7. Există vreo soluţie disponibilă?

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Eşecurile din trecut

Trebuie să ştim că, până acum, toate încercările de a opri avansarea birocratizării şi a socializării au fost zadarnice. În cei 27 de ani care au trecut de când preşedintele Wilson a dus America la război pentru a face lumea mai sigură pentru democraţie, democraţia a pierdut din ce în ce mai mult teren. Despotismul a triumfat în majoritatea ţărilor europene. Chiar şi America a adoptat politici pe care, cu ani în urmă, le dispreţuia ca „prusace”. Omenirea se îndreaptă spre totalitarism. Generaţia nouă tânjeşte după control guvernamental total în toate sferele vieţii.

Avocaţi bine instruiţi au publicat tratate excelente ce descriu substituirea progresivă a regulii legii cu arbitraritatea administrativă [1] . Ei povestesc cum trecerea treptată la auto-guvernare a făcut ca toate drepturile cetăţenilor să dispară şi a apărut un hiper-despotism de stil oriental. Dar socialiştii nu dau doi bani pe libertate şi liberă iniţiativă.

Nici cărţile satirice nu au avut un succes mai mare decât tomurile voluminoase ale avocaţilor. Unii dintre scriitorii eminenţi ai secolului al XIX-lea – Balzac, Dickens, Gogol, Maupassant, Courteline – au tras săgeţi devastatoare asupra birocraţiei. Aldous Huxley a fost chiar suficient de curajos să transforme paradisul visat de socialism în ţinta ironiei sale sardonice. Publicul a fost încântat. Dar cititorii lui s-au grăbit, oricum, să candideze pentru posturile din guvern.

Unora dintre oameni le place să facă haz de unele trăsături extravagante ale birocraţiei. Este într-adevăr curios cum guvernul celei mai bogate şi mai puternice ţări conduce un birou – Biroul Economiilor Domestice al Departamentului Agriculturii al Statelor Unite – care are, printre sarcinile sale, şi pe aceea de a realiza pantaloni pentru „copilul mic care tocmai învaţă să se îmbrace”. Pentru mulţi dintre contemporanii noştri însă, acest lucru nu este deloc ridicol. Ei îşi doresc un mod de guvernământ în care producţia de salopete, lenjerie şi alte asemenea lucruri folositoare să fie sarcina autorităţilor.

Toţi criticii eminenţi şi satirele de spirit nu sunt de nici un folos, pentru că ele nu ating miezul problemei. Birocratizarea este doar o trăsătură caracteristică a socializării. Problema principală este: Capitalism sau Socialism? Care dintre ele?

Toţi suporterii socialismului susţin că sistemul capitalist este un sistem nedrept de exploatare, care este extrem de dăunător bunăstării maselor şi că are drept rezultat mizeria, degradarea şi pauperizarea progresivă a marii majorităţi a populaţiei. Pe de altă parte, ei descriu utopia lor socialistă ca un tărâm al făgăduinţei, în care curge lapte şi miere şi unde toţi vor fi fericiţi şi bogaţi. Au dreptate sau se înşală? Aceasta este întrebarea.

2. Economie versus planificare şi totalitarism

Aceasta este în întregime o problemă economică. Ea nu poate fi tranşată fără o incursiune în ştiinţa economică. Sloganele false, doctrinele eronate ale celor ce pledează pentru control guvernamental, socialism, comunism, planificare şi totalitarism nu pot fi demascate decât prin raţionamente economice. Chiar dacă vă place sau nu, este adevărat faptul că problema principală a politicii din ziua de azi este de natură pur economică şi nu poate fi înţeleasă fără o cunoaştere a teoriei economice. Numai un om familiarizat cu principalele probleme economice poate să-şi formeze o opinie proprie despre problemele implicate. Toţi ceilalţi doar repetă ceea ce au reuşit să audă. Ei sunt o pradă uşoară pentru pungaşii demagogi şi pentru escrocii idioţi. Credulitatea lor este un pericol pentru păstrarea democraţiei şi pentru civilizaţia apuseană.

