Sex

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Prostituata

Subiect al unor hărţuieli neîncetate din partea proiectelor de legi, asociaţiilor religioase, camerelor de comerţ etc., prostituatele continuă totuşi să intre în relaţii de schimb cu publicul. Valoarea serviciului lor este dovedită de faptul că oamenii continuă să le caute, în ciuda opoziţiei legale şi civice.

O prostituată poate fi definită ca o persoană care se angajează în schimbul voluntar de servicii sexuale contra unui onorariu. Partea esenţială a definiţiei, totuşi, este „schimbul voluntar”. O copertă de revistă, realizată cu câtva timp în urmă de Norman Rockwell, ilustra esenţa prostituţiei, dar nu şi detaliile specifice. Ea prezenta un vânzător de lapte şi unul de plăcinte stând lângă maşinile lor, fiecare ocupat să mănânce o plăcintă şi, respectiv, să bea lapte. Evident, ambii erau fericiţi de pe urma „schimbului voluntar”.

Cei lipsiţi de suficientă imaginaţie nu vor vedea nici o legătură între prostituata care îşi întreţine clientul şi episodul cu plăcinta şi laptele, menţionat mai sus. Dar în ambele cazuri, doi oameni au reuşit împreună, în mod voluntar, în încercarea de a obţine reciproc satisfacţie. În nici unul din cazuri nu este vorba de forţă sau fraudă. Desigur, clientul prostituatei poate decide mai târziu că serviciile pe care le-a primit nu au făcut banii pe care i-a plătit. Prostituata poate avea impresia că banii pe care i-a primit nu o compensează în întregime pentru serviciile pe care le-a oferit. Nemulţumiri similare pot apărea şi în schimbul lapte-plăcintă. Laptele putea fi acrit sau plăcinta necoaptă. Dar ambele regrete s-ar petrece după fapte şi nu ar schimba descrierea acestor schimburi ca fiind „voluntare”. Dacă toţi participanţii nu le-ar fi voit, schimburile nu ar fi avut loc.

Există unii, printre care se numără şi adepţii mişcării de emancipare a femeii, care deplâng povara bietei prostituate înjosite şi consideră că viaţa ei este umilitoare şi supusă exploatării. Dar prostituata nu consideră vânzarea sexului ca pe ceva umilitor. După ce compară părţile bune (ore de lucru puţine, plată bună) cu dezavantajele (hărţuirea de către poliţie, comisionul obligatoriu pentru proxenetul ei, condiţii de lucru neplăcute), prostituata îşi preferă în mod evident munca, altminteri nu ar continua să o facă.

Există, desigur, multe aspecte negative încercate de prostituate, care contrazic imaginea „târfei fericite”. Există prostituate dependente de droguri, prostituate bătute de peşti şi prostituate ţinute în bordeluri împotriva voinţei lor. Dar aceste aspecte sordide nu au nimic de-a face cu însăşi profesiunea prostituţiei. Există asistente medicale şi medici răpiţi pentru a-i trata pe cei care se ascund de justiţie; există dulgheri dependenţi de droguri; există contabili bătuţi de hoţi. Dar cu greu am putea trage concluzia că aceste profesii sau vocaţii sunt suspecte, umilitoare sau expuse exploatării. Viaţa prostituatei este atât de bună sau de rea pe cât vrea ea să fie. Ea intră în această viaţă în mod voluntar, qua prostituată, şi este oricând liberă să plece.

De ce atunci hărţuiala şi interdicţiile împotriva prostituţiei? Impulsul nu vine de la client; ele este un participant benevol. Clientul poate înceta să frecventeze o prostituată, dacă decide că nu este în avantajul lui să o facă. Mişcarea pentru interzicerea prostituţiei nu vine nici de la prostituate. Ele s-au oferit voluntar pentru aceste sarcini şi aproape întotdeauna pot renunţa, dacă se răzgândesc în privinţa avantajelor relative.

Impulsul pentru scoaterea prostituţiei în afara legii este iniţiat de „terţe părţi”, care nu sunt implicate direct în schimb. Motivele lor variază de la grup la grup, de la zonă la zonă şi de la an la an. Ceea ce au în comun este faptul că sunt părţi exterioare. Ele nu au nici un interes şi nici vreo poziţie în această problemă, şi ar trebui ignorate. A le permite să decidă în această problemă este la fel de absurd ca faptul de a permite cuiva din afară să decidă în privinţa schimbului dintre vânzătorul de lapte şi cel de plăcinte.

