I. Capitalismul

Ludwig von Mises - Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine.
cuprins

Expresiile figurative pe care le întrebuinţăm generează adesea neînţelegeri. Referindu-se la marii industriaşi moderni şi la liderii marilor firme de afaceri, oamenii vorbesc, de pildă, despre "regele ciocolatei," sau al bumbacului, sau al automobilului. Terminologia pe care o întrebuinţează indică faptul că ei nu văd, practic, nici o diferenţă între capii industriilor moderne şi regii feudali, ducii sau seniorii de altădată. De fapt, însă, diferenţa e foarte mare, fiindcă un rege al ciocolatei nu diriguieşte câtuşi de puţin: el serveşte. El nu domneşte peste teritorii cucerite, independent de piaţă şi de clienţii săi. Regele ciocolatei -- sau regele oţelului, sau regele automobilului, sau orice alt rege al industriei moderne -- depinde de industria în care activează şi de clienţii pe care-i serveşte. "Regele" acesta trebuie să-şi asigure bunăvoinţa supuşilor săi, consumatorii; el îşi va pierde "regatul" de îndată ce nu mai este în măsură să furnizeze clienţilor săi servicii mai bune la costuri mai scăzute decât rivalii săi.

Cu două sute de ani în urmă, înainte de înflorirea capitalismului, statutul social al unei persoane era fixat, de la un capăt la altul al vieţii sale; îl moştenea de la părinţi şi apoi rămânea neschimbat. Dacă se năştea sărac, sărac rămânea, iar dacă se năştea bogat -- senior sau duce -- atunci îşi păstra ducatul şi proprietatea corespunzătoare până la sfârşitul zilelor.

Cât despre producţie, industriile primitive de procesare existau aproape numai pentru beneficiul celor avuţi. Majoritatea populaţiei (nouăzeci la sută sau chiar mai mult din populaţia Europei) lucra pământul şi nu venea în contact cu industriile de procesare, orientate către oraşe. Sistemul acesta rigid, al societăţii feudale, a prevalat în cea mai mare parte a Europei, vreme de multe secole la rând.

Însă, pe măsură ce populaţia rurală sporea, a apărut un surplus de persoane relativ la pământ. Pentru acest surplus de populaţie, oameni lipsiţi de averi moştenite, nu era destul de lucru în agricultură şi nici nu le era cu putinţă să se angajeze în industriile de procesare; mai marii oraşelor îi împiedicau s-o facă. Numărul acestor "indezirabili" continua să crească şi nimeni nu ştia ce să facă cu ei. Ei erau "proletari," în înţelesul deplin al termenului, indezirabili pe care guvernanţii nu puteau decât să-i trimeată fie în ateliere de binefacere, fie în aziluri pentru săraci. În anumite părţi ale Europei, mai cu seamă în Ţările de Jos şi în Anglia, aceste categorii de persoane au devenit atât de numeroase încât, prin secolul al XVIII-lea, reprezentau o adevărată ameninţare la adresa ordinei sociale existente.

Astăzi, când discutăm despre condiţiile similare existente în India, sau în alte ţări în curs de dezvoltare, nu trebuie să uităm că, în Anglia secolului al XVIII-lea, condiţiile erau cu mult mai precare. Pe atunci, populaţia Angliei număra şase sau şapte milioane de suflete, dar din aceste şase sau şapte milioane de oameni, mai mult decât un milion, probabil două milioane, nu erau decât asemenea proscrişi sărmani, cărora sistemul existent nu le oferea nici o perspectivă. Soarta care urma să fie rezervată acestor indezirabili reprezenta una din marile probleme cu care se confrunta Anglia, în secolul al XVIII-lea.

O altă problemă majoră era lipsa de materii prime. Britanicii erau siliţi să-şi pună, în mod cât se poate de serios, următorea întrebare: ce vom face în viitor, când pădurile noastre vor înceta să ne mai asigure lemnul necesar pentru industrii şi pentru încălzirea caselor noastre? Pentru clasele stăpânitoare, situaţia era disperată. Oamenii de stat nu ştiau ce să facă, iar aristocraţia aflată la putere era lipsită de orice idei cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor existente.

