Libertatea de exprimare

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Şantajistul

La prima vedere nu este greu de răspuns la întrebarea „Este şantajul cu adevărat nelegitim?” Singura problemă de rezolvat ar fi „De ce se pune această întrebare?” La urma urmelor, şantajiştii...şantajează oamenii, nu? Şi ce ar putea fi mai rău? Ei se folosesc de secretele întunecate şi ascunse ale oamenilor. Ei ameninţă că le vor face cunoscute. Îşi chinuie victimele şi, adesea, le împing la sinucidere.

Vom descoperi totuşi că pledoaria împotriva şantajistului nu rezistă la o analiză serioasă; că ea se bazează pe o reţea de lozinci neanalizate şi de neînţelegeri filozofice grave.

Ce este, mai exact, şantajul? Şantajul este o ofertă de schimb. El este oferta de a schimba ceva, de obicei tăcerea, contra unui bun oarecare, de obicei banii. Dacă oferta de schimb este acceptată, şantajistul păstrează în continuare tăcerea, iar cel şantajat plăteşte preţul cuvenit. Dacă oferta şantajistului este respinsă, acesta poate să-şi exercite dreptul la liberă exprimare şi să facă public secretul. Nu este nimic rău aici. Tot ceea ce se întâmplă este că se face o ofertă de a păstra tăcerea. Dacă oferta este respinsă, şantajistul nu face decât să-şi exercite dreptul la liberă exprimare.

Singura diferenţă între un bârfitor şi un şantajist este aceea că şantajistul se va abţine să vorbească – pentru un anumit preţ. Într-un sens, bârfitorul este mult mai rău decât şantajistul, pentru că şantajistul îi dă celui şantajat o şansă de a-l face să tacă. Bârfitorul dezvăluie secretul fără avertizare. Oare persoana care are un secret nu se găseşte într-o poziţie mai bună faţă de şantajist decât faţă de bârfitor? Cu bârfitorul, totul este pierdut; cu şantajistul, se poate câştiga sau se poate rămâne la nivelul existent. Dacă preţul cerut de şantajist este mai scăzut decât valoarea secretului, persoana în cauză va plăti şantajistul – acesta fiind cel mai mic dintre două rele. În acest caz, el câştigă diferenţa dintre valoarea secretului şi preţul şantajului. Dacă şantajistul cere mai mult decât valorează secretul, cererea lui nu va fi satisfăcută şi informaţia va deveni publică. Totuşi, în acest caz, persoana nu este într-o situaţie mai rea faţă de şantajist decât ar fi fost faţă de un bârfitor înveterat. De aceea este într-adevăr dificil să accepţi înfierarea suferită de şantajist, cel puţin în comparaţie cu bârfitorul, care de obicei este ignorat cu un uşor dispreţ şi înfumurare.

Şantajul nu presupune întotdeauna oferta tăcerii în schimbul banilor. Aceasta este doar forma lui cea mai cunoscută. Şantajul poate fi definit fără referire la nici una dintre ele. În termeni generali, şantajul este ameninţarea de a face ceva – orice (ceea ce nu este în sine ilegal) – dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.

Multe acţiuni din domeniul public pot fi calificate drept acte de şantaj, dar, în loc să fie înfierate, câştigă adesea un statut de respectabilitate! De exemplu, recentul boicot al salatei este o formă de şantaj. Prin boicotul salatei (sau oricare alt boicot) sunt ameninţaţi vânzătorii cu amănuntul şi cu ridicata de fructe şi legume. Dacă ei manevrează salata în afara sindicatului, spune boicotul, oamenilor li se va cere să nu cumpere de la ei. Aceasta este în perfectă conformitate cu definiţia: ameninţarea că ceva, care nu este ilegal în sine, se va întâmpla dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.

Dar ce se poate spune despre ameninţările implicate de şantaj? Mai mult decât orice altceva, poate, acest aspect al şantajului este cel mai greşit înţeles şi temut. La prima vedere, suntem înclinaţi să acceptăm că ameninţările sunt imorale. Obişnuitul dicton împotriva agresiunii, de exemplu, avertizează nu numai împotriva agresiunii per se, ci şi împotriva ameninţării cu agresiunea. Dacă un autostopist acostează un călător pe autostradă, de obicei este suficientă ameninţarea cu agresiunea pentru a-l face să se supună.

Să analizăm natura ameninţărilor. Când eşti ameninţat cu violenţa agresivă, ameninţarea este condamnabilă. Nici un individ nu are dreptul să iniţieze violenţa agresivă împotriva altuia. Cu toate acestea, în şantaj se ameninţă cu ceva pe care şantajistul are dreptul să-l facă! – fie că este vorba despre exercitarea dreptului la liberă exprimare, fie că este refuzul de a cumpăra de la anumite magazine, fie a-i convinge pe alţii să facă acest lucru. Lucrul cu care se ameninţă nu este nelegitim în sine; de aceea, nu este posibil să numim „ameninţarea” o „ameninţare nelegitimă”.

Şantajul poate fi nelegitim numai atunci când între şantajist şi cel şantajat există o relaţie specială, bazată pe un jurământ prealabil. Cel care are un secret poate angaja un avocat sau un detectiv particular cu condiţia ca informaţiile încredinţate acestuia să rămână confidenţiale. Dacă avocatul sau detectivul încearcă să îl şantajeze pe deţinătorul secretului, aceasta ar fi o violare a contractului şi, în consecinţă, nelegitim. Când însă un străin deţine un secret fără obligaţii contractuale, atunci este legitim ca el să-şi ofere tăcerea spre „vânzare”.

Pe lângă faptul că este o activitate legitimă, şantajul are şi unele efecte bune, plângerile contrare neputând fi susţinute. În afară de câteva victime inocente prinse în plasă, cine îi cade victimă şantajistului de obicei? Există în principal două grupuri. Unul este alcătuit din delicvenţi: criminali, hoţi, escroci, delapidatori, pungaşi, violatori etc. Celălalt grup constă din oameni care se angajează în activităţi care nu sunt nelegitime prin ele însele, dar sunt contrare obiceiurilor şi moralei majorităţii: homosexuali, sado-masochişti, perverşi sexuali, comunişti, soţi adulteri etc. Instituţia şantajului are efecte benefice, dar diferite, asupra fiecăruia din aceste grupuri.

În cazul delicvenţilor, şantajul şi ameninţarea cu şantajul servesc drept factor de descurajare. Ele se adaugă riscurilor implicate de activitatea delicventă. Câte dintre informaţiile anonime primite de poliţie – a căror valoare nu poate fi supraestimată – pot fi puse în legătură, în mod direct sau indirect, cu un şantaj? Câţi delicvenţi sunt determinaţi să comită delicte singuri, evitând ajutorul prietenilor delicvenţi în „lovituri” care necesită cooperarea, de teama unui posibil şantaj? Şi, în sfârşit, există acei indivizi aflaţi pe punctul de a comite delicte, sau „la marginea delicvenţei” (cum ar spune un economist), unde cel mai mic factor îi va împinge într-o direcţie sau alta. Teama de şantaj ar putea fi suficientă, în unele cazuri, pentru a-i face să se răzgândească.

