V. Investiţiile străine

Ludwig von Mises - Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine.
cuprins

Anumiţi oameni consideră că programele favorabile libertăţii economice ar fi negativiste. Ei spun: Ce vreţi, de fapt, voi liberalii? Sunteţi împotriva socialismului, împotriva intervenţiei guvernamentale, împotriva inflaţiei, împotriva violenţei sindicale, împotriva tarifelor protecţioniste....Voi spuneţi "nu" tuturor lucrurilor.

Aş spune că această formulare a problemei este superficială şi părtinitoare. Pentru că este posibilă formularea unui program liberal într-un mod pozitiv. Dacă cineva spune: "Sunt împotriva cenzurii," el nu este negativist, el este în favoarea dreptului autorilor de a hotărî singuri ce anume doresc să publice, fără ca guvernul să intervină. Acesta nu este negativism, aceasta este chiar semnificatia libertăţii. (Desigur, când folosesc termenul "liberal," cu privire la un sistem economic, îl înţeleg liberal în sensul său vechi, clasic.)

Astăzi, cea mai mare parte a oamenilor consideră că discrepanţele puternice între nivelele de trai din diferite ţări sunt inacceptabile. Acum 200 de ani, condiţiile de trai în Marea Britanie erau mult mai rele decât sunt astăzi în India. Dar in anii 1750 britanicii nu-si spuneau "subdezvoltaţi" sau "înapoiaţi," deoarece nu erau în măsură să compare condiţiile de trai din ţara lor cu cele din ţări în care acestea erau mai bune. Astăzi, toţi oamenii care nu au atins nivelul mediu de trai din Statele Unite cred că ceva este în neregulă în legătură cu propria lor situaţie economică. Multe dintre aceste ţări îşi spun "ţări în curs de dezvoltare" şi, ca atare, cer ajutor ţărilor aşa-zis dezvoltate sau superdezvoltate.

Permiteţi-mi să vă explic care este situaţia în realitate. Nivelul de trai este mai scăzut în aşa-numitele ţări în curs de dezvoltare, deoarece câştigul mediu pentru acelaşi gen de muncă este mai scăzut în aceste ţări decât este în alte ţări din Europa Occidentală, Canada, Japonia şi, mai ales, din Statele Unite. Dacă încercăm să găsim motivele existenţei acestei diferenţe, trebuie să înţelegem că ea nu se datorează unei inferiorităţi a muncitorilor sau a altor categorii de salariaţi. Predomină printre anumite grupuri de muncitori nord-americani tendinţa de a considera că ei sunt mai capabili decât alţi oameni -- aşadar că ei încasează salarii mai mari decât alţi oameni numai graţie propriului lor merit.

Ar fi necesar şi suficient ca un muncitor american să viziteze o altă ţară -- să zicem Italia, de unde provin mulţi muncitori americani -- pentru ca să descopere că nu calităţile sale personale, ci condiţiile din S.U.A. fac posibilă câştigarea de către el a unor salarii mai mari. Dacă un sicilian emigrează în Statele Unite, el poate foarte curând să ajungă să câştige acele salarii care sunt obişnuite în Statele Unite. Şi, dacă acelaşi om se reîntoarce în Sicilia, el va descoperi că vizita sa în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calităţi care să-i permită să câştige, în Sicilia, salarii mai mari decât concetăţenii săi.

Această situaţie economică nu poate fi explicată nici susţinând existenţa vreunei inferiorităţi a antreprenorilor din afara Statelor Unite. Este cert că în exteriorul Statelor Unite, Canadei, Europei Occidentale şi al unei părţi din Asia, echipamentul fabricilor şi metodele tehnologice utilizate sunt, în general, mult inferioare celor folosite în aceste ţări. Dar, aceasta nu se datorează ignoranţei antreprenorilor din ţările "subdezvoltate." Ei ştiu prea bine că fabricile din Statele Unite şi Canada sunt mult mai bine echipate; de asemenea, ei ştiu tot ce este necesar să ştie referitor la tehnologie şi, în caz contrar, au ocazia să afle tot ceea ce au nevoie din manualele şi revistele tehnice care răspândesc acest tip de cunoştinţe.