În această situaţie socială îngrijorătoare s-au ivit începuturile capitalismului modern. O parte dintre acei indezirabili, dintre acei oameni săraci, au încercat să organizeze mici ateliere, în care se puteau produce anumite lucruri. Aceasta a fost o inovaţie. Aceşti inovatori nu produceau bunuri scumpe, destinate exclusiv claselor superioare; ei produceau bunuri mai ieftine, pentru uzul tuturor. Şi aceasta a fost originea capitalismului, aşa cum îl cunoaştem astăzi. A fost începutul producţiei de masă, care este principiul fundamental al industriilor capitaliste. În vreme ce vechile industrii de procesare, care-i serveau pe oamenii înstăriţi din oraşe, nu produceau decât aproape exclusiv pentru a satisface cererile claselor de sus, noile industii capitaliste au început să producă lucruri accesibile pentru oamenii de rând. Era producţia de masă, destinată să satisfacă nevoile maselor.

Acesta este principiul fundamental al capitalismului, aşa cum există el astăzi în toate ţările care se bucură de un sistem dezvoltat de producţie în masă: marile firme de afaceri, care sunt ţinta celor mai fanatice atacuri ale aşa-numiţilor stângişti, produc aproape exclusiv pentru a satisface dorinţele maselor. Întreprinderile care produc exclusiv bunuri de lux, pentru cei avuţi, nu pot atinge niciodată dimensiunile marilor firme de afaceri. Iar astăzi, persoanele care lucrează în marile fabrici sunt şi pricipalii consumatori ai produselor realizate în asemenea fabrici. Aceasta este diferenţa fundamentală existentă între principiile capitaliste de producţie şi cele feudale, din vremurile trecute.

Când oamenii presupun, sau pretind, că există o diferenţă între producătorii şi consumatorii produselor marilor firme, ei comit o eroare gravă. În magazinele universale americane, puteţi auzi sloganul "consumatorul are întotdeauna dreptate." Şi acest consumator nu este altul decât cel care produce în fabrici aceste bunuri, comercializate în magazinele universale. Cei ce gândesc că puterea marilor firme este enormă comit, de asemenea, o eroare, deoarece marile afaceri depind în întregime de patronajul celor ce le cumpără produsele: chiar şi cea mai mare întreprindere îşi pierde puterea şi influenţa, de îndată ce îşi pierde clienţii.

În urmă cu cincizeci sau şaizeci de ani, în mai toate ţările capitaliste se spunea despre companiile feroviare că sunt prea mari şi prea puternice: că ele formează un monopol; că nu este posibil să intre cineva în competiţie cu ele. Se afirma că, în domeniul transporturilor, capitalismul ar fi atins deja un stadiu în care devenea autodizolvant, deoarece eliminase competiţia. Ceea ce treceau cu vederea aceşti oameni, era faptul că puterea companiilor feroviare depindea de capacitatea lor de a servi consumatorii mai bine decât orice altă metodă de transport. Desigur, ar fi fost ridicol ca cineva să rivalizeze cu aceste mari firme feroviare construind încă o cale ferată, paralelă cu cea veche, deoarece aceasta era suficientă pentru a satisface necesităţile existente. Însă, foarte curând, s-au ivit alt fel de rivali. Libertatea de a intra în competiţie nu înseamnă ca poţi reuşi imitând sau copiind, pur şi simplu, exact ce au făcut alţii înaintea ta. Libertatea presei nu înseamnă că ai dreptul să copiezi textul scris de altul şi să dobândeşti astfel succesul pe care celălalt îl merită pe deplin, datorită realizărilor sale. Ea înseamnă că ai dreptul să scrii ceva diferit. Libertatea de a intra în competiţie cu firmele de căi ferate, de pildă, înseamnă că eşti liber să inventezi ceva, să faci ceva care va pune în dificultate căile ferate, astfel încât competitivitatea lor să devină foarte precară.

În Statele Unite mijloacele de transport care au rivalizat cu transportul feroviar -- autobuze, automobile, camioane şi avioane -- au determinat pierderi importante pentru căile ferate, care s-au văzut aproape complet înfrânte în domeniul transportului de călători.