Dacă şantajul însuşi ar fi legalizat, fără îndoială că el ar fi un factor de descurajare mult mai eficient. Legalizarea ar duce fără îndoială la o creştere a şantajului, însoţită de adevărate ravagii în clasa delicvenţilor.

Se spune uneori că ceea ce duce la scăderea delicvenţei nu este pedeapsa corespunzătoare delictului, ci siguranţa de a fi prins. Deşi această controversă se desfăşoară cu mare aprindere şi relevanţă în dezbaterile actuale privind pedeapsa capitală, este suficient să subliniem că instituţia şantajului face ambele lucruri. Ea creşte pedeapsa asociată delictului, pentru că îi forţează pe delicvenţi să împartă o parte din prada lor cu şantajistul. Ea duce, de asemenea, la creşterea probabilităţii de a fi prins, pentru că şantajiştii se adaugă forţelor poliţiei, cetăţenilor şi grupurilor „vigilante” şi altor unităţi anti-delicvenţi. Şantajiştii, adesea membri ai lumii interlope, au o poziţie privilegiată pentru a împiedica delictele. Statutul lor de persoane „din interior” îl depăşeşte adesea pe cel al spionului sau al infiltratului, care este obligat să joace un rol. Legalizarea şantajului ar permite astfel unităţilor anti-delicvenţă să profite în acelaşi timp de două principii de bază ale luptei împotriva criminalităţii: „dezbină şi stăpâneşte” şi „lipsa onoarei între hoţi”. Este foarte clar că un efect important al legalizării şantajului ar fi diminuarea delicvenţei, şi anume a celei reale.

Legalizarea şantajului ar avea efecte benefice şi asupra acţiunilor care nu implică agresiune, dar sunt contrare obiceiurilor societăţii luate ca întreg. Asupra acestora, legalizarea şantajului ar avea un efect de emancipare. Chiar şi în condiţiile în care şantajul este ilegal, suntem martorii unor efecte benefice. De exemplu, homosexualitatea este în anumite împrejurări ilegală din punct de vedere tehnic, dar nu este cu adevărat un delict, deoarece nu implică agresiunea. Pentru indivizii homosexuali, şantajul produce adesea un rău considerabil şi anevoie poate fi considerat benefic. Dar pentru un grup luat ca întreg, adică pentru fiecare individ ca membru al grupului, şantajul a fost de ajutor, făcând ca publicul să devină conştient şi familiarizat cu homosexualitatea. A-i forţa pe membrii individuali ai unui grup opresat din punct de vedere social să se dezvăluie, să „iasă în câmp deschis” nu poate fi considerat, desigur, un serviciu. Folosirea forţei este o violare a drepturilor unui individ. Totuşi, aceasta duce la conştientizarea, de către o parte a unui grup, a existenţei membrilor celeilalte părţi. Forţând această percepţie, şantajul poate, în mod legitim, să-şi atribuie un oarecare merit în emanciparea oamenilor a căror crimă unică este devierea de la normă într-un mod nedelictual.

Reflectând asupra vechiului aforism „adevărul te va elibera”, singura „armă” aflată la dispoziţia şantajistului este adevărul. Folosind adevărul pentru a-şi susţine ameninţările (aşa cum trebuie să facă uneori), el eliberează adevărul, adesea fără intenţie, pentru a face binele sau răul pe care acesta este capabil să îl facă.

Calomniatorul şi defăimătorul

Este uşor să fii un susţinător al libertăţii cuvântului atunci când aceasta se referă la drepturile persoanelor cu care eşti de acord. Dar testul crucial se referă la discursurile controversate, la afirmaţii pe care le putem considera rele sau rău intenţionate şi care pot, de fapt, chiar să fie rele sau rău intenţionate.

Probabil că nu există nimic mai respingător sau mai vicios decât calomnia. De aceea, trebuie să fim deosebit de atenţi în apărarea drepturilor la liberă exprimare ale calomniatorilor, pentru că, dacă ele pot fi apărate, atunci drepturile celorlalţi – care nu ofensează în aceeaşi măsură – vor fi cu certitudine mai sigure. Dar dacă drepturile la libertatea cuvântului ale calomniatorilor şi defăimătorilor nu sunt protejate, drepturile celorlalţi vor fi mai puţin sigure.

Motivul pentru care libertarienii bine crescuţi nu s-au implicat în apărarea drepturilor calomniatorilor este clar – calomnia ruinează reputaţiile. Abundă, astfel, poveştile fioroase despre pierderea slujbelor, a prietenilor etc. Departe de a fi preocupaţi de drepturile calomniatorului şi ale defăimătorului la libertatea cuvântului, manieraţii libertarieni au fost preocupaţi de protejarea celor cărora le-au fost distruse reputaţiile, ca şi cum acest lucru în sine ar fi de neiertat. Dar, evident, faptul de a apăra reputaţia unei persoane nu este o valoare absolută. Dacă ar fi, adică dacă reputaţiile ar într-adevăr sacrosancte, atunci ar trebui să interzicem majoritatea categoriilor de denigrare, chiar şi pe cele întemeiate. Critica literară nefavorabilă, satira din filme, din teatru, recenziile muzicale sau cele de cărţi nu ar mai putea fi permise. Orice ar diminua reputaţia oricărui individ sau a oricărei instituţii ar trebui să fie interzis.

Desigur, politicoşii libertarieni ar nega faptul că rezerva pe care o au faţă de calomnie îi determină să fie adepţii punctului de vedere descris mai sus. Ei ar admite că reputaţia unei persoane nu poate fi întotdeauna apărată, că, uneori, ea trebuie sacrificată. Dar aceasta, ar spune ei, nu îl exonerează pe calomniator. Pentru că reputaţia unei persoane nu este ceva care să poată fi tratat cu uşurinţă. Ea nu poate fi maculată fără motive serioase.

Dar ce este „reputaţia” unei persoane? Ce este acest lucru care nu trebuie să „fie tratat cu uşurinţă”? În mod clar, nu este o posesie, ceva despre care să se poată spune că îi aparţine unei persoane în acelaşi mod în care îi aparţin, de exemplu, hainele. De fapt, reputaţia unei persoane nu îi „aparţine” acesteia deloc. Reputaţia unei persoane este ceea ce cred alţii despre acea persoană; ea constă din gândurile pe care le au alţi oameni.

Unui om nu-i aparţine propria reputaţie mai mult decât îi aparţin gândurile celorlalţi – pentru că doar din acestea este alcătuită reputaţia lui. Reputaţia unui om nu-i poate fi furată mai mult decât îi pot fi furate lui gândurile altor oameni. Indiferent dacă reputaţia „i-a fost luată” prin mijloace cinstite sau nu, prin adevăr sau minciună, această reputaţie nu i-a aparţinut niciodată şi, deci, nu ar trebui să recurgă la lege pentru a cere daune.

