6. Consecinţele psihologice ale birocratizării

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Mişcarea tineretului german

Intelectualii îşi întorc privirile către filosofia lui Horaţiu Alger. Alger a reuşit mai bine ca oricine să sublinieze punctele caracteristice ale societăţii socialiste. Capitalismul este un sistem în care fiecare are posibilitatea să se îmbogăţească, care dă tuturor oportunităţi nelimitate. Dar, bineînţeles, nu toţi au noroc. Foarte puţini devin milionari. Dar toată lumea ştie că efortul susţinut şi numai efortul susţinut se plăteşte. Toate drumurile sunt deschise tânărului inteligent. El este optimist pentru că îşi cunoaşte puterea. Are încredere în sine şi este plin de speranţă. Pe măsură ce îmbătrâneşte şi îşi dă seama că multe dintre planurile lui au avut de suferit, el nu are motiv să dispere. Copiii lui vor începe cursa din nou, şi nu vede nici un motiv pentru care ei nu ar reuşi acolo unde el a dat greş. Viaţa merită să fie trăită pentru că este plină de promisiuni.

Toate acestea sunt adevărate pentru America. În bătrâna Europă încă mai supravieţuiesc multe prejudecăţi moştenite de la vechiul regim (ancient regime). Chiar şi în plină epocă a liberalismului aristocraţii şi funcţionarii publici se luptau pentru menţinerea privilegiilor lor. Dar în America nu existau asemenea rămăşiţe ale Evului Întunecat. Din acest punct de vedere, era o ţară tânără, era o ţară liberă. Aici nu existau nici coduri industriale, nici ghilde. Thomas Alva Edison şi Henry Ford nu au fost nevoiţi să înfrunte obstacolele ridicate de guvernele mioape şi de opinia publică îngustă la minte.

În astfel de condiţii, generaţiile noi sunt conduse de spiritul de pionierat. Ei se nasc într-o societate în progres şi îşi dau seama că rolul lor este să contribuie cu ceva la îmbunătăţirea lucrurilor din societatea umană. Ei vor schimba lumea, modelând-o după propriile idei. Ei nu au timp de pierdut, ziua de mâine este a lor şi trebuie să se pregătească pentru lucrurile măreţe care îi aşteaptă. Ei nu vorbesc despre faptul că sunt tineri sau despre drepturile tinerilor; ei se poartă aşa cum trebuie să se poarte tinerii. Nu vorbesc despre "dinamismul" lor; ei sunt dinamici şi nu trebuie să sublinieze această calitate. Nu provoacă generaţiile mai vechi la discuţii arogante. Ei vor să câştige prin fapte.

Dar este un lucru cu totul diferit în condiţiile valului de birocraţie. Slujbele guvernamentale nu oferă nici o posibilitate pentru etalarea talentelor şi harurilor personale. Controlul strict spulberă iniţiativa. Tânărul nu îşi face nici o iluzie cu privire la viitorul său. El ştie ce îi este hărăzit. Va obţine o slujbă în unul din nenumăratele birouri, va fi doar o rotiţă dintr-o maşinărie imensă, iar munca lui va fi mai mult sau mai puţin mecanică. Rutina unei tehnici birocratice îi va răni mintea şi îi va lega mâinile. Se va bucura de securitate. Dar această securitate va fi mai degrabă asemănătoare cu securitatea de care se bucură deţinutul într-o închisoare. Nu va fi niciodată liber să ia decizii şi să-şi modeleze soarta. Va fi pentru totdeauna un om de care se va avea grijă. Nu va fi niciodată un om adevărat care să se bazeze pe propria putere. Se va cutremura la vederea imenselor clădiri cu birouri, în care se va îngropa.

În perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Germania, ţara cea mai înaintată pe calea către birocratizare, a fost martora apariţiei unui fenomen de care nu se ştia până atunci: mişcarea tineretului. Găşti turbulente de băieţi şi fete cutreierau ţara, făcând mult zgomot şi chiulind de la ore. Cu vorbe bombastice anunţau venirea "Vârstei de Aur". Generaţiile de dinainte, spuneau ei, erau pur şi simplu idioate; incapacitatea lor a transformat pământul în iad. Dar noua generaţie nu mai este dispusă să îndure "gerontocraţia" supremaţia senilităţii incapabile şi imbecile. De aceea, tinerii inteligenţi vor conduce. Vor distruge tot ce este vechi şi fără rost, vor respinge tot ceea ce a fost de preţ pentru părinţii lor, vor schimba ideologiile şi valori le vechi şi false ale civilizaţiei capitaliste şi burgheze cu unele noi, reale şi substanţiale şi vor construi o nouă societate de giganţi şi de supraoameni.

