II. Socialismul

Ludwig von Mises - Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine.
cuprins

Mă aflu aici la Buenos Aires, invitat de Centro de Difusión de Economía Libre. Oare ce înseamnă economía libre? Ce inseamnă, oare, sistemul acesta al libertăţii economice? Răspunsul e simplu: este vorba de economia de piaţă, este vorba de sistemul în care cooperarea indivizilor în cadrul diviziunii sociale a muncii este realizată prin intermediul pieţei. Piaţa aceasta nu este un loc; este un proces, este modul în care, prin vânzare şi cumpărare, prin producţie şi consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societăţii.

Analizând acest sistem de organizare economică - economia de piaţă - întrebuinţăm expresia "libertate economică." Foarte frecvent oamenii nu-i înţeleg sensul, crezând că libertatea economică este complet separată de alte libertăţi şi că aceste alte libertăţi - pe care ei le socotesc mai importante - ar putea fi prezervate chiar şi în absenţa libertăţii economice. Înţelesul libertăţii economice este acesta: individul este în măsură să aleagă felul în care doreşte să se integreze în ansamblul societăţii. Individul îşi poate alege cariera, el este liber să facă ceea ce doreşte să facă.

Toate acestea nu trebuie, desigur, interpretate în sensul pe care atâta lume îl împrumută astăzi cuvântului libertate; trebuie interpretate, mai degrabă, in sensul că, graţie libertăţii economice, omul este eliberat de constrângeri naturale. In natură nu există nimic care să poată fi numit libertate, există numai regularitatea legilor naturii, cărora omul trebuie să le dea ascultare, dacă doreşte să-i izbutească ceva.

Intrebuinţând termenul libertate, aşa cum se aplică el fiinţelor umane, avem în vedere numai libertatea în cadrul societăţii. Totuşi, astăzi, mulţi consideră că libertaţile sociale sunt independente unele de altele. Cei ce se autointitulează astăzi "liberali" revendică măsuri politice diametral opuse acelora pe care liberalii din secolul al XIX-lea le susţineau în programele lor. Aşa numiţii liberali de azi împărtăşesc ideea, foarte răspândită, că libertatea de expresie, de gândire, libertatea presei şi a religiei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată - aşadar toate aceste libertăţi pot fi prezervate în absenţa a ceeace se numeşte libertate economică. Ei nu realizează că, într-un sistem din care piaţa este absentă, în care guvernul dirijază totul, toate aceste alte libertăţi sunt iluzorii, chiar dacă iau formă de legi şi sunt consemnate în constituţii.

Să ne oprim la una dintre libertăţi, libertatea presei. Dacă guvernul are în proprietatea sa toate tiparniţele, el va stabili ce se tipăreşte şi ce nu se tipăreşte. Şi dacă guvernul este proprietarul tuturor tiparniţelor şi stabileşte ce se tipăreşte şi ce nu se tipăreşte, atunci posibilitatea de a tipări contraargumente de orice fel, îndreptate împotiva ideilor promovate de guvern, devine, practic, inexistentă. Libertatea presei dispare. Şi la fel stau lucrurile cu toate celelalte libertăţi.

Într-o economie de piaţă, individul este liber să-şi aleagă orice carieră doreşte, să-şi aleagă modul său propriu de integrare în societate. Într-un regim socialist, însă, lucrurile nu stau la fel: cariera sa e stabilită prin decret guvernamental. Guvernul poate ordona persoanelor pe care nu le agrează, cărora nu doreşte să le permită să locuiască în anumite regiuni, să se mute în alte regiuni şi în alte locuri. Şi guvernul este întotdeauna în măsură să justifice o asemenea decizie, declarând că planul guvernamental necesită prezenţa cutărui cetăţean eminent la câteva mii de kilometri distanţă de locul în care este el nedorit de cei aflaţi la putere.

Este adevărat că libertatea de care se poate bucura cineva într-o economie de piaţă nu este o libertate perfectă din punct de vedere metafizic. Dar o libertate perfectă nu există. Libertatea are sens numai în cadrul societăţii. Teoreticienii "dreptului natural" din secolul al XVIII-lea -- în frunte cu Jean Jacques Rousseau -- credeau că pe vremuri, în trecutul îndepărtat, oamenii s-ar fi bucurat de ceva numit libertate "naturală." Dar în epoca aceea îndepărtată indivizii nu erau liberi, ci se aflau la bunul plac al oricui ar fi fost mai puternic decât ei. Celebrele cuvinte ale lui Rousseau: "Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri" poate că sună bine, dar, în fapt, omul nu se naşte liber. Omul este la naştere un sugar foarte plăpând. Fără protecţia părinţilor săi, fără protecţia oferită părinţilor săi de societate, el ar fi incapabil să supravieţuiască.