Repet: diferenţa nu constă în inferioritate personală sau în ignoranţă. Diferenţa constă în oferta de capital, în cantitatea de bunuri de capital disponibile. Cu alte cuvinte, volumul de capital investit pe unitatea de populaţie este mai mare în aşa-numitele ţări avansate decât în ţările în curs de dezvoltare.

Un om de afaceri nu poate plăti un muncitor cu mai mult decât suma adăugată de munca acestui angajat la valoarea produsului. El nu poate să-l plătescă cu mai mult decât sunt consumatorii dispuşi să plătescă pentru munca adăugată de acest muncitor individual. Dacă îl plăteşte mai mult, capitalistul nu îşi va recupera cheltuielile de la consumatori. El va suferi pierderi şi, după cum am arătat de atâtea ori, şi după cum toată lumea ştie, un om de afaceri care suferă pierderi trebuie să-şi schimbe felul în care face afaceri, sau să dea faliment.

Economiştii descriu acestă situaţie spunând că "ratele salariale sunt determinate de productivitatea marginală a muncii." Acesta este doar un alt mod de a exprima ceea ce am spus anterior. Este cert că nivelul salariilor este determinat de măsura în care munca oamenilor sporeşte valoarea unui produs. Dacă un om munceşte cu unelte mai bune şi mai eficiente, atunci el poate realiza într-o oră mult mai mult decât un om care munceşte cu instrumente mai puţin eficiente. Este evident că o sută de oameni muncind într-o fabrică americană de pantofi, înzestrată cu cele mai eficiente unelte şi maşini, produc mult mai mult în acelaşi interval de timp decât o sută de cizmari din India, care trebuie să muncească cu unelte învechite, într-un mod mai primitiv.

Patronii din aceste ţări în curs de dezvoltare ştiu foarte bine că utilajele mai bune ar face întreprinderile lor mai profitabile. Ei ar vrea să construiască fabrici mai multe şi mai bune. Singurul lucru care îi împiedică să o facă este lipsa capitalului. Diferenţa dintre ţările mai puţin dezvoltate şi cele mai dezvoltate este o funcţie de timp: britanicii au început să economisească capital mai devreme decât orice altă naţiune: de asemenea, ei au început să acumuleze capital şi să îl investească în afaceri. Deoarece au început mai devreme, nivelul de trai din Marea Britanie era ridicat atunci când toate celelalte ţări europene aveau încă un nivel de trai scăzut. Treptat, toate celelalte ţări au început să studieze condiţiile britanice, şi nu le-a fost prea greu să descopere motivul bogăţiei Marii Britanii. Astfel ele au început să imite metodele englezeşti de a face afaceri.

Din moment ce celelalte ţări au început cu întârziere, şi cum britanicii nu au stopat investiţiile de capital, s-a perpetuat o mare diferenţă între condiţiile din Anglia şi cele din celelalte ţări. Dar s-a întâmplat ceva care a făcut ca avantajul iniţial al Marii Britanii să dispară.

S-a întâmplat cel mai important eveniment din istoria secolului al nouăsprezecelea -- şi nu doar în istoria unei ţări anume. Acest mare eveniment a fost dezvoltarea investiţiilor străine, în cursul secolului al nouăsprezecelea. În 1817, marele economist englez Ricardo considera încă de la sine înţeles faptul că un capital se putea investi numai în interiorul graniţelor unei ţări, că posesorii de capital nu vor încerca să-l investească în străinătate. Dar câteva decade mai târziu investiţiile de capital peste graniţă au început să joace un rol de cea mai mare importanţă în afacerile din întreaga lume.

Fără investiţiile de capital ar fi fost necesar ca naţiunile mai puţin dezvoltate decât marea Britanie să înceapă cu metodele şi tehnologiile cu care începuseră şi Britanicii, la începutul şi în mijlocul secolului optsprezece, şi încetul cu încetul, pas cu pas -- întodeauna mult sub nivelul tehnologic al economiei britanice -- să încerce să imite ceea ce făcuseră britanicii.