Atunci, de ce sunt tratate atât de diferit cele două cazuri? Imaginaţi-vă o asociaţie intitulată „mâncătorii decenţi”, organizată pentru a promova doctrina că a mânca plăcintă cu lapte este ceva rău. Chiar dacă ar putea fi demonstrat că asociaţia împotriva laptelui-cu-plăcintă şi asociaţia împotriva prostituţiei au un merit intelectual identic – adică, nici unul – reacţia faţă de cele două asociaţii ar continua să fie diferită. Încercarea de a scoate în afara legii laptele-cu-plăcintă ar provoca doar râsul, în timp ce încercarea de a scoate în afara legii prostituţia ar fi întâmpinată cu o atitudine mai tolerantă. Există ceva în această acţiune care rezistă cu încăpăţânare pătrunderii intelectuale a problemei prostituţiei. De ce nu a fost legalizată prostituţia? Deşi argumentele împotriva legalizării nu au nici o valoare, ele nu au fost niciodată atacate în mod clar de comunitatea intelectuală ca fiind false.

Diferenţa dintre schimburi sexuale, precum acela care are loc în prostituţie, şi alte schimburi, precum cel care se petrece între vânzătorul de lapte şi cel de plăcinte, pare să se bazeze pe, sau cel puţin să aibă o legătură cu ruşinea pe care o simţim, sau suntem determinaţi să o simţim, la ideea de a trebui să „cumpărăm sex”. Cineva nu este „cu adevărat bărbat”, nici nu poate fi confundată cu o femeie atrăgătoare, dacă plăteşte pentru sex.

Următoarea glumă, bine cunoscută, ilustrează acest punct de vedere. Un bărbat care arată bine întreabă o femeie atrăgătoare şi „virtuoasă” dacă vrea să se culce cu el pentru 100 000 de dolari. Ea este înspăimântată de ofertă. Totuşi, după ce se mai gândeşte, ajunge la concluzia că, deşi prostituţia este ceva rău, ar putea folosi banii pentru caritate şi fapte bune. Bărbatul pare fermecător, deloc periculos sau respingător. Ea răspunde ruşinată: „da”. Atunci bărbatul întreabă: „Dar pentru 20 de dolari?” Femeia îi răspunde indignată: „Cum îndrăzneşti, ce fel de femeie crezi că sunt?” şi îi dă o palmă. „Păi, am stabilit deja ce fel de femeie eşti. Acum încercăm să stabilim preţul”, răspunde el. Măsura în care răspunsul bărbatului este o „palmă morală” dată femeii este neînsemnată faţă de dispreţul cu care sunt acoperite, de obicei, persoanele implicate în astfel de îndeletniciri.

Există două abordări care ar putea combate atitudinea după care este degradant să plăteşti pentru sex. Există atacul frontal, care neagă pur şi simplu că este ceva rău să plăteşti pentru sex. Totuşi, acest lucru nu prea i-ar convinge pe cei care consideră că prostituţia este un rău. Cealaltă posibilitate este de a arăta că noi întotdeauna plătim pentru sex – cu toţii, întruna – şi deci nu ar trebui să criticăm aranjamentele dintre o prostituată profesionistă şi un client.

În ce sens se poate spune că noi toţi ne angajăm în schimburi şi plăţi atunci când ne angajăm într-o activitate sexuală? În cel mai bun caz, trebuie să oferim ceva partenerilor noştri probabili înainte ca ei să consimtă să aibă relaţii sexuale cu noi. În cazul prostituţiei explicite, oferta este în termeni de bani gheaţă. În alte cazuri, schimbul nu este atât de evident. Multe modele de întâlniri se conformează în mod clar tiparului prostituţiei. Se aşteaptă din partea bărbatului să plătească pentru film, masă, flori etc., iar din partea femeii să răspundă, în schimb, cu servicii sexuale. Căsătoriile în care soţul asigură elementele financiare, iar soţia îndeplineşte funcţiile sexuală şi de menaj se conformează de asemenea destul de clar aceluiaşi model.

De fapt, toate relaţiile umane voluntare, de la cele de dragoste la cele intelectuale, sunt schimburi. În cazul iubirii romantice urmate de căsătorie, schimbul se face în termenii afecţiunii, respectului, bunătăţii etc. Schimbul poate să fie unul fericit, iar partenerii pot să se bucure de faptul că dăruiesc. Dar este totuşi un schimb. Este clar că, dacă nu se dă afecţiune, bunătate etc., sau ceva, nu se va primi nimic. La fel, dacă doi poeţi „ne-mercenari” nu „primesc nimic” unul de la celălalt, şi relaţia lor se va termina.

Dacă există schimburi, există şi plăţi. Acolo unde există plăţi pentru relaţii care includ elemente sexuale, cum ar fi căsătoria sau unele modele de întâlniri – acolo este vorba de prostituţie, conform definiţiei acestui termen. Câţiva comentatori sociali au comparat în mod corect căsătoria cu prostituţia. Dar toate relaţiile în care are loc un schimb, cele care includ sexul, ca şi cele care nu îl includ, sunt o formă de prostituţie. În loc să condamnăm toate aceste relaţii din cauza similarităţii lor cu prostituţia, ar trebui să privim prostituţia ca pe o formă de interacţiune la care participă toţi oamenii. Nu ar trebui ridicate obiecţii faţă de nici una dintre ele – nici faţă de căsătorie, nici faţă de prietenie ori de prostituţie.

