5. Implicaţiile economice şi politice ale birocratizării

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Filosofia birocratismului 

Duşmănia cu care s-au confruntat oamenii în primele lupte pentru libertate era simplă şi putea fi înţeleasă de toată lumea. Pe de o parte, erau tiranii si suporterii lor; iar, pe de altă parte, erau apărătorii guvernului popular. Conflictele politice erau de fapt luptele pentru supremaţie ale diferitelor grupuri. Întrebarea era: Cine să conducă? Noi sau ei? Cei puţini sau cei mulţi? Despotul sau aristocraţia sau poporul?

Astăzi, filosofia la modă a etatismului a încâlcit problema. Conflictele politice nu mai sunt văzute ca lupte între diferite grupuri de oameni. Sunt considerate ca un război între două principii, binele şi răul. Binele este întruchipat de marele zeu Stat, materializarea eternei idei a moralismului, iar răul - de „individualismul dur” al oamenilor egoişti [1] . În acest conflict, Statul are întotdeauna dreptate, iar individul întotdeauna greşeşte. Statul este reprezentantul bunăstării, al justiţiei, al civilizaţiei şi este înţelepciunea superioară. Individul este un biet amărât, un prost vicios.

Când un german spune „der Staat” sau când un marxist spune „societate”, ei sunt copleşiţi de o admiraţie reverenţioasă. Cum ar putea un om să fie atât de corupt, încât să se răzvrătească împotriva acestei Fiinţe Supreme?

Ludovic al XIV-lea a fost foarte sincer când a spus: „Statul sunt eu”. Etatistul modern este modest. El spune: „Sunt angajatul statului”; dar, implicit, spune: „Statul este Dumnezeu”. Te poţi răzvrăti împotriva unui rege Bourbon, şi francezii chiar au făcut-o. Aceasta a fost, bineînţeles, o luptă a omului împotriva altui om. Dar nu te poţi răzvrăti împotriva zeului Stat şi împotriva umilei lui unelte, birocratul.

Să nu punem, pentru început, sub semnul întrebării sinceritatea unui birocrat bine intenţionat. El este pe deplin îndoctrinat cu ideea că este misiunea lui sacră să lupte pentru idolul său sau împotriva egoismului poporului. În opinia lui, el este campionul eternei legi divine. El nu se simte, moral, legat de legile umane pe care apărătorii individualismului le-au scris în statut. Omul nu poate modifica adevărata lege a zeului, Statul. Individul, încălcând una din legile statului său, este un criminal care merită să fie pedepsit. El a acţionat pentru avantajul său egoist. Dar cu totul altfel stau lucrurile dacă un birocrat evită legile în vigoare ale naţiunii în beneficiul „Statului”. În opinia tribunalelor „reacţionare”, tehnic, poate fi vinovat de o contravenţie. Dar într-un sens moral superior, el a avut dreptate. A încălcat legile umane ca să nu violeze o lege divină.

Aceasta este esenţa filosofiei birocratismului. Legile scrise sunt, în ochii birocraţilor, bariere ridicate pentru apărarea celor necinstiţi împotriva obiecţiilor îndreptăţite ale societăţii. De ce un criminal să scape de pedeapsă doar pentru că „Statul”, în procesul împotriva lui, a încălcat câteva formalităţi fără importanţă? De ce cineva să plătească impozite mai mici doar pentru că în textul legii există o mică greşeală? De ce avocaţii să trăiască de pe urma sfătuirii oamenilor cum să profite de imperfecţiunile legii scrise? Care este folosul tuturor acestor restricţii impuse de legea scrisă străduinţei oneste a birocraţilor de a-i face pe oameni fericiţi? Numai dacă n-ar fi constituţii, drepturi, legi, parlamente şi tribunale! Nici ziare şi nici avocaţi! Ce frumoasă ar fi lumea dacă „Statul” ar fi liber să vindece tot răul!

Nu este decât un singur pas de la o asemenea mentalitate la totalitarismul perfect al lui Stalin şi al lui Hitler.

Răspunsul care trebuie să fie dat acestor birocraţi radicali este evident. Cetăţenii pot replica: Poate că sunteţi oameni excelenţi şi morali, mult mai buni decât noi, ceilalţi cetăţeni. Nu punem sub semnul întrebării competenţa şi inteligenţa voastră. Dar nu sunteţi vicarii unui zeu numit „Stat”. Sunteţi servitorii legii, ai legilor în vigoare ale naţiunii noastre. Nu este treaba voastră să criticaţi legea, cu atât mai puţin să o încălcaţi. Încălcând o lege poate că sunteţi mai vinovaţi decât marea parte a escrocilor, şi nu contează cât de bune ar fi intenţiile voastre. Pentru că sunteţi numiţi, însărcinaţi şi plătiţi să aplicaţi legea, şi nu să o încălcaţi. Cea mai proastă lege este mai bună decât tirania birocratică.