Prima datorie a cetăţeanului într-o societate democratică este să se autoeduce şi să strângă cunoştinţele necesare înţelegerii fenomenelor civice. Sufragiul nu este un privilegiu, ci o datorie şi o responsabilitate morală. Un alegător este un virtual funcţionar; funcţia sa este suverană şi implică cele mai mari responsabilităţi. Un cetăţean absorbit în întregime de munca sa ştinţifică în alte domenii sau de chemarea sa de artist poate invoca circumstanţe atenuante atunci când nu reuşeşte să-şi îndeplinească datoria de autoinstruire. Poate că astfel de oameni au dreptate să pretindă că au de îndeplinit sarcini mai importante. Dar toţi ceilalţi oameni „inteligenţi” nu sunt numai frivoli, dar şi răuvoitori prin neglijerea educaţiei şi a instruirii lor pentru a-şi îndeplini bine datoria lor ca alegători suverani.

Principalul truc al propagandei făcută de suporterii aşa-numitei politici „progresiste” de control guvernamental este să blameze capitalismul pentru tot ceea ce este nesatisfăcător în condiţiile prezente şi să laude binecuvântarea pe care socialismul o poate aduce omenirii. Ei nu au încercat niciodată să-şi dovedească falsele dogme şi cu atât mai puţin să combată obiecţiile ridicate de economişti. Tot ceea ce au făcut a fost să-şi denigreze adversarii şi să răspândească suspiciuni asupra motivelor acestora. Şi, din nefericire, majoritatea cetăţenilor nu văd dincolo de aceste stratageme.

Să luăm spre exemplu şomajul în masă care se prelungeşte an după an. Politica „progresistă” a interpretat acest lucru ca pe un rău inseparabil de capitalism. Publicul naiv este gata să înghită această explicaţie. Oamenii nu realizează că, pe o piaţă liberă a forţei de muncă, necondusă nici de presiunea sindicatelor şi nici de salariile minime impuse de guvern, şomajul afectează numai grupuri mici pentru perioade scurte de timp. În capitalismul liber, şomajul este un fenomen temporar, relativ neimportant; aici predomină o tendinţă permanentă pentru ca şomajul să dispară. Schimbările economice pot aduce un nou val de şomaj. Dar, la nivelurile salariilor stabilite pe piaţa liberă a forţei de muncă, toţi cei care doresc un salariu până la urmă găsesc o slujbă. Şomajul, ca fenomen de masă, este efectul aşa-numitelor politici „pro-muncă” ale guvernelor şi ale presiunii şi constrângerii sindicatelor.

Această explicaţie este fără îndoială ciudată pentru cei pe care „progresiştii” îi numesc „reacţionari”. Însuşi Karl Marx era pe deplin convins că sindicatele nu pot reuşi să crească salariile pentru toţi muncitorii. Adepţii marxismului, mulţi ani, s-au opus ferm încercărilor de a se stabili niveluri minime ale salariilor. Ei le-au considerat contrare intereselor marii majorităţi a salariaţilor.

Este o iluzie să credem că prin cheltuieli guvernul poate crea locuri de muncă pentru şomeri, de fapt pentru cei care nu pot găsi un loc de muncă cu ajutorul sindicatelor sau al politicilor guvernamentale. Dacă cheltuielile guvernului sunt finanţate prin metode neinflaţioniste, de fapt prin impozite sau prin împrumuturi de la populaţie, pe de o parte desfiinţează tot atâtea locuri de muncă pe cât a înfiinţat pe de cealaltă parte. Dacă sunt finanţate prin inflaţie, de fapt prin creşterea monedei din circulaţie sau prin împrumuturi de la băncile comerciale, şomajul se reduce numai dacă salariile rămân în urma creşterii preţurilor, de fapt dacă, şi atâta timp cât, va scădea nivelul real al ratelor salariale. Nu există decât un singur mod de a creşte ratele salariale reale pentru toţi cei care doresc să aibă un salariu: acumularea progresivă de capital nou şi îmbunătăţirea metodelor tehnice de producţie pe care noul capital le aduce. Adevăratele scopuri ale muncii coincid cu cele ale afacerilor.