Libertatea în societate înseamnă că un om depinde de ceilalţi în aceeaşi măsură în care ceilalţi depind de el. Societatea în regimul economiei de piaţă, în condiţii de "economia libre," înseamnă o situaţie în care fiecare îi serveşte pe concetăţenii săi şi este în schimb servit de ei. Oamenii îşi imaginează că există în economia de piaţă patroni independenţi de bunăvoinţa şi concursul celorlalţi oameni. Ei îşi imaginează că marii industriaşi, oamenii de afaceri, antreprenorii sunt adevăraţii patroni ai sistemului economic. Dar este o iluzie. Adevăraţii patroni ai sistemului economic sunt consumatorii. Şi când consumatorii încetează de a mai patrona anumite afaceri, acei oameni de afaceri sunt fie siliţi să-şi abandoneze poziţia preeminentă din cadrul sistemului economic, fie să-şi adapteze acţiunile dorinţelor şi ordinelor consumatorilor.

Una din cele mai cunoscute propagatoare ale comunismului a fost Lady Passfield, al cărei nume de fată era Beatrice Potter, şi care şi-a câştigat reputaţia purtând numele soţului ei, Sidney Webb. Această lady era fiica unui afacerist bogat şi, în tinereţe, a lucrat ca secretară a tatălui ei. În memoriile sale ea scrie: "În întreprinderea tatălui meu, toată lumea trebuia să dea ascultare ordinelor tatălui meu, patronul. Doar el avea de dat ordine, dar lui nu-i ordona nimeni nimic." Această perspectivă este una foarte limitată. Tatăl ei primea ordine de la consumatori, de la cumpărătorii produselor sale. Din nefericire, ea n-a reuşit să vadă aceste ordine; ea n-a reuşit să vadă ce se petrece într-o economie de piaţă, pentru că nu o interesau decât ordinele date in interiorul biroului sau fabricii tatălui ei.

Orice problemă economică am aborda, nu trebuie să uităm cuvintele marelui economist francez Frédéric Bastiat, care şi-a intitulat un strălucit eseu "Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas" ("Ceea ce se vede şi ceeea ce nu se vede"). Pentru a înţelege felul cum operează un sistem economic nu trebuie să ne oprim numai la lucruri care se văd, ci suntem nevoiţi să ne îndreptăm atenţia şi către lucruri ce nu pot fi percepute direct. De pildă, un ordin dat de patron unui funcţionar din birou poate fi auzit de toţi cei prezenţi în încăpere. Ceeace nu se aude sunt ordinele primite de patron de la clienţii săi.

De fapt, în sistemul capitalist, patroni sunt, în ultimă instanţă, consumatorii. Nu statul este suveran, ci populaţia. Şi dovada suveranităţii consumatorilor este că ei au dreptul de a fi nesăbuiţi. Acesta este privilegiul suveranului. El are dreptul de a comite greşeli, nimeni nu-l poate împiedica să le comită, dar trebuie să plătească, desigur, pentru greşelile sale. Afirmând supremaţia consumatorului, sau suveranitatea sa, nu afirmăm că el nu face greşeli, că ar fi un om care ştie întotdeauna ce este mai bine pentru el. Consumatorii cumpără sau consumă, adesea, lucruri pe care nu s-ar cădea să le cumpere sau să le consume.

Dar ideea că ar exista o formă de guvernare capitalistă, capabilă de a-i împiedica pe oameni să-şi provoace ei înşişi neplăceri, controlându-le consumul, este falsă. Guvernul imaginat ca autoritate paternă, ca tutore universal, este ideea celor ce favorizează socialismul. Cu câţiva ani în urmă, in Statele Unite guvernul a încercat un aşa numit "nobil experiment." Experimentul acesta nobil a luat forma unei legi, care interzicea consumul băuturilor acoolice. Este cu siguranţă adevărat că mulţi oameni consumă brandy şi whiskey în exces şi că este posibil să-şi provoace ei înşişi neplăceri procedând astfel. O parte din autorităţile Statelor Unite se opun chiar şi fumatului. Există, desigur, mulţi oameni care fumează excesiv şi o fac în ciuda faptului că ar fi mai bine pentru ei să nu fumeze. Problema care se pune aici depăşeşte cu mult cadrul discuţiei economice: ea scoate în evidenţă adevărata semnificaţie a libertăţii.

Să admitem că a-i împiedica pe oameni să-şi provoace singuri neplăceri consumând alcool, sau fumând în exces, ar fi oportun. Dar îndată ce am admis asta, alţii vor spune: Oare corpul este totul? Oare nu este mintea umană cu mult mai importantă? Oare nu este mintea adevărata înzestrare a omului, advărata calitate umană? Acordând guvernului dreptul de a controla ce consumă corpul uman, de a stabili dacă cineva are sau nu dreptul să fumeze şi dacă are sau nu dreptul să bea, nu mai putem replica nimic celor ce spun: "Mai importante decăt corpul sunt mintea şi sufletul, şi omul îşi provoacă sieşi mult mai mult rău citind cărţi necorespunzătoare, ascultând muzică proastă, sau vizionând filme nerecomandabile. De aceea, este datoria guvernului de a împiedica populaţia să comită aceste greşeli."