Principala diferenţă dintre un poliţist şi un răpitor şi cea dintre un colector de impozite şi un hoţ este aceea că poliţistul şi colectorul de impozite se supun legii şi o aplică, în timp ce răpitorul şi hoţul o încalcă. Îndepărtaţi legea şi societatea va fi distrusă de anarhie. Statul este singura instituţie îndreptăţită să recurgă la coerciţie şi constrângeri şi să pedepsească indivizii. Această mare putere nu poate fi lăsată la discreţia unor oameni, indiferent de cât de competenţi şi deştepţi se cred. Este necesar să se restricţioneze aplicarea ei. Aceasta este sarcina legilor.

Oficialii şi birocraţii nu sunt Statul. Ei sunt oameni selectaţi să aplice legile. Unii pot numi aceste opinii ortodoxe şi doctrinare. Acestea sunt într-adevăr expresia vechii înţelepciuni. Dar alternativa la conducerea prin lege este conducerea despoţilor.

2. Mulţumirea birocratică

Sarcina oficialului este să servească publicul. Biroul său a fost înfiinţat - direct sau indirect - printr-un act legislativ şi prin alocarea de la buget a mijloacelor necesare funcţionării lui. El execută legile ţării sale. În realizarea sarcinilor sale, el se dovedeşte a fi un folositor membru al societăţii, chiar dacă legile pe care le pune în aplicare sunt în detrimentul bunăstării comunităţii. Pentru că nu el este responsabil pentru faptul că legile nu sunt adecvate. Poporul suveran trebuie învinuit, nu credinciosul executant al voinţei poporului. Aşa cum cei care distilează băuturile nu sunt responsabili pentru oamenii care se îmbată, aşa nici funcţionarii guvernului nu sunt responsabili pentru consecinţele nedorite ale unor legi prea puţin înţelepte.

Pe de altă parte, nu este meritul birocraţilor pentru multele rezultate benefice derivate din acţiunile lor. Faptul că munca dintr-o secţie de poliţie este eficientă, astfel încât cetăţenii sunt destul de bine protejaţi împotriva crimei, jafului şi furtului, nu îi obligă pe ceilalţi oameni să fie mai recunoscători ofiţerilor de poliţie decât faţă de ceilalţi cetăţeni care prestează servicii folositoare. Dreptul ofiţerului de poliţie şi al pompierului nu este mai mare decât cel al doctorilor, inginerilor de la căile ferate, sudorilor, marinarilor sau producătorilor de orice bun folositor. Agentul de circulaţie nu are de ce să fie mai mândru decât producătorul stopurilor de circulaţie. Nu este meritul lui că superiorul său i-a desemnat o sarcină prin care el, în fiecare zi şi în fiecare oră, previne accidente mortale şi prin aceasta salvează multe vieţi omeneşti.

Este adevărat că societatea nu s-ar descurca fără serviciile patrulelor, colectorilor de impozite şi funcţionarilor judecătoriilor. Dar nu este mai puţin adevărat că toţi ar suferi pagube mari dacă nu ar exista gunoieri, măturători de coşuri, spălători de vase şi deratizatori. În cadrul cooperării sociale, fiecare cetăţean depinde de serviciile prestate de toţi ceilalţi cetăţeni. Cel mai mare chirurg şi un eminent muzician nu ar fi fost niciodată capabili să îşi concentreze toate eforturile asupra chirurgiei şi asupra muzicii dacă diviziunea muncii nu i-ar fi eliberat de necesitatea de a se ocupa de nenumărate nimicuri, care i-ar fi impiedicat să devină specialişti perfecţi. Ambasadorul şi administratorul nu pot aspira la epitetul de stâlp al societăţii mai mult decât Pullman hamalul şi decât femeia de serviciu. Pentru că, în cazul diviziunii muncii, structura societăţii se sprijină pe umerii tuturor bărbaţilor şi ai tuturor femeilor.

Există, bineînţeles, bărbaţi şi femei care servesc într-un mod altruist şi complet detaşat. Omenirea nu ar fi ajuns la prezenta stare de civilizaţie fără eroismul şi sacrificiul de sine din partea unei elite. Fiecare pas înainte pe drumul spre îmbunătăţirea condiţiilor morale a fost o realizare a oamenilor care au fost gata să sacrifice bunăstarea, sănătatea şi vieţile lor de dragul unei cauze pe care ei au considerat-o dreaptă şi benefică. Ei au făcut ceea ce au considerat că este de datoria lor, fără să le pese dacă ei înşişi vor fi victimizaţi. Aceşti oameni nu au lucrat de dragul recompensei, ei au servit cauza lor până la moarte.

A fost o confuzie intenţionată din partea etatiştilor metafizicieni germani atunci când au înveşmântat toţi oamenii din serviciul guvernamental în nimbul acestui sacrificiu de sine altruist. Din scrierile etatiştilor germani, funcţionarul public apare ca o fiinţă sfântă, un fel de călugăr care renunţă la toate plăcerile pământeşti şi la toată fericirea personală pentru a-l servi, cu toate puterile sale, pe locotenentul lui Dumnezeu, cândva regele de Hohenzollern, şi astăzi Fuhrerul. Staatbeamte nu munceşte pentru bani, pentru că nici un salariu, oricât de mare, nu ar putea să fie considerat o recompensă adecvată pentru beneficiile inestimabile şi de nepreţuit de care beneficiază societatea ca urmare a sacrificiului de sine. Societatea nu îi datorează bani, ci o întreţinere adecvată rangului său din ierarhia socială. Este o greşeală să numim această întreţinere salariu [2] . Numai liberalii, influenţaţi de prejudecăţile şi de erorile comercialismului, folosesc un asemenea termen nefericit. Dacă Beamtengehalt (salariul funcţionarului public) ar fi un salariu real, ar fi drept şi natural să se dea celui mai modest funcţionar un venit mai mare decât al oricui altcuiva din afara ierarhiei birocratice. Fiecare funcţionar public reprezintă, când este de serviciu, un mandatat al suveranităţii şi infailibilităţii Statului. Mărturia lui în tribunale contează mai mult decât a unui om obişnuit.