Încercarea de a rezolva problemele economice nu constă în asimilarea negândită a unor cifre şi fapte mai mult sau mai puţin conexe. Constă, mai degrabă, în analiza şi examinarea atentă a condiţiilor printr-o reflecţie înţeleaptă. Ceea ce este necesar, mai presus de orice, este bunul-simţ şi claritatea logicii. Să se meargă direct la rădăcina lucrurilor este regula principală. Să nu ne lăsăm târâţi de soluţii şi explicaţii superficiale. Să ne folosim puterea de gândire şi capacităţile critice.

Ar fi o greşeală stupidă să credem că această recomandare a studiilor economice doreşte o substituire a propagandei diferitelor guverne şi partide politice cu un nou tip de propagandă. Propaganda este unul dintre cele mai mari rele ale birocraţiei şi ale socialismului. Propaganda este întotdeauna propaganda minciunilor, a înşelătoriilor şi a superstiţiilor. Adevărul nu are nevoie de nici o propagandă, o deţine pe a sa proprie. Caracteristica adevărului este că reprezintă corect realitatea, adică o stare de fapt care este şi care funcţionează chiar dacă cineva o recunoaşte sau nu. Recunoaşterea şi pronunţarea adevărului este o condamnare a tot ceea ce nu este adevărat. Îndeplineşte acest lucru prin simplul fapt că este adevărat.

De aceea, să-i lăsăm pe falşii profeţi să continue. Să nu încercăm să le imităm politicile. Să nu încercăm, aşa cum fac ei, să îi reducem la tăcere sau să îi scoatem în afara legii pe cei care îşi susţin părerile lor. Mincinoşii se tem de adevăr şi de aceea încearcă să împiedice pronunţarea lui. Dar avocaţii adevărului îşi pun speranţele în faptul că ei au dreptate. Adevărul nu se teme de minciuni. Adevărul poate face faţă competiţiei. Propagandiştii pot continua să răspândească fabulele lor şi să îndoctrineze tineretul. Vor eşua lamentabil.

Lenin şi Hitler ştiau foarte bine de ce suprimă libertatea de gândire, a discursurilor şi a presei şi de ce au închis frontierele ţărilor lor împotriva oricărui import de idei din străinătate. Sistemele lor nu puteau supravieţui fără lagăre de concentare, cenzori şi călăi. Principalele lor instrumente au fost G. P.U. şi Gestapo-ul.

Campionii britanici ai socializării şi birocratizării sunt la fel de conştienţi ca şi bolşevicii şi naziştii de faptul că practicând libertatea cuvântului şi a vorbirii nu îşi vor atinge niciodată scopurile. Profesorul Harold Laski este destul de sincer să declare că o restricţionare a puterii Parlamentului este necesară pentru a salfgarda tranziţia către socialism [2] . Sir Stafford Cripps, candidatul favorit al liberalilor la funcţia de prim-ministru, a realizat un „Act de planificare şi împuternicire” care, o dată aprobat de Parlament, nu poate fi rediscutat, cu atât mai puţin abrogat. În virtutea acestui act, care ar trebui să fie foarte general şi să lase toate „detaliile” la latitudinea Cabinetului, Guvernului i s-ar da puteri irevocabile. Ordinele şi decretele sale nu vor mai fi niciodată discutate de Parlament; şi nici nu se va mai putea face recurs la Curtea de Justiţie. Toate birourile ar trebui să fie conduse de „membri loiali de partid”, de „oameni care cunosc vederile socialiste” [3] . „Consiliul britanic al clerului şi al miniştrilor pentru proprietatea comună” declară într-un pamflet, la care Episcopul de Bradford a scris introducerea, că stabilirea reală şi permanentă a socialismului cere „ca toate opoziţiile fundamentale să fie lichidate, adică reduse politic prin ridicarea dreptului de vot şi, dacă este necesar, prin închisoare” [4] . Profesorul Joan Robinson de la Universitatea Cambridge, a doua după însuşi Lordul Keynes la conducerea şcolii keynesiene, nu este mai puţin intolerantă în dorinţa ei de a realiza socialismul. În viziunea ei, „noţiunea de libertate este foarte alunecoasă”. „Numai atunci când nu există nici un inamic serios, în interior sau în exterior, libertatea deplină a cuvântului poate fi permisă în deplină siguranţă.” Doamna Robinson nu se teme doar de bisericile independente, de universităţi, de societăţile academice şi de edituri, dar şi de societăţile de teatru independente şi de filarmonici. Tuturor aceste instituţii, consideră dânsa, ar trebui să li se permită să existe numai „dacă regimul este suficient de sigur pentru a risca să fie supus criticii” [5] . Şi un alt distins avocat al colectivismului britanic, J.G.Crowther, nu se sfieşte să laude binefacerile inchiziţiei [6] . Ce păcat că dinastia Stuart nu mai trăieşte să vadă triumfând principiile lor!

