IV. Inflaţia

Ludwig von Mises - Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine.
cuprins

Dacă oferta de caviar ar fi la fel de abundentă ca şi cea de cartofi, atunci preţul caviarului -- adică raportul de schimb între caviar şi bani sau între caviar şi alte bunuri -- s-ar schimba considerabil. În cazul acesta ne-am putea procura caviar cu sacrificii mult mai reduse decât cele necesare azi. În mod analog, ca urmare a unui spor al cantităţii de bani, puterea de cumpărare a unităţii monetare scade şi odată cu ea scade, de asemenea, cantitatea de bunuri ce pot fi obţinute în schimbul unei unităţi monetare.

În secolul al XVI-lea, odată cu descoperirea şi exploatarea resurselor americane de aur şi argint, cantităţi enorme de metal preţios au luat drumul Europei. Rezultatul acestei creşteri a cantităţii de bani a fost o tendinţă de creştere a preţurilor în Europa. În mod analog, astăzi, când vreun guvern sporeşte cantitatea banilor de hârtie, rezultatul este o tendinţă de scădere a puterii de cumpărare a unităţii monetare şi preţurile cresc. Numim aceasta inflaţie.

Din nefericire, atât în Statele Unite cât şi în alte ţări, există persoane care preferă să nu identifice cauza inflaţiei într-o creştere a cantităţii de bani ci, mai degrabă, să o atribuie creşterii preţurilor.

Totuşi, nu s-a ridicat niciodată vreo obiecţie serioasă împotriva interpretării economice a relaţiei dintre preţuri şi cantitatea de bani, sau a raportului de schimb dintre bani şi alte bunuri, mărfuri şi servicii. Cu mijloacele tehnologice de azi, nimic nu e mai simplu decât să confecţionezi bucăţi de hârtie cu anumite inscripţii monetare tipărite pe ele. În Statele Unite, unde toate bancnotele au aceleaşi dimensiuni, nici măcar nu este mai costisitor pentru guvern să tipărească o hârtie de 1000 de dolari, mai degrabă decât una de un dolar. Nu este vorba decât de o procedură de tipărire care necesită în fiecare caz acelaşi consum de hîrtie şi cerneală.

În secolul al XVIII-lea, când s-au făcut primele încercări de a emite bancnote cu statutul de mijloace legale de plată -- aşadar note bancare ce trebuiau acceptate în tranzacţiile comerciale la rând cu monedele de aur şi argint -- guvernele şi naţiunile au crezut că bancherii deţin anumite secrete care îi fac capabili să creeze bogăţie din nimic. Când guvernele din secolul al XVIII-lea întâmpinau dificultăţi financiare, guvernanţii îşi imaginau că numirea unui bancher iscusit în calitate de administrator al finanţelor guvernamentale este de ajuns pentru a-i scăpa de toate problemele.

Câţiva ani înainte de Revoluţia franceză, când monarhia se afla în dificultăţi financiare, regele Franţei a căutat un asemenea bancher iscusit, ca să-l numească într-o funcţie importantă. Omul găsit era, din toate punctele de vedere, diametral opus guvernanţilor francezi de până atunci. Mai întâi, el nu era francez, ci străin, un elveţian din Geneva, pe nume Jacques Necker. În al doilea rând el nu era membru al aristocraţiei, ci simplu om de rând. Şi, lucru chiar mai important în Franţa secolului al XVIII-lea, nu era catolic ci protestant. Aşa că Monsieur Necker, părintele celebrei Madame de Staël a devenit ministru de finanţe, şi toată lumea aştepta de la el să rezolve problemele financiare ale Franţei. Dar, în ciuda încrederii considerabile de care s-a bucurat Monsieur Necker, cufărul regal a rămas gol -- cea mai mare greşeală a lui Necker fiind încercarea sa de a sprijini financiar războiul de independenţă al coloniştilor americani împotriva Angliei, fără a ridica taxele. Cu siguranţă, nu aceasta era calea de rezolvare a problemelor financiare ale Franţei.

Nu există nici o soluţie miraculoasă a problemelor financiare ale unui guvern; dacă are nevoie de bani, trebuie să-i procure prelevând taxe de la cetăţeni (sau, în cazuri excepţionale, împrumutându-i de la persoane care dispun de bani). Însă multe guverne, ba chiar majoritatea guvernelor sunt încredinţate că mai există o metodă pentru a-şi procura banii necesari: pur şi simplu tipărindu-i.