Dezvoltarea capitalismului constă în obţinerea de către toţi a dreptului de a servi clienţii mai bine şi/sau mai ieftin. Şi această metodă, acest principiu, a transformat întrega lume, într-un interval de timp relativ scurt, făcând cu putinţă o creştere fără precedent a populaţiei.

În Anglia secolului al XVIII-lea, din roadele pământului nu puteau trăi decât şase milioane de oameni, la un nivel de trai foarte redus. Astăzi (1958 -- n. tr.), peste cincizeci de milioane de persoane se bucură de un nivel de trai mult mai ridicat chiar şi decât acela al persoanelor înstărite din secolul al XVIII-lea. Şi nivelul de trai din Anglia zilelor noastre ar fi, probabil, încă şi mai ridicat, dacă nu s-ar fi irosit o mulţime de energie britanică în episoade ce s-au dovedit a fi, din numeroase puncte de vedere, "aventuri" politice şi militare care se puteau evita.

Aceasta este realitatea în ce priveşte capitalismul. Astfel, dacă un englez -- sau, mai general, orice altă persoană, din orice ţară de pe mapamond -- le spune astăzi prietenilor săi că este un adversar al capitalismului, i se poate da o replică minunată: "Ştim că populaţia acestei planete este acum de zece ori mai numeroasă decât în epoca precapitalistă; ştim că toţi oamenii care trăiesc azi se bucură de un nivel de trai mai ridicat decât acela al strămoşilor tăi, din epoca precapitalistă. Dar cum putem şti dacă tu eşti acel unu din zece, care ar fi supravieţuit în absenţa capitalismului? Simplul fapt că trăieşti astăzi dovedeşte succesul capitalismului, fie că pui sau nu mare preţ pe propria ta viaţă."

În ciuda tuturor beneficiilor care I se datorează, capitalismul a fost atacat şi criticat cu furie. Este necesar să înţelegem originea acestei antipatii. Este un fapt că ura de capitalism nu s-a născut în mijlocul maselor, nici în mijlocul muncitorilor înşişi, ci în rândurile aristocraţiei posesoare de pământuri -- clasele superioare, nobilimea britanică şi cea continentală. Aceşti oameni reproşau capitalismului o împrejurare neplăcută pentru ei: la începutul secolului al XIX-lea, salariile sporite plătite de industriaşi muncitorilor forţau aristocraţia rurală să plătească salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli. Aristocraţia a atacat industriile criticând nivelul de trai al maselor de lucrători.

Desigur, din punctul nostru de vedere, nivelul de trai al muncitorilor de pe atunci era extrem de scăzut; condiţiile din vremea capitalismului timpuriu erau absolut şocante, dar nu din cauza că nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci în fabrici cunoscuseră deja, în prealabil, un nivel de existenţă practic subuman.

Vechea poveste bine cunoscută, repetată de sute de ori, care afirmă că fabricile angajau femei şi copii şi că aceste femei şi aceşti copii ar fi trăit în condiţii satisfăcătoare înainte de a lucra în fabrici, este unul din marile falsuri ale istoriei. Mamele care lucrau în fabrici nu aveau cu ce să gătească; ele nu îşi părăseau căminele sau bucătăriile pentru a merge să lucreze în fabrici, ele mergeau în fabrici deoarece nu aveau bucătării, sau, dacă aveau bucătării, nu aveau ce să gătească în ele. Iar copiii nu soseau din aşezăminte de copii confortabile. Ei erau înfometaţi şi aproape morţi de inaniţie. Şi toată vorbăria despre aşa numitele orori de nedescris ale capitalismului timpuriu poate fi respinsă cu ajutorul unei singure statistici: tocmai în anii în care s-a dezvoltat capitalismul britanic, tocmai în perioada numită, în Anglia, Revoluţia Industrială, în anii 1760 - 1830, tocmai în acei ani, populaţia Angliei s-a dublat, ceea ce înseamnă că sute sau mii de copii, care înainte ar fi murit, au supravieţuit şi au crescut, pentru a deveni bărbaţi şi femei.