Şi atunci, ce facem noi când ne opunem calomniei sau o scoatem în afara legii? Interzicem cuiva să influenţeze sau să încerce a influenţa gândurile altor oameni. Dar ce înseamnă dreptul la liberă exprimare dacă nu faptul că suntem cu toţii liberi să încercăm să influenţăm gândurile celor din jurul nostru? Deci, trebuie să tragem concluzia că defăimarea şi calomnia sunt consistente cu dreptul la liberă exprimare.

În sfârşit, oricât de paradoxal ar părea, reputaţiile probabil că ar fi mai sigure fără legile care interzic afirmaţiile calomnioase! În condiţiile legilor actuale, care interzic minciuni defăimătoare, există o tendinţă naturală de a crede orice mormăială publicată, referitoare la caracterul cuiva. „Dacă nu ar fi adevărat, nu s-ar fi publicat”, raţionează publicul credul. Totuşi, dacă ar fi permisă calomnia, publicul nu ar mai fi atât de uşor de înşelat. Atacurile ar deveni atât de dese şi rapide, încât ar trebui să fie dovedite cu probe înainte de a avea vreun impact. S-ar putea organiza agenţii similare cu Uniunea Consumatorilor sau Better Business Bureau, care să răspundă cererii publicului pentru informaţii triviale cât mai corecte.

Publicul ar învăţa curând să digere şi să evalueze afirmaţiile calomniatorilor – dacă acestora li s-ar „da frâu liber”. Un calomniator sau un defăimător nu ar mai avea puterea automată de a ruina reputaţia unei persoane.

Cel care neagă libertatea academică

Pentru ideea de libertate academică s-au vărsat poate mai multe lacrimi de crocodil decât pentru oricare altă idee. În legătură cu această libertate, poate, universitarii sunt mai elocvenţi decât în legătură cu oricare alt subiect care le solicită atenţia. În ochii unora, ea pare să fie totuna cu însuşi fundamentul civilizaţiei occidentale! Aproape că nu trece nici o zi fără declaraţii indignate ale Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile, privind o violare reală sau imaginară a libertăţii academice. Iar toate acestea par şterse în comparaţie cu mânia sindicatelor profesionale ale profesorilor şi ale celorlalte persoane care lucrează în domeniul academic.

Judecând după nume, libertatea academică pare să fie destul de inofensivă. Universitarii, desigur, la fel ca toată lumea, ar trebui să aibă libertăţi – libertatea de exprimare, libertatea de a călători, libertatea de a accepta o slujbă sau de a o părăsi – libertăţile obişnuite de care se bucură fiecare. Dar nu aceasta se înţelege prin expresia „libertate academică”. Dimpotrivă, ea are o semnificaţie foarte specială – libertatea de a preda o materie în orice formă doreşte profesorul, în ciuda oricăror dorinţe sau opinii contrare ale celui care l-a angajat. Deci, „libertatea academică” îl împiedică pe director sau pe patron să-l concedieze pe profesor, atâta timp cât acesta predă materia convenită, indiferent de ce obiecţii s-ar putea aduce modului în care o predă.

Aceasta este o doctrină foarte specială şi spectaculoasă. Să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă ea ar fi aplicată în aproape orice altă ocupaţie – în salubritate sau în munca instalatorilor. „Libertatea instalatorului” ar consta în dreptul de a instala ţevi şi alte părţi ale instalaţiilor în modul pe care el îl consideră cel mai bun. Ce s-ar întâmpla dacă un client ar dori o instalaţie realizată într-un mod diferit de judecata profesională a instalatorului? Fără doctrina „libertăţii instalatorului”, instalatorul ar fi, desigur, liber să refuze slujba. Dar, potrivit doctrinei despre „libertatea instalatorului”, el nu ar trebui să o refuze. Ar avea dreptul să accepte slujba şi să o facă în modul în care crede el de cuviinţă. Ar avea dreptul să spună că punctul lui de vedere trebuie să aibă întâietate, iar clientul nu ar avea dreptul să-l concedieze.

„Libertatea şoferului de taxi” ar garanta şoferilor dreptul de a merge unde vor ei să meargă, indiferent de direcţia în care vrea să fie dus clientul care plăteşte. „Libertatea chelnerului” ar da chelnerului dreptul de a decide ce veţi mânca dumneavoastră. De ce nu ar avea şi instalatorii, chelnerii şi şoferii de taxi o „libertate a vocaţiei”? De ce ar trebui aceasta să fie rezervată universitarilor?

Fundamental, diferenţa presupusă a exista între aceste vocaţii şi cele universitare este aceea că profesiile din domeniul academic necesită libertatea de cercetare, dreptul la liberă expresie şi dreptul de a urmări gândurile, indiferent unde ar putea duce acestea. Această pretenţie şi această distincţie sunt făcute, desigur, de universitari. Pe lângă faptul că este supărător de elitist, acestui argument îi lipseşte un punct important, care nu se referă la problema despre ceea ce este implicat în activitatea intelectuală. Este vorba despre incorectitudinea „libertăţii de vocaţie” atunci când sprijină „dreptul” angajatului la o slujbă pe baza unor cerinţe pur formale, indiferent de dorinţa şi voinţa clienţilor şi a patronilor.

Dacă este acceptat argumentul elitist, care pretinde că profesiilor „intelectuale” trebuie să le fie acordată o libertate care nu este potrivită în alte profesii, ce se întâmplă cu celelalte profesii care pot fi calificate drept „intelectuale”? Ce putem spune despre „libertatea medicală” pentru medici, „libertatea legală” pentru avocaţi, „libertatea artistică” pentru artişti etc.? „Libertatea medicală” ar putea da medicilor dreptul de a efectua operaţii, indiferent dacă pacientul este de acord sau nu. I-ar împiedica ea pe pacienţi să-i concedieze pe medicii cu ale căror proceduri nu sunt de acord? Ar da „libertatea artistică” dreptul artiştilor de a fixa un preţ pentru opere de artă care nu sunt nici dorite şi nici apreciate? Având în vedere modul în care funcţionează „libertatea academică”, răspunsul la toate aceste întrebări ar trebui să fie afirmativ. Nu putem decât să ne cutremurăm la gândul că ar fi posibil ca aceste libertăţi să fie acordate chimiştilor, avocaţilor sau politicienilor.

Problema care se pune cu adevărat în cazul „libertăţii academice” este dreptul indivizilor de a stabili liber contracte între ei. Doctrina libertăţii academice este o negare a sanctităţii contractului. Sorţii sunt potrivnici celui ce-l angajează pe universitar şi fixează situaţia în favoarea profesorului. Acest lucru seamănă foarte mult cu sistemul medieval al ghildelor, caracterizat prin restricţii, protecţionism şi stimularea unui sistem de caste.