Şi, după cum ştiţi, vreme de multe secole guvernele şi autorităţile credeau că acestea sunt, într-adevăr, datorii ce le revin. Asta nu se întâmpla numai în epoci de mult apuse. De curând, Germania a cunoscut un guvern ce considera că este datoria sa guvernamentală să distingă între picturile de bună şi de proastă calitate -- ceea ce însemna, desigur, bună şi proastă calitate în accepţiunea unei persoane care, în tinereţe, fusese respinsă la examenul de admitere la Academia Vieneză de Arte; bună şi proastă calitate în accepţiunea unui pictor de cărţi poştale, Adolf Hitler. Şi exprimarea unor puncte de vedere despre artă şi pictură, diferite de cele ale Supremului Führer, a fost interzisă prin lege.

Odată ce am admis că este datoria guvernului să ne controleze consumul de alcool, ce mai putem replica acelora care afirmă că supravegherea cărţilor şi ideilor este cu mult mai importantă?

Libertatea înseamnă, într-adevăr, libertatea de a greşi. Acest lucru trebuie să-l reţinem. Este cu putinţă ca felul în care concetăţenii noştri îşi cheltuiesc banii şi îşi trăiesc vieţile să ne pară aspru criticabil. Putem fi încredinţaţi că ceeace fac ei este absolut nesocotit şi rău, dar, într-o societate liberă există multe căi pe care oamenii îşi pot răspândi opiniile despre felul în care concetăţenii lor ar trebui să-şi modifice stilul de viaţă. Se pot scrie cărţi, se pot scrie articole, se pot ţine discursuri; doritorii pot chiar predica la colţul străzii -- şi în multe ţări aşa se şi întâmplă. Dar ei nu trebuie să impună supravegherea poliţienească altor oameni pentru a-i împiedica să facă anumite lucruri, numai pentru că ei înşişi nu doresc să lase acestor alţi oameni libertatea de a le face.

Aceasta e diferenţa dintre sclavie şi libertate. Sclavul este ţinut să facă ceeace îi ordonă superiorul, pe când cetăţeanul liber -- şi aceasta este semnificaţia libertăţii -- este în măsură să-şi aleagă propriul mod de viaţă. Se poate, desigur, abuza de sistemul acesta capitalist şi se abuzează de către unii. Este posibil, desigur, să se comită fapte care nu s-ar cuveni comise. Însă, dacă aceste lucruri se bucură de aprobarea majorităţii, nemulţumitul dispune oricând de o cale pentru a încerca să modifice opinia concetăţenilor săi. El poate utiliza persuasiunea, poate încerca să-i convingă, dar nu poate încerca să-i forţeze cu ajutorul puterii, al puterii poliţieneşti guvernamentale.

Într-o economie de piaţă, fiecare om, servindu-şi concetăţenii, se serveşte pe sine însuşi. La aceasta se refereau autorii liberali din secolul al XVIII-lea, vorbind despre interesele corect înţelese ale tuturor grupurilor şi ale tuturor indivizilor. Şi această doctrină a armoniei intereselor este cea care a suscitat opoziţia socialiştilor. Ei vorbeau despre un "conflict ireconciliabil de interese" între diverse grupuri.

Ce înseamnă asta? Când Karl Marx -- în primul capitol al Manifestului Comunist, micul pamflet cu care şi-a inaugurat mişcarea socialistă -- pretindea că există între clase un conflict ireconciliabil, el nu-şi putea ilustra teza cu alte exemple decât acelea referitoare la condiţiile societăţii precapitaliste. În epocile precapitaliste, societatea era divizată în grupuri de stări sociale ereditare, care în India purtau numele de "caste." Într-o societate a stărilor sociale omul nu se năştea, spre exemplu, francez; el se năştea ca membru fie al aristocraţiei franceze, fie al burgheziei franceze, fie al ţărănimii franceze. În cea mai mare parte a Evului Mediu, condiţia lui era pur şi simplu de serv. Şi în Franţa, servitutea nu a dispărut complet până după Revoluţia Americană. În alte părţi ale Europei a dispărut chiar mai târziu.

Însă cea mai rea formă de servitute a existat -- şi a continuat să existe chiar şi după abolirea sclaviei -- în coloniile britanice de dincolo de Ocean. Individul îşi moştenea statutul social de la părinţi şi îl păstra de-a lungul întregii sale vieţi. Apoi îl transfera copiilor săi. Fiecare grup avea privilegiile şi dezavantajele sale. Grupurile cel mai sus plasate aveau numai privilegii, cele mai de jos, numai dezavantaje. Şi nu exista altă cale pe care omul să se poată elibera de povara dezavantajelor legale care-l apăsau, din cauza statutului social, decât lupta politică împotriva celorlalte clase. În asemenea condiţii se putea vorbi despre un "conflict ireconciliabil de interese între proprietarii de sclavi şi sclavi," deoarece dorinţa acestora din urmă era de a se elibera de condiţia de sclavi. Însă aceasta însemna o pierdere pentru proprietari. De aceea este indiscutabil că trebuia să existe un conflict ireconciliabil de interese între membrii diferitelor clase.