Această vorbărie înflăcărată a adolescenţilor era doar o încercare de a masca lipsa lor de idei şi a oricărui program definit. Nu aveau nimic de spus decât:"Suntem tineri şi deci cei aleşi; suntem naivi pentru că suntem tineri; noi suntem viitorul; noi suntem duşmanii de moarte ai burghezilor decăzuţi şi ai filistinilor”. Şi dacă cineva, căruia nu îi era teamă, îi întreba care sunt planurile lor, ei ştiau un singur răspuns:"Conducătorii noştri vor rezolva toate problemele”.

Întotdeauna a fost sarcina tineretului să provoace schimbări. Dar trăsătura caracteristică a mişcării tineretului a fost că ei nu aveau nici idei noi, nici planuri. Au denumit acţiunea lor "mişcarea tineretului” tocmai pentru că nu aveau nici un program pe care să-l folosească pentru a da un nume eforturilor lor. De fapt, ei au îmbrăţişat în întregime programul părinţilor lor. Ei nu s-au opus tendinţei guvernului spre omnipotenţă şi birocratizare. Radicalismul revoluţionar nu a fost decât impetuozitatea vârstei dintre copilărie şi maturitate; a fost un fenomen al unei pubertăţi prelungite. A fost lipsit de orice conţinut ideologic.

Conducătorii mişcării tineretului erau nevrozaţi şi dezechilibraţi mintal. Mulţi dintre ei erau afectaţi de o sexualitate morbidă, erau fie destrăbălaţi, fie homosexuali. Nici unul dintre ei nu excela în vreo activitate şi nu au contribuit cu nimic la progresul umanităţii. Numele lor sunt de mult uitate; singura urmă pe care au lăsat-o au fost câteva cărţi şi poeme care propăvăduiau perversitatea sexuală. Dar majoritatea urmaşilor lor a fost diferită. Aveau un singur ţel: să obţină o slujbă în aparatul birocratic cât mai repede cu putinţă. Cei care nu au fost ucişi în războaie şi revoluţii sunt astăzi birocraţii pedanţi şi timizi din nenumăratele birouri din "Zwangswirtschaft"-ul german (economia reglementată). Ei erau sclavii supuşi şi credincioşi ai lui Hitler. Dar vor fi la fel de supuşi şi de credincioşi şi succesorilor lui Hitler, indiferent dacă va fi un naţionalist german sau o marionetă a lui Stalin.

Din Germania, mişcarea tineretului s-a răspândit şi în alte ţări. Fascismul italian a fost mascat ca o mişcare a tineretului. Imnul partidului – "Giovinezza” – este un imn al tineretului.

Bufonul de Duce se lăuda, la cei cincizeci de ani ai săi cu vigoarea lui tinerească şi era nerăbdător să-şi ascundă vârsta ca o doamnă cochetă. Dar singura preocupare a membrilor fascismului era să obţină o slujbă guvernamentală. În timpul războiului etiopian,autorul de faţă a cerut, câtorva absolvenţi ai uneia din cele mai mari universităţi italiene o explicaţie a ostilităţii lor faţă de Franţa şi Marea Britanie. Răspunsul a fost uimitor: "Italia", au spus ei,"nu oferă suficiente oportunităţi intelectualitãþii sale. Vrem să cucerim coloniile britanice şi cele franceze pentru a obţine, în administraţia acestor teritorii, slujbele care acum sunt în mâinile birocraţilor francezi şi britanici".

Mişcarea tineretului a fost expresia nesiguranţei tineretului în faţa perspectivelor întunecate pe care le oferea tendinţa generală către birocratizare. A fost o falsã rebeliune, condamnată să eşueze pentru că nu au îndrăznit să lupte serios împotriva ameninţării transformării guvernului într-un sistem de control totalitarist. Tumultoşii aºa-ziºi răzvrătiţi erau neajutoraţi, pentru că se aflau sub vraja superstiţiilor totalitariste. Ei se complăceau în vorbărie destabilizatoare şi cântau cântece înflăcărate, dar, mai întâi de toate, voiau slujbe guvernamentale.