Până aici, s-a presupus, în mod implicit, că şcolile şi universităţile sunt în proprietate privată. Controversa s-a referit la faptul că libertatea academică echivalează cu o violare a drepturilor acestor proprietari.

Dar efectiv toate instituţiile de învăţământ din Statele Unite sunt controlate de guvern, adică sunt proprietate furată. Deci, libertatea academică ar putea fi apărată pe motivul că este, poate, singurul instrument prin care, măcar în parte, controlul asupra sistemului educaţional poate fi smuls clasei conducătoare sau elitei puterii, care îl controlează[1]. Presupunând, de dragul dezbaterii, că această pretenţie este adevărată, ea constituie un puternic factor în apărarea libertăţii academice.

În acest caz, nu inocentul consumator-student ar fi cel înşelat prin pretenţiile la libertate academică; pentru că nu inocentul consumator-student este cel obligat, în prezent, să menţină în serviciu un profesor ale cărui servicii el nu le doreşte. Cea care ar fi forţată în acest mod este non-inocenta clasă conducătoare. Dacă teoria clasei conducătoare este adevărată, universitarii cu vederi favorabile clasei conducătoare nu au nimic de câştigat de pe urma libertăţii academice. Oricum, ei ar fi păstraţi în slujbele lor. Singurul care beneficiază este profesorul ale cărui vederi nu sunt pe placul clasei conducătoare. El are de câştigat de pe urma libertăţii academice, pentru că aceasta îi împiedică pe membrii clasei conducătoare, care îl angajează, să-l concedieze pe motive ideologice sau alte motive non-formale.

Libertatea academică, în sine, poate fi privită ca fraudă şi furt, pentru că neagă individului dreptul la contracte libere şi voluntare. Dar, uneori, nu trebuie să ne surprindă că un mijloc „rău” poate fi folosit pentru scopuri bune.

Cel care face reclamă

Reclama se bucură, de multă vreme, de o „presă proastă”. Împotriva ei s-a construit o pledoarie detaliată şi care pare convingătoare. Se pretinde că reclama amăgeşte oamenii, obligându-i să cumpere produse pe care, altminteri, nu le-ar cumpăra. Ea se bazează pe temerile şi slăbiciunile psihologice ale oamenilor. Este înşelătoare, prin alăturarea unor femei frumoase şi a unui produs comercial, ce vrea să spună că femeia face parte, într-un fel sau altul, din tranzacţie. Este prostească, cu concursurile ei, cu fanfarele şi jongleriile ei. Este o insultă adusă inteligenţei noastre.

Pledoaria culminează, de obicei, cu un apel la egoismul nostru – reclama este foarte scumpă. Un minut de reclamă TV la o oră de maximă audienţă sau o pagină de reclamă într-o revistă sau un ziar cunoscut pot ajunge la mii de dolari. Ramura de activitate a reclamei, ca întreg, este o ramură de multe miliarde de dolari. Dacă am interzice reclama, se spune, toţi aceşti bani ar putea fi economisiţi. Banii ar putea fi utilizaţi apoi pentru a îmbunătăţi produsul ori pentru a-i scădea preţul, sau amândouă. Activitatea de reclamă ar putea fi înlocuită cu o comisie guvernamentală, care ar prezenta descrieri şi clasamente obiective. În locul unor înşelătoare jonglerii sexy, am avea descrieri de produse, rezumate probabil prin nivele standard, cum ar fi „Nivelul A”, „Nivelul B” etc. În orice caz, cei care fac reclamă, fiind neproductivi şi, în esenţă, nişte paraziţi, ar fi lăsaţi fără obiect de activitate.

Acest punct de vedere despre reclamă are multe elemente greşite, dar are şi precedente istorice. De fapt, este doar cel mai recent dintr-o lungă serie de argumente cu scopul de a arăta că o activitate sau alta este parazitară şi neproductivă. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Franţa, fiziocraţii – o şcoală de gândire economică – considerau că toate activităţile economice sunt neproductive în afară de agricultură, pescuit şi vânătoare. Argumentele lor susţineau că tot ce nu era legat de sol era steril şi, în consecinţă, dependent şi parazitar faţă de activităţile bazate pe sol. Alţi economişti au făcut distincţia între bunuri, considerate productive, şi servicii, considerate neproductive. În sfârşit, alţii au afirmat că toate bunurile şi doar unele dintre servicii sunt productive. De exemplu, s-a negat că serviciile monetare, cum ar fi intermedierea financiară, brokerajul, activitatea bancară şi speculaţiile, ar avea vreo valoare. Astăzi este uşor să vedem limitările acestor teorii. Un bun nu trebuie să provină neapărat din sol pentru a fi productiv, iar un serviciu nu trebuie neapărat să fie „tangibil” – de pildă asistenţa medicală – pentru a fi productiv. Ştim că brokerii pun oamenii în contact la costuri mai mici decât ar putea aceştia să o facă singuri. Ştim că produsul netangibil al activităţii de asigurare duce la formarea de fonduri comune şi, deci, la scăderea riscului. Dar chiar şi în aceste vremuri sofisticate activitatea de reclamă se bucură de o largă reputaţie de parazit.

Cât de convingătoare sunt argumentele? În primul rând, pare limpede că reclama nu îi obligă pe oameni să cumpere ceea ce, altminteri, ei nu ar cumpăra. Reclama încearcă să îi convingă pe oameni – şi poate că modul în care o face este discutabil pentru unii membri ai comunităţii. Dar ea nu constrânge şi nu poate să o facă. (Reclama frauduloasă este echivalentă, din punct de vedere logic, cu furtul, dar nu trebuie confundată cu reclama per se. Dacă vânzătorul face reclamă la grâu şi vinde pietre, el fură în realitate preţul în bani al „grâului”.)

Reclama care operează la nivelul subconştientului consumatorului, dacă există, ar putea fi considerată coercitivă. Dar nu putem afirma că reclama obişnuită este coercitivă, fără a şterge complet diferenţa dintre constrângere şi convingere.

În al doilea rând, reclama are un conţinut de informaţie. Acest lucru este recunoscut chiar şi de către cei mai fervenţi detractori ai săi, deşi ei consideră că guvernul ar face o treabă mai bună. Dar acţiunea guvernamentală în domeniul reclamei nu este mai puţin reclamă doar pentru că este făcută de guvern. Există mai multe probleme greu de rezolvat în reclamele de provenienţă guvernamentală. Nestânjenit de necesitatea obişnuită de a obţine profituri făcând pe plac consumatorilor, când guvernul scapă situaţia de sub control nu se mai poate face mare lucru. Reclama guvernamentală pentru serviciul militar este doar un exemplu.