Dacă guvernul ţine să facă un lucru benefic -- dacă doreşte, bunăoară, să construiască un spital -- calea de urmat pentru ridicarea sumei necesare finalizării acestui proiect este prelevarea de taxe de la cetăţeni şi construirea spitalului din veniturile astfel colectate. În cazul acesta nu va urma o "revoluţie" deosebită a preţurilor, fiindcă cetăţenii -- plătind taxele -- sunt constrânşi să-şi reducă cheltuielile, atâta timp cât durează colecta guvernamentală de bani destinaţi spitalului. Contribuabilul este silit să-şi restrângă consumul, investiţiile, sau economiile. Guvernul, făcându-şi intrarea pe piaţă în calitate de cumpărător, se substituie cetăţeanului individual: cetăţeanul cumpără mai puţin, guvernul cumpără mai mult. Sigur că guvernul nu cumpără întotdeauna aceleaşi bunuri pe care le-ar fi cumpărat cetăţenii; dar în ansamblu, nu rezultă nici o ridicare a preţurilor ca urmare a construirii unui spital de către guvern.

Am ales în mod deliberat exemplul acesta cu spitalul, fiindcă uneori se spune: "Nu este totuna dacă guvernul îşi alocă banii pentru scopuri bune sau rele." Voi presupune aici că guvernul utilizează întotdeauna banii pe care i-a tipărit pentru atingerea celor mai nobile scopuri cu putinţă -- scopuri care se bucură de consimţământul nostru, al tuturor. Procedez astfel fiindcă ceea ce numim astăzi inflaţie nu este consecinţa felului cum sunt cheltuiţi banii guvernamentali, ci a căii pe care guvernul obţine aceşti bani, o consecinţă pe care majoritatea populaţiei de pretutindeni nu o consideră benefică.

De exemplu, fără a recurge la inflaţie, guvernul poate utiliza bani colectaţi din taxe pentru a face noi angajări sau pentru a spori salariile celor deja angajaţi de stat. În consecinţă, oamenii aceştia, ale căror salarii s-au mărit, au posibilitatea să cumpere mai mult. Când guvernul sporeşte salariile angajaţilor săi pe seama taxelor prelevate de la cetăţeni, contribuabilii pot cheltui mai puţin, pe când angajaţii guvernamentali pot cheltui mai mult. În ansamblu preţurile nu vor creşte.

Însă, dacă guvernul nu recurge la prelevări de taxe în acest scop, utilizând în schimb bani proaspăt tipăriţi, înseamnă că unii oameni vor dispune acum de mai mulţi bani, în vreme ce restul populaţiei continuă să dispună de aceeaşi cantitate ca şi mai înainte. Aşa că beneficiarii banilor nou tipăriţi vor intra în competiţie cu cei ale căror resurse băneşti au rămas neschimbate. Şi, dat fiind că nu există mai multe mărfuri decât înainte, deşi există bani mai mulţi pe piaţă -- şi dat fiind că există acum persoane care pot cumpăra mai mult azi decât ieri -- rezultatul va fi un spor al cererii pentru aceeaşi cantitate constantă de bunuri. Aşa că preţurile vor tinde să crească. Faptul acesta este inevitabil, indiferent de utilizarea dată banilor nou-creaţi.

Şi mai important este că tendinţa aceasta de creştere a preţurilor se va manifesta pas cu pas; nu este vorba de o creştere generală a unui aşa numit "nivel al preţurilor." "Nivelul preţurilor" este o expresie metaforică a cărei utilizare trebuie întotdeauna evitată.

Evocând "nivelul preţurilor" oamenii îşi închipuie un lichid al cărui nivel urcă sau coboară odată cu variaţiile sale cantitative păstrând însă o aceeaşi înălţime în orice punct al recipientului. Dar în cazul preţurilor, nu poate fi vorba de un asemenea "nivel." Preţurile nu se modifică nici în aceeaşi măsură, nici în acelaşi timp. Există întotdeauna preţuri care se modifică mai repede, urcând sau coborând înaintea altora. Lucrul este explicabil.

Să ne oprim de exemplu la cazul funcţionarului de stat care a primit banii cei noi, proaspăt adăugaţi la oferta monetară. Oamenii nu cumpără astăzi exact aceleaşi bunuri şi în aceleaşi cantităţi ca şi ieri. Banii cei noi, tipăriţi de guvern şi introduşi pe piaţă, nu vor fi utilizaţi pentru a cumpăra toate tipurile de bunuri şi servicii. Banii sunt cheltuiţi pentru anumite bunuri, ale căror preţuri vor creşte, în vreme ce alte bunuri vor continua să-şi păstreze preţurile dinaintea pătrunderii pe piaţă a banilor cei noi. Aşa că, odată declanşată, inflaţia va afecta în mod diferit grupuri diferite ale populaţiei. Acele grupuri care au primit banii cei noi înaintea altora beneficiază de un câştig temporar.

