VI. Politici şi idei

Ludwig von Mises - Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine.
cuprins

În epoca iluministă, pe când nord-americanii îşi dobândeau independenţa şi, câţiva ani mai târziu, când coloniile spaniole şi portugheze se transformau în ţări independente, în Occident predomina o stare de spirit optimistă. Pe vremea aceea toţi filozofii şi oamenii de stat erau pe deplin convinşi că omenirea trăia începuturile unei noi epoci de prosperitate, de progres şi libertate. În zilele acelea oamenii anticipau că noile instituţii politice -- guvernele reprezentative constituţionale instituite în ţările libere din Europa şi America -- vor funcţiona într-un mod cât se poate de benefic, şi că libertatea economică va îmbunătăţi necontenit condiţiile materiale de trai ale omenirii.

Ştim bine că parte din aceste aşteptări au fost excesiv de optimiste. Este, desigur, adevărat că lumea a cunoscut, în secolele al XIX-lea şi XX, o îmbunătăţire fără precedent a condiţiilor economice, care a făcut cu putinţă pentru o parte cu mult mai mare a populaţiei să se bucure de nivele de trai cu mult mai ridicate. Dar mai ştim de asemenea şi că multe dintre speranţele filozofilor din secolul al XVIII-lea au fost crunt zdruncinate -- speranţe că nu vor mai fi războaie şi speranţe că revoluţiile nu vor mai fi necesare. Aceste aşteptări nu s-au realizat.

Pe durata secolului al XIX-lea, a existat o perioadă când războaiele scăzuseră atât în intensitate cât şi ca număr. Dar secolul XX a adus cu sine o renaştere a spiritului războinic şi putem afirma, fără riscul de a ne înşela prea mult, că este foarte posibil să nu ne aflăm încă la capătul încercărilor ce-i sunt rezervate omenirii.

Sistemul constituţional care s-a născut la finele secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea a dezamăgit omenirea. Majoritatea oamenilor -- inclusiv a scriitorilor -- care s-au ocupat de această problemă par să creadă că nu există nici un fel de legătură între faţeta economică a problemei şi cea politică. Astfel, ei tind să analizeze pe larg declinul parlamentarismului -- al guvernării de către reprezentanţii poporului -- ca şi cum acest fenomen ar fi complet independent de situaţia economică şi de ideile economice, care determină activităţile oamenilor.

Dar această independenţă este inexistentă. Omul nu este o fiinţă care să posede, pe de o parte, o faţetă economică şi, pe de altă parte, una politică, fără nici un fel de legătură între cele două. În fapt, fenomenul numit declin al libertăţii, sau al guvernării constituţionale şi al instituţiilor reprezentative, este consecinţa unei modificări radicale în sfera ideilor economice şi politice. Evenimentele politice sunt consecinţele inevitabile ale modificărilor survenite în politicile economice.

Ideile care i-au călăuzit pe oamenii de stat, pe filozofii şi pe avocaţii care, în secolul al XVIII-lea şi în prima parte a celui de al XIX-lea, au dezvoltat fundamentele noului sistem politic, porneau de la premisa că, într-o ţară, toţi cetăţenii cinstiţi împărtăşesc acelaşi ţel ultim. Acest ţel ultim, căruia toţi oamenii decenţi ar trebui să i se dedice, ar fi bunăstarea întregii ţări şi, de asemenea, bunăstarea altor ţări -- liderii aceştia morali şi politici fiind pe deplin convinşi că o naţiune liberă nu urmăreşte cotropirea. Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerând că este perfect normal să existe diferenţe de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.

Persoanele care împărtăşeau idei similare despre o problemă cooperau, iar această cooperare purta numele de partid. Dar structurile de partid nu erau permanente. Ele nu depindeau de poziţia indivizilor în ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci când oamenii considerau că poziţiile lor iniţiale se bazau pe premise sau pe idei eronate. Din acest punct de vedere, mulţi priveau discuţiile desfăşurate în campaniile electorale, şi apoi în adunările legislative, ca pe un factor politic important. Discursurile membrilor unei legislaturi nu erau privite doar ca declaraţii menite să comunice lumii ce doreşte un partid politic. Ele erau privite ca încercări de a convinge grupurile cu păreri diferite că ideile vorbitorului sunt mai corecte, mai favorabile bunăstării tuturor, decât cele formulate de preopinenţi.