Toate acestea erau pur şi simplu prostii. În toate ţările, majoritatea oamenilor se alăturau personalului din birourile guvernamentale pentru că salariul şi pensia oferite erau mai mari decât cele ce puteau fi câştigate din celelalte ocupaţii. Ei nu renunţau să servească guvernul. Serviciul public era pentru ei cea mai profitabilă slujbă pe care puteau să o găsească.

Motivaţia oferită de serviciul public din Europa consta nu numai din nivelul salariului şi al pensiei; mulţi dintre candidaţi, şi nu neapărat cei mai buni, erau atraşi de uşurinţa muncii şi de securitatea oferită. De regulă, slujbele guvernamentale erau mai puţin exigente decât cele din mediul afacerilor. Mai mult, slujba era pe viaţă. Un angajat putea fi concediat numai când, în cadrul unui fel de proces judiciar, era găsit vinovat de neglijarea responsabilităţilor sale. În Germania, Rusia şi Franţa, în fiecare an mii de băieţi al căror plan de viaţă era fixat intrau în cel mai de jos nivel al sistemului de învăţământ secundar. Ei îşi luau diplomele, obţineau o slujbă în unul din multele departamente, serveau 30 sau 40 de ani şi apoi se retrăgeau cu o pensie. Pentru ei, viaţa nu avea nici o surpriză şi nici o senzaţie, totul era monoton şi ştiut dinainte.

Diferenţa dintre prestigiile sociale ale slujbelor guvernamentale din Europa continentală şi din America poate fi ilustrată cu un exemplu. În Europa, discriminarea socială şi politică împotriva unui grup minoritar se manifesta prin interzicerea acestor oameni de a avea acces la slujbele guvernamentale, indiferent de cât de modeste erau poziţia şi salariul. În Germania, Imperiul Austro-Ungar şi în multe alte ţări, toate slujbele modeste care nu cereau aptitudini speciale sau pregătire - ca însoţitori, plasatori, curieri, portari - erau rezervate legal foştilor soldaţi care, în mod voluntar, serveau mai mulţi ani în forţele armate decât era cerut prin lege. Aceste slujbe erau considerate o recompensă foarte valoroasă pentru ofiţerii de rang inferior. În ochii poporului era un privilegiu să serveşti ca ajutor într-un birou. Dacă în Germania ar fi existat o clasă cu un statut social ca cel al negrilor din America, aceste persoane nu s-ar fi încumetat niciodată să candideze pentru o asemenea slujbă. Ei ar fi ştiut că o asemenea ambiţie ar fi extravagantă pentru ei. 

3. Birocratul ca alegător

Birocratul nu este numai un angajat guvernamental. Conform unei constituţii democratice, el este în acelaşi timp şi alegător şi, prin aceasta, o parte a suveranului, şeful său. El se află într-o poziţie ciudată: este şi şef, şi angajat. Interesul său pecuniar în calitate de angajat este mult deasupra celui de şef, pentru că partea pe care o ia din fondurile publice este cu mult mai mare decât partea cu care contribuie.

Această dublă relaţie devine mult mai importantă pe măsură ce numărul oamenilor plătiţi de guvern creşte. Birocratul, ca alegător, este mai interesat să obţină o mărire a salariului decât să menţină bugetul echilibrat. Grija lui cea mai mare este să mărească statele de plată.

Structura politică a Germaniei şi a Franţei, în ultimii ani de dinaintea prăbuşirii constituţiilor lor democratice, a fost foarte mult influenţată de faptul că, pentru o mare parte a electoratului, statul era sursa de venituri. Nu este vorba numai de cei care erau funcţionari publici şi de cei care lucrau în ramurile naţionalizate (de exemplu, căile ferate, poştă, telegraf, telefoane), ci şi de cei care primeau ajutor de şomaj şi ajutor social, precum şi de fermierii şi alte grupuri pe care guvernul, în mod direct sau indirect, le subvenţiona. Principala lor preocupare era să obţină cât mai mulţi bani din fondurile publice. Lor nu le păsa de probleme „ideale” precum libertatea, dreptatea, supremaţia legii şi buna guvernare. Ei cereau mai mulţi bani, şi atât. Nici un candidat pentru parlament, consiliile regionale sau cele orăşeneşti nu ar putea risca să se opună apetitului angajaţilor publici pentru o mărire a salariului. Diferitele partide politice se întreceau în generozitate.