Când guvernul recurge la inflaţie pentru a susţine un război, el trebuie să achiziţioneze muniţii, aşa că industriile producătoare de armament şi muncitorii angajaţi în acestea sunt cei dintâi care vor căpăta banii nou-creaţi. Aceste grupuri se bucură acum de o poziţie deosebit de favorabilă. Profiturile şi salariile lor cresc; industria lor cunoaşte un avânt. De ce? Fiindcă aceşti oameni au căpătat primii banii cei noi. Şi cu mai mulţi bani la dispoziţie, ei fac acum cumpărături. Producătorii de muniţii cumpără de la alte persoane, care produc şi vând mărfurile de care au ei nevoie.

Aceştia formează un al doilea grup. Şi al doilea grup consideră inflaţia o mare binefacere pentru afacerile sale. De ce nu? Nu e oare minunat să vinzi mai mult? Proprietarul unui restaurant din vecinătatea fabricii de muniţii, spre exemplu, va spune: "E minunat! Muncitorii de la fabrica de muniţii dispun acum de mai mulţi bani; mult mai mulţi dintre ei sunt acum clienţii mei; cu toţii "patronează" restaurantul meu; şi eu sunt cât se poate de încântat." Proprietarul restaurantului nu vede nici un motiv să nu se bucure.

Situaţia este aceasta: veniturile celor dintâi beneficiari ai banilor au sporit şi ei îşi pot permite, în continuare, să cumpere numeroase bunuri şi servicii în condiţiile dinaintea inflaţiei, corespunzătoare fostei configuraţii a pieţei. Iată de ce poziţia lor este deosebit de favorabilă. Astfel, inflaţia se propagă pas cu pas, de la un grup de populaţie la altul. Şi toţi cei cărora banii nou creaţi le parvin în faza timpurie a inflaţiei beneficiază de ea, fiindcă achiziţionează, încă, anumite bunuri la preţurile corespunzătoare fostei configuraţii a raportului de schimb între bani şi alte mărfuri.

Mai există însă şi alte grupuri ale populaţiei la care banii cei noi ajung târziu, mult mai târziu. Aceştia sunt cei aflaţi în poziţii defavorabile. Înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor, ei se văd siliţi să plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, dacă nu chiar pentru toate bunurile pe care intenţionau să le cumpere, în vreme ce venitul lor a rămas practic neschimbat, sau, în orice caz, nu a sporit proporţional cu preţurile.

Iată, bunăoară, situaţia din Statele Unite în vremea celui de-al doilea război mondial; pe de o parte inflaţia îi favoriza pe lucrătorii angajaţi în producţia de muniţii, industia muniţiilor şi pe producătorii de armament, defavorizând, pe de altă parte, alte segmente ale populaţiei. Iar cei mai năpăstuiţi de inflaţie erau profesorii şi preoţii.

Preotul, după cum ştiţi, este o persoană deosebit de modestă care slujeşte Domnului şi care nu se cade să vorbească prea mult despre bani. În mod similar, profesorii sunt persoane devotate misiunii lor, ţinute să gândească mai mult la educaţia tinerilor decât la propriile salarii. În consecinţă profesorii şi preoţii s-au numărat printre cei mai defavorizaţi de inflaţie, iar slujitorii şcolii şi ai bisericii au realizat printre cele din urmă că sunt îndreptăţiţi la măriri de salarii. Când consiliile parohiale şi asociaţiile profesorale au sfârşit, în cele din urmă, prin a descoperi că şi salariile acestor oameni devotaţi se cuvin mărite, pierderile anterioare, deja suferite de ei, au rămas neîndreptate.

Multă vreme, oamenii aceştia au trebuit să-şi restrângă cumpărăturile, să-şi diminueze consumul de hrană mai bună şi mai scumpă şi să achiziţioneze mai puţină îmbrăcăminte -- fiindcă preţurile crescuseră deja, pe când veniturile lor salariale nu sporisesă încă. (Astăzi situaţia s-a modificat considerabil, cel puţin în cazul profesorilor).

Deci, inflaţia afectează întotdeauna în mod diferenţiat diferite segmente ale populaţiei. Pentru unele inflaţia nu este chiar atât de dăunătoare; ba unele doresc chiar ca ea să continue, acestea fiind primele care profită de pe urma ei. În cursul următoarei expuneri, vom vedea cum această asimetrie a consecinţelor inflaţiei influenţează în mod decisiv politicile generatoare de inflaţie.

În urma modificărilor produse de inflaţie, apar grupuri favorizate şi grupuri de profitori direcţi. Nu utilizez aici termenul "profitor" ca să reproşez ceva acestor oameni, deoarece, dacă există un vinovat, acela este guvernul care a generat inflaţia. Aşa că, întotdeauna, se găsesc oameni care favorizează inflaţia, înţelegând ceea ce se petrece înaintea altora. Profiturile deosebite care le revin lor sunt consecinţa inevitabilei asimetrii a procesului inflaţionist.