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în vremurile acelea -- când societăţile întemeiate pe statut erau predominante în Europa, ca şi în coloniile americane fondate apoi de europeni -- oamenii nu se considerau pe ei înşişi legaţi în vreun fel anume cu celelalte clase din aceeaşi naţiune; ei se simţeau cu mult mai solidari cu membrii propriei lor clase din alte ţări. Un aristocrat francez nu-i privea pe francezii aparţinând claselor inferioare ca pe concetăţenii săi; aceştia alcătuiau "prostimea" pe care o dezagrea. El îi privea ca egali numai pe aristocraţii din alte ţări -- Italia, Anglia şi Germania, spre exemplu.

Efectul cel mai vizibil al acestei stări de lucruri era că aristocraţii din întreaga Europă utilizau aceeaşi limbă. Şi limba aceasta era franceza, o limbă care, în afara Franţei, rămânea neînţeleasă de alte grupuri sociale. Clasele mijlocii -- burghezia -- aveau propriul lor limbaj, în vreme ce clasele inferioare -- ţărănimea -- utilizau dialecte locale, adesea necunoscute altor grupuri de populaţie. Acelaşi lucru se poate spune despre felul în care se îmbrăcau oamenii. Călătorind prin Europa anilor 1750, se putea întâlni, de la o ţară la alta, îmbrăcăminte de obicei asemănătoare în cazul claselor superioare şi diferită în cazul claselor de jos. Întâlnind pe cineva pe stradă, îţi dădeai imediat seama -- după îmbrăcăminte -- cărei clase îi aparţine, ce statut social posedă.

Este dificil de imaginat cât de diferite erau condiţiile de atunci, în comparaţie cu cele de astăzi. Sosind din Statele Unite în Argentina şi întâlnind un om pe stradă, nu-i pot ghici statutul social. Nu pot decăt bănui că este cetăţean argentinian şi că nu face parte dintr-un grup apăsat de restricţii legale. Acesta este unul dintre efectele capitalismului. Desigur, în regim capitalist există şi diferenţe. Există diferenţe de avuţie, diferenţe pe care în mod eronat marxiştii le echivalează cu vechile diferenţe care-i separau pe oameni într-o societate bazată pe statut.

Diferenţele din sânul societăţii capitaliste nu sunt aceleaşi cu cele din sânul societăţii socialiste. În Evul Mediu -- şi în multe ţări chiar mult mai târziu -- o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci vreme de sute şi sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa. Dar, în condiţiile capitaliste moderne, există ceeace sociologii au numit în termeni tehnici "mobilitate socială." Principiul activ al acestei mobilităţi sociale, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto este "la circulation des élites" (circulaţia elitelor). Este vorba de faptul că intotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane -- aceste elite -- sunt mereu altele.

Toate acestea sunt perfect adevărate într-o societate capitalistă. Dar nu erau adevarate şi pentru o societate precapitalistă, bazată pe statut social. Familiile considerate cândva marea aristocraţie a Europei sunt şi astăzi aceleaşi familii, sau, să spunem, sunt descendenţii familiilor care au fost fala Europei cu 800 sau 1000 de ani în urma. Capeţienii de Bourbon -- care vreme foarte îndelungată au stăpânit aici in Argentina -- erau deja o casă regală in secolul al X-lea. Regii aceştia stăpâneau teritoriul cunoscut astăzi sub numele de Ile-de France, extinzându-şi regatul din generaţie în generaţie. Dar, într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate -- săracii îmbogaţindu-se şi descendenţii celor bogaţi pierzându-şi averile şi devenind săraci.

Am văzut astăzi într-o librărie, pe una din străzile centrale din Buenos Aires, biografia unui om de afaceri atât de proeminent, atât de important, atât de caracterisic pentru marele capital european din secolul al-XIX-lea încât, chiar şi în această ţară, îndepărtată de Europa, librăria oferea exemplare ale biografiei sale. Întâmplător îl cunosc pe nepotul omului acesta. El poartă încă numele bunicului său, şi are dreptul la acelaşi titlu de nobleţe pe care bunicul său -- care îşi începuse cariera ca fierar -- l-a dobândit cu 80 de ani în urmă. Astăzi nepotul lui este un fotograf sărac în New York.

Alte persoane, sărace pe vremea când bunicul acestui fotograf devenea unul dintre cei mai mari industriaşi în Europa, se află azi la cârmele industriei. Fiecare este liber să-şi schimbe statutul social. Iată diferenţa dintre sistemul întemeiat pe statut şi sistemul capitalist de libertate economică, în care nimeni nu poate da vina decât pe sine, dacă nu ajunge în poziţia pe care o vizează.