S-ar fi scurs multe, multe decade, înainte ca aceste ţări să atingă nivelul de dezvoltare tehnologică pe care Marea Britanie îl atinsese cu o sută de ani şi mai bine înaintea lor. Dar marele eveniment care a ajutat toate aceste ţări a fost dezvoltarea investiţiilor străine.

Investiţiile străine însemnau că posesorii de capital britanici investeau acest capital britanic în alte părţi ale lumii. Mai întâi au investit în acele ţări europene care, din punctul de vedere al Marii Britanii, sufereau de un deficit al capitalului şi erau înapoiate în dezvoltarea lor. Este un fapt binecunoscut că în majoritatea ţărilor europene, precum şi în Statele Unite, căile ferate au fost construite cu ajutorul capitalului britanic. Dumneavoastră ştiţi că acelaşi lucru s-a întâmplat în această ţară, în Argentina.

Companiile de gaz lampant din toate oraşele Europei erau, de asemenea, britanice. La mijlocul anilor 1870, un scriitor şi poet britanic îşi critica compatrioţii. El spunea: "Britanicii şi-au pierdut vechea lor vigoare şi nu mai au nici o idee nouă. Ei nu mai sunt o naţiune conducătoare sau importantă în lume." La care Herbert Spencer, marele sociolog, răspundea: "Uitaţi-vă la continentul european. Toate capitalele europene beneficiaza de iluminare stradală pentru că o companie britanică le aprovizionează cu gaz lampant." Aceasta se întâmpla, bineînţeles, în ceea ce ne apare nouă a fi vremea "îndepărtată" a iluminatului cu gaz. Răspunzând în continuare acestui critic britanic, Herbert Spencer adăuga: "Spuneţi că germanii sunt mult înaintea Marii Britanii. Dar priviţi la Germania. Până şi Berlinul, capitala Reich-ului german, capitala Geist-ului, ar fi în întuneric dacă o companie de gaz britanică nu ar fi invadat ţara, iluminându-i străzile."

În acelaşi mod capitalul britanic a dezvoltat căile ferate şi multe ramuri industriale în Statele Unite. Şi, bineînţeles, atâta timp cât o ţară importă capital, balanţa sa comercială este, după cum o numesc non-economiştii, "defavorabilă." Aceasta înseamnă că există un exces de importuri relativ la exporturi. Motivul "balanţei comerciale favorabile" a Marii Britanii era faptul că întreprinderile britanice trimiteau o mulţime de tipuri de echipament în Statele Unite, iar aceste echipamente nu erau plătite prin nimic altceva decât prin acţiuni ale corporaţiilor americane. Această perioadă a istoriei Statelor Unite a durat, cu aproximaţie, până în anii 1890.

Dar când Statele Unite, cu ajutorul capitalului britanic -- şi mai apoi cu ajutorul propriilor lor politici procapitaliste -- şi-au dezvoltat propriul lor sistem economic într-un mod fără precedent, americanii au început să-şi răscumpere capitalul reprezentat de acţiunile pe care cândva le vânduseră străinilor. Acum Statele Unite aveau un surplus de exporturi relativ la importuri. Diferenţa a fost plătită prin importarea -- prin repatrierea, cum a numit-o cineva -- titlurilor de valoare americane.

Acestă perioadă a durat până la primul război mondial. Ce s-a întâmplat mai departe este o altă poveste. Este povestea subsidiilor americane pentru ţările beligerante în timpul, între şi după cele două războaie mondiale: împrumuturile şi investiţiile Statelor Unite în Europa s-au adăugat ajutoarelor strategice de război, ajutorului străin, Planului Marshall, hranei ce era trimisă peste ocean şi altor subvenţii. Accentuez aceasta deoarece oamenii cred, uneori, că este ruşinos sau degradant să aibă capital străin lucrând în ţara lor. Trebuie să realizăm că, în toate ţările cu excepţia Angliei, investiţia de capital străin a jucat un rol considerabil în dezvoltarea industriilor moderne.