Guvernul poate socoti că inflaţia -- ca mijloc de colectare de fonduri -- este preferabilă prelevării de taxe, care este adesea impopulară şi dificilă. Nu odată, în numeroase ţări mari şi bogate, legislatorii au discutat luni de-a rândul, căutând forma optimă de prelevare a taxelor necesare acoperirii cheltuielilor sporite cerute de parlament. În cele din urmă, epuizând diferitele metode de colectare a sumelor prin impozitare, ei au conchis că cea mai bună soluţie rămâne, probabil, inflaţia.

Desigur, cuvântul "inflaţie" a fost ocolit. Politicianul aflat la putere, când optează pentru inflaţie nu spune niciodată: "Am optat pentru inflaţie." Metodele tehnice întrebuinţate pentru a provoca inflaţia sunt atât de complicate încât cetăţeanul de rând nu sesizează începutul ei.

Una dintre cele mai dramatice inflaţii din istorie a fost cea cunoscută de Reichul german, după primul război mondial. Ea nu s-a manifestat deosebit de spectaculos în timpul războiului. Inflaţia de după război este cea care a adus cu sine catastrofa. Guvernul n-a afirmat: "Ne îndreptăm către inflaţie." El s-a mulţumit să împrumute bani, pe o cale extrem de ocolită, de la banca centrală. Guvernul n-a trebuit să întrebe banca centrală de unde ia banii furnizaţi. Banca centrală pur şi simplu i-a tipărit.

Astăzi, tehnica inflaţiei este complicată de existenţa depozitelor la cerere (checkbook money). Tehnica este alta dar rezultatul acelaşi. Dintr-o trăsătură de condei guvernul crează bani discreţionari (fiat money), sporind astfel cantitatea banilor şi a creditelor. Guvernul nu are decât să dea un ordin pentru a dispune de bani proaspăt creaţi.

La început guvernului nu-i pasă că unii oameni vor fi păgubiţi sau că preţurile vor creşte. Legislatorii exultă: "Sistemul acesta este minunat!" Dar minunea suferă de o slăbiciune fundamentală: nu poate să dureze. Dacă inflaţia ar putea continua la nesfârşit, ar fi inutil să le cerem guvernanţilor să nu recurgă la ea. Dar dacă există un lucru sigur referitor la inflaţie acela este că, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să înceteze. Este o politică ce nu poate dura.

Pe termen lung, inflaţia trebuie să înceteze odată cu prăbuşirea monedei; se ajunge la o catastrofă de felul celei petrecute în Germania anului 1923. La 1 august 1914, valoarea dolarului era de 4 mărci şi 20 de pfenigi. Nouă ani şi trei luni mai târziu, în noiembrie 1923, dolarul era cotat la 4,2 trilioane de mărci. Cu alte cuvinte, marca nu mai valora nimic. Ea încetase de a mai avea vreo valoare.

Cu câţiva ani în urmă, un autor celebru, John Maynard Keynes, scria: "Pe termen lung, toţi suntem morţi." Trebuie să admit cu regret că avea, incontestabil, dreptate. Dar întrebarea este: Cât de scurt sau lung va fi termenul scurt? În secolul al XVIII-lea, o faimoasă doamnă, Madame de Pompadour se pare că ar fi spus: "Aprés nous le déluge" ("După noi potopul"). Madame de Pompadour a fost suficient de norocoasă ca să se stingă din viaţă în temen scurt. Însă succesoarea ei în funcţie, Madame du Barry a supravieţuit termenului scurt şi a fost decapitată pe termen lung. Pentru multă lume "termenul lung" devine rapid "termen scurt" -- cu atât mai scurt cu cât se prelungeşte mai mult inflaţia.

Cât poate să dureze termenul scurt? Cât poate banca centrală să continue inflaţia? Probabil că atâta timp cât oamenii au convingerea că guvernul, mai devreme sau mai târziu, dar cu siguranţă nu prea târziu, va înceta să tipărească bani, punând capăt astfel reducerii valorii fiecărei unităţi monetare.

Când oamenii nu mai cred lucrul acesta, când realizează că guvernul va continua la nesfârşit şi nu are nici un fel de intenţie să înceteze, atunci ei încep să înţeleagă că mâine preţurile vor fi mai mari decât azi. Atunci încep să cumpere la orice preţ, provocând asemenea creşteri dramatice ale preţurilor încât sistemul monetar se prăbuşeşte.