În secolul al XIX-lea, guvernele intenţionau să reducă cheltuielile publice pe cât de mult posibil. Acum cumpătarea a devenit vrednică de dispreţ. Cheltuielile fără limită erau considerate ca fiind o politică înţeleaptă. Atât partidul de la conducere, cât şi opoziţia luptau pentru popularitate prin dărnicie. Crearea de noi birouri cu noi angajaţi era considerată o politică „pozitivă”, şi orice încercare de a preveni risipa fondurilor publice era catalogată drept „negativism”.

Democraţia reprezentativă nu poate subzista dacă majoritatea alegătorilor se află pe statele de plată ale guvernului. Dacă parlamentarii nu s-ar mai considera mandataţii contribuabililor, ci deputaţii celor care primesc salarii, subvenţii, ajutoare şi alte beneficii de la trezorerie, democraţia ar fi distrusă.

Acesta este unul dintre faptele inerente problemelor constituţionale din ziua de astăzi. Acest lucru a făcut ca mulţi oameni să nu mai aibă nici o speranţă în ceea ce priveşte viitorul democraţiei. Pe măsură ce au devenit mai convinşi că este inevitabilă tendinţa către o mai mare interferenţă a guvernului în afaceri, către mai multe birouri cu mai mulţi angajaţi, către mai multe ajutoare şi subvenţii, ei au pierdut încrederea în guvernarea de către popor.

4. Birocratizarea minţii

Tendinţa modernă către omnipotenţa guvernamentală şi totalitarism ar fi fost înăbuşită în faşă dacă suporterii ei nu ar fi reuşit să îndoctrineze tinerii cu principiile lor şi să îi ţină departe de învăţăturile economiei.

Economia este o ştiinţă teoretică şi de aceea nu spune oamenilor ce valori să prefere şi spre ce rezultate să ţintească. Ea nu stabileşte ultimul rezultat. Aceasta nu este sarcina omului care gândeşte, ci a celui care acţionează. Ştiinţa este rezultatul gândirii, iar acţiunea este rezultatul voinţei. În acest sens putem spune că economia, ca ştiinţă, este neutră în ceea ce priveşte ultimul rezultat al străduinţei umane.

Dar este diferit în ceea ce priveşte mijloacele ce trebuie aplicate pentru obţinerea unor anumite rezultate sociale. În acest domeniu, economia este singurul ghid de încredere pentru a acţiona. Dacă oamenii doresc să reuşească să obţină un rezultat social, ei trebuie să îşi modifice acţiunea lor în funcţie de rezultatele gândirii economice.

Faptul cel mai remarcabil din istoria intelectuală a ultimului secol este lupta împotriva ştiinţei economice. Suporterii omnipotenţei guvernamentale nu au intrat într-o discuţie despre problemele implicate. Ei i-au batjocorit pe economişti, au suspectat motivele lor, i-au ridiculizat şi i-au blestemat.

Oricum, sarcina acestei cărţi nu este să se ocupe de acest fenomen. Trebuie să ne limităm la descrierea rolului pe care birocraţia l-a jucat în această dezvoltare.

În majoritatea ţărilor din Europa, universităţile sunt deţinute şi conduse de guvern. Ele sunt sub controlul direct al Ministerului Educaţiei, aşa cum o unitate de poliţie este subordonată şefului departamentului de poliţie. Profesorii sunt angajaţi publici, ca şi patrulele şi vameşii. Liberalismul din secolul al XIX-lea a încercat să limiteze dreptul Ministerului Educaţiei de a interveni în libertatea profesorilor universitari de a preda ceea ce ei consideră adevărat şi corect. Dar cum guvernul a numit aceşti profesori, şi numeşte numai oameni demni de încredere, adică oameni care împărtăşesc punctul de vedere al guvernului, ei sunt gata să critice ştiinţa economică şi să predea doctrina omnipotenţei guvernamentale.

Ca şi în celelalte domenii ale birocratizării, Germania secolului al XIX-lea se afla cu mult înaintea altor naţiuni şi în acest domeniu. Nimic nu caracterizează mai bine spiritul universităţilor germane decât un pasaj dintr-un discurs al fiziologului Emil du Bois-Reymond, ţinut în 1870 în dubla sa calitate de rector al Universităţii din Berlin şi preşedinte al Academiei Prusace de Ştiinţe: „Noi, Universitatea din Berlin, situaţi lângă palatul regelui, suntem, prin acţiunea înfiinţării noastre, apărătorii Casei de Hohenzollern”. Ideea că un asemenea slujitor regal ar avea puncte de vedere contrare celor ale guvernului, şeful său, este incompatibilă cu mintea prusacului. Susţinerea teoriei conform căreia există legi economice era considerată ca un fel de revoltă. Dacă ar exista legi economice, atunci guvernul nu ar mai putea fi considerat omnipotent, pentru că politicile lor ar avea succes numai dacă sunt ajustate la aceste legi. De aceea principala preocupare a profesorilor germani de ştiinţe sociale era să denunţe erezia scandaloasă ce se întâlneşte în fenomenul economic. Predarea economiei a fost anatemizată şi a fost înlocuită cu wirtschaftliche Staatswissenschaften (aspectele economice ale ştiinţei politice). Singura calitate necesară unui profesor universitar de ştiinţe economice era spiritul critic la adresa sistemului de piaţă şi un suport entuziast al controlului guvernamental. În timpul Kaiserului, marxiştii radicali care susţineau în mod deschis o schimbare revoluţionară şi schimbarea prin violenţă a guvernului nu au fost desemnaţi ca profesori cu normă întreagă; Republica de la Weimar teoretic a abolit această discriminare.