Fără îndoială, condiţiile din vremurile de mai înainte erau foarte nesatisfăcătoare. Afacerile capitaliste le-au îmbunătăţit. Tocmai acele manufacturi timpurii sunt cele care au purtat de grijă lucrătorilor, fie direct, fie indirect, prin exportarea de produse şi importarea de hrană şi materii prime din alte ţări. În mod repetat, istoricii capitalismului timpuriu au falsificat istoria -- pentru a întrebuinţa un cuvânt cît se poate de prevenitor.

Circula o anecdotă, foarte posibil inventată, care îl privea pe Benjamin Franklin. Se povestea că Ben Franklin ar fi vizitat o ţesătorie de bumbac în Anglia şi că proprietarul manufacturii i-ar fi spus, plin de mândrie: "Priviţi, fabricăm produse de bumbac pentru Ungaria." Benjamin Franklin, privind în jur şi văzându-i pe lucrători îmbrăcaţi deplorabil, ar fi replicat: "De ce nu produceţi câte ceva şi pentru proprii dumneavoastră angajaţi?"

Dar acele exporturi despre care vorbea proprietarul ţesătoriei însemnau tocmai că el producea într-adevăr pentru proprii săi angajaţi, deoarece Anglia trebuia să-şi importe materiile prime. Nu exista bumbac nici în Anglia, nici în Europa. Exista un deficit de hrană în Anglia, aşa că hrana trebuia importată din Polonia, din Rusia şi din Ungaria. Aceste exporturi constituiau plăţile pentru hrana importată, care făcea cu putinţă supravieţuirea populaţiei britanice. Există numeroase exemple, culese din istoria acelor vremuri care pot ilustra atitudinea nobilimii şi a aristocraţiei faţă de muncitori. Doresc să citez numai două. Primul se referă la faimosul sistem britanic cunoscut sub denumirea de "Speenhamland." Este vorba de un sistem prin care guvernul britanic le plătea tuturor muncitorilor care nu câştigau salariul minim (stabilit de oficialităţi), diferenţa dintre salariile pe care le primeau şi acest salariu minim. În felul acesta, aristocraţia rurală era scutită de necazul produs de necesitatea de a plăti salarii mai mari în agricultură. Nobilimea continua să plătească salariile tradiţionale reduse, iar guvernanţii le suplimentau, determinându-i astfel pe lucrători să nu părăseăscă muncile agricole şi să nu-şi caute slujbe în sistemul manufacturier urban.

Optzeci de ani mai târziu, după expansiunea capitalismului din Anglia în Europa continentală, aristocraţia rurală europeană a reacţionat, din nou, împotriva acestui nou sistem de producţie. Junkerii prusaci din Germania, pierzându-şi numeroşi lucrăori în beneficiul industriilor capitaliste, care ofereau salarii mai bune, au inventat un termen special pentru a desemna problema: Landflucht -- "părăsirea regiunilor rurale." Iar în parlamentul german, ei discutau cum poate fi stăvilit acest rău, căci aşa era evaluată situaţia, din punctul lor de vedere.

Prinţul Bismarck, faiomosul cancelar al Reichului german, a afirmat într-un discurs: "Am întâlnit un om la Berlin, un om care lucrase cândva pe moşia mea, şi l-am întrebat: "De ce ai părăsit moşia; de ce ai plecat de la ţară; de ce locuieşti acum la Berlin?" Şi, după spusele lui Bismark, omul ar fi răspuns: "N-aveţi aşa frumoase Biergarten în sat, cum avem aici, în Berlin, unde poţi să stai jos, să bei bere, şi să asculţi muzică." Desigur, această poveste era spusă din punctul de vedere al prinţului Bismarck, patronul, care nu coincidea cu punctul de vedere al tuturor angajaţilor săi. Aceştia se angajaseră în industrie deoarece industria le oferea salarii sporite şi le ridica nivelul de trai la cote fără precedent.