Revin la cazul Germaniei, pe care l-a urmărit întreaga lume. Destule cărţi descriu ce s-a întâmplat atunci. (Deşi nu sunt german, ci austriac, am privit totul din interior: în Austria, condiţiile nu erau prea diferite de cele din Germania; nu erau prea diferite nici în multe alte ţări europene.) Vreme de mai mulţi ani, germanii au crezut că nu sunt confruntaţi decât cu o inflaţie temporară, care nu va întârzia să înceteze. Aşa au crezut aproape nouă ani, până în vara lui 1923. Apoi, în cele din urmă, au început să aibă îndoieli. Cum inflaţia continua, oamenii au socotit mai înţelept să cumpere tot ce era disponibil, mai bine decât să-şi păstreze banii în buzunar. Mai mult, şi-au spus că nu e bine să dea bani cu împrumut ci, din contra, că cel mai bun lucru e să fi datornic. Aşa că inflaţia a continuat, auto-întreţinându-se.

Şi ea s-a prelungit în Germania exact până în 20 noiembrie 1923. Masele luasră banii rezultaţi din inflaţie drept bani adevăraţi, dar au sfârşit prin a constata că situaţia se schimbase. Către finele inflaţiei, în toamna lui 1923, fabricile germane plăteau muncitorilor salariul zilnic în avans, dimineaţa. Şi muncitorul se prezenta la fabrică cu soţia, căreia îi încredinţa pe loc salariul -- toate milioanele pe care le primea. Şi doamna se grăbea spre cel mai apropiat magazin, ca să cumpere ceva, indiferent ce. Ea înţelesese lucrul pe care îl ştiau, de acum, cu toţii -- că marca îşi pierde 50% din puterea de cumpărare peste noapte, de la o zi la alta. Banii se topeau în buzunarele oamenilor ca ciocolata pe o sobă fierbinte. Această ultimă fază a inflaţiei germane n-a durat mult; după câteva zile, întreg coşmarul luase sfârşit: marca îşi pierduse orice valoare şi o nouă monedă a trebuit introdusă.

Lordul Keynes, omul care a spus că pe termen lung suntem cu toţii morţi, face parte dintr-un lung şir de autori inflaţionişti din secolul XX. Cu toţii au scris împotriva etalonului aur. Atacând la rându-i etalonul aur, Keynes l-a numit "o relicvă barbară". Astăzi, cei mai mulţi consideră că e ridicol de a mai discuta posibilitatea unei întoarceri la etalonul aur. În Statele Unite, bunăoară, eşti privit mai mult sau mai puţin ca un visător dacă spui: "Mai devreme sau mai târziu Statele Unite vor fi silite să se întoarcă la etalonul aur."

Şi totuşi etalonul aur posedă o calitate incomparabilă: cantitatea de bani, în condiţiile corespunzătoare etalonului aur, este independentă de politicile guvernelor şi ale partidelor politice. Acesta este avantajul său. Este o formă de protecţie împotriva guvernelor risipitoare. În condiţiile corespunzătoare etalonului aur când guvernului i se cere să cheltuiască bani din nou, ministrul de finanţe poate răspunde: "Şi banii de unde îi iau? Spuneţi-mi mai întâi, unde găsesc eu banii pentru această nouă cheltuială."

Într-un sistem inflaţionist, nimic nu este mai simplu pentru politicieni decât să ceară imprimeriei guvernamentale să le furnizeze oricât de mulţi bani au nevoie ca să-şi realizeze proiectele. În condiţiile unui etalon aur, o politică guvernamentală sănătoasă are mult mai multe şanse. Liderii pot spune populaţiei şi politicienilor: "Nu putem face acest lucru fără să ridicăm taxele."

În regim inflaţionist însă, populaţia capătă obiceiul să privească guvernul ca pe o instituţie care dispune de mijloace nelimitate: statul şi guvernul par atotputernice. Dacă, de pildă, populaţia îşi doreşte o nouă reţea de şosele, guvernul este ţinut să o construiască. Dar de unde va lua guvernul suma de bani necesară?

S-ar putea spune că astăzi -- şi chiar mai de mult, în vremea administraţiei McKinley -- în Statele Unite, Partidul Republican s-a pronunţat pentru o politică mai mult sau mai puţin favorabilă banilor sănătoşi şi etalonului aur, pe când Partidul Democrat a favorizat inflaţia, desigur, nu inflaţia monedei-hârtie ci a monedei-argint.

Pe de altă parte, cel care prin anii 1880 a respins prin veto acordarea unei sume reduse -- circa 10.000 de dolari solicitaţi de Congres -- pentru ajutorarea unei comunităţi care suferise un dezastru, a fost preşedintele democrat Cleveland. Şi preşedintele Cleveland şi-a justificat atitudinea scriind: "Deşi este datoria cetăţenilor să asigure susţinerea guvernului, nu este datoria guvernului să asigure susţinerea cetăţenilor." Iată o frază pe care orice om politic ar trebui să o afişeze în biroul său pentru a o arăta celor ce vin să ceară bani.