Discursurile politice, editorialele din ziare, pamfletele şi cărţile erau scrise pentru a convinge. Erau puţine motive pentru a crede că cineva nu putea convinge majoritatea dacă propria sa poziţie era absolut corectă şi dacă ideile sale erau sănătoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de către cei ce scriau regulile constituţionale şi de către corpurile legiuitoare de la începutul secolului al XIX-lea.

Însă toate acestea presupuneau că statul nu se amestecă în condiţiile economice ale pieţei. Presupuneau că toţi cetăţenii împărtăşesc un singur ideal politic: bunăstarea întregii ţări şi a întregii populaţii. Şi tocmai aceasta este filozofia socială şi economică pe care a înlocuit-o intervenţionismul. Intervenţionismul a răspândit o filozofie foarte diferită.

Conform ideilor intervenţioniste, datoria guvernului este de a susţine, a subvenţiona şi a privilegia grupurile speciale. Ideea oamenilor de stat din secolul al XVIII-lea era că legislatorii au anumite idei speciale despre binele comun. Dar ceea ce ni se oferă astăzi, ceea ce vedem astăzi în realitatea vieţii politice, practic fără nici un fel de excepţie, în toate ţările lumii în care nu există pur şi simplu o dictatură comunistă, este o situaţie în care nu mai există partide politice în vechea accepţiune clasică, ci doar grupuri de presiune.

Un grup de presiune este un grup de persoane care doresc să obţină pentru ele însele un privilegiu special, pe seama restului populaţiei. Acest privilegiu poate consta într-un tarif vamal care să afecteze importurile generatoare de rivalitate, într-o subvenţie, în legi care să-i împiedice pe alţii să intre în competiţie cu membrii grupurilor de presiune. În orice caz, el le asigură grupurilor de presiune o poziţie specială. Privilegiul le oferă lor ceva care li se refuză, sau ar trebui să li se refuze -- conform ideilor grupului de presiune -- altor grupuri.

În Statele Unite, sistemul bipartit de pe vremuri pare să fi supravieţuit. Dar, acesta nu este decât un camuflaj al situaţiei reale. În fapt, viaţa politică din Statele Unite -- aidoma celei din toate celelalte ţări -- este determinată de lupta şi aspiraţiile grupurilor de presiune. În Statele Unite mai există încă un Partid Repulican şi unul Democrat, dar în fiecare din aceste partide există reprezentanţi ai grupurilor de presiune. Aceşti reprezemtanţi ai grupurilor de presiune sunt mai interesaţi să coopereze cu reprezentanţii aceloraşi grupuri de presiune din partidul rival decât cu alţi membrii din propriul lor partid.

Ca să vă ofer un exemplu, dacă discutaţi cu persoanele din Statele Unite care sunt într-adevăr la curent cu cele ce se petrec în Congres, ele vă vor spune: "Omul acesta, acest membru al Congresului, reprezintă interesele grupurilor producătoare de argint". Sau vă vor spune că un altul îi reprezintă pe cultivatorii de grâu.

Desigur, fiecare din aceste grupuri de presiune reprezintă, în mod necesar, o minoritate. Într-un sistem bazat pe diviziunea muncii, fiecare grup special care urmăreşte privilegii trebuie să fie o minoritate. Iar minorităţile nu au nici odată posibilitatea să obţină ceea ce doresc dacă nu cooperează cu alte minorităţi similare, cu alte grupuri de presiune similare. În adunările legislative, ele încearcă să alcătuiască coaliţii între diverse grupuri de presiune, astfel încât să poată deveni majoritare. Însă, după un timp, aceste coaliţii se pot dezintegra, deoarece există probleme asupra cărora este imposibil să ajungă la o înţelegere cu alte grupuri de presiune, astfel încât urmează formarea altor coaliţii între grupurile de presiune.

Este ceea ce s-a întâmplat în Franţa, în 1871, într-o situaţie pe care istoria a numit-o "declinul celei de a Treia Republici". N-a fost declinul celei de a Treia Republici; a fost pur şi simplu o exemplificare a faptului că sistemul grupurilor de presiune nu este unul care să se poată utiliza cu succes pentru guvernarea unei ţări mari.

Avem, în legislaturi, reprezentanţi ai cultivatorilor de grâu, ai crescătorilor de vite, ai mineritului de argint şi ai petroliştilor, dar înainte de orice, ai diverselor sindicate. Doar un singur lucru nu este reprezentat în parlament: naţiunea ca întreg. Sunt numai câţiva care iau partea naţiunii ca întreg. Şi toate problemele, chiar cele ce ţin de relaţiile externe, sunt abordate din perspectiva intereselor grupurilor speciale de presiune.