Atunci când spun că dezvoltarea investiţiilor străine a fost cel mai mare eveniment istoric al secolului al nouăsprezecelea, trebuie să ne gândim la toate lucrurile care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat nici o investiţie străină. Toate căile ferate, porturile, fabricile şi minele din Asia, şi Canalul Suez precum şi multe alte lucruri din emisfera vestică, nu ar fi fost construite dacă nu ar fi existat investiţiile străine.

Investiţiile străine sunt făcute anticipându-se că ele nu vor fi expropriate. Nimeni nu ar investi nimic dacă ar şti dinainte că cineva îi va expropria investiţiile. În momentul în care aceste investiţii străine au fost făcute, în secolul al nouăsprezecelea şi la începutul secolului douăzeci, nu se punea problema exproprierii. Încă de la început, anumite ţări au arătat o anumită ostilitate faţă de capitalul străin, dar cea mai mare parte a lor au realizat că pot obţine un enorm avantaj din aceste investiţii străine.

În anumite cazuri, aceste investiţii străine nu erau făcute direct de capitalişti, ci indirect, ca împrumuturi oferite unui guvern. Astfel, guvernul era cel care folosea banii pentru investiţii. Acesta a fost, de exemplu, cazul Rusiei. Din motive pur politice, francezii au investit în Rusia în cele două decade dinaintea primului război mondial, aproximativ douăzeci de miliarde de franci aur, împrumutându-i mai ales guvernului rus. Toate marile realizări ale guvernului rus -- de exemplu, calea ferată care leagă Rusia de la Munţii Ural, prin gheţurile şi zăpezile Siberiei, până la Pacific -- au fost construite mai ales cu capital străin, împrumutat guvernului rus. Vă daţi seama că francezii nu s-au gândit că, într-o bună zi, va exista un guvern rus comunist care pur şi simplu va declara că nu va onora datoriile făcute de predecesorul său, guvernul ţarist.

Începând cu primul război mondial, s-a declanşat o perioadă de război deschis la nivel mondial, împotriva investiţiilor străine. Din moment ce nu există nici un mijloc de a împiedica un guvern să exproprieze capitalul investit, nu există, în ziua de azi, practic nici o protecţie legală pentru investiţiile străine. Capitaliştii nu au prevăzut aceasta. Dacă posesorii de capital din ţările exportatoare de capital ar fi realizat acest lucru, toate investiţiile străine ar fi luat sfârşit acum patruzeci sau cincizeci de ani. Dar capitaliştii nu au crezut că orice ţară poate fi atât de lipsită de etică încât să-şi renege datoriile, să exproprieze şi să confişte capitalul străin. O dată cu aceste evenimente a început un nou capitol în istoria economică a lumii.

O dată cu sfârşitul măreţei perioade care a fost secolul al nouăsprezecelea, când capitalul străin a ajutat, în toate colţurile lumii, la dezvoltarea metodelor moderne de transport, de manufactură, minerit şi agricultură, a început o nouă eră, în care guvernele şi partidele politice îl considerau pe investitorul străin ca fiind un exploatator, care ar trebui expulzat din ţară.

Ruşii nu au fost singurii care au păcătuit prin acestă atitudine anti-capitalistă. Aduceţi-vă aminte, de pildă, de exproprierea câmpurilor petrolifere americane din Mexic, şi de toate acele lucruri care s-au întâmplat în această ţară (Argentina) şi pe care nu este nevoie să le mai discut.

Situaţia din lumea contemporană, creată de sistemul de expropriere a capitalului străin, constă fie din exproprierea directă, fie din exproprierea indirectă prin controlul ratelor de schimb, sau prin discriminarea fiscală. Aceasta este mai ales o problemă a ţărilor în curs de dezvoltare.

Să ne gândim, de exemplu, la cea mai mare dintre aceste ţări: India. Sub ocupaţia britanică, capitalul britanic -- predominant capitalul britanic, dar şi capitalul din alte ţări europene -- a fost investit în India. Dar britanicii au exportat spre India încă ceva care merită menţionat în acest context; ei au exportat în India metodele moderne de combatere a bolilor contagioase. Rezultatul a fost o creştere extraordinară a populaţiei indiene şi o amplificare corespunzătoare a problemelor acestei ţări. În faţa unei situaţii din ce în ce mai grele, India a ales exproprierea ca mijloc de rezolvare a acestor probleme. Dar ea nu practica întotdeauna exproprierea directă; guvernul îi hărţuia pe investitorii străini, împiedicându-i să-şi desfăşoare investiţiile, într-un asemenea mod încât aceştia erau forţaţi, în cele din urmă, să-şi vândă afacerile.