În al treilea rând, importanţa reclamei pentru firmele noi, şi deci pentru încurajarea concurenţei, nu trebuie subestimată. Dacă reclama ar fi interzisă, firmele mari şi deja cunoscute ar avea un avantaj puternic pe piaţă. Chiar şi în situaţia actuală, firmele mai vechi au şanse mai mari de a monopoliza o anumită industrie decât firmele noi. Reclama, prin avantajul comparativ pe care îl oferă noilor veniţi, scade gradul de concentrare în economie.

În sfârşit, cauzele majorităţii, dacă nu ale întregii reclame care violează standardele de inteligenţă şi decenţă ale comunităţii, pot fi găsite în hotărâri guvernamentale din alte domenii. De exemplu, guvernul[2] nu permite liniilor aeriene să concureze unele cu altele în domenii obişnuite. Campaniile lor de reclamă ne bombardează cu „noutăţi” despre schimbarea decorului, despre numărul locurilor pe un rând, despre avioane cu nume de stewardese etc. („Mă numesc Marybeth. Zboară cu mine până la Miami”.) Dacă companiile aeriene ar fi libere să facă reclamă preţului, pasagerii ar fi scutiţi de această repetare constantă a unor artificialităţi neesenţiale.

Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa băncilor. Băncile sunt supuse unor limitări privind nivelul dobânzii pe care îl pot oferi depunătorilor. De aceea, ele concurează unele cu altele prin premiile pe care le pot oferi pentru a atrage noi depunători: cele mai bune ustensile de bucătărie, aparate de radio etc. (Să remarcăm că, deoarece băncile pot debita pentru împrumuturi atât cât permite piaţa, ele cheltuiesc cu mult mai puţini bani pentru reclame care să-i convingă pe oameni să împrumute bani de la ele.) Adevărata vină pentru reclamele de acest tip nu o poartă activitatea de reclamă, ci guvernul.

Aceste patru argumente, luate împreună, constituie o apărare valabilă împotriva criticilor reclamei. Totuşi, ele nu atacă miezul problemei. Pentru că ele ignoră principala eroare a criticilor – şi anume prezumţia că, în adâncime, trebuie făcută o distincţie între reclama care motivează şi reclama care informează. Prezumţia că reclama care motivează este „rea” în felurite moduri, în timp ce reclama care informează este „bună”. Adevărul este totuşi că a-i expune pe oameni informaţiei şi a-i motiva sunt două lucruri atât de strâns întreţesute, încât nu are sens să facem măcar o distincţie între ele.

Pentru a avea o mai bună perspectivă, să examinăm câteva exemple în care nu ei sunt cei care încearcă să ne ofere informaţie şi motivaţie, ci noi încercăm să le oferim informaţie şi motivaţie. Cei mai mulţi dintre noi, de exemplu, am trecut prin experienţa de a participa la un interviu pentru o nouă slujbă. Cum ne pregătim? Începem prin a scrie un material de reclamă despre noi înşine. (Acest document este numit uneori „Curriculum vitae” de cei nerăbdători să încurce lucrurile şi să ascundă faptul că fiecare din noi face, aproape întotdeauna, reclamă.) În acest material de reclamă includem episoadele vieţii noastre ca angajaţi, în măsura în care acestea se potrivesc cu slujba pe care o dorim. Şi, într-o splendidă tradiţie de reclamă, încercăm să facem aceste fapte să apară într-o lumină cât mai avantajoasă posibil. Angajăm o dactilografă profesionistă pentru a ne ajuta să-l „îmbiem” pe patron să ne angajeze şi tipărim broşura pe hârtie fină pentru a „face impresie”, aşa cum ar proceda un bun autor de reclamă.

Strict vorbind, în broşură nu facem decât să dăm informaţii. La prima vedere, ea conţine „numai” reclamă care informează, dar încercarea de a prezenta informaţia într-o lumină favorabilă ne introduce, vrând-nevrând, în reclama care motivează.

În timpul interviului, continuăm să facem reclamă. Ne prezentăm într-un „ambalaj” cât mai bun cu putinţă. Chiar dacă nu facem acest lucru în fiecare zi, pentru interviu vom da o atenţie specială modului în care ne îmbrăcăm.

Facem reclamă chiar şi atunci când nu vânăm slujbe, încercând în mod invariabil să ne prezentăm într-o lumină bună. Chiar şi inconştient încercăm să ne prezentăm bine. Încă din leagăn, părinţii sunt preocupaţi să ne facă reclamă sau să creeze condiţiile pentru o viitoare reclamă. Cum altfel putem explica acele lecţii de balet, pian şi vioară, vizitele la dentist sau la cosmeticiană?

„Mama evreică”, cu veşnicele ei predici despre poziţia corectă şi despre mâncare („Mănâncă, mănâncă, copiii din Europa mor de foame, iar tu nu mănânci”), este marea eroină anonimă a reclamei. Iar când mama evreică se făleşte cu copiii ei? Şi mai multă reclamă.

Pe măsură ce creştem, continuăm tradiţia subtilă a reclamei. Purtăm haine care ne pun silueta în valoare. Ţinem regim, sau măcar încercăm. Cel puţin o parte din cheltuielile noastre pentru educaţie, psihiatri, coafor şi îmbrăcăminte pot fi considerate cheltuieli de reclamă. Mai târziu cumpărăm maşini, case, distracţii, în mare parte ca reclame pentru noi înşine. Printre altele, cheltuielile mai mari (ca procent din venit) pe articole „de lux”, precum hainele sau maşinile, făcute de grupuri împotriva cărora se practică discriminarea, cum sunt femeile şi negrii, pot fi explicate prin reclamă[3]. Ei simt că trebuie să facă cheltuieli mai mari pentru reclamă pentru a contracara discriminarea. Noi, ceilalţi, nu avem nevoie să investim atât de mult în reclamă, pentru că noi suntem în sistem.

Chiar şi membrii stângii radicale, care se numără printre cei mai acerbi critici ai reclamei, îşi fac reclamă lor înşişi. (Aceasta nu ar trebui să surprindă pe nimeni, din moment ce definim reclama în sensul ei corect, dar larg, de „ambalare creativă şi interesantă”.) De obicei, ori de câte ori stânga radicală are acces la un panou de afişare, mesajele plasate pe el sunt la început la fel de mici, simple şi tipărite identic. După o vreme, pentru a atrage atenţia, unele dintre mesaje sunt tipărite în culori diferite şi pe fâşii de mărimi diferite. În cele din urmă, în competiţia pentru atragerea atenţiei, sunt folosite suprafeţe din ce în ce mai mari, cu caractere, culori şi ilustraţii mai îndrăzneţe. În încercarea lor de a răspândi informaţie, ei sunt conduşi „ca de o mână invizibilă” spre angajarea în reclamă care motivează. Motivul pentru care radicalii scriu mesaje ca „JOS CU PORCUL” sau „LA DRACU’ CU STATUL” pe pereţi sau pe clădiri, cu litere mari roşii, nu este numai din dorinţa de a şoca. Este şi din dorinţa de a împărtăşi mesajul revoluţionar, în primul rând atrăgând atenţia asupra lui. Dacă nu este citit, oricât de informaţional ar fi, nu va oferi nici o informaţie. Dar acelaşi lucru poate fi spus despre reclama tipică pentru melodramele ieftine.