Astăzi, mişcarea tineretului este aproape moartă în ţările avansate pe calea către totalitarism. În Rusia, în Germania şi în Italia, copiii şi adolescenţii sunt ferm integraţi în controlul aparatelor omniprezente ale statului. Copiii, de la vârste fragede, sunt membri ai organizaţiilor politice. Din leagăn şi până în mormânt, toţi cetăţenii sunt supuşi maşinăriei sistemului cu un singur partid, constrânşi să se supună fără să pună nici o întrebare. Nici o asociaţie sau întrunire "particulară" nu este permisă. Aparatele oficiale nu tolerează nici o concurenţă, nici o dezaprobare. Aceasta este realitatea despre utopia birocraţiei.

2. Soarta generaţiei tinere într-un mediu birocratic

Mişcarea tineretului a fost o revoltă neputincioasă şi fără succes a tinerilor împotriva dezvoltării birocratizării. A fost condamnată pentru că nu a atacat rădăcina răului, tendinţa către socializare. De fapt, a fost doar expresia confuzã a neliniştii, fără vreo idee clară şi un program bine definit. Adolescenţii răzvrătiţi erau atât de prinşi de vraja ideilor socialiste, că pur şi simplu nu ştiau ce vor.

Este evident că tineretul este prima victimă a tendinţei către birocratizare. Tinerii sunt deposedaţi de orice posibilitate de a-şi modela soarta. Pentru ei nu mai este nici o şansă. Sunt, de fapt,"generaţia pierdută", pentru că le lipseşte cel mai de preţ drept al generaţiilor noi, şi anume, dreptul de a aduce ceva nou la vechea civilizaţie. Sloganul: "Omenirea a atins stadiul maturităţii", a fost cauza eşecului generaţiei noi. Ce sunt tinerii cărora nu li se lasă nici o şansă să schimbe sau să îmbunătăţescă? A căror unică perspectivă este să înceapă de la cel mai de jos nivel al ierarhiei birocratice şi să urce încet în strictă concordanţă cu regulile formulate de superiorii vârstnici? Văzută din punctul lor de vedere, birocratizarea înseamnă supunerea celor tineri dominaţiei celor în vârstă. Aceasta duce la întoarcerea unui sistem asemănător cu cel al castelor.

În toate naţiunile şi civilizaţiile – în perioadele precedente apariţiei liberalismului modern şi a mlădiţei lui, capitalismul – societatea se baza pe statut. Naţiunea era divizată în caste. Existau caste privilegiate, ca cele ale regilor şi nobililor, şi caste neprivilegiate, ca cele ale şerbilor şi sclavilor. Un om s-a născut într-o anumită castă, şi acolo va rămâne pentru toată viaţa şi va transmite şi copiilor lui statutul său din castă. Cel care s-a născut într-o castă de rang inferior este pentru totdeauna deposedat de dreptul de a obţine, în viaţă, o situaţie care a fost rezervată celor privilegiaţi. Liberalismul şi capitalismul abolesc toate aceste discriminări şi îi fac pe toţi oamenii egali în faţa legii. Acum, teoretic, fiecare este liber să concureze pentru orice loc în societate.

Marxismul dă o interpretare diferită realizărilor liberalismului. Principala dogmă a lui Karl Marx este doctrina conflictului ireconciliabil al claselor economice. Societatea capitalistă este divizată în clase ale căror interese sunt antagonice. Astfel, luptele de clasă sunt inevitabile. Ele vor dispărea numai în viitoarea societate fără clase a socialismului.

Faptul cel mai remarcabil al acestei doctrine este că nu a fost niciodată pe deplin explicată. În "Manifestul Comunist", pentru ilustrarea luptelor de clasă s-au folosit exemple referitoare la conflictele dintre caste. Apoi, Marx mai spune că societatea burgheză modernă a stabilit noi clase. Dar nu spune niciodată ce este aceea o clasă şi la ce s-a gândit atunci când a vorbit despre clase, despre antitezele dintre clase şi despre transformarea claselor în caste. Toate scrierile sale se învârt în jurul acestor termeni care nu sunt niciodată definiţi. Deşi neobosit în a publica articole şi cărţi pline de definiţii sofisticate şi de amănunte scolastice, Marx niciodată nu a încercat să explice, nici măcar într-un limbaj ambiguu, care este caracteristica unei clase economice. Când a murit, la 35 de ani după publicarea "Manifestului Comunist", a lăsat neterminat manuscrisul de la cel de-al III-lea volum al celui mai important tratat al său,"Capitalul". Şi ceea ce este foarte semnificativ, manuscrisul se termină exact în momentul în care este pe punctul de a da explicaţia noţiunii fundamentale a întregii lui filosofii. Nici Marx, nici vreunul din mulţimea de scriitori marxişti nu au putut să ne spună ce este o clasă socială, cu atât mai puţin dacă aceste clase sociale joacă, în structura socială, rolul desemnat în doctrină.