Aşadar, mulţi ditre apărătorii eminenţi ai socialismului admit implicit că principiile şi planurile lor nu pot face faţă criticilor ştiinţei economice şi că sunt condamnate sub un regim al libertăţii.

Dar cum, din fericire, mai sunt câteva ţări libere, mai există speranţa reînvierii adevărului.

3. Cetăţeanul obişnuit versus propagandiştii profesionişti ai birocraţiei

Scopul popularizării ştiinţei economice nu este să transforme toţi cetăţenii în economişti. Ideea este să îi pregătească pe cetăţeni pentru rolul lor civic în societate.

Conflictul între capitalism şi totalitarism, de rezultatul căruia depinde soarta civilizaţiei, nu va fi rezolvat de războaie civile şi de revoluţii. Este un război al ideilor. Opinia publică va determina cine câştigă şi cine pierde.

Oricând şi oriunde se vor întâlni oamenii să discute orice problemă legată de oraşul, statul sau naţiunea lor, opinia publică se va forma şi se va schimba, oricât de neînsemnat ar fi subiectul discuţiei. Opinia publică este influenţată de orice se discută sau se realizează în tranzacţiile dintre cumpărători şi vânzători, dintre angajaţi şi şefii lor, dintre creditori şi debitori. Opinia publică este modelată de dezbaterile numeroaselor organisme reprezentative, comitete şi comisii, asociaţii şi cluburi, de editoriale şi scrisori adresate editorilor, de pledoariile avocaţilor şi de opiniile judecătorilor.

În toate aceste discuţii, profesioniştii au un avantaj în faţa oamenilor de rând. Şansele sunt în favoarea acelora care îşi concentrează toate eforturile lor exclusiv către un singur lucru. Cu toate că nu în mod necesar experţi, şi adeseori cu siguranţă nu mai inteligenţi decât amatorii, ei se bucură de avantajul de a fi specialişti. Tehnicile lor, ca şi pregătirea lor, sunt superioare. Ei vin la întâlniri cu mintea şi cu trupul odihnit, nu ca amatorii obosiţi după o lungă zi de muncă.

Acum, aproape toţi aceşti profesionişti sunt susţinătorii înfocaţi ai birocraţiei şi ai socialismului. În primul rând, e vorba despre mulţimea de angajaţi ai diferitelor birouri de propagandă ale guvernului şi ale partidelor. Mai mult, sunt profesori în diferite instituţii educaţionale, care, destul de curios, consideră că radicalismul birocratic, socialist sau marxist este un semn al perfecţiunii ştiinţifice. Există editori şi colaboratori la revistele şi magazinele „progresiste”, lideri de sindicate şi organizatori şi ambiţioşi oameni fără ocupaţie, nerăbdători să ajungă pe prima pagină a ziarelor prin exprimarea vederilor lor radicale. Oamenii de afaceri obişnuiţi, avocaţii sau salariaţii nu prezintă interes pentru ei.