Cel mai celebru industriaş al secolului XX este până astăzi Henry Ford. El a început de la câteva sute de dolari împrumutate de la prieteni şi în foarte scurtă vreme a dezvoltat una din cele mai importante mari firme de afaceri din lume. Şi asemenea cazuri se pot descoperi cu sutele în fiecare zi.

În fiecare zi, New York Times tipăreşte note lungi despre persoanele care au decedat. Dacă parcurgeţi aceste note, puteţi întâlni numele câte unui eminent om de afaceri care şi-a început cariera ca vânzător de ziare pe la colţurile străzilor din New York. Sau care a început ca funcţionar şi a sfârşit ca preşedinte al aceleiaşi firme bancare în care a lucrat pe treapta cea mai de jos. Desigur, nu toţi oamenii pot atinge aceste poziţii. Nu toţi oamenii doresc să le atingă. Există persoane mai interesate de alte chestiuni, şi acestora le stau astăzi la dispoziţie alte căi, care erau inaccesibile în vremea societăţii feudale, în epocile societăţii bazate pe statut.

Sistemul socialist, pe de altă parte, interzice această libertate fundamentală de alegere a carierei proprii. În regim socialist, există o singură autoritate economică, şi aceea are dreptul să controleze toate deciziile referitoare la producţie.

Un fapt caracteristic pentru vremurile noastre este că pentru acelaşi lucru se utilizează mai multe nume diferite. Un sinonim pentru socialism şi pentru comunism este "planificarea." Când se referă la planificare, oamenii înţeleg desigur planificare centrală, adică un singur plan elaborat de guvern -- un plan care împiedică planificarea efectuată de oricine altcineva, în afară de guvern.

O doamnă britanică, care este şi membră a Camerei Superioare, a scris o carte intitulată Plan or No Plan, o carte destul de populară în întreaga lume. Ce înseamnă titlul cărţii sale? Când spune "plan," ea înţelege numai tipul de plan preconizat de Lenin, Stalin şi succesorii lor, cel care reglementează toate activităţile, pentru întreaga populaţie a unei naţiuni. Deci, această doamnă se referă la un plan central care exclude toate planurile personale pe care indivizii şi le-ar putea face. Titlul ei Plan or No Plan este de aceea o iluzie, o mistificare; alternativa nu este planificare centrală sau lipsă de planificare, alternativa este planul atotcuprinzător al unei autorităţi guvernamentale centrale sau libertatea indivizilor de a-şi face propriile lor planuri, de a planifica pentru ei înşişi. Individul îşi planifică el însuşi cursul vieţii, în fiecare zi, schimbându-şi planurile cotidiene oricând doreşte.

Omul liber îşi face zilnic planuri menite să răspundă nevoilor sale; el afirmă bunăoară: "Ieri îmi făceam planul să lucrez toată viaţa la Cordoba." El află astăzi despre condiţiile mai bune din Buenos Aires şi îşi schimbă planurile, zicând: "În loc să lucrez la Cordoba doresc să merg la Buenos Aires." Şi acesta este înţelesul libertăţii. Este cu putinţă să se înşele, este cu putinţă ca mergând la Buenos Aires să constate în cele din urmă că a făcut o greşală. Este cu putinţă ca el să fi găsit condiţii mai bune la Cordoba, dar planurile şi le-a făcut el însuşi.

Supus planificării guvernamentale, el este ca soldatul în armată. Soldatul în armată nu are dreptul de a-şi alege garnizoana, sau locul unde îşi va îndeplini serviciul militar. El trebuie să asculte de ordine. Iar sistemul socialist -- după cum ştiau şi admiteau Karl Marx, Lenin şi alţi lideri socialişti -- este extinderea serviciului militar la întregul sistem de producţie. Marx vorbea despre "armate industriale," iar Lenin cerea "organizarea tuturor sectoarelor -- poşta, fabrica şi celelalte industrii -- după modelul militar."

De aceea, în sistemul socialist, totul depinde de înţelepciunea, talentele şi înzestrările celor ce alcătuiesc suprema autoritate. De ceea ce nu ştie supremul dictator -- sau comitetul său -- nu se va ţine seama. Dar cunoaşterea acumulată de omenire în întreaga ei istorie nu este dobândită de fiecare; am acumulat de-a lungul secolelor o asemenea cantitate enormă de informaţii ştiinţifice şi tehnologice încât este omeneşte imposibil unui individ să le cunoască pe toate, fie el oricât de înzestrat.