India ar fi putut, bineînţeles, acumula capital printr-o altă metodă: prin acumularea autohtonă de capital. Dar India este la fel de ostilă acumulării autohtone de capital pe cât este şi faţă de capitaliştii străini. Guvernul indian spune că vrea să industrializeze India, dar el îşi propune de fapt doar să creeze întreprinderi socialiste.

Acum câţiva ani, faimosul om de stat Jawaharlal Nehru a publicat o colecţie de discursuri. Cartea a fost publicată cu intenţia de a face investiţiile străine în India mai atractive. Guvernul indian nu se opune investiţiilor străine înainte de a fi făcute. Ostilitatea apare doar atunci când capitalul este deja investit. În această carte -- citez cuvânt cu cuvânt din ea -- domnul Nehru spunea: "Bineînţeles, dorim să socializăm. Dar nu ne opunem întreprinderilor private. Dorim să încurajăm în orice mod întreprinderea privată. Dorim să promitem antreprenorilor care investesc în ţara noastră, că nu îi vom expropria sau socializa mai devreme de zece ani, poate chiar mai târziu." Şi el credea că aceasta este o invitaţie adresată capitaliştilor de a veni în India!

Problema -- după cum ştiţi -- este acumularea autohtonă de capital. În toate ţările există astăzi impozite foarte mari asupra firmelor pe acţiuni. De fapt societăţile pe acţiuni sunt impozitate de două ori. Prima dată, atunci când profiturile societăţilor pe acţiuni sunt impozitate din greu, apoi când dividendele pe care societăţile le plătesc acţionarilor sunt impozitate din nou. Şi toate acestea în mod progresiv.

Impozitarea progresivă a venitului şi a profiturilor înseamnă că exact acea parte a veniturilor pe care oamenii ar fi economisit-o şi investit-o este confiscată prin impozitare. Să ne oprim la exemplul Statelor Unite. Acum câţiva ani, exista un impozit pe "profiturile excedentare," care însemna că din fiecare dolar câştigat, o societate pe acţiuni păstra doar optsprezece cenţi. Când aceşti optsprezece cenţi erau plătiţi acţionarilor, cei care aveau un număr mare de acţiuni trebuiau să plătească, suplimentar, un impozit ce putea ajunge la un procent de şaizeci, optzeci sau chiar mai mult din dividende. Dintr-un dolar obţinut profit, ei păstrau aproximativ şapte cenţi, şi nouăzeci şi trei de cenţi mergeau la guvern. Din acest procent de nouăzeci şi trei, cea mai mare parte ar fi fost economisită şi investită. În schimb, guvernul îi foloseşte pentru cheltuieli curente. Aceasta este politica economică a Statelor Unite.

Cred că am arătat clar că politica economică a Statelor Unite nu este, pentru celelalte ţări, un exemplu de imitat. Această politică a Statelor Unite este mai mult decât greşită, este iresponsabilă. Singurul lucru pe care l-aş adăuga este că o ţară bogată îşi poate permite mai multe politici greşite decât o ţară săracă. În Statele Unite, în ciuda tuturor acestor metode de impozitare, există încă o anumită acumulare adiţională de capital şi investiţii în fiecare an, şi de aceea există încă o tendinţa către îmbunătăţirea nivelului de trai.

Dar, într-o mulţime de alte ţări, problema este critică. Nu există -- sau nu există suficientă -- economisire autohtonă, şi investiţia de capital din străinătate este serios diminuată de faptul că aceste ţări sunt în mod deschis ostile investiţiilor străine. Cum pot ei vorbi despre industrializare, despre necesitatea de a dezvolta noi fabrici, de a îmbunătăţi condiţiile şi de a ridica nivelul de trai, de a avea nivele mai ridicate ale salariilor, mijloace mai bune de transport, dacă aceste ţări fac lucruri care vor avea exact efectul opus? Ceea ce fac politicile lor economice de fapt este să împiedice sau să încetinească acumularea capitalului autohton şi să pună obstacole în calea capitalului străin.