În Statele Unite, unele din cele mai puţin populate state sunt interesate de preţul argintului. Dar nu este vorba de întreaga populaţie a acestor state. Cu toate acestea, de multe zeci de ani, Statele Unite cheltuiesc sume considerabile de bani, pe seama contribuabililor, pentru a achiziţiona argintul la un preţ mai ridicat decât cel al pieţii. Un alt exemplu: în Statele Unite doar o mică parte din populaţie lucrează în agricultură; restul populaţiei este alcătuită din consumatori -- care în general nu sunt şi producători -- de produse agricole. Politica Statelor Unite, cu toate acestea, este de a cheltui miliarde şi miliarde de dolari pentru a menţine preţurile produselor agricole deasupra preţurilor potenţiale de piaţă.

Nu se poate spune că această politică favorizează o minoritate restrânsă, deoarece interesele agricole nu sunt nicidecum uniforme. Fermierii specializaţi în produse lactate nu sunt interesaţi de menţinerea unui preţ ridicat la cereale; dimpotrivă, ei ar prefera un preţ scăzut la acest produs. Fermierii specializaţi în produse avicole doresc un preţ redus pentru nutreţul păsărilor. Există numeroase interese speciale incompatibile în cadrul acestui grup. Şi cu toate acestea, diplomaţia abilă a manevrelor politice din conges face cu putinţă ca anumite grupuri restrânse să dobândească privilegii pe seama majorităţii.

Un caz deosebit de interesant în Statele Unite este cel al zahărului. Poate că doar un american din cinci sute este interesat de ridicarea preţului la zahăr. Probabil că 499 din 500 doresc reducerea preţului la zahăr. Cu toate acestea, politica Statelor Unite este dedicată, prin tarife vamale şi alte reglementări speciale, ridicării preţului la zahăr. Această politică nu este dăunătoare doar intereselor acelor 499 care sunt consumatori de zahăr; ea crează de asemenea o problemă de politică externă extrem de dificilă pentru Statele Unite. Ţelul politicii externe este cooperarea cu toate celelalte republici americane, dintre care unele sunt interesate în vânzarea de zahăr către Statele Unite. Ele ar dori să vândă cantităţi mai mari de zahăr. Această împrejurare ilustrează felul cum interesele grupurilor de presiune pot determina chiar şi politicile externe ale unor ţări.

De ani de zile numeroşi autori din întreaga lume scriu despre democraţie, despre guvernul reprezentativ, popular. Ei se plâng de neajunsurile acesteia; dar democraţia pe care o critică ei nu este decât acel tip de democraţie în care politica ce guvernează ţara este intervenţionismul.

Astăzi îi putem auzi pe unii spunând: "În prima parte a secolului al XIX-lea, în adunările legislative ale Franţei, Angliei, Statelor Unite şi ale altor ţări se ţineau discursuri despre marile probleme ale omenirii. Se purtau lupte împotriva tiraniei, pentru libertate şi pentru cooperarea cu toate celelalte ţări libere. Dar acum adunările legislative au devenit mai pragmatice!"

Sigur că am devenit mai pragmatici; astăzi oamenii nu mai vorbesc despre libertate: ei vorbesc despre preţuri mai ridicate la alune. Dacă acesta este pragmatism, atunci sigur că adunările legislative s-au achimbat considerabil, dar nu în bine.

Aceste schimbări politice, consecinţe ale intervenţionismului, au redus considerabil puterea naţiunilor şi a reprezentanţilor lor de a rezista aspiraţiilor dictatoriale şi manevrelor tiranice. Reprezentanţii din adunările legislative, a căror singură grijă este să satisfacă alegătorii care doresc, de pildă, un preţ ridicat la zahăr, lapte şi unt, şi un preţ scăzut la grâu (obţinut prin subvenţii guvernamentale), nu pot reprezenta populaţia decât într-o manieră extrem de inadecvată; ei nu pot reprezenta niciodată întregul electorat.

Alegătorii care agrează asemenea privilegii nu realizează că există, de asemenea, şi oponenţi care solicită măsuri contrare şi care îi împiedică pe reprezentanţii lor să atingă un succes deplin.

Acest sistem duce, de asemenea, la creşteri neîncetate ale cheltuielilor publice, pe de o parte, şi sporeşte, pe de altă parte, dificultatea prelevării de impozite. Reprezentanţii acestor grupuri de presiune solicită numeroase privilegii speciale pentru interesele lor, însă nu doresc să-şi încarce susţinătorii cu poveri fiscale prea grele.