Amatorul poate avea succes în dovedirea argumentelor sale. Dar nu este de nici un folos. Pentru că adversarul său, acoperit cu demnitatea poziţiei sau a profesiei sale, replică: „Falsitatea argumentelor domnilor a fost de mult demascată de faimoşii profesori germani Mayer, Műler şi Schmid. Numai un idiot se poate agăţa de aceste vechi idei depăşite”. Amatorul este discreditat în ochii audienţei, pe deplin încrezătoare în profesionalismul infailibil. El nu ştie ce să mai răspundă. Nu a auzit niciodată numele acestor eminenţi profesori germani. De aceea, ei nu ştiu că aceste cărţi ale lor sunt simple minciuni, pline de prostii şi care nu discută problemele pe care el le aduce în discuţie. Poate că va afla mai târziu. Dar nu poate schimba faptul că a fost, pentru moment, învins.

Sau amatorul poate demonstra inteligent impractibilitatea unor programe propuse. Atunci, profesionistul răspunde: „Acest domn este atât de ignorant, că nu ştie că acest plan propus a avut succes în Suedia socialistă şi în Viena Roşie”. Din nou omul nostru este redus la tăcere. De unde să ştie el că aproape toate cărţile în engleză despre Suedia şi Viena sunt produse propagandistice care distorsionează în mod grav faptele? El nu a avut şansa să fie corect informat din surse originale.

Apogeul discursurilor profesioniştilor întotdeauna este, bineînţeles, referirea la Rusia, paradisul muncitorilor şi al ţăranilor. Pentru aproape 30 de ani, numai fanaticilor comunişti şi simpatizanţilor partidului comunist li s-a permis să intre în Rusia. Rapoartele lor sunt glorificări de necriticat la adresa Uniunii Sovietice, unele sunt total false, restul – copilăreşti în credulitatea lor naivă. Este unul dintre cele mai reconfortante lucruri faptul că unii dintre aceşti simpatizanţi şi-au abandonat în Rusia înclinaţiile lor pro-sovietice şi, o dată întorşi în ţară, au publicat adevărul. Dar profesioniştii au scăpat uşor de aceste cărţi, numindu-i pe autorii lor „fascişti”.

Ceea ce este necesar este să se găsească lideri potriviţi pentru asemenea întâlniri cu predicatorii profesionişti ai birocraţiei şi socialismului. Nu se poate stopa tendinţa către birocratizare numai prin simpla exprimare a indignării şi printr-o nostalgică glorificare a frumoaselor vremuri trecute. Aceste zile trecute nu au fost atât de bune pe cât par unor contemporani ai noştri. Ceea ce a fost minunat la ele a constat în dependenţa lor de tendinţa de îmbunătăţire a sistemului economiei de piaţă libere. Nu s-a crezut în bunătatea dumnezeiască a guvernului. Aceasta a fost gloria lor.

Cel mai dăunător rezultat al respingerii de către majoritatea cetăţenilor a unei probleme economice constă în faptul că sunt pregătiţi să susţină un program de compromis. Ei văd conflictul dintre capitalism şi socialism ca o ceartă între două grupări – munca şi capitalul – fiecare dintre ele reclamând pentru sine întreaga problemă adusă în discuţie.