Rezultatul final este cu siguranţă foarte rău. O astfel de situaţie trebuie să dea naştere unei pierderi a încrederii, şi există acum, în lume, tot mai multă neîncredere în investiţiile străine. Chiar dacă naţiunile interesate ar fi pe punctul să-şi schimbe imediat politicile şi ar face toate promisiunile imaginabile, este foarte îndoielnic că ele ar putea, din nou, să convingă capitaliştii străini să investească.

Există, bineînţeles, anumite metode de a evita această consecinţă. Una dintre acestea ar fi de a stabili anumite statute internaţionale, şi nu doar acorduri, care ar scoate investiţiile străine de sub jurisdictiile naţionale. Naţiunile Unite ar putea face aceasta. Dar Naţiunile Unite sunt doar un loc de întânire pentru discuţii fără folos. Realizând importanţa enormă a investiţiilor străine, realizând că numai investiţiile străine pot produce o ameliorare a condiţiilor politice şi economice mondiale, s-ar putea încerca să se intreprindă ceva pe planul legislaţiei internaţionale.

Aceasta este o problemă de tehnică juridică, pe care o menţionez numai pentru că situaţia nu este fără speranţă. Dacă lumea ar dori cu adevărat să facă posibilă ridicarea nivelului de trai al ţărilor în curs de dezvoltare la cotele celui american, atunci acest lucru s-ar putea realiza. Este necesar doar să înţelegem cum se poate el realiza.

Lipseşte un singur lucru pentru a face ţările în curs de dezvoltare la fel de prospere ca Statele Unite: capitalul -- şi, bineînţeles, libertatea de a-l utiliza ţinând cont de disciplina pieţei şi nu de disciplina guvernului. Aceste ţări trebuie să acumuleze capital autohton, şi trebuie să facă posibilă sosirea capitalului străin.

În ceea ce priveşte dezvoltarea economisirii interne, este necesar să menţionăm încă o dată că economisirea internă făcută de populaţie presupune o monedă naţională stabilă. Aceasta implică absenţa oricărui tip de inflaţie.

O mare parte a capitalului utilizat în întreprinderile americane este proprietatea muncitorilor înşişi şi a altor oameni cu mijloace modeste. Miliarde şi miliarde de depozite ale caselor de economii, de obligaţiuni, şi de poliţe de asigurare sunt utilizate în aceste întreprinderi. Astăzi, pe piaţa monetară americană nu băncile, ci companiile de asigurare sunt cei mai mari creditori. Şi banii companiilor de asigurare sunt -- nu legal ci economic vorbind -- proprietatea persoanelor asigurate. În Statele Unite, practic toată lumea este asigurată, într-un mod sau altul.

Condiţia prealabilă pentru o mai mare egalitate economică în lume este industrializarea. Şi aceasta este posibilă numai prin creşterea investiţiilor de capital, prin creşterea acumulării de capital. Aţi putea fi uimiţi că nu am menţionat o măsură care este considerată o metodă de prim rang pentru industrializarea unei ţări. Mă refer la protecţionism. Dar tarifele vamale şi controlul ratelor de schimb valutare sunt exact mijloacele de împiedicare a importului de capital şi a industrializării ţării. Singurul mod de a accentua industrializarea este de a dispune de mai mult capital. Protecţionismul poate numai să deturneze investiţiile dintr-o ramură de activitate într-alta.

Protecţionismul, prin el însuşi, nu adaugă nimic la capitalul unei ţări. Pentru a deschide o nouă fabrică avem nevoie de capital. Pentru a moderniza o fabrică deja existentă avem nevoie de capital, şi nu de un tarif vamal.