Mă simt oarecum stânjenit de necesitatea de a simplifica aceste probleme. Există o sumedenie de chestiuni complexe legate de sistemul monetar şi n-aş fi scris volume întregi despre ele, dacă ar fi atât de simple pe cât încerc să le prezint aici. Dar ideea principală este aceasta: o creştere a cantităţii de bani aduce după sine scăderea puterii de cumpărare a unităţii monetare. Acesta este lucrul de care sunt nemulţumiţi oamenii ale căror afaceri private sunt afectate defavorabil. Se plâng de inflaţie cei care nu beneficiază de pe urma ei.

Dacă inflaţia este atât de rea şi oamenii înţeleg lucrul acesta, de ce a devenit ea pretutindeni aproape un mod de viaţă? De boala aceasta suferă chiar şi unele dintre cele mai bogate ţări din lume. Statele Unite sunt astăzi, cu siguranţă, cea mai bogată ţară din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai. Dacă veţi călători prin Statele Unite veţi constata însă că se vorbeşte într-una despre inflaţie şi despre necesitatea de a-i pune capăt. Dar se vorbeşte numai, nu se acţionează.

Iată câteva fapte: după primul război mondial, Marea Britanie s-a reîntors la paritatea antebelică a lirei faţă de aur. Concret aceasta a însmnat o supraevaluare a lirei. Aşa că a sporit puterea de cumpărare a fiecărui salariu. Într-un regim de piaţă neobstrucţionată, salariul nominal, exprimat în bani, ar fi scăzut pentru a compensa acest fenomen, fără ca salariile reale ale muncitorilor să aibă ceva de suferit. Nu avem timp, aici, să discutăm cauzele acestui proces. Dar sindicatele britanice nu erau dispuse să accepte ajustarea ratelor salariilor la noua putere de cumpărare sporită a unităţii monetare; aşa că salariile reale au crescut considerabil în urma acestei măsuri monetare. A rezultat o catastrofă dureroasă pentru Anglia, o ţară predominant industrială care trebuie să importe materii prime, bunuri semifinite şi mărfuri alimentare vitale, şi să exporte produse manufacturate pentru a plăti ceea ce importă. Odată cu ridicarea valorii internaţionale a lirei, preţul bunurilor britanice a crescut pe pieţele străine, iar vânzările şi exporturile s-au redus. De fapt, practicând aceste preţuri, Marea Britanie s-a auto-eliminat de pe piaţa mondială.

Cu sindicatele nu se putea discuta. Cunoaşteţi puterea de care dispune astăzi un sindicat. El are dreptul, de fapt privilegiul, să recurgă la violenţă. Aşa că o hotărâre sindicală nu este, să zicem, mai puţin importantă decât un decret guvernamental. Un decret guvernamental este un ordin a cărui executare este supravegheată de aparatul însărcinat cu această misiune în numele puterii de stat: poliţia. Cel ce nu respectă un decret guvernamental are de a face cu poliţia.

Din nefericire, există astăzi, aproape pretutindeni, o a doua putere în măsură să utilizeze forţa: sindicatele. Sindicatele determină salariile, a căror respectare o supraveghează apoi recurgând la greve, cu un rezultat similar celui produs de guvern atunci când decretează o rată minimă a salariilor. Nu mă voi opri acum la problema sindicatelor; mă voi ocupa de ea mai târziu. Am ţinut doar să menţionez că politica sindicală este de a forţa ratele salariale deasupra nivelului la care s-ar stabili pe o piaţă neobstrucţionată. Rezultatul este că o parte considerabilă a forţei potenţiale de muncă nu va mai putea fi utilizată decât de către persoane sau industrii dispuse să suporte pierderi. Şi, dat fiind că întreprinderile nu pot suporta pierderi la nesfârşit, ele vor fi constrânse să îşi închidă porţile şi lucrătorii vor deveni şomeri. Stabilirea ratelor salariale deasupra nivelului pe care l-ar atinge pe o piaţă neobstrucţionată implică, de fiecare dată, neutilizarea unei părţi considerabile din forţa de muncă potenţială.

În Marea Britanie, rezultatul impunerii de către sindicate a unor rate salariale ridicate a fost cronicizarea şomajului, prelungit ani de-a rândul. Milioane de muncitori au rămas fără slujbe şi cifrele de producţie au scăzut. Experţii înşişi erau contrariaţi. În această situaţie, guvernul britanic a recurs la o măsură de urgenţă, pe care o considera indispensabilă: a devaluat moneda.

Urmarea a fost că puterea de cumpărare a salariilor, la care sindicatele ţineau atât de mult, s-a modificat. Salariile reale, aşadar echivalentul în bunuri al salariilor, s-au redus. Muncitorul nu mai putea cumpăra acum la fel de mult ca înainte, chiar dacă ratele nominale ale salariilor rămăseseră neschimbate. S-a crezut că în felul acesta ratele reale ale salariilor vor putea fi readuse la nivelul corespunzător pieţei libere, făcând şomajul să dispară.