Oricine a trebuit să ţină un discurs acolo unde exista posibilitatea clară de a adormi audienţa va înţelege dificultatea de a face distincţia între oferirea de informaţie şi „împachetarea” unui discurs. Desigur, nu poate fi imaginat un discurs mai plictisitor decât o conferinţă pe teme economice. Oratorul sau profesorul va folosi unele metode, cum ar fi păstrarea contactului vizual, va spune glume sau va pune întrebări retorice. Acestea sunt uneori numite tehnici de vorbit în public. Un termen mai potrivit ar fi „tehnici de reclamă” – ambalarea produsului, crearea unei apariţii interesante, sublinierea anumitor idei, captarea asistenţei. Aceste tehnici de reclamă au cam tot atât de mult de-a face cu subiectul discursului cât are de-a face mersul pe bicicletă cu Coca-Cola, vocile feminine, profunde şi sexi, cu spuma de bărbierit, sau întrecerile bărbaţilor „care duc mai mult de o bere” cu berea. Nu acesta este subiectul. Ideea este că, dacă vrei să transmiţi informaţie – chiar şi oamenilor bine, motivaţi, cum ar fi studenţii în economie care trebuie să rămână treji dacă doresc să ia o notă bună – trebuie să foloseşti tehnici de reclamă. Dacă acest lucru este important când ai de-a face cu oameni motivaţi, imaginaţi-vă cu cât mai important este să faci reclamă informaţiei atunci când „audienţa” nu este bine motivată. Reclama făcută la televizor ar trebui să fie interpretată cel puţin la fel de favorabil – dacă nu mai favorabil – ca şi reclama folosită de cei care vorbesc în public. Ambele sunt încercări de a transmite informaţie, făcând acea informaţie interesantă şi atractivă. Dar reclama TV are de înfruntat problema suplimentară de a-l ţine pe telespectator departe de frigiderul lui. Dacă orice conţinut care nu este strict informaţional ar fi interzis, ar trebui să-i împiedicăm pe oratori şi pe profesori să încerce măcar să fie interesanţi. Lor nu li s-ar mai permite să spună glume, să menţină contactul vizual sau să răspundă întrebărilor asistenţei. Aceste tehnici se situează deasupra şi dincolo de stricta transmitere a informaţiei. Ca şi scamatoriile reclamei TV, ele sunt încercări de a „acosta” asistenţa.

Este oare posibil să fie interzisă reclama care motivează, permiţând reclama care informează? Nu. Informaţia poate fi prezentată bine sau rău (adică, într-un mod care să plictisească şi să îndepărteze audienţa, sau să o farmece şi să o amuze), dar trebuie „ambalată” sau „prezentată” într-un anumit mod. Să ne imaginăm, de exemplu, că s-a inventat un covor magic şi s-a luat hotărârea de a oferi informaţii despre el (viteza de zbor, raza de acţiune, costurile de întreţinere, cum să fie strâns şi depozitat atunci când nu se foloseşte etc.), dar prezentarea trebuie să fie pur informaţională. Orice lucru care aminteşte câtuşi de puţin de „promovarea” covorului este interzis. Dată fiind această condiţie, un prezentator TV obişnuit, care arată bine, este convingător şi are încredere în sine nu va putea prezenta produsul. Personalitatea lui ar putea face reclamă covorului. N-ar putea să fie nici muzică de fundal, deoarece ar putea fi învinuită că „inspiră”. Covorul, desigur, nu ar putea fi arătat „în acţiune”, adică purtând o femeie atrăgătoare. Nu putem risca, amăgindu-i pe oameni să creadă că, o dată cu cumpărarea covorului, ar primi şi un exemplar din muzica aceea însufleţitoare sau din femeia muză.

Dacă nu putem folosi un prezentator profesionist, putem oare folosi unul neprofesionist sau, pur şi simplu, un om obişnuit de pe stradă? Nu putem. Unele firme de publicitate, cu şmecheriile lor, folosesc deja cu mare succes mărturii ale „omului de pe stradă”, arătând că această procedură are un conţinut motivaţional.

Dacă informaţia nu poate fi citită, atunci poate ea să fie tipărită? Dar cum ar trebui să arate foaia respectivă? Cu siguranţă nu ne trebuie un stil care să determine pe cineva – oroare! – să cumpere covorul zburător. Ar trebui să fie o foaie aproape indescifrabilă, astfel ca oamenii să o citească cu mare greutate. Altfel, cine ştie, la un preţ destul de scăzut, mulţi ar fi tentaţi să ia hotărârea de a cumpăra. Întregul mesaj ar trebui prezentat într-o manieră intenţionat inferioară, astfel încât să nu atragă deloc atenţia.

Evident, nu se poate separa „ambalajul” de ceea ce conţine el. Nu este posibil să fie prezentată informaţie „pură”. A crede că este posibilă prezentarea informaţiei fără motivare este o nebunie de cel mai înalt grad.

Obiecţia că reclama duce la creşterea costului produsului este o obiecţie care nu a fost gândită până la capăt. Ar obiecta oare criticii pentru că ambalarea unui produs duce la creşterea costului acestuia? Sau transportul? Nu. Este de la sine înţeles că aceste costuri suplimentare sunt necesare pentru a pune produsul la dispoziţia consumatorilor. Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru reclamă! Să presupunem că acel covor magic amintit mai sus costă 950 de dolari pentru a fi fabricat, 10 dolari pentru a fi ambalat şi 40 de dolari pentru transport. Consumatorii trebuie să plătească întreaga sumă de 1 000 de dolari, dacă vor să beneficieze de serviciile de ambalare şi livrare. Dar ei pot alege să ia un covor ambalat la preţul de 960 de dolari, unul neambalat cu 950 de dolari sau un covor neambalat livrat la domiciliu cu 990 de dolari.

La fel stau lucrurile şi cu costurile pentru reclamă. Dacă a face reclamă covorului costă 100 de dolari, clienţii au de ales între marca la care s-a făcut reclamă şi care costă 1 100 de dolari şi o marcă la care nu s-a făcut reclamă (pe care probabil că ar găsi-o dacă ar căuta suficient de mult) care costă 1 000 de dolari. Dacă un număr substanţial de consumatori ar dori să găsească mărci sau obiecte la care nu se face reclamă, producătorii ar fi nebuni să recurgă la reclamă. Totuşi, unii consumatori ar putea să nu fie atât de întreprinzători sau energici în cumpărarea mărcilor la care nu se face reclamă, la preţuri mai mici. Acest lucru ar stimula producătorul să facă reclamă, iar costurile ei ar fi adăugate preţului de cumpărare. Este deci adevărat că reclama creşte costul unui produs. Dar este la fel de adevărat că reclama este necesară în scopul de a aduce oamenilor un produs. Dacă unii ar refuza să cumpere covoare magice neîmpachetate şi nelivrate, dar le-ar cumpăra dacă ar fi împachetate şi livrate, s-ar mai putea spune oare că, în mod inutil, costurile împachetării şi livrării se adaugă costului total? Desigur că nu. În acelaşi mod, reclama nu face să crească costul produsului în mod inutil.

