicaţi. Publicului i se spune că o comportare violentă agresivă din partea ofiţerilor este necesară pentru că jocurile de noroc sunt ilegale, iar datoria lor este de a sprijini legea. Dar şi cel mai rău călău nazist dintr-un lagăr de concentrare ar putea aduce acest argument în propria lui apărare.

Într-un alt incident, o mamă din ghetou i se plânge lui Serpico că fiul ei a fost atras într-o operaţiune ilegală legată de jocuri. Lui Serpico i se cere să distrugă operaţiunea. Nu poate exista o opoziţie prea mare faţă de încercarea de a proteja un copil de o activitate care i-ar putea fi dăunătoare. Totuşi, împiedicarea unei activităţi legitime pentru adulţi, pe motiv că un copil a fost implicat, este în mod clar discutabilă. Într-un caz ca acesta, soluţia constă nu în eliminarea activităţii, ci în împiedicarea copilului de a participa. Sexul, băutura sau şofatul nu trebuie interzise pe motivul că aceste activităţi sunt periculoase sau le pot dăuna copiilor.

Serpico agent anti-narcotice

În cele din urmă, Serpico este rănit în timp ce încerca să intre în apartamentul unui traficant de droguri, deşi datoria lui, pentru care a depus jurământ, este să apere drepturile cetăţenilor. Explicaţia, desigur, este aceea că vânzarea drogurilor este interzisă de lege şi, deşi a jurat să apere drepturile indivizilor, Serpico a jurat de asemenea să sprijine legea. În această împrejurare, ca şi în altele, când cele două se află în contradicţie, el o alege pe ultima. Însăşi participarea lui în brigada anti-narcotice demonstrează loialitatea lui faţă de lege, care este mai presus de orice altceva.

Dar interzicerea vânzării de narcotice duce, invariabil, la creşterea preţului de cumpărare, făcând dificilă obţinerea drogului de către dependenţi. În consecinţă, ei trebuie să comită delicte din ce în ce mai mari pentru a obţine banii necesari. Interzicerea vânzării de narcotice, deci, pune cetăţenii în pericol. A impune această interdicţie, aşa cum face Serpico, înseamnă a da mai multă importanţă apărării legii decât apărării cetăţenilor.

Serpico şi chiulitul

Dat fiind faptul că ceea ce trebuie să facă un poliţist este dăunător pentru public în general, rezultă că, cu cât un poliţist este mai puţin activ, cu atât el va fi mai puţin dăunător pentru public. Majoritatea poliţiştilor, simţind probabil acest lucru, acţionează pentru a salva publicul de la ceva rău, adică îşi evită îndatoririle.

În loc să se agite, amestecându-se în drepturile oamenilor, mulţi poliţişti aleg o ieşire onorabilă – chiulitul. A chiuli (dormind în vreun loc retras în timpul orelor de serviciu) era o situaţie care îl înfuria pe Serpico. În cea mai bună tradiţie a omului plin de importanţă care insistă să conducă vieţile altora, Serpico se încăpăţâna să fie afară pe străzi la orice oră, oprind o prostituată ici, asaltând un jucător colo, hărţuind peste tot traficanţii de droguri.

Desigur, este imposibil să negăm că Serpico era şi o forţă a binelui. La urma urmelor, el vâna violatori, tâlhari, hoţi, ucigaşi şi scandalagii. Mai mult decât atât, îşi îndeplinea îndatoririle într-un mod extrem de imaginativ. Deghizat în evreu tradiţional, în hippy, în măcelar, în om de afaceri, în dependent de droguri, el bântuia pe străzile oraşului şi îi descoperea secretele aşa cum nici unul dintre colegii lui poliţişti – îmbrăcaţi în costume, cravate, balozaide, pantofi negri şi ciorapi albi – nu putea să o facă. Dar măsura în care Serpico era capabil să realizeze aceste lucruri era aceeaşi cu măsura în care era dispus să iasă în afara legii şi ordinii.

Să luăm cazul unui tânăr violator. Serpico a oprit un viol aflat în plină desfăşurare, în ciuda opoziţiei partenerului său poliţist, care a refuzat să investigheze zgomotele ciudate, pe motiv că aveau loc în afara zonei unde el şi Serpico trebuiau să patruleze. Fără să-i pese de un asemenea raţionament, Serpico a ţinut morţiş să afle ce se petrece. El a reuşit să-l prindă numai pe unul din cei trei violatori. După ce l-a adus la sediu, Serpico a fost deziluzionat de tratamentul brutal (şi ineficient) care i-a fost aplicat violatorului. Când prizonierul era pe punctul de a fi transferat în altă parte, Serpico i-a adus o cafea şi i-a vorbit cu blândeţe timp de câteva minute. El a reuşit să descopere numele celorlalţi doi complici, folosindu-se de o persuasiune temperată.

Apoi, Serpico a dat peste modelul deplin al birocraţiei din biroul de poliţie. El i-a localizat pe complici, dar în momentul când l-a sunat pe şeful lui administrativ pentru a-i raporta unde se găsesc aceştia, i s-a spus că detectivul căruia i s-a repartizat cazul este în vacanţă. Ofiţerul comandant a insistat ca Serpico să nu-i aresteze pe complici, deşi Serpico îi supraveghea din cabina telefonică. Din nou, Serpico nu a respectat ordinul legal al ofiţerului lui comandant, şi i-a arestat pe cei doi. (Când i-a adus la secţie, comandantul furios i-a spus că arestarea nu va fi considerată meritul lui – un sfârşit potrivit al acestei poveşti.)