Peştele

Din timpuri imemoriale, peştii au fost trataţi ca paraziţi care jefuiesc prostituatele. Dar într-o evaluare cinstită, trebuie examinată adevărata funcţie a codoşului.

Un punct iniţial, care necesită clarificare, este afirmaţia că peştii folosesc constrângerea şi ameninţarea cu violenţa pentru a strânge şi menţine prostituatele în slujba lor. Unii peşti fac acest lucru, dar acest fapt justifică, oare, condamnarea profesiei în sine? Există, oare, vreo profesie care să nu aibă măcar un singur practicant ce se face vinovat de joc murdar? Există zidari, instalatori, muzicieni, preoţi, medici şi avocaţi care au violat drepturile semenilor lor. Dar aceste profesii nu trebuie condamnate, qua profesii, în întregime.

La fel ar trebui să se petreacă lucrurile şi cu profesia de proxenet. Acţiunile unui peşte, sau chiar ale tuturor peştilor luaţi împreună, nu pot fi folosite în mod legitim pentru a condamna profesia ca profesie, dacă acţiunea nu este o parte necesară a profesiei. De exemplu, profesia de a răpi copiii mici pentru a obţine o răscumpărare este o profesie rea, ca profesie. Chiar dacă unii răpitori pot face fapte bune, cum ar fi să doneze o parte din răscumpărare pentru fapte caritabile, sau chiar dacă toţi ar face la fel, profesia nu devine, prin aceasta, mai puţin abominabilă, pentru că acţiunea care o defineşte este rea. Dacă acţiunea care defineşte profesia de peşte ar fi ceva rău, atunci ar trebui şi ea condamnată. Pentru a evalua profesia de proxenet, orice acte rele exterioare, care ar putea fi comise de unii peşti, trebuie ignorate, ca având prea puţin de-a face cu profesia ca atare.

Funcţia unui peşte, în sine, este aceea a unui broker*. În acelaşi mod în care procedează agenţii de valori imobiliare, de asigurări, de bursă ori investiţii etc., peştele are funcţia de a pune laolaltă două părţi ale unei tranzacţii, la un cost mai mic decât ar fi necesar pentru a le aduce împreună fără serviciile lui. Fiecare parte a unei tranzacţii servită de un broker câştigă din activitatea acestuia, altminteri nu i-ar mai folosi serviciile. La fel stau lucrurile şi cu peştele. Clientul este scutit de a pierde timpul de aşteptare şi căutare fără rezultate. Este mai uşor să suni un codoş pentru a obţine o întâlnire cu o prostituată, decât să cheltuieşti timp şi eforturi căutând una. De asemenea, clientul are siguranţa de a şti că prostituata este recomandată.

Şi prostituata beneficiază de ele. Ea câştigă timpul pe care, altminteri, l-ar fi pierdut căutând clienţi. Ea este, de asemenea, protejată de peşte – de clienţi nedoriţi şi de poliţişti, din a căror profesie qua profesie face parte împiedicarea prostituatelor de a se angaja într-un comerţ voluntar cu adulţi care consimt la aceasta. Întâlnirile aranjate de peşte îi oferă prostituatei o securitate fizică sporită faţă de agăţatul pe stradă sau în baruri.

Prostituata nu este mai exploatată de peşte decât este exploatat fabricantul de vânzătorul care îi aduce afaceri, sau decât actriţa care plăteşte unui agent un procent din câştigurile ei, pentru a-i găsi roluri noi. În aceste exemple, patronul, prin intermediul serviciilor angajatului, câştigă mai mult decât costul angajării acestuia. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, relaţia patron-angajat nu ar mai avea loc. Relaţia prostituatei cu peştele (cel care angajează faţă de cel angajat) prezintă aceleaşi avantaje reciproce.

Peştele profesionist îndeplineşte funcţia necesară de intermediere. În îndeplinirea acesteia, el este mai onorabil decât mulţi alţi brokeri, de exemplu, decât cei din activitatea bancară, de asigurări sau de bursă. Aceştia se sprijină pe legi restrictive statale şi federale pentru descurajarea concurenţei lor, în timp ce peştele nu poate niciodată să folosească legea pentru a-şi menţine poziţia.

Porcul de mascul misogin

Mişcarea de emancipare a femeilor este un amalgam de programe diferite, alcătuit din grupuri diferite cu scopuri diferite. Intelectul care ştie să facă deosebiri poate accepta unele dintre scopurile, ţelurile, motivaţiile şi programele de emancipare a femeilor şi poate respinge altele. Ar fi o prostie să tratezi ca echivalente o mulţime de valori şi atitudini diferite, doar pentru că au fost ambalate împreună. Punctele de vedere ale mişcării de emancipare a femeilor pot fi împărţite în patru categorii principale – fiecare din acestea necesitând o abordare diferită.