Ce se poate spune despre o comisie guvernamentală care să raţionalizeze reclama? Înainte de a mai da guvernului încă o sarcină, din cauza pretinselor „imperfecţiuni” ale pieţei, să aruncăm o privire asupra slabelor performanţe de până acum ale guvernului. Mita şi corupţia scoase la iveală de Ralph Nader şi asociaţii lui ar trebui să dea de gândit. Despre agenţiile guvernamentale, una după alta, de la ICC şi CAB până la FTC, FPC şi altele, s-a arătat că reglementează ramurile respective nu în beneficiul consumatorilor, ci în beneficiul ramurilor şi împotriva consumatorilor. Şi acesta nu este numai un accident. Există o cauză a lui.

Fiecare dintre noi este cumpărător a mii de articole, dar producător doar al unuia. De aceea, capacitatea noastră de a influenţa legislaţia adoptată de stat este mult mai concentrată în calitate de producători decât în cea de consumatori. În concordanţă cu acest lucru, agenţiile guvernamentale tind să reglementeze mai degrabă în favoarea ramurii producătoare decât în favoarea masei consumatorilor. În realitate, agenţiile guvernamentale tind să fie înfiinţate chiar de ramurile pe care trebuie să le reglementeze. Milton Friedman, în capitolul intitulat „Autorizarea ocupaţiilor” din Capitalism şi libertate[4], demonstrează în mod strălucit performanţele slabe ale agenţiilor guvernamentale din domeniul medical. Nu există nici un motiv să presupunem că o agenţie de evaluare în domeniul reclamei ar fi diferită. Mai degrabă, şi deloc surprinzător, cererile pentru reclame „obiective”, „informaţionale”, reglementate de guvern ar fi probabil începute de firmele mari şi bine stabilite, care îşi fac reclamă ca metodă de a încetini concurenţa crescândă din partea firmelor mai mici sau a noilor-veniţi.

Dar cel mai puternic argument împotriva reglementării guvernamentale a reclamei nu este cel empiric, arătând slabele performanţe de până acum ale acesteia, oricâtă forţă ar părea să aibă. Cel mai puternic argument este cel logic. Raţionamentul folosit de cei care doresc o reglementare guvernamentală conţine o contradicţie în sine. Pe de o parte, ei afirmă că americanii sunt foarte uşor de păcălit. Ei trebuie protejaţi pentru că, dacă ar fi lăsaţi singuri, ar deveni victime. De exemplu, ei pot fi făcuţi să creadă că, dacă folosesc o anumită marcă de loţiune după ras, vor cuceri fata din reclamă. Pe de altă parte, argumentaţia presupune că aceiaşi oameni sunt suficient de deştepţi pentru a alege lideri politici capabili să reglementeze aceste sirene. Lucrul este imposibil.

În orice caz, dacă publicul este suficient de dornic de informaţii „obiective” cu privire la produsele de consum, el poate apela la serviciile unor firme şi organizaţii cum ar fi Consumer Reports (Raporturi ale consumatorilor), Good House-keeping (Menaj bun), The Better Business Bureau (Biroul pentru afaceri mai bune), laboratoare de testare comercială şi alte agenţii private de certificare a întreprinderilor. Piaţa liberă este flexibilă. Ea poate oferi şi acest gen de servicii. (Dar imposibilitatea de a separa reclama motivaţională de cea informaţională încă există. Când Consumer Reports spune că fulgii Zilch sunt cei mai buni fulgi de cumpărat, ea va motiva oamenii să cumpere această marcă mai presus de oricare alta. Ea nu poate oferi informaţie fără să ofere nici o motivaţie de a face ceva.)

Reclama poate fi apărată numai atunci când se petrece pe piaţa liberă. În cazul reclamei guvernamentale sau al reclamei marilor firme ajutate de guvern, nu mai rezistă nici una din posibilităţile de apărare ale pieţei libere. În acest caz, oamenii sunt forţaţi să plătească pentru reclamă, indiferent dacă aleg să cumpere produsul respectiv sau nu. Când guvernul face reclamă, o face cu bani din impozite, colectaţi pe o bază non-voluntară. Reclama în care se angajează guvernul este foarte motivaţională („Unchiul Sam te vrea”) şi adesea frauduloasă. Este ciudat că reclama guvernamentală a fost atât de mult ignorată, chiar şi de către cei mai zgomotoşi critici ai reclamei. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă un om de afaceri privat s-ar angaja în reclamă frauduloasă, fie şi numai în proporţie de 1% faţă de cea comisă de Franklin Roosevelt, Lyndon Johnson sau Richard Nixon, care au făcut campanii cu platforme-program bazate pe pace, dar au implicat ţara în războaie străine. Cum am putea încredinţa pedepsirea reclamei frauduloase celui mai mare autor de reclame frauduloase al tuturor timpurilor – guvernul?

În sfârşit, reclama trebuie apărată de cei care cred în libertatea cuvântului – pentru că aceasta este semnificaţia reclamei. Este mult prea uşor să apărăm dreptul de a vorbi al celor cu care suntem de acord în orice caz. Dar dacă dreptul la libertatea exprimării este să aibă vreun sens, trebuie apăraţi cei care nu se află în graţiile publicului. Libertarienii aşteaptă cu nerăbdare ca Uniunea Americană pentru Libertăţi Civice să apere dreptul la liberă exprimare al celor care fac reclamă. Dar această organizaţie a fost neliniştitor de tăcută atunci când reclamele pentru ţigări au fost interzise pe posturile de televiziune.

Persoana care strigă „foc!” într-un teatru aglomerat

Într-o pledoarie împotriva libertăţii de exprimare, cel care strigă „foc!” este exponatul A. Chiar şi cei care pledează în favoarea libertăţilor civile şi a dreptului la libertatea cuvântului afirmă că aceste drepturi nu includ dreptul de a striga „foc!” într-un teatru aglomerat. Acesta este cazul singular, în care toate părţile par să fie de acord că dreptul la liberă exprimare nu este la fel de important ca alte drepturi.