Toţi oamenii sunt diferiţi, ei sunt inegali. Aşa vor fi întotdeauna. Există persoane mai înzestrate într-un domeniu şi mai puţin în altul. Şi există oameni cu darul de a fi deschizători de drumuri, de a schimba orientarea cunoaşterii. În societăţile capitaliste asemenea oameni sunt cei care determină progresul tehnologic şi pe cel economic. Dacă unui om îi vine o idee, el va încerca să găsească alte câteva persoane suficient de lucide pentru a realiza valoarea ideii sale. Unii capitalişti, care îndrăznesc să privească în viitor, şi care întrevăd posibilele consecinţe ale unei asemenea idei, vor începe să o exploateze. Alţii vor spune, la început: "Sunt nebuni"; dar îşi vor schimba părerea când vor constata că întreprinderea pe care o numiseră nebunească înfloreşte şi consumatorii sunt bucuroşi să-i cumpere produsele.

În regim marxist, pe de altă parte, suprema instanţă guvernamentală trbuie să fie convinsă de valoarea unei asemenea idei, înainte să fie adoptată şi dezvoltată. Lucrul acesta poate fi foarte dificil de realizat, deoarece numai un grup de persoane aflate la conducere -- sau însuşi dictatorul suprem -- are puterea de a lua decizii. Şi dacă aceste persoane -- din motive de lene, vârstă înaintată, sau pentru că nu sunt din cale afară de învăţate şi de inteligente -- sunt incapabile să pătrundă importanţa ideii celei noi, atunci noul proiect va fi abandonat.

Putem alege exemple din istoria militară. Napoleon era cu siguranţă genial în probleme militare; el avea, însă, o problemă serioasă şi inabilitatea sa de a o rezolva a culminat, în cele din urmă, cu înfrângerea şi exilul său în singurătatea insulei Sf. Elena. Problema lui era cum să cucerească Anglia. În acest scop, el avea nevoie de o flotă pentru a traversa Canalul şi s-au găsit persoane care să-i spună că deţineau soluţia acestei traversări, persoane care -- în epoca navelor cu pânze -- izbutiseră să ajungă la noua idee a navelor cu aburi. Dar Napoleon n-a înţeles această propunere.

Avem, apoi, faimosul Generalstab al Germaniei. Înainte de primul război mondial, corpul de ofiţeri superiori germani se bucura de reputaţia universală a unei înţelepciuni militare de nedepăşit. De o reputaţie similară se bucura echipa generalului Foch, în Franţa. Dar nici germanii nici francezii -- care, sub conducerea generalului Foch i-au învins mai târziu pe germani -- n-au realizat importanţa aviaţiei pentru scopuri militare. Corpul ofiţerilor superiori germani afirma: "Aviaţia este numai pentru destindere, zborul este un moft al persoanelor fără ocupaţie. Din punct de vedere militar, numai zepelinele sunt importante," iar francezii erau de aceeaşi părere.

Mai târziu, în perioada dintre primul şi al doilea război mondial, a existat în Statele Unite un general convins de importanţa aviaţiei pentru viitoarea conflagraţie. Dar toţi ceilalţi experţi din Statele Unite erau împotriva lui. Nu i-a putut convinge. Dacă trebuie să convingi un grup de persoane a căror soartă nu este direct dependentă de soluţia problemei, nu vei reuşi niciodată. Faptul acesta rămâne adevărat şi în cazul problemelor extraeconomice.

Au existat poeţi, pictori, scriitori, compozitori care s-au plâns că publicul nu i-a înţeles, ceea ce le-a cauzat sărăcia. Desigur, aprecierile publicului pot fi inadecvate, dar când artiştii în cauză afirmau: "Guvernele ar trebui să-i susţină pe marii artişti, pictori şi scriitori," ei comiteau o greşeală considerabilă. Pe cine ar putea să însărcineze guvernul cu sarcina de a decide dacă un nou venit este într-adevăr un mare pictor sau nu? Ar fi nevoit să se bizuie pe judecata criticilor şi a profesorilor de istoria artei, care privesc mereu în urmă, dar care foarte rar şi-au dovedit talentul de a descoperi geniul necunoscut. Iată marea diferenţă între un sistem de "planificare" şi unul în care oricine poate planifica şi acţiona pe cont propriu.

Este, desigur, adevărat că marii pictori şi marii scriitori au trebuit să îndure adesea dificultăţi considerabile. Ei au putut reuşi în artă, dar n-au câştigat întotdeauna şi bani. Van Gogh a fost cu siguranţă un mare pictor. El a avut de înfruntat greutăţi insuportabile şi, în cele din urmă, s-a sinucis la trei zeci şi şapte de ani. În timpul vieţii el a vândut o singură pictură, cumpărătorul fiind vărul său. În rest, a trăit din banii fratelui său, care nu era nici artist, nici pictor. Dar fratele lui Van Gogh înţelegea nevoile unui pictor. Astăzi (1958), un Van Gogh nu poate fi achiziţionat cu mai puţin decât una sau două sute de mii de dolari.