1. Acţiuni coercitive împotriva femeilor

În afară de crimă, cea mai brutală acţiune coercitivă împotriva femeilor este violul. Cu toate acestea, în societatea noastră dominată de masculi, violul nu este întotdeauna ilegal. El nu este ilegal dacă este comis asupra unei femei de către soţul ei. Şi, deşi violul este ilegal atunci când se petrece în afara „sanctităţii” căsătoriei, modul în care este tratat de legi lasă mult de dorit. Pe de o parte, dacă violatorul şi victima se cunoşteau dinainte, tribunalul presupune că nu a fost vorba de viol. Pe de altă parte, pentru a dovedi violul, în multe state a fost necesar până nu demult să existe un martor al delictului. Mai mult decât atât, dacă prieteni ai violatorului jură că au avut raporturi sexuale cu victima, ea poate fi caracterizată ca „imorală” şi devine realmente imposibil să se obţină o condamnare. Dacă victima este o prostituată, este la fel de imposibil să fie obţinută o condamnare. Raţionamentul pe care se sprijină imposibilitatea legală ca o prostituată să fie violată este punctul de vedere ridicol potrivit căruia e cu neputinţă să forţezi o persoană să facă ceea ce, cu alte ocazii, face de bunăvoie.

Unul dintre aspectele cele mai atractive ale mişcării de emancipare a femeilor este sprijinul acordat pedepselor mai mari pentru viol, plus compensaţii pentru victimă. Înainte, oamenii care ocupau în spectrul politic o poziţie comparabilă cu cea a majorităţii feministelor de astăzi (de exemplu, liberalii şi cei de stânga) cereau pedepse mai uşoare pentru violatori şi o cocoloşire generală a delicvenţilor. În opinia lor, toate delictele, inclusiv violul, aveau drept cauze principale sărăcia, desfacerea familiei, lipsa facilităţilor de recreere etc. Iar „soluţia” lor decurgea direct din această „înţelegere”: mai multă asistenţă socială, mai multe parcuri şi locuri de joacă pentru cei dezavantajaţi, consiliere, terapie etc. Prin contrast, insistenţa feministelor pentru pedepse mai aspre acordate violatorilor, cu închisoarea sau chiar mai rău, vine ca o adiere de aer proaspăt.

Deşi violul este cea mai izbitoare situaţie în care guvernul încuviinţează acţiuni coercitive împotriva femeilor, mai există şi altele. Să examinăm ce implicaţii au legile împotriva prostituţiei. Aceste legi interzic schimbul între adulţi care consimt reciproc. Ele sunt dăunătoare femeilor, prin aceea că le împiedică să-şi câştige un trai cinstit. Dacă orientarea lor anti-feminină nu este suficient de clară, să ne gândim la faptul că, deşi tranzacţia este la fel de ilegală pentru client, ca şi pentru vânzător, masculul (clientul) nu este aproape niciodată arestat, în timp ce femeia (vânzătorul) este.

Un caz elocvent este avortul. Deşi s-au mai făcut unele progrese, avortul este limitat de reguli obstrucţioniste. Atât interzicerea directă a avortului, cât şi avortul sub controlul actual neagă importantul principiu moral al proprietăţii de sine. Aşadar, ele sunt întoarceri la sclavie, o situaţie definită fundamental prin barierele puse între oameni şi dreptul lor la proprietatea de sine. Dacă o femeie este proprietara propriului corp, atunci este şi proprietara propriului abdomen, şi numai ea singură are dreptul complet şi unic de a hotărî dacă să aibă un copil sau nu.

Modurile în care guvernul sprijină sau se implică activ în constrângerea femeilor sunt numeroase. De exemplu, până nu demult, femeile nu aveau aceleaşi drepturi ca bărbaţii de a deţine proprietăţi sau de a se angaja în contracte. Există încă legi care împiedică femeile căsătorite, dar nu şi pe bărbaţii căsătoriţi, să vândă proprietăţi sau să se angajeze în afaceri fără permisiunea soţilor lor. La unele universităţi de stat, condiţiile de intrare sunt mai rigide pentru femei decât pentru bărbaţi. Celebrul sistem de activităţi din şcolile noastre publice îi iniţiază pe băieţi în activităţi „masculine” (sporturi şi tâmplărie), iar pe fete în activităţi „feminine” (bucătărie şi croitorie).

Este important să înţelegem că toate aceste probleme au două lucruri în comun: ele sunt exemple în care se utilizează forţa agresivă împotriva femeilor, iar toate exemplele sunt în strânsă legătură cu aparatul de stat. Deşi nu există o înţelegere largă a acestui lucru, el este la fel de adevărat pentru viol şi prostituţie, ca şi pentru toate celelalte acţiuni şi activităţi descrise mai sus. Pentru că, ce altceva înseamnă a spune că femeile nu au dreptul de a avorta, de a deţine o proprietate sau de a înfiinţa o afacere decât că femeile care se angajează în aceste activităţi vor fi oprite prin constrângere de stat, amenzi sau pedepse cu închisoarea.