Astăzi, în ţările capitaliste, există o diferenţă relativ mică între nivelele de trai al aşa-ziselor clase superioare şi, respectiv, al celor inferioare; ambele se bucură de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost. Dar în secolul al XVIII-lea şi mai devreme, diferenţa între reprezentantul clasei de mijloc şi reprezentantul clasei inferioare era că omul din clasa de mijloc avea încălţăminte, pe când cel din clasa inferioară nu avea. Astăzi, în Statele Unite, diferenţa între omul bogat şi omul sărac este adesea diferenţa dintre un Cadillac şi un Chevrolet. Este posibil ca Chevrolet-ul să fie cumpărat la mâna a doua, dar, în esenţă el asigură aceleaşi foloase posesorului: va putea şi el să circule cu automobilul dintr-un loc în altul. Mai mult decât 50% din populaţia Statelor Unite este formată din persoane care locuiesc în case şi apartamente care le aparţin. Atacurile împotriva capitalismului -- în special în legătură cu salariile mai ridicate -- pornesc de la presupoziţia falsă că salariile ar fi, în ultimă instanţă, plătite de altcineva decât de angajaţii din fabrici. Este, desigur, normal ca economiştii şi studenţii în economie să distingă între muncitor şi consumator şi să analizeze aceste roluri separat. Dar, în realitate, fiecare consumator trebuie, într-un fel sau în altul, să câştige banii pe care-i cheltuie, iar imensa majoritate a consumatorilor se compune tocmai din aceiaşi oameni care lucrează, ca angajaţi, în întreprinderile care produc lucrurile pe care ei le consumă. În regim capitalist, ratele salariale nu sunt stabilite de o clasă diferită de cea a persoanelor salariate; este vorba de unii şi aceeaşi oameni. Nu corporaţia hollywoodiană este cea care stabileşte salariul vedetei de cinema, ci oamenii care plătesc biletele de intrare la film. Şi nu antreprenorul care organizează un meci de box este cel care satisface cererile enorme ale boxerilor renumiţi, ci persoanele care plătesc taxele de vizionare a meciului. Distincţia dintre patron şi angajat este o distincţie care se face în teoria economică, şi nu una care se observă în realitate; aici, patronul şi salariatul sunt, în ultimă instanţă, una şi aceeaşi persoană.

În multe ţări există persoane care gândesc că este foarte injust ca un om care trebuie să susţină o familie cu mai mulţi copii să câştige acelaşi salariu cu un altul, care nu se întreţine decât pe sine însuşi. Dar întrebarea nu este dacă patronul ar trebui sau nu să-şi asume o mai mare responsabilitate în funcţie de mărimea familiei salariatului.

Întrebarea pe care trebuie să o punem în acest caz este următoarea: Eşti dumneata, ca individ, gata să plăteşti mai mult pentru ceva, să zicem pentru o pâine, dacă ţi se spune că omul care produce această pâine are şase copii? O persoană sinceră va răspunde, cu siguranţă, negativ, spunând: "În principiu aş face-o, dar în fapt, dacă ar costa mai puţin, mai degrabă aş cumpăra pâinea produsă de omul fără copii." Realitatea este că, dacă cumpărătorii nu-i plătesc patronului suficient pentru ca acesta să-şi poată plăti angajaţii, devine imposibil ca afacerea sa să continue.

Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al său, ci de către un individ care-l considera cel mai rău dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, n-avem motive să respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa marilor progrese sociale, făcute cu putinţă de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumulării de capital; ele se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ce produc, ci economisesc -- şi investesc -- o parte din acest produs. În legătură cu această problemă circulă o serie de neînţelegeri şi -- pe parcursul acestor prelegeri -- voi avea prilejul să mă opresc la cele mai importante neînţelegeri vehiculate în legătură cu acumularea capitalului, utilizarea capitalului, şi avantajele universal răspândite care se pot dobândi de pe urma acestei utilizări. Mă voi referi la capitalism îndeosebi în lecţiile privitoare la investiţiile străine şi în cea privitoare la cea mai critică problemă politică a zilelor noastre, inflaţia. Ştiţi, desigur, că inflaţia nu există doar în această ţară. Ea constituie astăzi o problemă în întreaga lume.