Ideea că legislatorul reprezintă nu întreaga naţiune, ci numai interesele speciale din districtul în care a fost ales, n-a aparţinut fondatorilor sistemului modern de guvernare constituţională, din secolul al XVIII-lea, ci este una din consecinţele intervenţionismului. Ideea originară era că fiecare membru al corpului legislativ trebuie să reprezinte întreaga naţiune. El nu era ales într-un district anume decât fiindcă acolo era cunoscut şi desemnat de oamenii care aveau încredere în el.

Dar nu exista intenţia ca el să acceadă la guvernare pentru a dobândi ceva anume pentru alegătorii săi, pentru ca el să solicite o şcoală sau un spital nou, sau un azil -- şi să determine prin aceasta un spor considerabil de cheltuieli guvernamentale în districtul său. Politica grupurilor de presiune este explicaţia faptului că este aproape imposibilă stoparea inflaţiei, pentru toate guvernele. Îndată ce oficialităţile alese încearcă să restrângă cheltuielile statului, să le limiteze, cei ce susţin interesele speciale, cei ale căror avantaje provin din segmente speciale ale bugetului, declară că un anumit proiect nu poate fi realizat, sau că un altul trebuie realizat.

Desigur, dictatura nu este o soluţie pentru problemele economice, după cum nu este nici pentru problemele libertăţii. Un dictator poate face iniţial tot felul de promisiuni dar, fiind un dictator, el nu se va ţine de promisiuni. În schimb, el va suprima imediat libertatea de expresie, astfel încât ziarele şi parlamentarii să nu poată reaminti opiniei publice -- după zile, luni sau ani -- că afirmaţiile sale din prima zi de dictatură sunt diferite de cele de mai târziu.

Văzând declinul libertăţii survenit astăzi în atâtea ţări, gândurile ni se îndreaptă către dictatura teribilă la care a fost supusă recent o ţară de proporţiile Germaniei. Aşa se face că lumea vorbeşte astăzi despre decăderea libertăţii şi despre declinul civilizaţiei.

Unii afirmă că, în cele din urmă, toate civilizaţiile trebuie să se prăbuşească în ruine şi să se dezintegreze. Există susţinători eminenţi ai acestei idei. Unul dintre ei era profesorul german Spengler, iar un altul, mult mai bine cunoscut, istoricul englez Toynbee. Ei afirmă că civilizaţia noastră este, de acum, bătrână. Spengler obişnuia să compare civilizaţiile cu plantele, care cresc şi cresc, dar a căror viaţă îşi atinge în cele din urmă sfârşitul. La fel stau lucrurile, spune el, şi cu civilizaţiile. Asemuirea metaforică a civilizaţiilor cu plantele este întru totul arbitrară.

Mai întâi, pentru că este foarte dificil să distingem, în istoria omenirii, diverse civilizaţii independente. Civilizaţiile nu sunt independente; ele sunt interdependente, ele se influenţează unele pe altele neîncetat. De aceea, nu putem vorbi despre declinul unei anumite civilizaţii aşa cum vorbim despre moartea unei anumite plante.

Dar chiar şi dacă respingem doctrinele lui Spengler şi ale lui Toynbee, rămâne încă o comparaţie foarte răspândită: comparaţia între civilizaţiile decadente. Este cu siguranţă adevărat că în secolul al doilea e.n., Imperiul Roman cultiva o civilizaţie extrem de înfloritoare, că în acele părţi ale Europei, Asiei şi Africii aflate sub dominaţie romană, exista un grad foarte înalt de civilizaţie. Exista, de asemenea, un foarte înalt grad de civilizaţie economică, întemeiată pe un anumit grad de diviziune a muncii. Deşi ne apare întru totul primitivă în comparaţie cu nivelul nostru de trai contemporan, ea era totuşi remarcabilă. Ea a făcut cu putinţă cel mai înalt grad de diviziune a muncii atins vreodată înaintea capitalismului modern. Nu este mai puţin adevărat că această civilizaţie s-a dezintegrat, îndeosebi în secolul al treilea. Această dezintegrare survenită din interiorul Imperiului Roman i-a făcut pe romani neputincioşi să reziste agresiunilor externe. Deşi agresiunile nu erau mai rele decât cele cărora le rezistaseră romanii în mod repetat în secolele anterioare, ei nu le-au mai putut face faţă după cele întâmplate în cadrul imperiului.