Desigur, atât guvernul, cât şi indivizii pot face discriminări. Dar numai discriminarea statului, şi nu discriminarea privată violează drepturile femeilor. Când un individ privat discriminează, el (sau ea) o face cu propriile resurse, în numele lui (ei) propriu. Dar când statul discriminează, el o face cu resurse luate de la cetăţeni şi în numele tuturor cetăţenilor săi. Aceasta este o diferenţă crucială.

Dacă o întreprindere privată, cum ar fi un film, discriminează, ea întâmpină riscul de a pierde bani sau de a da faliment. Oamenii care se opun discriminării pot să nu mai acorde fonduri sau să nu mai fie clienţii instituţiei respective. Totuşi, când statul discriminează, aceşti oameni nu mai au opţiunea respectivă şi nu mai există riscul falimentului. Chiar şi atunci când oamenii se opun discriminării într-o instituţie de stat căreia îi pot opri (parţial) finanţarea (de exemplu, studenţii într-o universitate de stat), statul are şi alte alternative. El poate compensa fondurile pierdute cu bani din impozite, iar acestea din urmă trebuie plătite sub ameninţarea cu forţa.

Chiar şi ciupiturile cărora le cad victimă femeile sunt strâns legate de aparatul de stat. Să comparăm ce se întâmplă când hărţuirea sexuală are loc în interiorul unui loc privat (un magazin) şi când are loc afară (pe stradă, la un bloc distanţă de acelaşi magazin). Când o femeie este molestată într-un loc privat, întreaga forţă a sistemului liberei iniţiative, bazat pe profit şi pierdere, vine să acţioneze asupra problemei. Este în interesul întreprinzătorului să afle şi să descurajeze acţiunile ofensive. Dacă el nu face acest lucru, va pierde clienţi. Într-adevăr, între proprietarii de magazine există concurenţă cu scopul de a oferi clienţilor un mediu sigur şi confortabil. Cei care au cel mai mare succes în campania anti-ciupit tind să culeagă cele mai mari profituri. Cei care eşuează, fie pentru că ignoră problema, fie pentru că nu reuşesc să-şi aplice programele, vor tinde să suporte cele mai mari pierderi. Aceasta, desigur, nu este o garanţie că ciupitul şi alte comportamente ofensive vor înceta. Ele se vor petrece întotdeauna, atâta timp cât oamenii rămân de o moralitate imperfectă. Dar acest sistem încurajează, prin profituri şi pierderi, pe cei mai capabili de a controla situaţia.

Totuşi, prin comparaţie cu ce se întâmplă în domeniul public, sistemul privat începe să pară perfecţiunea întruchipată. În domeniul public nu există aproape nici un stimulent pentru a rezolva problema. Nimeni nu pierde nimic în mod automat, atunci când o femeie este ciupită sau molestată în vreun alt fel. Poliţiştii oraşului au, în mod teoretic, această responsabilitate, dar ei funcţionează fără avantajul sistemului automat de stimulare al profitului şi pierderii. Salariile lor, plătite cu bani proveniţi din impozite, nu depind de modul în care îşi execută sarcinile şi ei nu suferă nici o pierdere financiară atunci când femeile sunt molestate. Este deci clar de ce majoritatea acestui tip de hărţuire se petrece pe stradă, şi nu în magazine.

2. Acţiuni ne-coercitive împotriva femeilor

Multe acţiuni întreprinse împotriva femeilor nu sunt, strict vorbind, coercitive. De exemplu, fluieratul, privirile pofticioase, zeflemeaua, insinuările, flirtul nedorit etc. (Desigur, este adesea dificil să ştii dinainte dacă o remarcă cu nuanţă de flirt va fi bine venită sau nu.) Să examinăm aluziile sexuale care au loc încontinuu între femei şi bărbaţi. Deşi pentru mulţi oameni, şi în special pentru cei din mişcarea feministă, nu există nici o diferenţă reală între acest tip de comportament şi actele coercitive, diferenţa este crucială. Ambele pot fi neplăcute pentru multe femei, dar unul este un act fizic agresor, iar celălalt nu.

Există multe alte tipuri de acţiuni care intră în aceeaşi categorie. De exemplu, folosirea unor vulgarităţi sexuale („pipiţă” sau „bucăţică mişto”), susţinerea unor standarde morale duble, anumite reguli de etichetă, încurajarea capacităţii mentale a băieţilor, dar nu şi a fetelor, oprobiul societăţii faţă de femeile care participă la activităţi atletice „masculine”, reclame „sexiste”, precum şi plasarea femeilor pe un piedestal.