Economia se ocupă cu operarea întregului sistem de cooperare socială, cu interacţiunea tuturor factorilor determinanţi şi cu interdependenţa diferitelor ramuri de producţie. Nu poate fi despărţită în domenii separate care să fie studiate de specialişti care neglijează restul. Este pur şi simplu absurd să studiezi banii sau munca sau comerţul exterior cu aceeaşi specializare pe care o folosesc istoricii când împart istoria umană în compartimente diferite. Istoria Suediei poate fi tratată aproape fără nici o referire la istoria Peru. Dar nu poţi cerceta ratele salariale fără să te ocupi în acelaşi timp şi de preţurile bunurilor, de ratele dobânzilor şi de profituri. Orice schimbare în unul dintre elementele economiei afectează toate celelalte elemente. Nimeni nu va descoperi vreodată ce politică anume sau ce schimbare se produce dacă îşi va limita investigaţia doar la un anume segment al întregului sistem.

Această interdependenţă este cea pe care guvernul nu vrea să o vadă atunci când se amestecă în afacerile economice. Guvernul pretinde că este înzestrat cu puterea mistică de a acorda favoruri dintr-un inepuizabil corn al abundenţei. El este atât atotştiutor, cât şi atotputernic. El poate să creeze fericire şi abundenţă cu o baghetă magică.

Adevărul este că statul nu poate să dea dacă nu ia de la cineva. O subvenţie nu este niciodată plătită din propriile fonduri; statul acordă subvenţii pe seama contribuabililor. Inflaţia şi expansiunea creditului, metodele preferate ale generozităţii guvernelor actuale, nu adaugă nimic la suma resurselor disponibile. Acestea fac doar pe câţiva să fie mai prosperi, dar prin sărăcirea altora. Intervenţia în cadrul pieţei, în stabilirea preţurilor, a ratelor salariale şi a ratelor dobânzilor, aşa cum sunt determinate de cerere şi de ofertă, poate să ducă, pe termen scurt, la rezultatul dorit de guvern. Dar pe termen lung, aceste măsuri duc întotdeauna la o stare a afacerilor care - din punctul de vedere al guvernului - este mai rea decât cea pe care a vrut să o modifice.

Nu stă în puterea guvernului să îi facă pe toţi mai prosperi. Poate să crească veniturile fermierilor prin restrângerea forţată a producţiei agricole interne. Dar preţurile mai mari ale acestor produse sunt plătite de consumatori, şi nu de guvern. Contrapartea creşterii nivelului de trai al fermierilor este scăderea nivelului de trai al restului naţiunii. Guvernul poate să protejeze micile magazine împotriva competiţiei marilor magazine şi a lanţurilor de magazine. Dar şi de data aceasta tot consumatorul plăteşte. Statul poate să îmbunătăţească condiţiile unei părţi a salariaţilor prin adoptarea unei legislaţii aşa-numite pro-laburiste sau prin acordarea sindicatelor a dreptului de a recurge la presiuni şi ameninţări. Dar dacă această politică nu are ca rezultat creşterea corespunzătoare a preţurilor produselor, readucând astfel salariului real la nivelul pieţei, va avea drept rezultat lipsa de locuri de muncă pentru o mare parte a celor dornici să câştige salarii.

O cercetare a acestor politici, din punctul de vedere al teoriei economice, le va arăta neapărat zădărnicia. Din această cauză, economia este un lucru tabu pentru birocraţi. Dar guvernul îi încurajează pe specialiştii care îşi limitează observaţiile la un domeniu îngust, fără să îi intereseze consecinţele unei anumite politici. Economiştii forţei de muncă (labor economists - n. trad.) se ocupă doar de rezultatele imediate ale politicilor pro-laburiste, economiştii agriculturii (farm economists - n. trad.) numai de creşterea preţurilor produselor agricole. Ei văd problema numai din punctul de vedere al acelor grupuri de presiune care sunt imediat favorizate de măsurile în discuţie şi nu iau în considerare consecinţele sociale. Ei nu sunt economişti, ci extind activităţile guvernului în anumite ramuri ale administraţiei.

În cazul intervenţei guvernului în afaceri, aceasta a dus de mult la dezintegrarea unităţii politicilor guvernamentale în părţi prost coordonate. S-au dus de mult vremurile în care încă era posibil să se vorbească de o politică guvernamentală. Astăzi, în majoritatea ţărilor, fiecare departament îşi urmează propriul curs, lucrând împotriva străduinţelor celorlalte departamente. Departamentul pentru forţa de muncă ţinteşte către salarii mai mari şi costuri de viaţă mai scăzute. Dar, în aceeaşi administraţie, departamentul pentru agricultură ţinteşte către preţuri mai mari la produsele alimentare, în timp ce departamentul pentru comerţ încearcă să ridice preţurile la bunurile interne prin impunerea de taxe. Un departament luptă împotriva monopolului, iar alt departament este dornic să introducă - prin taxe, licenţe si alte măsuri - condiţiile necesare pentru construirea unui monopol. Şi fiecare departament se bazează pe opinia expertă a celor specializaţi în domeniul respectiv.