Nu intenţionez să discut aici întreaga problemă a liberului schimb sau a protecţionismului. Sper că marea majoritate a manualelor dvs. de economie o prezintă într-un mod corect. Protecţia vamală nu schimbă situaţia economică a unei ţări într-una mai bună. Şi, cu siguranţă, nici sindicalismul nu o poate schimba în mai bine. Dacă condiţiile de viaţă sunt nesatisfăcătoare, dacă salariile sunt mici, şi dacă salariatul dintr-o ţară priveşte către Statele Unite, citeşte despre ceea ce se întâmplă acolo, dacă el vede în filme cum locuinţa unui american mediu este dotată cu tot confortul modern, el ar putea fi invidios. El are perfectă dreptate să spună: "Ar trebui să ne bucurăm de aceleaşi condiţii." Dar singurul mod de a le obţine este printr-o creştere a volumului de capital.

Sindicatele folosesc violenţa împotriva antreprenorilor şi a oamenilor pe care îi numesc spărgători de grevă. În ciuda puterii şi a violenţei lor, sindicatele nu pot, totuşi, face astfel încât salariile tuturor salariaţilor să crească continuu. La fel de ineficiente sunt şi decretele guvernamentale care fixează salarii minime. Ceea ce sindicatele produc (dacă reuşesc să ridice salariile) este un şomaj permanent, de durată.

Dar sindicatele nu pot industrializa ţara, ele nu pot ridica nivelul de trai al muncitorilor. Şi acesta este punctul decisiv: Trebuie să înţelegem că toate politicile unei ţări care doreşte să-şi îmbunătăţească nivelul de trai trebuie să fie orientate către o creştere a ratei capitalului investit pe locuitor. Această investiţie de capital pe cap de locuitor este încă în creştere în Statele Unite, în ciuda tuturor politicilor greşite de acolo. Şi acelaşi lucru este valabil în Canada şi în anumite ţări din Europa Occidentală. Dar, din nefericire, capitalul este în scădere în ţări ca India.

Citim zilnic în ziare că populaţia globului se măreşte, poate cu 45 de milioane de suflete -- sau chiar mai mult -- pe an. Cum se va termina acest proces? Care vor fi rezultatele şi consecinţele sale? Amintiţi-vă ce am spus despre Marea Britanie. În 1750, britanicii credeau că 6 milioane de suflete constituie o suprapopulare extraordinară a Insulelor Britanice şi că se îndreptau către foamete şi epidemii. Dar, în ajunul ultimului război mondial, în 1939, 50 de milioane de oameni locuiau în Insulele Britanice, şi nivelul de trai era incomparabil mai bun decât fusese în 1750. Acesta era efectul a ceea ce numim industrializare -- un termen oarecum nepotrivit.

Progresul britanic a fost determinat de creşterea investiţiilor de capital pe cap de locuitor. După cum am spus mai înainte, există doar un singur mod în care o ţară poate să ajungă prosperă: dacă creşte capitalul, creşte productivitatea marginală a muncii, şi efectul va fi acela că salariile reale vor creşte.

Într-o lume fără bariere în calea migraţiei, ar exista o tendinţă către o egalizare globală a nivelului salariilor. Dacă astăzi nu ar exista bariere în calea migrării, probabil că 20 de milioane de oameni ar încerca să ajungă în Statele Unite în fiecare an, pentru a obţine salarii mai mari. Afluenţa acestora ar reduce salariile în Statele Unite, şi le-ar creşte în celelate ţări.

Nu am timp să dezvolt prea mult această problemă a barierelor în calea migrării. Dar, vreau să spun că mai există şi o altă metodă de a egaliza nivelul salariilor la scara întregii lumi. Această metodă, ce funcţionează în condiţiile absenţei libertăţii de migrare, este migrarea capitalului. Capitaliştii au tendinţa de a se muta în acele ţări în care există forţă de muncă disponibilă din plin şi în care munca are un preţ rezonabil. Şi prin faptul că ei aduc capital în aceste ţări, ei produc o tendinţă de ridicare a ratelor salariale. Aceasta tendinţă a funcţionat în trecut şi va funcţiona, la fel, în viitor.