Bineînţeles, din punct de vedere logic, este permis să se clasifice lucrurile după orice caracteristică. Întrebarea este dacă o clasificare pe baza unor criterii selecţionate este folositoare pentru o viitoare investigaţie şi pentru clasificarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor noastre.

Deci, întrebarea nu este dacă, într-adevăr, clasele marxiste există, ci dacă ele au importanţa pe care le-o dă Marx. Marx a eşuat în a da o definiţie precisă conceptuluide "clasă socială", concept pe care l-a folosit în toate scrierile sale într-un mod incert şi neglijent, pentru că o definiţie ar fi demascat superficialitatea şi lipsa de valoare în rezolvarea problemelor economice şi sociale şi absurditatea transformării claselor în caste sociale.

Principala caracteristică a castei este rigiditatea. Clasele sociale, aşa cum Marx denumeşte clasele diferite ale capitaliştilor, întreprinzătorilor şi salariaţilor, sunt caracterizate prin flexibilitate. Există o permanentă schimbare în structura diferitelor clase. Unde sunt astăzi urmaşii celor care, în timpul lui Marx, erau întreprinzători? Şi unde erau înaintaşii întreprinzătorilor contemporani cu Marx? Accesul către diferite poziţii ale societăţii moderne capitaliste este deschis tuturor. Putem numi senatorii Statelor Unite o clasă, fără a încălca principiile logice. Dar ar fi o greşeală să spunem că este o castă aristocratică ereditară, cu toate că unii senatori sunt descendenţii senatorilor din alte vremuri.

A fost deja subliniat faptul că forţele anonime care acţionează pe piaţă determină în permanenţă cine trebuie să fie întreprinzătorii şi cine să fie capitaliştii.

Consumatorii, într-adevăr, votează cu cei care vor ocupa poziţiile cele mai înalte din structura economică naţională.

În socialism nu există nici întreprinzători, nici capitalişti. În acest sens, ceea ce Marx a denumit "clasă" nu mai există, deci are dreptate să spună că socialismul este o societate fără clase. Dar aceasta nu ajută la nimic. Vor exista alte diferenţe în funcţiile sociale pe care le putem numi clase, cu aceeaşi justificare ca cea a lui Marx. Vor exista cei care dau ordine şi cei care sunt obligaţi să se supună necondiţionat acestor ordine; vor fi cei care fac planuri şi cei a căror misiune este să îndeplinească aceste planuri.

Singurul lucru care contează este că în capitalism fiecare este arhitectul propriului său noroc. Un băiat dornic să-şi îmbunătăţească poziţia sa trebuie să se bazeze pe propria putere şi pe propriul efort.

Votul consumatorilor judecă fără să respecte persoana. Sunt evaluate realizările candidatului, şi nu persoana lui. Munca bine făcută şi serviciile bine prestate sunt singurul mod de a reuşi.

Dimpotrivă, în socialism, începătorul trebuie să-i mulţumească pe cei care se află deja acolo. Acestora din urmă nu prea le plac nou veniţii eficienţi. (Nici întreprinzătorii cu vechime nu agreează astfel de oameni, dar, totodată, datorită supremaţiei consumatorilor, ei nu pot preveni competiţia.) În maşinăria birocratică a socialismului, drumul către promovare nu constă în realizări, ci în favorurile superiorilor. Tinerii depind în întregime de buna-dispoziţie a celor mai în vârstă, generaţia nouă este la mila celei vechi.

Este fără folos să negăm acest lucru. Nu există clase marxiste într-o societate socialistă. Dar este un conflict ireconciliabil între cei care sunt în favoarea lui Stalin şi a lui Hitler, pe de o parte, şi cei care nu sunt, pe de cealaltă parte. Este pur şi simplu omenesc pentru un dictator să îi prefere pe cei care îi împărtăşesc opiniile şi îi laudă opera, decât pe cei care nu o fac.

A fost în zadar că fasciştii italieni au făcut un imn care să întinerească cântecul lor de partid şi că socialiştii austrieci şi-au învăţat copiii să spunã "Suntem tineri şi asta-i bine”. Nu este bine să fii tânăr într-un management birocratic. Singurul drept de care se bucură tinerii în acest sistem este să fie docili, supuşi şi servili. Nu este loc pentru inovatorii nesupuşi care au idei proprii.

Aceasta este mai mult decât o criză a tineretului. Este o criză a progresului şi civilizaţiei. Omenirea este condamnată când tinerii sunt deposedaţi de posibilitatea de a remodela societatea după propriul model.