De aceea studenţii nu mai sunt iniţiaţi în economie. Ei învaţă incoerent şi disparat faptele despre diferitele măsuri guvernamentale care se contrazic unele pe altele. Tezele lor de doctorat şi munca lor de cercetare nu se ocupă de economie, ci de diferite aspecte legate de istoria economiei şi de modurile de intervenţie a guvernului în afaceri. Aceste studii despre condiţiile trecutului recent (de multe ori denumite în mod greşit condiţii „actuale”), detaliate şi foarte bine documentate din punct de vedere statistic, au o mare valoare pentru viitorii istorici. Nu sunt mai puţin importante pentru pregătirea avocaţilor şi a funcţionarilor. Dar, în mod cert, nu substituie lipsa de educaţie despre economie. Este uimitor faptul că teza de doctorat a lui Stresemann a avut ca subiect condiţiile comerţului cu sticle cu bere din Berlin. În condiţiile activităţii universitare germane, aceasta înseamnă că a dedicat o bună parte a activităţii sale universitare pentru studierea marketingului berii şi a obiceiurilor de băutură ale populaţiei. Acesta este echipamentul intelectual pe care glorificatul sistem universitar german l-a dat unui om care mai târziu a fost cancelarul Reichului în cei mai critici ani din istoria Germaniei.

După ce au murit profesorii bătrâni care şi-au ocupat locurile în timpul scurtului liberalism german, a devenit imposibil să mai auzi ceva despre economie în universităţile Reich-ului. Nu au mai existat economişti germani, iar cărţile economiştilor străini nu se puteau găsi în bibliotecile universităţilor. Profesorii de ştiinţe sociale nu au urmat exemplul profesorilor de la teologie care au familiarizat studenţii cu principiile şi cu dogmele celorlalte biserici şi secte şi cu filosofia ateismului, pentru că ei erau dornici să discrediteze credinţele pe care le considerau erezii. Tot ceea ce studenţii de la ştiinţe sociale au învăţat de la profesorii lor a fost că economia este o ştiinţă nefundamentată şi că aşa-numiţii economişti sunt, aşa cum spunea Marx, susţinătorii linguşitori ai intereselor necinstite ale clasei exploatatorilor burghezi, gata să vândă poporul în schimbul marilor afaceri şi al capitalului financiar [3] . Absolvenţii părăseau universităţile ca susţinători convinşi ai totalitarismului, fie în varianta nazistă, fie în cea marxistă. 

Condiţiile din celelalte ţări erau similare. Cea mai vestită instituţie franceză de învăţământ era Ecole Normale Supérieure din Paris; absolvenţii ei ocupau cele mai importante posturi din administraţia publică, politică şi învăţământul superior. Acestă şcoală era dominată de marxişti şi de alţi suporteri ai controlului guvernamental total. În Rusia, Guvernul Imperialist nu admitea la conducerea unei universităţi pe cineva suspectat de a susţine ideile liberale ale economiilor „apusene”. Pe de altă parte, erau numiţi mulţi marxişti din ramura „loială” a marxismului, adică aceia care se dădeau la o parte din drumul fanaticilor revoluţionari. De aceea, chiar ţarii au contribuit la succesul de mai târziu al marxismului.

Totalitarismul european este rezultatul final al superiorităţii birocraţiei din domeniul educaţiei. Universităţile au pavat drumul pentru dictatori.

Astăzi, atât în Rusia, cât şi în Germania, universităţile sunt cele mai importante fortăreţe ale sistemului unipartit. Nu numai ştiinţele sociale, istoria şi filosofia, ci şi celelalte ramuri ale ştiinţei, artei şi literaturii sunt controlate strict sau, aşa cum spun naziştii, gleichgeschaltet. Chiar şi Sidney şi Beatrice Webb, admiratori naivi şi necritici ai Sovietelor, au fost şocaţi când au descoperit că „Jurnalul pentru ştiinţe naturale marxist-leniniste” susţinea „partidul în matematică” şi „puritatea teoriei marxist-leniniste în chirurgie” şi că „Jurnalul sovietic de venerologie şi dermatologie” doreşte considerarea tuturor problemelor pe care le discută din punctul de vedere al materialismului dialectic [4] .

5. Cine ar trebui să fie stăpânul?

În orice sistem al diviziunii muncii este necesar un principiu al coordonării activităţilor diferiţilor specialişti. Efortul specialistului ar fi fără sens şi contrar scopului dacă el nu ar găsi un ghid în supremaţia publicului. Bineînţeles, unicul scop al producţiei este să ofere servicii consumatorului.

Într-o societate de piaţă, motivul profitului este principiul director. În cazul controlului guvernamental, acesta este controlul strict. A treia posibilitate nu există. Pentru un om care nu este condus de impulsul de a câştiga bani pe piaţă, ar trebui să existe un cod care să-i spună ce să facă şi cum.