Un fapt adesea trecut cu vederea, referitor la capitalism, este acesta: economiile aduc beneficii tuturor celor doritori să producă sau să câştige salarii. Când un om dobândeşte o anumită cantitate de bani -- să zicem, o mie de dolari -- şi, în loc să-i cheltuie, îi încredinţează unei bănci de economii sau unei companii de asigurări, banii ajung în mâinile unui antreprenor, un om de afaceri, care va avea astfel posibilitatea să iniţieze un proiect pe care mai înainte nu-l putea iniţia, deoarece capitalul necesar nu era disponibil.

Ce va face acum omul de afaceri cu acest capital suplimentar? Primul lucru pe care trebuie să-l facă, prima utilizare pe care trebuie s-o dea acestui capital suplimentar, este să angajeze muncitori şi să achiziţioneze materii prime -- acţiuni prin care va determina o cerere suplimentară pentru muncitori şi materii prime, precum şi o tendinţă de creştere a salariilor şi a preţurilor la materii prime. Cu mult înainte ca cel care a economisit, sau antreprenorul, să obţină vreun profit din toate acestea, muncitorul neangajat, producăorul de materii prime, fermierul şi salariatul ajung să împartă beneficiile noilor economii.

Când va dobândi antreprenorul ceva de pe urma proiectului depinde de configuraţia viitoare a pieţei şi de capacitatea sa de a anticipa corect configuraţia viitoare a pieţei. Dar atât muncitorii, cât şi producătorii de materii prime, îşi obţin beneficiile imediat. S-a vorbit mult, cu vreo treizeci sau patruzeci de ani în urmă, despre "politica salarială," cum i s-a spus, a lui Henry Ford. Una din marile realizări ale domnului Ford a fost că plătea salarii mai mari decât alţi industriaşi sau alte întreprinderi. Politica sa a fost numită "o invenţie," dar nu este suficient să afirmăm că această politică nou "inventată" a fost rezultatul liberalităţii domnului Ford. O nouă ramură de afaceri, sau o nouă fabrică într-o ramură de afaceri deja existentă, trebuie să atragă muncitori din alte slujbe, din alte părţi ale ţării, sau chiar din alte ţări. Şi singura cale pentru a obţine acest rezultat este să li se ofere muncitorilor salarii mai mari pentru munca lor. Aşa s-au petrecut lucrurile în vremurile de început ale capitalismului, şi aşa se petrec încă şi astăzi.

Când manufacturierii din Marea Britanie au început să producă ţesături de bumbac, ei au oferit lucrătorilor salarii mai mari decât cele pe care le primiseră înainte. Desigur, un mare procentaj din aceşti lucrători nu primiseră nimic înainte şi erau dispuşi să accepte orice sumă li se oferea. Dar, în scurt timp, pe măsură ce se acumula din ce în ce mai mult capital şi se dezvoltau din ce în ce mai multe întreprinderi, ratele salariale au crescut, determinând creşterea fără precedent a populaţiei britanice la care m-am referit.

Evocarea plină de dispteţ a capitalismului de către unii oameni, care-l prezintă ca pe un sistem destinat să-i înavuţească pe cei bogaţi şi să-i sărăcească pe cei săraci, este greşită de la un capăt la celălalt. Teza lui Marx privitoare la sosirea socialismului se baza pe ipoteza că muncitorii deveneau mai săraci, că masele deveneau mai lipsite de mijloace de subzistenţă şi că, în cele din urmă, întreaga avuţie a unei ţări avea să se concentreze în mâinile câtorva oameni, sau chiar ale unui singur om. Iar apoi masele de muncitori sărăcite se vor revolta şi vor expropria bogăţiile proprietarilor avuţi. Conform acestei doctrine a lui Karl Marx, în cadrul sistemului capitalist nu poate exista nici o şansă, nici o posibilitate de îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale muncitorilor.

În 1864, adresându-se Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, în Anglia, Marx susţinea că opinia conform căreia sindicatele ar putea îmbunătăţi condiţiile celor ce muncesc este "absolut greşită." El numea politica sindicală, de solicitare a unor rate salariale mai ridicate şi a reducerii programului de lucru, conservatoare -- conservatorismul fiind, desigur, cea mai condamnabilă atitudine în ochii lui Marx. El sugera că sindicatele ar trebui să-şi fixeze un nou ţel revoluţionar; anume "de a isprăvi în întrgime cu sistemul salarial," aşezând "socialismul" -- proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie -- în locul sistemului proprietăţii private.