3. Paza autoritară şi progresul

Guvernul paternal, prin oamenii săi morali şi înţelepţi, prin orice elită de nobili birocraţi, poate revendica un eminent susţinător, Platon.

Statul ideal şi perfect al lui Platon trebuia să fie condus de filosofi altruiºti. Aceştia trebuiau să fie judecători integri şi administratori imparţiali, întotdeauna supunându-se legilor eterne. Aceasta este caracteristica filozofiei lui Platon: nu acordă atenţie evoluţiei condiţiilor economice şi sociale şi nici schimbărilor ideilor umanităţii cu privire la mijloace şi rezultate.

Există modelul peren al unui stat bun, şi orice deviere a condiţiilor actuale de la acest model nu poate fi decât denaturare şi degradare. Problema este să fie întemeiată societatea perfectă şi să fie ferită de orice modificare, pentru că schimbarea este sinonomă cu deteriorarea. Instituţiile economice şi sociale sunt rigide. Noţiunea de progres în cunoştinţe, în proceduri tehnologice, în metode de afaceri şi în organizaţii sociale este necunoscută gândirii lui Platon. Toţi utopiştii de mai târziu, care au modelat planurile unui paradis pământesc după exemplul lui Platon, credeau şi ei în imuabilitatea lucrurilor umane.

Idealul lui Platon – conducerea de către elită – a fost pusă în aplicare de Biserica Catolică. Biserica romană sub organizarea Tridentină aşa cum a rezultat din Contrareformă este o birocraţie perfectă. A rezolvat cu succes problemele cele mai delicate ale oricărui guvern nedemocratic, şi anume selecţia conducătorilor. Teoretic, fiecărui băiat îi este deschisă oportunitatea accesului la cele mai înalte demnităţi ale Bisericii. Preotul local este dornic să netezească drumul către educaţie al celor mai inteligenţi tineri din parohia sa; ei sunt învăţaţi în seminariile episcopului. Odată hirotonisiţi, cariera lor viitoare depinde numai de caracterul, zelul şi intelectul lor. Printre prelaţi există mulţi urmaşi ai unor familii nobile şi bogate. Dar poziţia lor nu se datorează vechimii familiilor lor. Ei trebuie să concureze, aproape în condiţii egale, cu fiii ţăranilor săraci, ai muncitorilor şi ai iobagilor. Prinţii Bisericii Catolice, abaţii şi profesorii din universităţile teologice formează un grup de oameni eminenţi. Chiar şi în ţările cele mai dezvoltate ei sunt rivali demni ai celor mai străluciţi savanţi, filosofi, oameni de ştiinţă şi oameni de stat.

Acest lucru extraordinar îl dau ca exemplu autorii tuturor utopiilor socialiste moderne. Cazul este exemplificat de doi înaintaşi ai socialismului de astăzi: contele Henri de Saint-Simon şi Auguste Comte. Dar a fost acelaşi lucru şi cu mulţi alţi autori socialişti, deşi, din motive evidente, nu au arătat Biserica drept exemplu. Nici un alt precedent de ierarhie perfectă nu a putut fi găsit în afară de cel prezentat de catolicism.

Oricum, referirea la Biserică este falsă. Creştinătatea pe care Papa şi ceilalţi episcopi o administreză nu este supusă nici unei schimbări. Este construită pe o doctrină perenă şi imuabilă. Credinţa este fixată pentru totdeauna. Nu există nici un progres şi nici o evoluţie. Există doar supunere în faţa legii şi a dogmei. Metodele de selecţie adoptate de Biserică sunt foarte eficiente în guvernarea unui organism ce depinde de un set de reguli şi regulamente indiscutabile şi de neschimbat. Ele sunt perfecte în alegerea paznicilor bogăţiei eterne a doctrinei.

Dar cazul societăţii umane şi al guvernării civile este diferit. Este cel mai de preţ privilegiu al unui om să se zbată neîncetat pentru îmbunătăţire şi să lupte prin metode mai bune împotriva obstacolelor pe care natura i le ridică în viaţa şi în bunăstarea sa. Acest impuls nativ i-a transformat pe urmaşii oamenilor cruzi ce trăiau în peşteri în aceşti oameni civilizaţi din zilele noastre. Dar omenirea încă nu a atins un stadiu de perfecţionare dincolo de care nici un progres nu mai este posibil. Forţele care au construit civilizaţia prezentă nu au murit încă. Dacă nu ar fi legate de un sistem rigid dintr-o organizaţie socială, ele ar continua şi ar aduce noi îmbunătăţiri. Principiul electiv prin care Biserica Catolică îşi alege viitorii conducători este devoţiunea eternă şi credinţa în dogmele Bisericii. Nu se caută inovatori sau reformatori, pionieri ai unor idei noi, radicale în opoziţie cu cele vechi. Acesta este un lucru care poate fi protejat prin alegerea viitorilor şefi de către actualii conducători, bătrâni şi încercaţi. Nici un sistem birocratic nu poate realiza altceva. Dar exact acest conservatorismde fier face ca metodele birocratice să fie cu totul inadecvate pentru conducerea afacerilor sociale şi economice.