Aceeaşi măsură -- devaluarea -- a fost adoptată de numeroase alte ţări, printre care Franţa, Olanda şi Belgia. O ţară a recurs chiar de două ori la această măsură într-un an şi jumătate. Este vorba de Cehoslovacia. Era, am putea spune, o metodă camuflată de a înşela puterea sindicatelor. Dar succesul nu a fost cu adevărat pe măsura aşteptărilor.

După câţiva ani, oamenii, muncitorii, chiar şi sindicatele, au început să înţeleagă ce se petrece. Au început să înţeleagă că devalorizarea monedei adusese după sine reducerea salariilor reale. Sindicatele aveau puterea necesară pentru a se opune. În numeroase ţări ele au inserat o clauză suplimentară în contractele salariale care stipula că salariile trebuie să crească automat, odată cu preţurile. Aceasta s-a numit indexare. Sindicatele deveniseră conştiente de importanţa indexării. Aşa că metoda sus-menţionată de reducere a şomajului -- adoptată de Marea Britanie în 1931 şi preluată ulterior de majoritatea guvernelor mai importante -- această metodă de "vindecare a şomajului" este astăzi neputincioasă.

Din nefericire, în 1936, în a sa carte The General Theory of Employement, Interest, and Money, lordul Keynes a ridicat această metodă -- aceste măsuri de urgenţă încercate în 1929-1933 -- la rang de principiu, de orientare fundamentală a politicilor economice. Şi a justificat metoda spunând că, într-adevăr "şomajul este rău. Dacă doriţi ca şomajul să dispară trebuie să recurgeţi la inflaţia monedei."

El înţelegea foarte bine că ratele salariilor pot fi prea ridicate în raport cu piaţa, adică prea ridicate pentru a justifica decizia patronilor de a-şi spori numărul angajaţilor în mod profitabil, aşadar prea ridicate din punctul de vedere al întregii populaţii salariate, fiindcă ratele salariilor impuse de sindicate, depăşind nivelul pieţei, împiedicau pe unii din cei dornici să câştige un salariu să obţină slujbe.

Keynes afirma, într-adevăr: "Şomajul în masă, prelungit an după an, constituie cu siguranţă o situaţie extrem de neplăcută." Dar în loc de a sugera că ratele salariilor pot şi trebuie ajustate la condiţiile pieţei, el pretindea că: "dacă se devalorizează moneda şi muncitorii nu sunt suficient de inteligenţi ca să priceapă lucrul acesta, ei nu se vor opune unei scăderi a salariilor reale, atâta vreme cât ratele salariilor nominale rămân neschimbate." Cu alte cuvinte, lordul Keynes pretindea că, dacă omul primeşte aceeaşi cantitate de lire sterline astăzi ca şi înaintea devalorizării monedei, el nu va realiza că, de fapt, acum primeşte mai puţin.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, Keynes propunea înşelarea muncitorilor. Într-adevăr, în loc să declare fără ocolişuri că ratele salariilor trebuie ajustate la condiţiile pieţei -- fiindcă, altminteri, parte din forţa de muncă va rămâne inevitabil neutilizată -- el spunea: "Utilizarea deplină a forţei de muncă poate fi atinsă numai practicând inflaţia. Să-i înşelăm pe muncitori." Cel mai interesant rămâne, însă, faptul că la vremea publicării teoriei sale generale (General Theory), înşelăciunea devenise deja imposibilă, deoarece oamenii deveniseră deja conştienţi de importanţa indexării. Însă dezideratul utilizării depline a forţei de muncă a rămas.

Ce înseamnă, oare, "utilizarea deplină a forţei de muncă?" Ea ţine de o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru, aşadar, o piaţă nemanipulată de sindicate sau de guvern. Pe o asemenea piaţă, ratele salariilor pentru fiecare tip de muncă prestată tind spre nivelul la care oricine îşi doreşte o slujbă o poate obţine şi orice patron poate angaja toţi muncitorii de care are nevoie. La o creştere a cererii de mână de lucru, rata salariilor va tinde să crească, iar atunci când este nevoie de muncitori mai puţini, rata salariilor va tinde să scadă.