În regim socialist, soarta lui Van Gogh ar fi putut fi diferită. Vreo autoritate guvernamentală i-ar fi întrebat pe câţiva pictori bine cunoscuţi (pe care Van Gogh cu siguranţă nici nu i-ar fi considerat artişti) dacă tânărul bărbat, pe jumătate sau în întregime nebun, este într-adevăr un pictor care merită susţinut. Şi, fără îndoială, ei ar fi răspuns: "Nu, el nu este un pictor; el nu este un artist; el este doar un individ care risipeşte vopseaua; şi Van Gogh ar fi fost trimis într-o fabrică de lapte, sau într-un ospiciu de nebuni. De aceea, tot entuziasmul acesta, favorabil socialismului, al tinerei generaţii de pictori, poeţi, muzicieni, jurnalişti, actori, se întemeiază pe o iluzie. Spun asta pentru că grupurile acestea se numără printre suporterii cei mai fanatici ai ideii socialiste.

Când este vorba de a opta între socialism si capitalism ca sisteme economice, problema este oarecum diferită. Autorii socialişti n-au bănuit niciodată că industria, şi toate operaţiile întreprinderilor moderne se întemeiază pe calcul. Inginerii nu sunt în nici un caz singurii care fac planuri pe bază de calcule, oamenii de afaceri o fac de asemenea. Şi, calculele oamenilor de afaceri se întemeiază toate pe faptul că, într-o economie de piaţă, preţurile monetare ale bunurilor nu-l informează numai pe consumator, ele furnizează de asemenea oamenilor de afaceri informaţii vitale despre factorii de producţie, cea mai importantă funcţie a pieţei nefiind numai de a determina costul ultimei părţi a procesului de producţie şi al transferului de bunuri în mâinile consumatorului, ci şi costurile acelor trepte de producţie care au condus aici. Întregul sistem al pieţei este ţinut laolaltă de faptul că există o diviziune a muncii, calculată mental, între diverşi oameni de afaceri care rivalizează unii cu alţii în licitarea factorilor de producţie -- materiile prime, maşinile, instrumentele -- precum si a factorul uman de producţie, munca salariată. Genul acesta de calcule ale oamenilor de afaceri nu pot fi efectuate în absenţa preţurilor furnizte de piaţă.

În clipa când s-ar aboli piaţa -- este ceeace ar dori socialiştii să facă -- toate socotelile şi calculele inginerilor şi tehnologilor ar deveni inutile; tehnologii ne pot oferi un mare număr de proiecte care, din punctul de vedere al ştiinţelor naturale sunt deopotrivă fezabile, dar pentru a stabili care din acele proiecte este cel mai avantajos, din punct de vedere economic, sunt indispensabile calculele făcute cu putinţă de procesul pieţei.

Problema la care mă refer aici este chestiunea fundamentală care opune socialismului calculul economic capitalist. Este un fapt că acest calcul economic şi, de aceea, planificarea tehnologică, sunt posibile numai dacă există preţuri monetare, nu numai pentru bunurile de consum, ci şi pentru factorii de producţie. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o piaţă pentru toate materiile prime, pentru toate bunurile semifinite, penrtu toate uneltele si maşinile, şi pentru toate felurile de muncă şi de servicii umane.

Descoperirea faptului acesta i-a lăsat pe socialişti fără replică. Vreme de 150 de ani ei afirmaseră: "Toate relele lumii acesteia provin din existenţa pieţelor si a preţurilor pieţei. Ne propunem să abolim piaţa şi, odată cu ea, desigur, economia de piaţă şi să-i substituim un sistem fără preţuri si fără pieţe. Doreau să abolească ceea ce Marx numise "caracterul de marfă" al bunurilor şi al forţei de muncă.

Confruntaţi cu această nouă problemă, autorii socialişti, rămaşi fără replică, au conchis în cele din urmă: "Nu vom aboli pieţele cu totul; ne vom comporta ca şi cum pieţele ar exista; ne vom juca de-a piaţa, asemenea copiilor care se joacă de-a şcoala." Dar oricine ştie că, atunci când copiii se joacă de-a şcoala, ei nu învaţă nimic. Este doar o distracţie, un joc, şi te poţi "juca" de-a multe lucruri.

Problema aceasta este foarte dificilă şi complicată şi pentru a o lămuri pe deplin este nevoie de mai mult timp decât cel de care dispun eu aici. Am explicat-o pe larg în scrierile mele. În şase lecţii nu pot intra într-o discuţie a tuturor aspectelor sale şi de aceea, ţin să vă sfătuiesc, dacă vă interesează problema fundamentală a imposibilităţii calculului şi planificării în socialism, să citiţi cartea mea, Human Action, care este accesibilă într-o excelentă versiune spaniolă.

Dar citiţi şi alte cărţi, ca aceea a economistului norvegian Trygve Hoff care a scris despre calculul economic. Şi dacă nu doriţi să rămâneţi unilaterali, vă recomand să citiţi cartea socialistă despre subiectul acesta, deosebit de apreciată, a eminentului economist polonez Oskar Lange, care a fost la un moment dat profesor la o universitate americană, pentru a deveni apoi ambasador polonez şi a se întoarce mai târziu în Polonia.