Cum ei înşişi nu sunt pregătiţi să evalueze corectitudinea argumentelor avansate de fiecare parte, consideră că ar fi o soluţie corectă să încheie disputa pe cale amiabilă: fiecare dintre părţi să aibă partea sa de dreptate. De aceea programul guvernului de intervenţie în afaceri a obţinut prestigiu. Ar trebui să nu fie nici capitalism în totalitate, nici socialism în totalitate, ci undeva între ele, o cale de mijloc. Acest al treilea sistem, spun susţinătorii lui, ar trebui să fie capitalism reglementat şi condus de intervenţia guvernului în afaceri. Dar această intervenţie nu trebuie să crească până la control guvernamental total asupra tuturor activităţilor economice; trebuie să se limiteze la eliminarea unor creşteri nedorite ale capitalismului, fără să se suprime totuşi activităţile întreprinzătorilor. Deci, va rezulta o ordine socială care este la fel de departe de capitalism, ca şi de socialismul pur, şi, în timp ce va reţine avantajele celor două sisteme, va evita dezavantajele lor. Aproape toţi cei care nu susţin necondiţionat socialismul sunt de acord cu acest sistem de intervenţie, şi toate guvernele care nu sunt în totalitate şi sincer pro-socialiste au elaborat o politică de intervenţie economică. În prezent, sunt foarte puţini aceia care se opun oricărui fel de intervenţie guvernamentală, în stabilirea preţurilor, nivelului salariilor, ratei dobânzii şi a profitului şi nu se tem să susţină că ei consideră capitalismul şi libera iniţiativă singurul sistem realizabil, benefic pentru întreaga societate şi pentru toţi membrii săi.

Susţinerea acestei soluţii de mijloc este total falsă. Conflictul dintre socialism şi capitalism nu este o luptă între două grupări pentru obţinerea unei părţi mai mari de dividende sociale. A vedea problema în acest fel este acelaşi lucru cu o acceptare totală a principiilor marxiste şi ale celorlalţi socialişti. Adversarii socialismului neagă faptul că o anume clasă sau grupare ar duce-o mai bine în socialism decât în capitalism. Ei contestă teoria că muncitorii ar fi mai avantajaţi într-o comunitate socialistă şi de aceea sunt jigniţi de însăşi existenţa sistemului capitalist. Ei nu recomandă capitalismul de dragul intereselor egoiste ale întreprinzătorilor şi capitaliştilor, ci pentru binele tuturor membrilor societăţii. Marele conflict istoric privind problema organizării economice a societăţii nu poate fi tratat ca o neînţelegere între doi oameni de afaceri privind o anumită sumă de bani; nu poate fi rezolvat printr-o cale de mijloc.

Intervenţionismul economic este o politică de auto-distrugere. Măsurile individuale pe care le aplică nu au efectul scontat. Se ajunge la o stare de fapte care – chiar din punctul de vedere al celor care susţin acest lucru – este mult mai rea decât starea iniţială pe care au vrut să o schimbe. Şomajul unei mari părţi a celor care sunt dispuşi să muncească, prelungit an după an, monopolul, crizele economice, restricţiile generale ale productivităţii economice, naţionalismul economic şi războiul sunt consecinţele de neevitat ale intervenţiei guvernului în afaceri, aşa cum este ea recomandată de suporterii celei de-a treia soluţii. Toate aceste rele pentru care socialiştii îi învinuiesc pe capitalişti sunt exact consecinţa acestei nefericite politici „progresiste”. Evenimentele catastrofice, care reprezintă un avantaj pentru socialiştii radicali, sunt rezultatul ideilor celor care spun: „Nu am nimic împotriva capitalismului, dar…”. Aceşti oameni nu sunt altceva decât precursori ai socialismului şi ai birocratizării depline. Ignoranţa lor duce la dezastru.

Diviziunea muncii şi specializarea sunt caracteristici esenţiale ale civilizaţiei. În absenţa lor, atât prosperitatea materială, cât şi progresul intelectual ar fi imposibile. Existenţa unui grup integrat de oameni de ştiinţă, intelectuali şi cercetători este rezultatul diviziunii muncii, la fel ca şi existenţa oricărei alte clase de specialişti. Un om specializat în economie este un expert ca orice alt expert. În viitor, progresul ştiinţei economiei va fi realizarea oamenilor ce-şi vor dedica toate eforturile acestei misiuni.