Împrejurări precum cele prezentate au făcut din Serpico un erou permanent şi au adus cărţii şi filmului o mare popularitate. Dar această expunere ilustrează, de asemenea, contradicţia fundamentală a personajului Serpico. Atacurile lui asupra prostituatelor, a jucătorilor de noroc şi a vânzătorilor de droguri – cu toţii angajaţi în acte voluntare între adulţi care consimt reciproc – dezvăluie devotamentul lui absolut faţă de lege. Visul lui din copilărie de a deveni poliţist, să ne aducem aminte, era legat de sprijinirea legii. Totuşi, în cazul violatorului, Serpico face o faptă bună numai pentru că este dispus să încalce legea. Iar acelaşi principiu de acţiune este prezent în fiecare caz în care comportarea lui poate fi considerată eroică.

Dacă analizăm lupta lui Serpico împotriva celorlalţi poliţişti, a celor „normali” (cei pe care el îi consideră corupţi), descoperim două tipuri de poliţişti. Există, pe de o parte, cei care refuză să hărţuiască adulţi care consimt să se angajeze în activităţi voluntare, deşi ilegale, şi care acceptă bani de la cei prinşi în astfel de activităţi; şi există, pe de altă parte, cei care cer bani de la aceşti indivizi, pentru a le permite să se angajeze în astfel de activităţi.

În primul exemplu, presupunând că activităţile în cauză sunt legitime, chiar dacă interzise de lege, pare perfect potrivit să se accepte bani pentru a îngădui să petreacă. Acceptarea unor bani nu poate fi deosebită, din punct de vedere logic, de acceptarea unui cadou, iar simpla acceptare a unui cadou nu este ilegitimă.

Totuşi, unii adoptă o poziţie contrară, afirmând că nu pot fi făcute excepţii nici măcar în cazul unor legi prost concepute; că „simplii” indivizi nu trebuie să fie liberi de a alege, ci trebuie doar să respecte legea. A permite încălcarea legii este în mod necesar ceva rău, atât în sine, cât şi pentru că, luat ca precedent, duce la haos.

Dar este dificil să fim de acord că încălcarea legii este, în mod necesar, ceva rău. Într-adevăr, dacă procesul de la Nürnberg ne-a învăţat ceva, este tocmai punctul de vedere diametral opus celui de mai sus. Lecţia procesului este aceea că unele legi sunt rele în sine, iar a le respecta este greşit. Este la fel de dificil de înţeles noţiunea potrivit căreia încălcarea selectivă a legii stabileşte un precedent care duce, în cele din urmă, la haos. Singurul precedent pe care îl stabileşte o astfel de acţiune este acela că legile nelegitime nu trebuie respectate. Aceasta nu implică haos şi crime arbitrare, ci implică moralitate. Dacă un astfel de precedent ar fi fost stabilit cu fermitate pe vremea când naziştii au ajuns la putere, gardienii din lagărele de concentrare ar fi refuzat, poate, să se supună ordinelor legale de a asasina victime lipsite de apărare.

În sfârşit, noţiunea că nici un „simplu” individ nu ar trebui să fie liber să aleagă ce lege va respecta este un nonsens. Nu există decât „simpli” indivizi.

În concluzie, din moment ce încălcarea legii poate fi legitimă uneori, poliţiştii care o permit acţionează, câteodată, întru totul adecvat. Atacurile lui Serpico la adresa unor astfel de ofiţeri au fost, prin urmare, foarte nejustificate.

Să examinăm acum al doilea tip de ofiţeri de poliţie condamnaţi de Serpico – cei care nu permiteau activităţi ilegale sau acceptau bani atunci când le erau oferiţi, ci cereau plată de la cetăţeni. Dicţionarul numeşte aceasta a extorca, adică „a lua ceva prin forţă sau constrângere; a stoarce prin forţă fizică, prin violenţă şi ameninţări, prin folosirea greşită a autorităţii sau prin orice mijloace ilegale; a lua bani de la cineva, aşa cum cuceritorii iau dări de la cei învinşi”. Extorcarea este, de obicei, considerată demnă de dispreţ, ceea ce constituie o apreciere acceptabilă. Totuşi, acest lucru înseamnă, oare, o aprobare a atacurilor lui Serpico la adresa poliţiştilor implicaţi în extorcare? Nu, pentru că rolul lui Serpico era încă şi mai rău decât extorcarea! Să luăm în considerare patru moduri diferite în care un poliţist poate reacţiona la o comportare ilegală, dar perfect morală. El poate fie: (1) să o ignore; (2) să accepte bani pentru a o ignora; (3) să ceară bani pentru a o ignora (extorcare) sau (4) să îi pună capăt.

Dintre cele patru reacţii posibile, ultima este cea mai puţin dezirabilă, pentru că numai ea interzice, în mod absolut, o activitate morală – doar pentru că, întâmplător, este ilegală.

Dacă Serpico ar fi fost un gardian dintr-un lagăr de concentrare nazist, el ar fi considerat că este de datoria lui să respecte ordinele de a tortura prizonierii – la fel ca toţi ceilalţi care iau „legea şi ordinea” drept o valoare supremă. Dacă el şi-ar fi menţinut poziţia în mod consecvent, ar fi simţit de asemenea că este de datoria lui să stârpească „corupţia” din lagăr, denunţându-i pe colegii lui ofiţeri care: (1) refuzau să execute ordinele; (2) refuzau să execute ordinele şi acceptau plată de la prizonieri sau (3) refuzau să execute ordinele şi cereau plată (extorcare). Ce-i drept, este imoral să extorchezi bani de la prizonieri pentru a nu-i tortura; dar, în mod sigur, este mai răunu le iei banii şi, în schimb, să execuţi ordinele şi să-i torturezi.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România