Ce anume se întâmplase? Care era problema? Ce a determinat oare dezintegrarea unui imperiu care, în toate privinţele, atinsese cel mai înalt grad de civilizaţie care a existat vreodată înaintea secolului al XVIII-lea? Adevărul este că elementul care a distrus această civilizaţie antică a fost unul similar, aproape identic cu pericolele care ameninţă civilizaţia noastră astăzi: pe de o parte era intervenţionismul, iar pe de alta, inflaţia. Intervenţionismul Imperiului Roman consta în faptul că politicile sale, urmându-le pe cele greceşti, care le precedaseră, nu se abţineau de la controlul preţurilor. Acest control al preţurilor a fost moderat, practic neînsemnat, deoarece vreme de secole nu a urmărit să reducă preţurile sub nivelul pieţei.

Dar când inflaţia a început, în secolul al treilea, sărmanii romani nu dispuneau de mijloacele noastre tehnice de sporire a masei monetare. Ei nu puteau să tipărească bani, ci erau siliţi să deterioreze compoziţia monedei, iar acest sistem inflaţionar era cu mult inferior celui actual, care -- prin mijlocirea tiparniţei moderne -- poate distruge valoarea monedei fără dificultate. Dar era suficient de eficace pentru a determina aceleaşi rezultate pe care le-ar fi produs controlul preţurilor, deoarece preţurile pe care le tolerau autorităţile au rămas acum inferioare preţurilor potenţiale ale diverselor bunuri, determinate de inflaţie.

Rezultatul a fost, desigur, că volumul de hrană furnizat oraşelor a scăzut, iar cetăţenii oraşelor s-au văzut siliţi să se întoarcă la ţară şi la viaţa de agricultori. Romanii n-au înţeles câtuşi de puţin ce se întâmplă. Nu aveau cum să înţeleagă. Ei nu dezvoltaseră instrumentele mentale necesare pentru a interpreta problemele diviziunii muncii şi consecinţele inflaţiei asupra preţurilor pieţei. Însă faptul că această inflaţie monetară, că această deteriorare a monedei este un lucru rău, faptul acesta îl cunoşteau desigur foarte bine.

În consecinţă, împăraţii au decretat legi împotriva acestor fenomene. Existau legi care interziceau locuitorilor oraşelor să se mute la ţară, dar asemenea interdicţii erau ineficiente. Oamenii nu aveau nimic de mâncare la oraş şi piereau de inaniţie; nici un fel de lege nu-i putea împiedica să părăsească oraşul şi să se îndrepte, din nou spre agricultură. Orăşeanul nu mai putea să lucreze într-o industrie urbană de procesare, ca artizan. Şi, după dispariţia pieţelor din oraşe, nimeni nu mai putea cumpăra nimic acolo.

Constatăm astfel că, începând din secolul al treilea, oraşele romane au intrat în declin şi că diviziunea muncii a devenit mai puţin intensivă decât fusese înainte. În cele din urmă, a apărut sistemul medieval al gospodăriilor autarhice, aşa numitele "villa," menţionate în legile de mai târziu.

De aceea, dacă unii compară condiţiile de azi cu cele din Imperiul Roman şi afirmă: "Ne aşteaptă aceeaşi soartă," ei nu vorbesc întru totul fără temei. Se pot găsi anumite aspecte similare. Dar există de asemenea şi diferenţe enorme. Aceste diferenţe nu ţin de structurile politice care predominau în partea a doua a secolului al treilea. Pe vremea aceea, câte un împărat era asasinat în medie la fiecare trei ani, iar asasinul său, sau cel care-i cauzase moartea, îi devenea succesor. După alţi trei ani, în medie, pe noul împărat îl aştepta aceeaşi soartă. Când în anul 284 Diocleţian devenea împărat, el a încercat câtva timp să reziste declinului, însă fără succes.

Există diferenţe enorme între condiţiile de astăzi şi cele care existau în vremea romanilor, diferenţe care ţin de faptul că măsurile care au determinat dezintegrarea Imperiului Roman nu erau premeditate. Ele nu erau, aş spune, rezultatul unor doctrine reprobabile sistematizate.

Prin contrast însă, ideile intervenţioniste, socialiste şi inflaţioniste din vremurile noastre au fost urzite şi sistematizate de către scriitori şi profesori. Şi ele sunt predate în colegii şi universităţi. Aţi putea spune: "Astăzi situaţia este mult mai rea." Eu aş răspunde: "Nu, nu este mai rea." Este, cred eu, mai bună, fiindcă ideile pot fi combătute prin alte idei. În vremea împăraţilor romani nimeni nu punea la îndoială dreptul guvernului de a stabili preţuri maximale şi caracterul benefic al acestor politici. Nimeni nu contesta lucrurile acestea.

