Tratatul Acţiunea Umană la 70 de ani

Costel Stăvărache · 30 septembrie 2019

În 2019 se fac 70 de ani de la publicarea tratatului Acţiunea umană, iar pe 29 septembrie s-au împlinit 138 de ani de la naşterea autorului său, Ludwig von Mises.

Nu e un lucru de laudă că, până recent, într-o fostă ţară comunistă ca România lipsea din tipar opera principală a inamicului numărul unu al socialismului, gânditorul Ludwig von Mises. Anul trecut, Institutul Mises România a publicat în print ediţia în limba română a acestui tratatul de teorie economică. De ce e importantă această carte? Lumea intelectuală europeană actuală nu mai e bântuită de spectrele lui Marx, ci de spectrele socialismului bun, non-criminal, tehnocratic. Statul nu mai este cel mai prost administrator, cum ne învăţau liberalii odinioară, ci anumite forme soft de socialism au rostul lor.

Întrebarea care se pune e de ce socialismul e disfuncţional atunci când e aplicat pe întreaga societate, ca în cazul comunismului, dar e bun atunci când e aplicat sectorial, mini-zonal, cum ar fi în sănătate şi educaţie? Am înţeles de ce produce comunismul sărăcie? În genere, faptele pot fi explicate prin teorii bune sau teorii false. A devenit deja un truism să spui că lucrul cel mai practic e o teorie bună. Nu există un divorţ între teorie şi practică. Dacă o teorie e adevărată, atunci aceasta oglindeşte corect realitatea. Aşa e făcută lumea. Dacă ecuaţiile pe baza cărora e proiectat un pod sunt adevărate, atunci podul va rezista. Dacă sunt false, podul nu va ţine. Lucrurile stau la fel şi în ştiinţele sociale. Comunismul nu a rezistat. Mises ne spune de ce în Acţiunea umană.

Să ne gândim la argumentul calculului economic în socialism. Acesta e o noutate faţă de argumentele de secol XIX împotriva comunismului legate de stimulente. Un astfel de argument al stimulentelor spunea, de exemplu, că dacă plătim la fel un muncitor bun cu unul slab vom avea o ajustare în jos a productivităţii. Salariul egal nu-l va ridica pe cel slab, ci îl va coborî pe cel performant. E un lucru care contribuie la sărăcia rezultată în comunism via scăderea productivităţii muncii. Potrivit argumentului calcului economic, comunismul nu poate face calcule economice de eficienţă. De eficienţă am nevoie pentru a nu risipi resurse.

Ideal e să produc cât mai multe bunuri cu cât mai puţine resurse şi asta a adus progresul în istoria umanităţii. Una e să fac o şosea într-o lună, alta în zeci de ani şi cu mai multe resurse. În mod obişnuit, pe piaţă compar costurile cu beneficiile sau costurile între ele şi aşa văd cu uşurinţă profitul şi mă decid pentru producţia sau comercializarea unui bun. Preţul apare din schimb. Însă un schimb presupune cel puţin 2 producători. Ori în comunism am prin definiţie doar unul, statul fiind proprietar al mijloacelor de producţie. În comunism am o voinţă unică. Toate bunurile sunt ale mele, dar nu mai ştiu cât costă. Prin urmare, nu am la îndemână criterii prin care să aleg varianta cea mai ieftină pentru a produce un bun. În comunism nu am preţuri reale, de piaţă, ci doar nişte etichete puse din burtă de nişte planificatori centrali. Problema comunismului nu e că nu există ingineri ruşi buni, ci că am 10 moduri de a face un pod şi nu am criterii pentru a alege cea mai ieftină combinaţie de muncă, pământ, capital. Problema e una economică, nu tehnologică.

Comunismul ar fi produs sărăcie şi cu un dictator bun sau cu îngeri. În comunism eşti ca într-o barcă în larg fără busolă. Probabilitatea de a ieşi la liman e spre zero. Cei care caută o salvare a comunismului prin automatizare, prin tehnologie, care se gândesc la nave spaţiale şi Star Trek, nu prind miza problemei. Evident, aceasta nu înseamnă însă că o lucrare ca Acţiunea umană nu ar putea fi studiată cu folos şi de extratereştri interesaţi de înţelegerea cooperării omeneşti. Să ne gândim la conflictul marxist între muncă şi capital. Pentru Mises aici avem, mai degrabă, o cooperare între patronul şi muncitorii aceleiaşi firme şi competiţie între muncitori sau între patroni.