Birocratizarea este cu siguranţă rigidă, pentru că implică observarea regulilor stabilite şi a practicilor. Dar în viaţa socială, rigiditatea duce la pietrificare şi moarte. Este un fapt semnificativ că stabilitatea şi securitatea sunt cele mai preţuite slogane ale "reformatorilor" din zilele noastre. Dacă oamenii primitivi au adoptat principiul stabilităţii, ei nu au avut niciodată securitate; ei au fost demult distruşi de animalele sălbatice şi de microbi.

Marxiştii germani au inventat un dicton: Dacă socialismul este împotriva naturii umane, atunci natura umană trebuie să fie schimbată. Ei nu şi-au dat seama că, dacă natura omului este schimbată, el încetează să mai fie om. Într-un sistem birocratic atotcuprinzătr, nici birocraţii şi nici subordonaţii lor nu mai sunt cu adevărat fiinţe umane.

4. Alegerea dictatorului

Toţi campionii salvării prin regula nobililor despoţi au presupus orbeşte că nu poate exista îndoială în privinţa celui care trebuie să fie conducător şi a celor care fac parte din clasa conducătoare şi că toţi oamenii trebuie să cedeze de bunăvoie în faţa supremaţiei acestui dictator suprauman sau a aristocraţiei. Ei nu şi-au dat seama că mulţi oameni şi grupuri de oameni pot reclama puterea pentru ei înşişi. Dacă decizia alegerii între diferiţi candidaţi nu este lăsată în seama votului majoritar, nu va mai exista nici un principiu al selecţiei în afara războiului civil. Alternativa la principiul democratic al alegerilor prin vot este acapararea puterii de către aventurieri nemiloşi.

În secolul al doilea după Hristos, Imperiul Roman a fost condus conform unui principiu al Führer-ului sublim detaliat. Împăratul era cel mai capabil şi eminent om. El nu lăsa moştenire demnitatea sa unui membru al familiei sale, dar îşi alegea ca succesor un om pe care îl considera ca fiind cel mai potrivit pentru conducere. Acest sistem a dat Imperiului o succesiune de patru mari monarhi: Traian, Hadrian, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Dar apoi au urmat era pretorienilor, nesfârşite războaie civile, anarhie şi decădere rapidă. Regula celui mai bun a fost înlocuită cu regula celui mai rău. Generali ambiţioşi, susţinuţi de mercenari, au acaparat puterea şi au condus până când un alt curajos i-a înfrânt. Trădarea, răscoala şi crima au devenit principiul selecţiei.

Istoricii îl învinovăţesc pe Marcus Aurelius, ultimul dintre împăraţii buni. El a fost vinovat, spun ei, pentru că a abandonat practica înaintaşilor săi şi, în loc să aleagă pentru succesiune un om potrivit, l-a încoronat pe fiul său incompetent, Commodus. Oricum, un sistem care se prăbuşeşte din vina unui singur om este un sistem prost, chiar dacă vina este mai puţin pardonabilă şi de înţeles decât cea a unui tată care supraevaluează caracterul şi capacitatea fiului său. Adevărul este că în mod sigur sistemul Führer-ului are ca rezultat războaie civile permanente din momentul în care sunt mai mulţi candidaţi la puterea supremă.

Toţi dictatorii din ziua de azi au venit la putere prin violenţă, apoi au trebuit să-şi apere de rivalii lor supremaţia obţinută. Limbajul politic a inventat un termen care se referă la asemenea acţiuni: ei sunt numiţi purificatori. Succesorii acestori dictatori vor lua puterea prin aceleaşi metode şi vor aplica aceeaşi cruzime şi severitate pentru a o menţine. Ultima bază a unui sistem birocratic atotcuprinzător este violenţa. Aceasta, chipurile, susţine securitatea, dar în fapt duce la tumultul unui război civil fără sfârşit.