În legătură cu aceste atitudini şi altele, care pot fi ofensatoare, dar nu sunt coercitive, trebuie făcute două observaţii importante. Prima este că astfel de acţiuni necoercitive nu pot fi scoase în afara legii, în mod legitim. Orice încercare în acest sens ar implica violarea în masă a drepturilor altor indivizi. Libertatea de exprimare înseamnă că oamenii au dreptul să spună orice le place, chiar şi să facă afirmaţii condamnabile şi mitocăneşti.

A doua observaţie este mai complicată şi în nici un caz nu este evidentă. Într-o măsură considerabilă, aceste acţiuni condamnabile, dar necoercitive, sunt stimulate şi încurajate de activităţi statale coercitive, care operează în culise. De exemplu, frecvenţa mare a proprietăţii de stat asupra terenurilor, parcurilor, trotuarelor, drumurilor, afacerilor etc. Aceste activităţi coercitive, bazate pe impozitare obligatorie nelegitimă, pot fi criticate în mod legitim. Dacă ele ar fi eliminate, comportarea neplăcută, dar legală, pe care ele o sprijină s-ar diminua cu ajutorul pieţei libere.

Să luăm ca exemplu cazul în care un şef (bărbat) hărţuieşte o secretară (femeie) într-un mod condamnabil, dar necoercitiv. Vom compara situaţia în care o astfel de activitate are loc pe o proprietate publică şi pe una privată. Pentru a analiza acest lucru, trebui să înţelegem ceea ce economiştii muncii numesc „diferenţe compensatoare”. O diferenţă compensatoare este cantitatea de bani necesară recompensării unui angajat pentru pierderile psihice implicate de slujba respectivă. De exemplu, să presupunem că există două locuri de muncă disponibile. Unul se găseşte într-un birou cu aer condiţionat, cu o vedere plăcută, împrejurimi agreabile şi colegi plăcuţi. Celălalt se află într-o pivniţă umedă, înconjurat de colegi ostili. Totuşi, de obicei există o diferenţă oarecare de salariu, suficient de mare pentru a atrage un individ către slujba mai puţin plăcută. Dimensiunea exactă a diferenţei variază pentru diferiţi oameni. Dar ea există.

La fel cum trebuie plătite diferenţe compensatoare pentru a angaja lucrători în pivniţe umede, acestea trebuie plătite şi femeilor care lucrează într-un birou unde sunt obiectul hărţuirii sexuale. Dacă şeful este un om de afaceri privat, această creştere de salariu provine din buzunarul lui. Astfel, el are un stimulent bănesc puternic pentru a-şi controla comportarea, precum şi pe a celor care lucrează pentru el.

Dar creşterea de salariu nu este plătită de şeful unei întreprinderi guvernamentale sau al uneia întreţinute de guvern! Ea este achitată din banii contribuabililor, care nu se plătesc după livrarea unor servicii satisfăcătoare, ci sunt colectaţi prin constrângere. Aşadar, şeful are mai puţine motive să exercite un control. Este clar că acest tip de hărţuire sexuală, prin ea însăşi ofensivă, dar nu coercitivă, este făcută posibilă prin acţiunile coercitive ale guvernului, cu rolul său de colector de impozite. Dacă impozitele ar fi plătite voluntar, atunci şeful, chiar şi într-un birou guvernamental, ar fi obiectul unui control semnificativ. El ar fi în situaţia de a pierde bani dacă, prin comportarea lui, şi-ar jigni angajaţii. Dar deoarece el este întreţinut din bani proveniţi din impozitare coercitivă, propriii săi angajaţi se află la discreţia lui.

În acelaşi mod, să comparăm situaţia în care un grup de bărbaţi fluieră după femeile ce trec prin preajma lor, le fixează cu priviri insistente, adresându-le cuvinte înjositoare şi insultătoare. Un grup face acest lucru pe un trotuar sau o stradă proprietate publică, iar celălalt într-un loc aflat în proprietate privată, cum ar fi un restaurant sau un magazin.

În care din cele două cazuri este mai probabil să i se pună capăt acestei comportări legale, dar condamnabile? În sectorul public, nu este în interesul financiar al nici unei persoane din afacerea respectivă să pună capăt hărţuielii. Din moment ce acest comportament este legal, aşa cum am presupus, nici forţele poliţiei publice nu pot face nimic pentru a-l opri.

Dar în domeniul întreprinderii private, fiecare întreprinzător care speră să angajeze femei sau să vândă femeilor (ori bărbaţilor care nu sunt de acord cu acest mod de a trata femeile) are un stimulent pecuniar puternic pentru a pune capăt acestei situaţii. De aceea, nu întâmplător astfel de hărţuiri au loc aproape întotdeauna în locuri publice şi niciodată în magazine, restaurante sau în alte instituţii care funcţionează pe bază de profit şi au grijă de imaginea lor.

3. Porcul de mascul misogin ca erou

Este necesar să examinăm în detaliu două erori grave care sunt comise de adepţii emancipării femeii. Tocmai pentru bunul simţ cu care se opune acestor programe, porcul de mascul misogin poate fi considerat un erou.