Dacă privim în urmă, îndeosebi la istoria Angliei începând din 1865, constatăm că Marx s-a înşelat în toate privinţele. Nu există nici o ţară capitalistă occidentală în care condiţiile de trai ale maselor să nu fi cunoscut îmbunătăţiri fără precedent. Toate aceste progrese, din ultimii optzeci sau nouăzeci de ani, s-au făcut în ciuda pronosticurilor lui Karl Marx. Într-adevăr, socialiştii marxişti credeau că nivelul de trai al muncitorilor nu va putea fi niciodată ameliorat. Ei acceptaseră o teorie falsă, faimoasa "lege de fier a salariilor" -- lege care afirma că salariul muncitorului în regim capitalist nu poate depăşi cantitatea necesară pentru subzistenţa lui, astfel încât să poată presta servicii în întreprindere.

Marxiştii îşi susţineau teza după cum urmează: dacă ratele salariale ale muncitorilor cresc, ridicând salariile deasupra nivelului de subzistenţă, atunci muncitorii vor avea mai mulţi copii; şi aceşti copii, odată intraţi în rândurile forţei de muncă, vor spori numărul lucrătorilor până la pragul după care ratele salariale vor scădea, readucându-i pe muncitori la nivelul de subzistenţă -- la acel nivel minimal de supravieţuire, abia suficient pentru a împiedica populaţia să moară de inaniţie. Dar această idee a lui Marx, împărtăşită şi de mulţi alţi socialişti, se bizuie pe o imagine a muncitorului aidoma celei utilizate -- pe bună dreptate -- de biologi pentru a studia viaţa animalelor, de pildă a şoarecilor.

Dacă sporim cantitatea de hrană disponibilă pentru organisme animale, sau pentru microbi, atunci mai mulţi dintre aceştia vor supravieţui. Iar reducându-le hrana, le vom reduce numărul. Dar omul este diferit. Până şi muncitorul -- în ciuda faptului că marxiştii nu recunosc acest lucru -- are dorinţe omeneşti, altele decât hrana şi reproducerea speciei. O creştere a salariilor reale nu determină doar o creştere a populaţiei, ci şi, înainte de orice, o îmbunătăţire a nivelului mediu de trai. Iată de ce ne bucurăm astăzi de un nivel de trai mai ridicat în Europa Occidentală şi în Statele Unite decât în ţările în curs de dezvoltare, de pildă din Africa.

Este necesar să insistăm, însă, asupra faptului că acest nivel de trai mai ridicat depinde de capitalul real investit. Aşa se explică diferenţa dintre condiţiile existente în Statele Unite şi cele din India; metodele moderne de combatere a bolilor contagioase au fost adoptate şi în India -- într-o anumită măsură, cel puţin -- şi efectul a fost o creştere fără precedent a populţiei, dar, deoarece această creştere a populaţiei n-a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a volumului de capital investit, consecinţa a fost o creştere a sărăciei. Prosperitatea unei ţări este direct proporţională cu volumul de capital investit pe individ.

Sper că pe parcursul următoatelor lecţii, voi avea prilejul să analizez mai îndeaproape aceste probleme şi că voi reuşi să le clarific, deoarece anumite expresii -- cum ar fi "capitalul investit per capita" -- necesită explicaţii mai degrabă amănunţite.

Dar va trebui să ne amintim că, în materie de politici economice, nu există miracole. Veţi fi citit multe articole în presă şi veţi fi auzit multe discursuri despre aşa-numitul miracol german -- redresarea Germaniei după înfrângerea şi distrugerea ei în cel de al doilea război mondial. Dar n-a fost vorba de nici un miracol. A fost vorba de aplicarea principiilor economiei libere de piaţă, a metodelor capitalismului, cu toate că acestea n-au fost aplicate complet, în toate privinţele. Orice ţară poate genera "miracole" economice asemănătoare, deşi trebuie să insist asupra faptului că redresarea economică nu provine din miracole; ea este consecinţa -- şi provine din adoptarea -- politicilor economice sănătoase.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România