Cea mai frecventă obiecţie care se ridică împotriva sistemului liberal şi democratic al capitalismului este aceea că se subliniază în special drepturile individului, neglijându-se atribuţiile lui. Oamenii îşi cer drepturile, şi uită de obligaţiile lor. Oricum, din punct de vedere social, atribuţiile cetăţenilor sunt mai importante decât drepturile lor.

Nu ne este de nici un ajutor să ne oprim asupra aspectelor politice şi constituţionale ale acestei critici antidemocratice. Drepturile omului, aşa cum sunt stipulate în diferite documente, au fost adoptate pentru protejarea individului împotriva arbitrarităţii guvernamentale. Dar după ei, toţi oamenii ar trebui să fie sclavii conducătorilor despotici.

În sfera economică, dreptul de a obţine şi de a deţine o proprietate nu este un privilegiu. Acesta este principiul care asigură cea mai bună satisfacere a nevoilor consumatorilor. El, cel care este dornic să câştige, să obţină şi să deţină avere, trebuie să servească consumatorul. Motivul profitului este mijlocul prin care publicul devine suveran. Cu cât un om reuşeşte mai bine să servească consumatorii, cu atât mai mare devine câştigul său. Este în avantajul tuturor ca cel care produce pantofi buni la preţurile cele mai mici să se îmbogăţească; mulţi ar avea de suferit o pierdere dacă ar exista o lege care să limiteze dreptul lui de a se îmbogăţi. O astfel de lege ar favoriza pe competitorii lui mai puţin eficienţi. Nu ar duce la scăderea preţurilor la pantofi, ci la creşterea lor.

Profitul este recompensa pentru cea mai bună îndeplinire a unor obligaţii asumate în mod voluntar. Acesta este instrumentul prin care masele devin suverane. Omul obişnuit este consumatorul pentru care lucrează „căpitanii” industriei şi ajutoarele lor.

S-a spus că aceasta nu este adevărat în ceea ce priveşte marile afaceri. Consumatorul nu are altă soluţie decât fie să susţină afacerea, fie să renunţe la satisfacerea unei nevoi vitale. El este astfel obligat să se supună preţului cerut de producător. Marea afacere nu mai este un furnizor şi un transportator, ci un stăpân. El nu trebuie să îşi îmbunătăţească şi să-şi ieftinească serviciile.

Să considerăm cazul unei căi ferate ce leagă două oraşe, care nu mai sunt legate prin altă linie ferată. Putem chiar ignora faptul că celelalte mijloace de transport sunt în competiţie cu calea ferată: autobuze, maşini, avioane şi vapoare. În aceste condiţii, este adevărat că oricine vrea să călătorească este obligat să folosească linia ferată. Dar aceasta nu face să se schimbe interesul companiei pentru servicii bune şi ieftine. Nu toţi cei care călătoresc sunt forţaţi să o facă în orice condiţii. Numărul pasagerilor care călătoresc pentru plăcere şi afaceri depinde de eficienţa serviciilor şi de tarife. Unii oameni vor călători în orice condiţii. Alţii vor călători numai dacă rapiditatea şi calitatea serviciului şi tarifele mici fac călătoria atractivă. Prin patronajul acestui al doilea grup se poate face diferenţa dintre afacerea neinteresantă sau chiar proastă şi afacerea profitabilă. Dacă acest lucru este adevărat pentru o cale ferată în condiţiile extreme descrise mai sus, este cu atât mai adevărat pentru orice altă ramură a afacerilor.

Toţi specialiştii, oameni de afaceri sau oameni profesionişti, sunt pe deplin conştienţi de dependenţa lor de directivele consumatorilor. Experienţa zilnică îi învaţă că, în capitalism, principala lor sarcină este să îi servească pe consumatori. Specialiştii cărora le lipseşte puterea de înţelegere a problemelor sociale fundamentale se simt jigniţi de această „servitute” şi vor să se elibereze. Revolta experţilor obtuzi este una dintre cele mai puternice forţe ce conduc la birocratizarea generală.

Arhitectul trebuie să îşi modifice planurile după dorinţele acelora pentru care construieşte casele; sau - în cazul blocurilor - după cele ale proprietarilor care vor să deţină o clădire care să se potrivească gusturilor potenţialilor chiriaşi şi care poate fi astfel uşor de închiriat. Nu are rost să aflăm dacă arhitectul are dreptate să creadă că el ştie cum ar trebui să arate o casă frumoasă mai bine decât omul obişnuit căruia îi lipseşte bunul gust. El poate să spumege de furie când este nevoit să modifice minunatele sale proiecte pentru a-l mulţumi pe consumator. Şi aspiră către o formă ideală a afacerilor în care să poată construi casele care să satisfacă standardele sale artistice. El tânjeşte după un birou guvernamental al caselor şi se vede, în timpul viselor sale cu ochii deschişi, în vârful acestui birou. Apoi el va construi clădirile după propria gândire.