Când capitalul britanic a fost iniţial investit în, să spunem, Austria sau Bolivia, ratele salariale în aceste ţări erau mult, mult mai mici decât în Marea Britanie. Dar această investiţie suplimentară a dat naştere unei tendinţe de ridicare a ratelor salariale în aceste ţări. Este un fapt binecunoscut că imediat ce, de exemplu, United Fruit Company a investit în Guatemala, rezultatul a fost o tendinţă generală de ridicare a ratelor salariale, începând cu salariile pe care United Fruit Company le plătea, care i-au silit apoi şi pe ceilalţi patroni să plătească, de asemenea, salarii mai mari. Din această cauză, nu există absolut nici un motiv să fim pesimişti în ceea ce priveşte viitorul ţărilor "subdezvoltate."

Sunt întru totul de acord cu comuniştii şi cu sindicatele, atunci când aceştia spun: "Este nevoie să creştem nivelul de trai." De curând, într-o carte publicată în Statele Unite, un profesor spunea: "Astăzi, avem suficient din toate cele necesare; de ce ar trebui ca oamenii să mai lucreze din greu? Avem deja de toate." Nu mă îndoiesc că acest profesor are de toate. Dar există oameni în alte ţări, de asemenea mulţi oameni şi în Statele Unite, care doresc şi ar trebui să aibă un nivel de trai mai bun.

În afara Statelor Unite -- în America Latină şi, încă mai mult, în Asia şi Africa -- toată lumea doreşte să vadă condiţiile de trai din propria sa ţară îmbunătăţindu-se. Un nivel de trai mai ridicat aduce cu sine, de asemenea, nivele mai ridicate de cultură şi de civilizaţie.

Aşadar, sunt total de acord cu ţelul ultim, de ridicare a nivelului de trai pretutindeni. Dar nu sunt de acord cu măsurile preconizate pentru atingerea acestui scop. Ce măsuri vor duce la îndeplinire acest obiectiv? Nu protecţionismul, nici intervenţia guvernamentală, nu socialismul şi cu siguranţă nici violenţa sindicatelor (eufemistic numită negociere colectivă, care, în fapt, este negociere cu pistolul la tâmplă).

Pentru atingerea acestui obiectiv, în viziunea mea, nu există decât o singură soluţie! Este o metodă lentă. Anumiţi oameni ar putea spune că este prea lentă. Dar nu există scurtături către un paradis terestru. Este nevoie de timp şi de muncă. Dar nu de chiar atât de mult timp pe cât cred oamenii şi, în final, egalizarea se va produce.

În jurul anului 1840, în partea de vest a Germaniei -- în Swabia şi Würtemberg, care era una dintre regiunile cele mai industrializate din lume -- se spunea: "Nu vom putea niciodată atinge nivelul britanicilor. Englezii au început mai devreme, şi vor fi întotdeauna înaintea noastră." Treizeci de ani mai târziu, britanicii spuneau: "Acestei competiţii germane nu îi putem face faţă, trebuie să facem ceva în legătură cu ea." În acel moment, bineînţeles, nivelul german de trai creştea rapid şi era, încă de pe atunci, apropiat de cel britanic. Şi astăzi, venitul pe cap de locuitor al Germaniei nu este deloc în urma celui al Marii Britanii.

În centrul Europei, există o mică ţară, Elveţia, pe care natura a înzestrat-o foarte modest. Nu are mine de cărbuni, nici minereuri şi nici resurse naturale. Dar populatia de acolo, de-a lungul secolelor, a urmat încontinuu politici economice capitaliste. Aceşti oameni au atins cel mai înalt nivel de trai din Europa continentală, iar ţara lor este considerată unul dintre marile centre de civilizaţie ale lumii. Nu văd de ce o ţară precum Argentina -- care este mult mai mare decât Elveţia atât teritorial cât şi în privinţa populaţiei -- nu ar atinge acelaşi nivel de trai ridicat, după câţiva ani de politici economice sănătoase. Dar -- după cum am subliniat -- politicile trebuie să fie sănătoase.

Traducerea acestui capitol a fost realizată în colaborare cu Octavian Vasilescu şi Laura Dima.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România