Singura metodă de atingere a "deplinei utilizări a forţei de muncă" este menţinerea unei pieţe neobstrucţionate a mâinii de lucru. Această propoziţie este deopotrivă adevărată pentru orice fel de prestaţie în muncă şi pentru orice alt fel de marfă. Ce face un om de afaceri care doreşte să-şi vândă marfa la un preţ unitar de 5 dolari? Când nu reuşeşte să vândă la preţul cerut, expresia întrebuinţată în jargonul afaceriştilor americani este: "the inventory does not move" ("stocul nu se mişcă"). Dar trebuie să se mişte. Omul de afaceri nu poate păstra marfa, fiindcă trebuie să cumpere ceva nou; moda se schimbă. Aşa că va reduce preţul. Dacă nu îşi poate vinde marfa cu 5 dolari, va trebui să o vândă cu 4. Dacă n-o poate vinde cu 4, va trebui să o vândă cu 3. Dacă nu vrea să dea faliment, nu are de ales. Este posibil să suporte pierderi, însă pierderile acestea se datorează faptului că a anticipat greşit capacitatea pieţei de a absorbi produsul său.

La fel stau lucrurile cu mii şi mii de tineri care vin zilnic la oraş, din mediile rurale, cu intenţia de a câştiga bani. Lucrul acesta se petrece în toate ţările industrializate. În Statele Unite, ei vin la oraş în ideea că vor câştiga, să zicem, 100 de dolari pe săptămână. Lucrul se poate dovedi imposibil. Şi, dacă cineva nu poate obţine o slujbă plătită cu 100 de dolari pe săptămână, va trebui să se mulţumească cu numai 98 de dolari pe săptămână, sau chiar mai puţin. Dar dacă cineva s-ar încăpăţâna să pretindă -- aşa cum procedează sindicatele -- "o sută de dolari pe săptămână sau nimic," atunci s-ar putea să fie silit să rămână şomer. (Pe mulţi nu-i deranjează situaţia de şomer fiindcă guvernul acordă şomerilor beneficii -- pe seama angajaţilor care plătesc taxe speciale în acest scop -- uneori aproape la fel de ridicate ca şi salariile pe care le-ar primi în caz că s-ar angaja.)

Fiindcă există un grup de oameni care cred că utilizarea deplină a forţei de muncă este de neatins în absenţa inflaţiei, inflaţia este acceptată în Statele Unite. Şi oamenii îşi pun problema: "Oare este preferabilă o monedă sănătoasă însoţită de şomaj, sau inflaţia însoţită de utilizarea deplină a forţei de muncă?" Felul acesta de a pune problema este fundamental viciat.

O punere corectă a problemei începe cu întrebarea: Cum poate fi îmbunătăţită situaţia muncitorilor şi a celorlalte grupuri ale populaţiei? Răspunsul este: garantând o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru şi realizând astfel dezideratul de utilizare deplină a forţei de muncă. Dilema este următoarea: Vor fi ratele salariilor determinate de piaţă sau vor fi ele determinate de presiunile şi violenţele sindicale? Dilema nu este dacă să alegem inflaţia sau şomajul.

Această falsă alternativă o veţi întâlni în Anglia, în ţările industrializate europene, şi chiar în Statele Unite. Şi unii vor spune: "Priviţi, chiar şi Statele Unite practică inflaţia. De ce n-am proceda şi noi la fel?"

Tuturor acestor persoane ar trebui să li se răspundă, înainte de orice: "Unul dintre privilegiile omului bogat este că îşi poate permite să se comporte nechibzuit mult mai mult timp decât omul sărac." Şi aceasta este situaţia Statelor Unite. Politica lor financiară este deosebit de greşită şi continuă să se înrăutăţească. Poate că Statele Unite îşi pot permite să se comporte nechibzuit ceva mai mult timp decât alte ţări.

Lucrul cel mai important care trebuie reţinut este că inflaţia nu cade din ceruri, ea nu este o calamitate naturală sau o boală care se răspândeşte ca ciuma. Inflaţia este o măsură politică -- o măsură politică deliberată, iniţiată de persoane ce recurg la inflaţie deoarece consideră că este o alternativă mai puţin rea decât şomajul. Însă adevărul este că, pe termen nu prea lung, inflaţia nu vindecă şomajul.

Inflaţia este o măsură politică. Şi o măsură politică se poate schimba. Aşa că nu există nici un motiv să ne înclinăm în faţa inflaţiei. Dacă inflaţia este privită ca un rău, atunci va trebui să i se pună capăt. Va trebui să se echilibreze bugetul guvernului. Desigur, este necesar ca opinia publică să sprijine aceste măsuri; şi este necesar ca intelectualii să-i ajute pe ceilalţi să le înţeleagă. Dacă există suportul opiniei publice, atunci este cu siguranţă posibil ca reprezentanţii aleşi ai poporului să abandoneze politicile inflaţioniste.

Nu trebuie să uităm că pe termen lung este probabil, ba chiar sigur, că vom fi cu toţii morţi. Dar pe termen scurt, cât durează viaţa, s-ar cuveni să ne gospodărim treburile pământeşti în modul cel mai chibzuit cu putinţă. Şi una dintre măsurile necesare în acest scop este abandonarea politicilor inflaţioniste.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România