Arhitectul va fi foarte ofensat dacă cineva l-ar denumi un posibil dictator. Singurul meu scop, va putea spune el, este să-i fac pe oameni fericiţi oferindu-le case mai frumoase; aceşti oameni sunt prea ignoranţi ca să ştie ce ar putea să le asigure mai bine bunăstarea; expertul, sub auspiciile guvernului, trebuie să aibă grijă de ei; ar trebui să existe o lege împotriva clădirilor urâte. Dar, ne întrebăm noi, cine ar trebui să decidă care stil arhitectonic ar trebui să fie considerat bun şi care rău? Arhitectul nostru va răspunde: Bineînţeles, eu, expertul. El dispreţuieşte cu curaj faptul că există, chiar şi printre arhitecţi, discuţii cu privire la stiluri şi valori artistice.

Nu vrem să subliniem faptul că acest arhitect, chiar şi într-o dictatură birocratică şi tocmai în acest sistem totalitar, nu va fi liber să construiască conform propriilor idei. El va trebui să se supună gusturilor superiorilor săi birocraţi, iar aceştia vor fi subordonaţi toanelor dictatorului suprem. Nici în Germania nazistă arhitecţii nu sunt liberi. Ei trebuie să se adapteze planurilor artistului frustrat, Hitler.

Mult mai important este următorul fapt. Nu există, în domeniul esteticii, ca şi în celelalte domenii ale muncii umane, nici un criteriu absolut cu privire la ce este frumos şi ce nu. Dacă un om îşi forţează concetăţenii să se supună propriilor sale standarde artistice, aceasta nu îi va face fericiţi. Numai ei pot decide ce îi face fericiţi şi ce le place. Nu poţi mări fericirea unui om dornic să vizioneze „Trandafirul irlandez al lui Abie”, forţându-l să urmărească, în schimb, o reprezentaţie perfectă a lui „Hamlet”. Poţi să iei în derâdere prostul său gust. Dar numai el este suveran în ceea ce priveşte propria satisfacţie.

Expertul dictatorial din alimentaţie vrea să îşi hrănească concetăţenii după propriile idei despre o alimentaţie perfectă. El vrea să se poarte cu oamenii aşa cum crescătorii de vite se poartă cu vacile lor. El nu îşi dă seama că alimentaţia nu este un scop în sine, ci un mijloc de a realiza alte scopuri. Fermierul nu îşi hrăneşte vaca pentru a o face fericită, ci pentru a obţine un rezultat la care va folosi vaca bine hrănită. Există câteva moduri de a hrăni o vacă. Pe care o va alege depinde de dorinţa de a obţine cât mai mult lapte sau cât mai multă carne sau orice altceva. Fiecare dictator plănuieşte să îngrijească, să crească, să hrănească şi să-i antreneze pe concetăţenii săi, aşa cum fermierul se poartă cu turmele sale. Scopul său nu este să-i facă fericiţi pe oameni, ci să-i aducă într-o stare care să-l facă pe el, pe dictator, fericit. El vrea să-i domesticească, să le dea statutul de turmă. Şi crescătorul de vite este un despot generos.

Întrebarea este: cine ar trebui să fie stăpânul? Ar trebui să fie omul liber să îşi aleagă propriul drum către ceea ce crede el că îl va face fericit? Sau ar trebui ca un dictator să-i folosească pe oameni drept pioni în străduinţa lui de a se face pe el fericit?

Putem admite că unii experţi au dreptate când ne spun că majoritatea oamenilor se poartă prosteşte în încercarea lor de a fi fericiţi. Dar nu poţi face pe cineva mai fericit punându-l sub pază. Experţii diferitelor agenţii guvernamentale sunt cu siguranţă oameni buni. Dar ei nu au dreptate să se indigneze de fiecare dată când legislaţia le încurcă planurile elaborate cu grijă. Ce sens are guvernul reprezentativ, se întreabă ei; el doar zădărniceşte bunele noastre intenţii. Dar întrebarea este: Cine ar trebui să conducă ţara? Alegătorii sau birocraţii?

Chiar şi o persoană stupidă poate folosi un bici şi să-i forţeze pe ceilalţi să i se supună. Dar este necesară inteligenţă şi sârguinţă pentru a servi publicul. Numai câţiva oameni reuşesc să facă pantofi mai buni şi mai ieftini decât concurenţii lor. Expertul ineficient va ţinti întotdeauna spre supremaţia birocraţiei. El este pe deplin conştient că nu poate avea succes într-un sistem concurenţial. Pentru el, birocratizarea totală este un refugiu. Echipat cu puterea unui birou, el îşi va întări conducerea cu ajutorul poliţiei.

La baza acestei susţineri fanatice a planificării şi socialismului de multe ori nu se află decât conştiinţa profundă a propriei inferiorităţi şi ineficienţe. Omul care este conştient de incapacitatea sa de a face faţă competiţiei dispreţuieşte „acest nebun sistem competitiv”. El, cel care nu este potrivit pentru servirea concetăţenilor săi, vrea să îi conducă.



[1] Aceasta este interpretarea politică a problemei. Pentru interpretarea economică actuală vezi VII, 3.

[2] Cf. Laband, Das Staatsrecht des Deutschen Rieches (editia a 5-a, Tübingen, 1911) I, 500.

[3] Cf. Pohle, Die gegenwärtige Krise der deutschen Volkswirtschaftslehre (ed. a 2-a, Leipzig, 1921).

[4] Sidney şi Beatrice Webb, Soviet Communism: A New Civilization? (New York, 1936), II, 1000.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România