Dar ar fi greşeală fatală pentru cetăţeni să lase problema cercetărilor economice în sarcina specialiştilor, ca domeniul lor exclusiv. Cum principala problemă a politicilor prezente este în esenţă de natură economică, o asemenea resemnare ar duce la completa abdicare a cetăţenilor în favoarea profesioniştilor. Dacă cei care votează sau membrii parlamentului se confruntă cu problemele ivite datorită unui proiect de lege cu privire la prevenirea unei boli a animalelor sau cu privire la construirea unui birou, ei pot lăsa discutarea detaliilor în seama specialiştilor. Asemenea probleme ale veterinarilor şi inginerilor nu se amestecă cu elementele fundamentale ale vieţii politice şi sociale. Ele sunt importante, dar nu primare şi vitale. Dar, dacă nu în unanimitate, cel puţin majoritatea celor aleşi declară: „Aceste probleme monetare pot fi înţelese doar de specialişti; noi nu avem înclinaţia de a le studia; în această problemă trebuie să-i credem pe experţi”, ei renunţă de fapt la suveranitatea lor în favoarea specialiştilor. Nu contează dacă, formal, au delegat sau nu puterile lor legislative. În orice caz, specialiştii îi surclasează. Birocraţii merg mai departe.

Cetăţeanul de rând greşeşte când se plânge că birocraţii şi-au arogat drepturi; el însuşi şi reprezentanţii lui au renunţat la suveranitatea lor. Propria ignoranţă în ceea ce priveşte problemele economice fundamentale i-a făcut pe profesionişti experţii absoluţi. Orice detalii tehnice sau juridice ale legislaţiei pot şi ar trebui lăsate în seama experţilor. Dar democraţia devine impracticabilă dacă cetăţenii eminenţi, lideri intelectuali ai societăţii, nu sunt în măsură să îşi formeze propriile opinii despre principiile de bază sociale, economice şi politice ale intervenţiilor statului. Dacă cetăţenii sunt sub influenţa hegemoniei intelectuale a profesioniştilor birocraţi, societatea se va împărţi în două caste: profesioniştii conducători, Brahmanii, şi cetăţenii creduli. Despotismul apare, indiferent de constituţie şi de legi.

Democraţia înseamnă auto-determinare. Cum pot cetăţenii să conducă propriile lor afaceri dacă sunt prea indiferenţi să câştige prin propria gândire o judecată independentă asupra problemelor fundamentale politice şi economice? Democraţia nu este un bun de care populaţia se poate bucura fără nici o problemă. Dimpotrivă, este o comoară care trebuie zilnic să fie apărată şi recucerită cu mari eforturi.



[1] Este suficient să cităm două dintre cele mai strălucite cărţi din acest domeniu: The New Despotism, de Lordul Hewart of Bury, Lord judecător în Anglia (New York, 1929), şi Our Wonderland of Bureaucracy, de James M. Beck, fost procuror general al S.U.A. (New York, 1932). Este demn de notat că această carte din urmă a fost publicată înainte de inaugurarea New Deal-ului.

[2] Laski, Democracy in Crisis (Londra, 1933), pag. 87. Pentru o respingere meritorie a ideilor antidemocratice ale lui Laski, vezi Rappard, The Crisis of Democracy (Chicago, 1938), pag. 213-216.

[3] Vezi excelentul articol al lui James Truslow Adams, „Planners See Where Planning Leads”, din Barron`s National Business and Financial Weekly, din 31 ianuarie, 1944, pag. 3.

[4] Ibidem.

[5] Joan Robinson, Private Enterprise or Public Control (broşuri pentru discuţiile grupurilor, publicate pentru Asociaţia pentru Educarea Cetăţenilor, de către English Universities Press Ltd.), pag.13-14. Este ciudat că, în prefaţa acestei broşuri, Asociaţia declară că „noi susţinem democraţia” şi subliniază că obiectivul lor este să antreneze cetăţenii „în respectul pentru drepturile egale şi libertatea celorlalţi”.

[6] J. G. Crowther, Social Relations of Science (Macmillan, 1941), pag. 331, 333.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România