Probabil mă veţi întreba: "Ce se întâmplă în Rusia? Cum rezolvă ruşii această dilemă?" Aici problema se schimbă. Ruşii îşi gestionează sistemul lor socialist în mijlocul unei lumi în care există preţuri pentru toţi factorii de producţie, pentru toate materiile prime, pentru totul. Ei pot de aceea să întrebuinţeze, pentru planificarea lor, preţurile din străinătate, ale pieţei mondiale. Şi deoarece există anumite diferenţe între condiţiile din Rusia şi cele din Statele Unite, rezultatul este foarte adesea că ruşii iau drept justificat şi recomandabil un lucru pe care americanii -- din punctul lor de vedere economic -- nu l-ar considera astfel, câtuşi de puţin.

"Experimentul sovietic," cum a fost el numit, nu demonstrează nimic. Nu ne spune nimic despre problema fundamentală a socialismului, problema calculului economic. Dar putem oare vorbi despre un experiment? Nu cred că există ceva de felul unui experiment ştiinţific în sfera acţiunii umane şi a economiei. Nu putem experimenta în sfera acţiunii umane deoarece un experiment stiinţific cere să repetăm aceleaşi operaţii în condiţii diferite, sau să menţinem aceleaşi condiţii, modificând eventual un singur factor. Spre exemplu, injectând unui animal bolnav de cancer o anumită medicaţie experimentală, rezultatul poate fi dispariţia cancerului. Testul se poate repeta cu mai multe animale de acelaşi fel, afectate de aceeaşi malignitate. Tratându-le pe unele, dar nu şi pe altele, cu metoda cea nouă, rezultatele pot fi apoi comparate. Toate acestea sunt irealizabile în sfera acţiunii umane. Nu există experimente de laborator, privitoare la acţiunea umană.

Aşa numitul "experiment" sovietic nu demonstrează decât că nivelul de trai este incomparabil mai scăzut în Rusia Sovietică decât în ţara considerată de întreaga lume ca fiind modelul capitalist: Statele Unite.

Desigur, dacă-i spuneţi asta unui socialist, el va replica: "Condiţiile sunt minunate în Rusia." Şi Dvs. veţi spune: "Poate că sunt minunate, dar nivelul mediu de trai este mult mai scăzut." Atunci el vă va răspunde: "Da, însă amintiţi-vă ce vremuri teribile au trăit ruşii sub ţari şi ce război teribil au avut de purtat."

Nu doresc să discut aici dacă o asemenea explicaţie este sau nu corectă, dar, dacă negăm că au fost aceleaşi condiţii, negăm faptul că a fost vorba de un experiment. Trebuie, atunci, să spunem (şi ar fi mult mai corect): "Socialismul din Rusia nu a produs o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale omului de rând comparabilă cu cea cunoscută în Statele Unite, în aceeaşi perioadă."

În Statele Unite apare câte o noutate, câte o inovaţie, aproape săptămânal. Acestea sunt inovaţii generate de mediile de afaceri, deoarece mii şi mii de oameni de afaceri trudesc zi şi noapte pentru a găsi vreun produs care ar aduce un spor de satsfacţie consumatorului, sau poate fi produs la un cost mai scăzut, sau este mai bun şi mai ieftin decât produsele existente. Ei nu procedează aşa din altruism, ci pentru că doresc să câştige bani. Şi rezultatul este o creştere aproape miraculoasă a nivelului de trai în Statele Unite, în comparaţie cu cel de acum 50 sau 100 de ani. În Rusia Sovietică însă, lipsită de un asemenea sistem, nu există o creştere comparabilă. Aşa încât persoanele care ne spun că ar trebui să adoptăm sistemul sovietic, comit o gravă eroare.

Mai este un lucru care trebuie menţionat. Consumatorul american, individul, este deopotrivă cumpărător şi patron. Ieşind dintr-un magazin în Statele Unite, poţi întâlni o inscripţie: "Thank you for your patronage. Please come again" -- "Vă mulţumim că aţi acceptat să ne patronaţi. Vă aşteptăm din nou." Dar intrând într-un magazin dintr-o ţară totalitară -- fie ea Rusia zilelor noastre sau Germania regimului hitlerist -- vânzătorul ţi se adresează: "Trebuie să-i fi recunoscător marelui conducător pentru ceea ce ţi se dă."

În ţările socialiste, nu vânzătorul este cel care trebuie să fie recunoscător, ci cumpărătorul. Cetăţeanul nu este patron. Patron este Comitetul Central sau Oficiul Central. Acele comitete socialiste, acei lideri şi dictatori deţin supremaţia, iar populaţia trebuie pur si simplu să le dea ascultare.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România