Dar astăzi, când avem şcoli şi profesori şi cărţi care le recomandă, realizăm perfect că este vorba de o problemă care trebuie discutată. Toate ideile acestea dăunătoare de care suferim astăzi, care au determinat caracterul atât de nociv al politicilor noastre, au fost elaborate de către reprezentanţii mediilor noastre academice.

Un ilustru autor spaniol scria despre "revolta maselor". Trebuie să fim extrem de precauţi când alegem termenii pe care-i întrebuinţăm, deoarece revolta aceasta nu a fost făcută de mase: a fost făcută de intelectuali. Iar intelectualii aceştia, care au dezvoltat aceste doctrine, nu făceau parte din rândul maselor. Marxismul pretinde că doar proletarii au idei bune şi că mintea proletară a zămislit socialismul, însă toţi autorii socialişti, fără excepţie, erau burghezi, în accepţiunea socialistă a termenului.

Karl Marx nu a apărut din rândurile proletariatului. A fost fiu de avocat. El n-a trebuit să muncească pentru a putea merge la universitate. El a studiat la universitate în aceleaşi condiţii în care studiază astăzi fiii oamenilor înstăriţi. Ulterior, pentru tot restul vieţii sale, el a fost susţinut de prietenul său Friedrich Engels, care -- manufacturier fiind -- făcea parte din cea mai rea categorie de "burghezi," conform ideilor socialiste. În limbaj marxist, el era un exploatator.

Tot ce se întâmplă în zilele noastre în sfera socială este rezultatul unor idei. Cele bune şi cele rele. Ceea ce este necesar este ca ideile rele să fie combătute. Trebuie să combatem tot ceea ce ne displace în viaţa publică. Ideilor eronate trebuie să le substituim idei mai bune. Trebuie să respingem cu argumente doctrinele care promovează violenţa sindicală. Trebuie să ne opunem confiscării proprietăţii, controlului preţurilor, inflaţiei şi tuturor relelor acestora de care suferim.

Ideile şi numai ideile pot lumina întunericul. Ideile acestea trebuie aduse în atenţia publicului, într-un mod care să-l convingă. Trebuie să-i convingem pe oameni că aceste idei sunt cele corecte şi nu cele greşite. Marea epocă a secolului al XIX-lea, marile realizări ale capitalismului, au fost rezultatul ideilor economiştilor clasici, ale lui Adam Smith şi David Ricardo, ale lui Bastiat şi ale altora.

Nu avem nevoie de nimic altceva decât de înlocuirea ideilor rele prin idei mai bune. Aceasta, sper şi cred, va fi realizarea tinerei generaţii. Civilizaţia noastră nu este condamnată la pieire, cum afirmă Spengler şi Toynbee. Civilizaţia noastră nu va fi cucerită de spiritul Moscovei. Civilizaţia noastră trebuie să supravieţuiască şi va supravieţui. Va supravieţui graţie ideilor mai bune decât cele ce guvernează astăzi cea mai mare parte din lume, iar ideile acestea mai bune vor fi dezvoltate de tânăra generaţie.

Cosider că un semn foarte bun este faptul că, în vreme ce acum cincizeci de ani, practic nimeni în lume nu avea curajul să spună nimic în favoarea unei economii libere, avem astăzi, cel puţin în câteva ţări avansate, instituţii care sunt centre de propagare a libertăţii economice, cum ar fi, de exemplu, acest "Centro" din ţara dumneavoastră, care m-a invitat la Buenos Aires, ca să rostesc câteva cuvinte în acest mare oraş.

Nu puteam să spun multe despre lucrurile acestea importante. Şase lecţii pot reprezenta foarte mult pentru un auditoriu, dar ele nu ajung pentru a dezvolta întreaga filozofie a unui sistem economic liber şi, în nici un caz, pentru a dovedi falsitatea tuturor neroziilor care s-au scris în ultimii cincizeci de ani cu privire la chestiunile economice de care ne ocupăm.

Sunt extrem de recunoscător acestui centru pentru că mi-a oferit posibilitatea de a mă adresa unui auditoriu atât de distins, şi sper că în câţiva ani numărul celor ce susţin ideile libertăţii în ţara aceasta şi în alte ţări, va creşte considerabil. Eu însumi am deplină încredere în viitorul libertăţii, atât politic cât şi economic.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România