Legi care impun „salarii egale la muncă egală”. Problema, desigur, este cum să definim „munca egală”. Dacă „munca egală” este luată în sens literal şi îmbrăţişează toate aspectele productivităţii angajatului, pe termen scurt, ca şi pe termen lung, atunci ea trebuie să includă caracteristicile psihice, discriminarea clienţilor şi a celorlalţi angajaţi, capacitatea angajatului de a se conecta la ceea ce este – sau la ceea ce nu este – pe placul întreprinzătorului, precum şi la idiosincraziile acestuia din urmă. Pe scurt, toate aceste componente trebuie cântărite, dacă munca egală reprezintă exact acelaşi lucru ca şi profitabilitatea egală pentru întreprinzător. Doar atunci, pe piaţa liberă, lucrătorii cu astfel de capacităţi egale vor tinde să câştige salarii egale. Dacă, de exemplu, femeile ar fi plătite mai puţin decât bărbaţii, deşi sunt lucrători la fel de buni în sensul de mai sus, atunci ar fi puse în mişcare forţe care, duse până la capăt, ar asigura o plată egală. Cum? Patronul ar putea obţine mai mulţi bani înlocuind bărbaţii lucrători cu femeile lucrătoare. Cererea pentru lucrători s-ar micşora, ceea ce ar duce la scăderea salariilor acestora, iar cererea pentru lucrătoare ar creşte, ducând la mărirea salariilor pentru femei. Fiecare patron care ar înlocui un bărbat cu o femeie ar avea un avantaj competitiv asupra celor care refuză acest lucru. Patronii care maximizează profitul ar continua să câştige mai mult decât cei care fac discriminări. Patronii care maximizează profitul ar putea vinde la preţuri mai mici decât patronii care fac discriminări, iar dacă celelalte condiţii se menţin egale, în cele din urmă i-ar putea aduce pe aceştia la faliment.

Totuşi, în realitate, adepţii salariilor egale pentru muncă egală nu au în vedere acest tip strict de egalitate. Definiţia lor pentru „egalitate” se referă la acelaşi număr de ani de şcoală, la abilităţi echivalente, la grade universitare identice şi, poate, la punctaje similare obţinute la testele de admitere. Cu toate acestea, indivizii care sunt, în realitate, identici în raport cu astfel de criterii pot avea capacităţi foarte diferite de a obţine câştiguri pentru patronii lor. De exemplu, să luăm doi lucrători, un bărbat şi o femeie, identici în privinţa punctajelor la teste şi a pregătirii universitare. Este un fapt indiscutabil că, în cazul unei sarcini, este mult mai probabil ca femeia să stea acasă şi să se ocupe de creşterea copilului. Aprecierea, dacă această tradiţie este dreaptă sau nu, nu este relevantă. Ceea ce este util de ştiut aici este dacă este reală sau nu. Dacă femeia stă acasă, întrerupându-şi cariera sau slujba, ea va avea mai puţină valoare pentru patron. În acest caz, deşi bărbatul şi femeia care candidează pentru slujbă pot avea calificări identice, pe termen lung, bărbatul va fi mai productiv decât femeia şi, prin urmare, mai valoros pentru patron.

În mod paradoxal, multe dovezi care indică faptul că bărbaţii şi femeile nu sunt la fel de productivi provin chiar de la mişcarea de emancipare a femeii. Există câteva studii în care femeile şi bărbaţii au fost testaţi mai întâi ca grupuri, izolaţi unii de alţii, şi apoi împreună, în concurenţă unii cu alţii. În unele cazuri, când grupurile au fost testate separat, femeile au arătat clar că au capacităţi înnăscute mai mari decât bărbaţii. Cu toate acestea, atunci când cele două grupuri au fost testate la concurenţă, bărbaţii au obţinut, invariabil, punctaje mai bune decât femeile. Din nou, vom sublinia că ceea ce ne preocupă aici nu este caracterul corect al unor asemenea împrejurări, ci efectele. Problema este că, la locurile de muncă, femeile se vor găsi adesea în concurenţă cu bărbaţii. Dacă ele în mod constant cedează iniţiativa bărbaţilor şi nu pot să dea tot ce au mai bun în concurenţă cu aceştia, ele sunt, în realitate, de mai puţin ajutor în procurarea profitului pentru patron. Dacă femeile sunt egale cu bărbaţii la punctajele testelor, dar ele sunt inferioare la maximizarea profitului, atunci plata egală pentru muncă egală se va dovedi dezastruoasă pentru femei.