Dar a încălca dreptul la liberă exprimare, indiferent de motiv, este un precedent periculos şi niciodată necesar. Cu siguranţă nu este necesar în cazul persoanei care strigă „foc!”. Drepturile patronilor de teatre pot fi protejate fără a scoate în afara legii libertatea cuvântului. De exemplu, proprietarii de teatre ar putea stabili, prin contract cu clienţii lor, să nu strige „foc!” (în afară, desigur, de situaţia în care este un incendiu în teatru). Contractul poate lua forma unei înţelegeri, tipărită cu caractere mici pe spatele biletului de teatru, sau a unui mesaj de format mare, scris pe postere plasate pe pereţi, în întreg teatrul, care să interzică orice act ce ar deranja reprezentaţia sau numai pe cel de a striga cuvântul „foc!”. Dar indiferent de forma sub care ar apărea interdicţia, contractul ar pune, într-adevăr, capăt presupusului conflict între dreptul la liberă exprimare şi alte drepturi. Pentru că persoana care a strigat „foc!” ar încălca pur şi simplu un contract şi ar putea fi tratată în consecinţă. Situaţia ar fi în întregime analogă cu aceea a cuiva care a semnat un contract pentru a cânta la un concert, dar care refuză să cânte, ţinând în schimb o conferinţă pe teme economice. În ambele cazuri, nu mai este vorba de dreptul la libertatea cuvântului, ci de obligaţia de a onora un contract. De ce să privim interdicţia în acest mod? Există câteva motive importante.

În primul rând, piaţa ar fi mult mai eficientă în îndepărtarea ameninţărilor la adresa sănătăţii şi a siguranţei publice – de tipul celei reprezentate de persoana care strigă „foc!” – decât o interdicţie guvernamentală atotcuprinzătoare. Un sistem de contracte pe piaţă ar acţiona mai eficient, pentru că între impresarii teatrelor s-ar naşte o concurenţă relativ la eficienţa cu care previn izbucnirile ce deranjează auditoriul. Deci ei ar avea un stimulent puternic de a diminua numărul şi gravitatea unor asemenea răbufniri. Pe de altă parte, guvernul nu oferă nici un stimulent. Nimeni nu pierde bani în mod automat, atunci când guvernul nu reuşeşte să menţină ordinea într-un teatru.

Un alt motiv, pentru care ne aşteptăm ca piaţa să aibă un succes mai mare decât guvernul, este acela că piaţa, prin însăşi natura ei, este mai flexibilă. Guvernul nu poate să facă decât o regulă valabilă peste tot, care ar avea, în cel mai bun caz, una sau două excepţii. Piaţa nu are asemenea restricţii. Flexibilitatea şi complexitatea pieţei sunt limitate numai de inventivitatea actorilor din cadrul ei.

În al doilea rând, sistemul guvernamental de protecţie împotriva strigătului „foc!” – ce comportă o interdicţie strictă – violează drepturile uneia dintre cele mai opresate minorităţi: sadicii şi masochiştii. Ce se întâmplă cu drepturile sadicilor cărora le place să strige „foc!” într-un teatru aglomerat şi apoi să privească mulţimea care se calcă în picioare în goana nebună de a ajunge la ieşire? Dar ale masochiştilor, care savurează gândul că vor auzi strigătul „foc!” în timp ce se află într-un teatru aglomerat şi că vor face o cursă nebună, dar „excitantă”, spre uşă? În sistemul guvernamental de prohibiţie strictă, acestor oameni li se refuză ceea ce ar putea fi cea mai fierbinte dorinţă a lor – şansa de a părăsi scena în culmea gloriei. În schimb, în sistemul flexibil al pieţei, acolo unde există o cerere pentru un serviciu, va apărea curând şi o ofertă. Acolo unde există o cerere neonorată pentru sado-masochişti care să strige „foc!” şi apoi să-i urmărească pe ceilalţi cum se îmbrâncesc înnebuniţi, întreprinzătorii vor prinde ocazia şi vor oferi serviciul cerut.

Fără îndoială, astfel de reflecţii le vor părea celor ce au poziţie „corectă” în problema sado-masochistă ca fiind doar vorbe goale. Dar acest lucru era de aşteptat. Nici o clasă dominantă nu a privit vreodată chinul celor asupriţi de ea altfel decât cu dispreţ şi batjocură. Adulţii sado-masochişti neagresivi au tot atât de mult dreptul la practicile lor reciproc agreabile ca şi restul lumii. A scoate din discuţie drepturile sado-masochiştilor, ca nefiind demne de luat în considerare, constituie o dovadă a obiceiurilor fasciste de gândire cărora le-au căzut pradă majoritatea celor „normali”. Sado-masochiştii ar trebui să fie liberi să se dedea practicilor lor meagresive. La urma urmelor, publicul nu are nevoie să frecventeze vreun teatru care anunţă clar că va permite „întreruperi neplanificate”. Pe de altă parte, sado-masochiştii ar trebui să-şi modereze entuziasmul când ar intra în teatre „normale”.

În sfârşit, în afară de cazul când interdicţia de a striga „foc!” într-un teatru aglomerat provine dintr-un contract privat, dreptul la libertatea cuvântului va fi în conflict cu ceea ce este deosebit de preţuit – şi anume dreptul oamenilor de a nu li se întrerupe spectacolul şi de a nu fi striviţi la ieşire.

Libertatea cuvântului este, în cel mai bun caz, o trestie subţire. Ea este întotdeauna în primejdie de a fi frântă. Într-adevăr, uneori avem o priză foarte delicată asupra ei. De aceea, trebuie să ne opunem oricărui lucru care tinde să o slăbească şi mai mult. Cu greu poate fi găsită o tactică de înspăimântare mai bine gândită pentru a distruge libertatea cuvântului decât crearea unui fals conflict între dreptul de a vorbi liber şi alte drepturi la care oamenii ţin mult mai mult. Şi totuşi, exact asta realizează interpretarea obişnuită a acţiunii de a striga „foc!”. Dacă sunt acceptate „excepţii” de la dreptul la liberă expresie, stăpânirea noastră, şi aşa destul de rarefiată asupra ei, este şi mai mult slăbită. Nu există nici o excepţie legitimă de la dreptul la liberă expresie. Nu există nici un caz în care libertatea cuvântului să fie în conflict cu vreun alt drept la care ţinem foarte mult.

De aceea, persoana care strigă „foc!” într-un teatru aglomerat poate fi considerată un erou. Ea provoacă o analiză a ceea ce este implicat şi a ceea ce trebuie făcut pentru a apăra un drept preţios aflat în primejdie.



[1] Vezi: The Higher Circles de G. William Domhoff, Random House, 1970.

[2] Pentru punctul de vedere potrivit căruia nu guvernul a fost cel care a iniţiat controluri de acest tip, în efortul de a reglementa afacerile în interesul public, ci mai degrabă afacerile, în efortul de a controla concurenţa noilor veniţi, vezi Triumph of Conservatism de Gabriel Kolko, Quadrangle, 1967.

[3] Acest lucru a fost semnalat de profesorul Benjamin Klein de la Departamentul de Economie al Universităţii Statului California, Los Angeles.

[4] Milton Friedman, Capitalism and Freedom, University of Chicago Press, 1962.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România