5. Dispariţia spiritului critic

Socialiştii susţin că sistemul capitalist este degradant, că este incompatibil cu demnitatea omului, că slăbeşte capacităţile intelectuale ale oamenilor şi le strică integritatea morală. În capitalism, spun ei, fiecare om trebuie să-l privească pe aproapele său ca pe un concurent. Instinctele native ale oamenilor de benevolenţă şi companie sunt transformate în ură şi în dorinţa nemiloasă de a obţine succesul personal pe seama celorlalţi. Dar socialismul va readuce virtuţile naturii umane. Amiciţia, fraternitatea şi camaraderia vor fi caracteristicile omului viitor. Ceea ce este necesar, în primul rând, este să fie eliminat acest rău suprem – competiţia.

Dar competiţia nu poate fi niciodată eliminată. Pentru că întotdeauna vor fi poziţii pe care oamenii le valorează mai mult decât pe altele, ei vor lupta pentru ele şi vor încerca să-şi elimine rivalii. Este irelevant dacă numim această întrecere rivalitate sau competiţie. Oricum, într-un fel sau altul, trebuie să se decidă dacă un om merită sau nu să obţină o slujbă pentru care candidează. Singura întrebare este doar ce fel de competiţie trebuie să existe.

Varietatea capitalistă a concurenţei constă în aducerea pe piaţă a celor mai buni, care oferă mărfurile cele mai ieftine şi de calitate superioară.

Varietatea birocratică constă în intrigile de la "curţile” celor de la putere.

Întotdeauna există flatare, adulaţie, servitute şi linguşire la curţile tuturor conducătorilor despotici. Dar întotdeauna au existat cel puţin câţiva oameni cărora nu le-a fost teamă să le spună tiranilor adevărul. În zilele noastre este altfel. Politicienii şi scriitorii se întrec în adularea suveranului,"omul simplu". Nu se aventurează să-şi pericliteze popularitatea prin idei nepopulare. Curtenii lui Ludovic al XIV-lea nu au mers niciodată aşa de departe ca unii oameni din zilele noastre în preamărirea Führer-ilor şi a susţinătorilor lor, masele. Contemporanii noştri se pare că şi-au pierdut orice urmă de bun-simţ şi capacitate de autocritică.

La un congres al Partidului Comunist, un scriitor numit Avdyenko i s-a adresat lui Stalin astfel: "Vor trece secole, iar generaţiile comuniste viitoare ne vor considera cei mai fericiţi muritori care au trăit vreodată pe acest pământ, pentru că l-am întâlnit pe Stalin, liderul genial, Stalin cel Înţelept, cel mai simplu om, zâmbitor şi bun. Când l-am văzut pe Stalin, chiar şi de la distanţă, m-am cutremurat de puterea sa, de magnetismul său şi de măreţia sa. Aş vrea să cânt, să ţip, să urlu de fericire şi exaltare." [1] . Un birocrat care se adresează superiorului de care depinde promovarea sa este mai puţin poetic, dar la fel de linguşitor.

Când, la Jubileul de Diamant al Împăratului Franz Joseph, un statistician i-a atribuit împăratului meritul că după 60 de ani de domnie ţara are multe mii de kilometri de căi ferate, când la început erau mult mai puţine, publicul (şi probabil chiar şi Împăratul) pur şi simplu a râs la auzul acestei linguşiri. Dar nimeni nu a râs când, la Târgul Internaţional de la Paris şi la cel de la New York, guvernul rus s-a lăudat mândru că, cu toate că în Rusia ţaristă nu se foloseau tractoarele, un sfert de secol mai târziu deja reuşiseră să imite această nouă invenţie a americanilor.

Nimeni nu va crede vreodată că absolutismul părintesc al Mariei Tereza şi al nepotului său Franz a fost justificat de faptul că Mozart, Haydn şi Schubert au compus muzică nemuritoare. Dar o simfonie a unui compozitor rus contemporan, care probabil va fi uitată în câţiva ani, este arătată ca dovadă a desăvârşitului totalitarism sovietic.

Întrebarea este care sistem – sistemul controlului birocratic sau sistemul libertăţii economice – este mai eficient. La această întrebare se poate răspunde doar folosind criterii economice. Simpla presupunere că ţigările fabricate de monopolul de stat din Franţa nu erau destul de proaste ca să-i facă pe francezi să se lase de fumat nu este un argument în favoarea intervenţiei guvernului în industria respectivă. Nu este argument nici că ţigările fabricate de monopolul de stat din Grecia erau deliciul fumătorilor. Nu este meritul birocraţilor greci că toate condiţiile de climă şi cele psihologice din ţara lor au făcut ca tutunul cultivat de ţărani să fie delicat şi savuros.

