Ce se vede şi ce nu se vede din acordurile de neconcurenţialitate. Cazul forţei de muncă

Andreas Stamate-Ştefan · 21 noiembrie 2019

Industriile interne sunt în concurenţă unele cu altele. Capitalul, munca, şi pământul nu sunt factori de producţie prezenţi din abundenţă, în aşa fel încât antreprenorul să se poată servi din ei, să-i aibă la discreţie. Câştigarea, dar şi prezervarea lor presupune efort şi raţionalitate economică. Capitalul, munca şi pâmântul, cei trei factori de producţie de bază sunt ei înşişi în concurenţă.

Se judecă prost când concurenţa este privită ca legitimă doar atunci când două sau mai multe firme îşi dispută accesul la capital, muncă şi pământ pe toate fronturile şi cu toate ocaziile. Această judecată este păguboasă atât economic, dar şi legal, căci demonetizează ideea de politică concurenţială. Denotă judecarea concurenţei după un standard din afara acesteia. Tactica unor concurenţi de a limita concurenţa intra-industrial este tot o formă de concurenţă. Cât priveşte standardul optim, sau cât de mult sau puţin se pot concura firmele, acest lucru nu se poate determina ştiinţific, prin urmare legea nu poate opera cu un astfel de standard.

Uneori concurenţa poate lua forma unei înţelegeri, unei cooperări tacite, al cărei succes – în ciuda aparenţelor – nu este nicidecum garantat. Aşa este posibil să fie şi recentul caz intrat în atenţia Consiliului Concurenţei privind câteva firme din industria auto, care ar avea gentlemen’s agreement-uri (sau no-poaching agreement, în legislaţia anti-trust din SUA) cu mulţi furnizori, subcontractori din industrie ce fac imposibilă migraţia angajaţilor de la o firmă la alta.

Faptul că firmele îşi limitează concurenţa în utilizarea factorului muncă poate sugera mai multe tipuri de probleme economice.

Una este costul de oportunitate cu schimbarea angajaţilor. Altfel spus, antreprenorul vinde relativ dificil produsul realizat de un nou angajat, pentru care ar fi necesare noi cheltuieli. În schema subiectivă a costurilor, acest lucru poate fi foarte important. Din afară, de pe poziţia birocratică, non-antreprenorială, nu se vede.

Un alt motiv pentru care firmele ar coluziona spre a evita concurenţa pe un anumit segment de forţă de muncă este prezervarea unor investiţii realizate în resursa umană (traininguri, Know-how, competenţe etc.) dar şi a secretului comercial. De obicei acest lucru se întâmplă mai ales în zona angajaţilor cu calificare, specializaţi şi cu salarii mari, dar nu este exclus să apară şi în zona unde calificarea este mai redusă.

Este adevărat că aceste acorduri limitează puterea de negociere a angajaţilor care doresc să migreze pe alte poziţii mai bune din punct de vedere financiar, însă în acelaşi timp se poate argumenta că ele oferă o mai mare libertate celor care doresc să-şi păstreze poziţiile, fie ei angajaţi, manageri sau chiar proprietari. De ce ar fi mai importanţi cei care vor mai mult de la o firmă (sau industrie) decât cei care vor mai puţin? De ce ar fi mai importantă eliberarea unor factori de producţie pentru migraţia personalului intra-industrie decât menţinerea alocării lor pentru păstrarea status-quo-ului? Aceste lucruri pot fi decise doar de proprietarii factorilor de producţie. Oricât ar părea de straniu din punct de vedere social, angajatul are dreptul contractual la plata serviciilor sale, nu la a lua parte la deciziile firmei angajatoare în raport cu alte firme.

Pe de altă parte, atunci când numărul celor care doresc să avanseze pe o poziţie mai bună financiar (cu mai multe oportunităţi) va creşte şi totuşi nu vor putea avansa, dar totuşi vor fi dispuşi să plece din sectorul care conspiră, acela va fi un moment în care acordurile de acest fel nu vor mai fi profitabile. Iar dacă piaţa va fi liberă, noi firme vor sesiza oportunitate de profit în această direcţie. Acordurile de interzicere a migraţiei angajaţilor de la o firmă la alta, ca orice acorduri între firme, sunt supuse riscului şi incertitudinii. Deşi în aparenţă par profitabile, ele se pot solda şi cu pierderi, precum demisia unor angajaţi cu înaltă calificare. Costul de a reinstala în aceeaşi poziţie un nou angajat este practic penalitatea suportată de angajator.

S-a mai spus că intenţia firmelor este de a menţine un nivel redus al salariilor. Însă abilitatea unei firme de a face acest lucru pe o piaţă concurenţială este una destul de mică. Dacă valoarea produsului marginal al unui angajat creşte, salariul său va tinde (trebuie) să crească, altfel angajatul va părăsi în cele din urmă firma. Dacă piaţa nu este cu adevărat concurenţială, atunci trebuie observat ce tipuri de bariere instituţionale (legislaţia muncii, sindicate) împiedică creşterea salariilor reale în industrie.

O altă problemă ridicată este că aceste acorduri demotivează angajaţii, care sunt obligaţi să-şi găsească joburi în străinătate. Însă unei firme sau conglomerat de firme nu i se poate imputa retenţia angajaţilor sau datoria socială de a preveni exportul de specialişti. La nivel macroeconomic, problema este de ce piaţa serviciilor auto ţine să-şi securizeze poziţia pe piaţa forţei de muncă prin acorduri de acest fel. Poate corect ar fi să ne întrebăm de ce o bună parte din forţa de muncă (specialişti) este deja plecată în exterior sau de ce sistemul educaţional românesc nu produce suficient de mulţi specialişti. De obicei munca urmează capitalul.

Însă ceea ce „trece sticla” de obicei în cazul acestor subiecte nu este argumentul economic, ci dimensiunea socială a problemei. Acordurile de limitare a concurenţei pe factorul muncă sunt problematice mai ales în zona angajaţilor cu calificare redusă, deoarece se consideră că aceştia sunt mai vulnerabili social, având un venit mic şi calificare redusă. Acesta este şi motivul pentru care unii autori consideră necesare măsuri de intervenţie a statului pentru a opri astfel de acorduri între firme

Din punct de vedere social, ar putea fi optim să se interzică astfel de situaţii de neconcurenţialitate, din cauza efectelor colective anticoncurenţiale pe care le au, cu toate că, individual, sunt rezonabile (Krueger şi Posner, 2018).

Totuşi, aceste propuneri nu fac decât să întărească ideea că politica concurenţială devine mai curând un instrument de asistenţă socială şi nu unul de supraveghere a respectării drepturilor de proprietate angajate în tranzacţiile economice. Nu ar fi în regulă nici acest lucru, însă pentru asta nu este nevoie de modele matematice şi econometrice complexe (împachetate cu titlul de investigaţii concurenţiale). Aş îndrăzni să spun că, dacă scopul interzicerii acordurilor de limitare a migraţiei intra-industriale a factorului muncă este protecţia persoanelor (uneori firmelor) vulnerabile social (sau economic), atunci nu este nevoie nici măcar de Consiliul Concurenţei. Să ne mai întrebăm şi de ce sau cum au ajuns vulnerabile social unele persoane? Să aibă vreo legătură cu politicile economice ale statului în general (ex. salariul minim, inflaţia, gradul de îndatorare al statului etc.)?

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)