Aceasta ar fi un dezastru, pentru că stimulentele pentru maximizarea profitului ar fi inversate. În loc ca piaţa să exercite o presiune puternică şi constantă către concedierea bărbaţilor şi angajarea femeilor, patronii vor fi motivaţi să concedieze femeile şi să angajeze bărbaţi în locul lor. Dacă patronul este forţat să plătească aceleaşi salarii bărbaţilor şi femeilor chiar dacă acestea nu sunt la fel de productive, profiturile vor creşte în măsura în care lucrătorii vor înlocui lucrătoarele. Patronii înclinaţi să adopte punctul de vedere feminist şi insistă să păstreze lucrători femei vor avea profituri mai mici şi îşi vor pierde partea lor de piaţă. Patronii prosperi vor fi cei care nu angajează femei.

Trebuie de asemenea subliniat că tendinţa potrivit căreia femeile care sunt cu adevărat egale în productivitate cu bărbaţii să primească salarii egale există numai pe piaţa liberă, bazată pe sistemul profitului şi pierderii. Numai în cadrul liberei iniţiative există stimulente financiare pentru angajarea femeilor foarte productive şi subevaluate, pentru „a beneficia” de pe urma situaţiei lor neplăcute şi, deci, pentru a le mări ulterior salariile.

În sectoarele guvernamentale şi cele de non-profit, aceste stimulente bazate pe profit sunt, prin definiţie, absente. Nu este deloc un accident deci faptul că toate abuzurile reale asupra femeilor în această privinţă se petrec în domenii guvernamentale şi de non-profit, cum ar fi şcolile, universităţile, bibliotecile, fundaţiile, munca socială şi serviciile publice. Există puţine acuzaţii de salarii mai mici pentru femei în domenii private cum ar fi computerele, reclama sau mass-media.

4. Legi care impun nediscriminarea

McSorley este un bar din New York City care, până când a fost „eliberat”, servea exclusiv bărbaţi. Sub drapelul noii legi anti-discriminare din New York, femeile au fost servite pentru prima oară în istoria barului. Acesta a fost considerat un mare pas progresist de către facţiunile liberale, cele progresiste şi de către mişcarea de emancipare a femeii. Filozofia fundamentală din spatele legii şi a eliberării de la McSorley pare să fie aceea că este ilegitim să se facă discriminări pe baza sexului între clienţi potenţiali.

Dacă problemele ridicate de această filozofie nu sunt evidente la prima vedere, ele pot fi clarificate prin câteva reductio ad absurdum. Dacă s-ar adera strict la această filozofie, de exemplu, atunci WC-urile publice, separate pentru bărbaţi, nu ar fi considerate „discriminatorii”? Dar locurile de cazare separate pentru bărbaţi? Dar ce se întâmplă cu homosexualii bărbaţi? Ei ar putea fi acuzaţi de „discriminare” împotriva femeilor. Dar femeile care se căsătoresc cu bărbaţi nu fac, oare, o discriminare faţă de alte femei?

Aceste exemple sunt, desigur, ridicole. Dar ele sunt consecvente cu filozofia anti-discriminării. Dacă ele sunt ridicole este pentru că această filozofie este ridicolă.

Este important să înţelegem că toate acţiunile umane implică discriminarea, considerată în singura definiţie raţională acestui termen, de care s-a abuzat atât de mult: a alege dintre alternativele disponibile pe cea care îţi serveşte cel mai bine interesele. Nu există nici o acţiune întreprinsă de o fiinţă umană care să nu fie în concordanţă cu această axiomă. Discriminăm atunci când ne alegem o pastă de dinţi, când ne decidem asupra unui mijloc de transport, când hotărâm cu cine să ne căsătorim. Discriminarea practicată de gurmand sau de degustătorul de vinuri este şi poate fi discriminarea practicată de toţi oamenii. Aşadar, orice atac la adresa discriminării este o încercare de a restrânge opţiunile deschise tuturor indivizilor.

Dar ce putem spune despre opţiunea femeilor de a bea la McSorley? A fost oare violat dreptul lor de a alege? Nu. Ceea ce au trăit ele a fost ceea ce trăieşte un bărbat atunci când o femeie îi respinge avansurile sexuale. Femeia care refuză să se întâlnească cu un bărbat nu se face vinovată de încălcarea drepturilor lor – pentru că aceste drepturi nu cuprind o relaţie cu ea. Acest lucru există ca o posibilitate, dar nu ca un drept, cu excepţia cazului în care ea ar fi sclava lui. În mod similar, un bărbat care doreşte să bea în compania altor bărbaţi nu se face vinovat de violarea drepturilor femeilor. Pentru că printre drepturile femeilor nu există cel de a bea cu persoane care nu doresc să bea cu ele. Numai într-o societate de sclavi lucrurile nu stau aşa. Numai într-o societate de sclavi stăpânul poate obliga un sclav să-i îndeplinească dorinţele. Dacă forţele anti-discriminatoare reuşesc să-şi impună filozofia asupra marelui public, atunci ele vor reuşi de asemenea să impună publicului jugul greu al sclaviei. În măsura în care porcul de mascul misogin reuşeşte să se opună acestor tendinţe, el trebuie privit ca un erou.



* agent, intermediar (n. trad.).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România