Toţi germanii au luat ca atare faptul că înseºi esenþa şi natura lucrurilor fac necesar ca universităţile, căile ferate, telegraful şi telefoanele să fie controlate de guvern. Pentru un rus, ideea că un om poate trăi fără un paşaport valabil şi autentificat de poliţie pare întotdeauna paradoxală. În condiţiile care s-au dezvoltat în ultimii 30 de ani, cetăţenii din Europa continentală au devenit dependenţi de actele de identificare. În multe ţări era riscant să ieşi pentru o plimbare fără aceste acte. În majoritatea ţărilor europene, un om nu putea să stea peste noapte într-un loc fără să anunţe imediat la poliţie locul unde înnoptează şi orice schimbare a adresei [2] .

Este posibil să se fi obţinut ceva bun din această reglementare. Bineînţeles, nu a fost de mare ajutor în combaterea criminalităţii şi în condamnarea criminalilor. Pentru a se ascunde, un criminal nu se va codi să încalce legea prin neraportarea schimbării adresei.[3]

Apãrându-ºi sistemul, birocraþii devin melodramatici. Ei întreabă populaþia cum pot bieţii copii abandonaţi să-şi regăsească părinţii lipsiţi de scrupule. Ei nu spun că un detectiv inteligent ar fi capabil să-i găsească. Mai mult, faptul că există unii răufăcători nu poate fi considerat un motiv suficient pentru restrângerea libertăţii majorităţii covârşitoare a cetăţenilor decenţi.

O întreprindere care urmăreşte obţinerea profitului este susţinută de patronajul voluntar al publicului. Ea nu poate rezista dacă consumatorii nu sunt interesaţi să contribuie. Birourile însă îşi aleg cu forţa "patronii". Faptul că un birou este frecventat de mulţi oameni nu este dovadă a satisfacerii unor nevoi umane urgente. Arată doar că se implică în probleme importante pentru viaţa tuturor.

Pălirea spiritului critic este o serioasă ameninţare a păstrării civilizaţiei noastre. Face doar mai uşoară "sarcina” escrocilor de a-i păcăli pe oameni. Este de remarcat faptul că oamenii educaţi sunt mai naivi decât cei mai puţin educaţi. Cei mai entuziaşti susţinători ai marxismului, nazismului şi fascismului au fost intelectualii, şi nu neciopliţii. Intelectualii nu erau niciodată suficient de pătrunzători pentru a vedea contradicţiile dintre credinţele lor. Nu a deteriorat nici un pic popularitatea fascismului faptul că Mussolini, în acelaşi discurs, a preamărit italienii ca fiind naţiunea cea mai reprezentativă a vechilor civilizaţii vestice şi, totodată, cea mai tânără dintre naţiunile civilizate. Nici unui naţionalist german nu i-a păsat când brunetul Hitler, corpolentul Goering şi şchiopul Goebbels au fost lăudaţi ca fiind cei mai străluciţi reprezentanţi ai celor înalţi, slabi şi blonzi din rasa ariană conducătoare. Nu este surprinzător faptul că multe milioane de oameni din afara Rusiei sunt ferm convinşi că regimul sovietic este democratic, chiar mai democratic decât cel din America?

Lipsa criticii face posibil să le spui oamenilor că vor fi liberi într-un sistem de înregimentare completă. Oamenii îşi închipuie că un regim în care toate lucrurile sunt deţinute de stat şi în care guvernul este singurul care angajeazăeste un tărâm al libertăţii. Niciodată ei nu iau în considerare posibilitatea că atotputernicul guvern al utopiei lor ar putea ţinti către scopuri pe care ei le dezaprobă în întregime. Întotdeauna ei presupun, tacit, că dictatorul va face exact ceea ce ei ar vrea ca el să facă.



[1] Citat de W.H. Chamberlin, Collectivism, a False Utopia (New York, 1937), p.43.

[2] Dosarele departamentelor de poliţie din multe oraşe europene oferă informaţii complete despre ultimii 100 de ani şi chiar despre ultimii 150 de ani în legătură cu sejurul oricărui rezident sau vizitator şi cu toate schimbările de adresă. O sursă nepreţuită şi bine exploatată de biografi.

[3] Americanilor li se pare curios faptul că în multe procese din Europa, juriul trebuie să răspundă la două întrebări. Prima: este inculpatul vinovat de a fi ucis victima? A doua: este inculpatul vinovat de a nu fi declarat schimbarea adresei?

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România