Cartea nu este relevantă doar pentru critica comunismului, ci şi pentru cea a socialismului democratic actual sau a intervenţionismului. Să ne gândim la crize economice cum au fost cele din 1929 sau din 2008. În mare există 3 teorii ale crizelor: cea a lui Keynes, cea lui Milton Friedman şi cea a lui Mises. În Acţiunea umană regăsim teoria Şcolii austriece de economie a crizelor. Aici, cauza declanşării crizelor este expansiunea creditului „din pix” realizată de către băncile centrale. Ieftinirea artificială, fără o economisire prealabilă, a creditului, induce în eroare o mulţime de antreprenori, făcându-i să creadă că anumite proiecte care nu sunt rentabile, de fapt, sunt. Aceasta se întâmplă mai cu seamă în sectoare capital intensive sensibile la scăderi mici ale ratei dobânzii, cum e, de exemplu, cel imobiliar. Rezultatul acestei distorsiuni create de stat e că se construiesc milioane de case pentru care nu există cerere, cum s-a întâmplat în criza din 2008. Un alt avantaj al cărţii este că explicaţiile de aici sunt extinse, spre deosebire de alte lucrări misesiene de popularizare, precum Economia în 7 lecţii. Mecanismul crizei implică efectul de manipulare a ratei dobânzii, care e un preţ, printre altele.

Mises analizează şi efectele controlului preţurilor în cazul bunurilor obişnuite, care nu sunt create precum creditul, ex nihilo. Să ne gândim la efectele controlului preţurilor asupra ofertei de medicamente. Un preţ fixat de stat sub cel al pieţei duce la dispariţia produsului de pe piaţă via scăderea ofertei şi explozia cererii. Tot de această problematică a controlului preţurilor ţine şi salariul minim. Mises punctează cum un salariu minim fie este inutil, atunci când este pus sub preţul pieţei, fie creează şomaj, atunci când este stabilit peste preţul pieţei, afectând astfel muncitorii tineri sau pe cei necalificaţi.

Nu ne este mereu clară diferenţa între companiile private şi cele de stat când vrem să înţelegem disfuncţionalitatea întreprinderilor de stat. Pentru Mises, instrumente precum profitul şi pierderea explică eficienţa managementului comercial, de piaţă, motivat de profit, faţă de cel birocratic, motivat de urmarea de reguli şi proceduri. Aceasta ne clarifică de ce funcţionează atât de prost o întreprindere de stat faţă de una privată, de ce în privat avem calitate mai bună şi preţuri mai mici. De e relevant acest lucru? Pentru că dacă oamenii înţeleg de ce funcţionează prost Poşta, nu vor mai accepta cu aceeaşi uşurinţă o educaţie sau o sănătate de stat. În clipa de faţă, percepţia cea mai răspândită este că statul administrează prost o fabrică de şuruburi sau de ace de cusut, dar administrează bine domenii sensibile ca educaţia, sănătatea sau pensiile.

Nu în ultimul rând, cartea este relevantă şi pentru critica scientismului, adică a copierii metodelor fizicii în ştiinţele sociale. Pentru un autor ca Milton Friedman, un susţinător al scientismului în economie, faptele statistice mă scapă de ambiguitatea teoriilor, îmi spun care teorie e validă şi care nu e. Cum ştiu, altfel, a priori, dacă e bine, de exemplu, să subvenţionez sau nu cutare sector? Cum ştiu dacă e bine să am sau nu, salariu minim? Empiric pot face acest lucru. Măsor anumite variabile, văd efectele şi aşa selectez politica potrivită. Aşa observ, de exemplu, că o subvenţie are efecte nocive. Mises arată cum şi faptele statistice sunt ambigue la rândul lor.

Acelaşi set de fapte poate verifica teorii contradictorii. De exemplu, socialiştii vor spune că nordicii au rezultate bune datorită socialismului, liberalii vor spune că datorită capitalismului, ambele tabere invocând fapte statistice în sprijinul poziţiei lor. Nu pot fi însă ambele adevărate. Ori socialismul e adevărat, ori liberalismul. La fel se poate întâmpla pentru evaluarea efectelor unui salariu minim peste preţul pieţei. Într-un caz văd că a rezultat şomaj, în altul, de exemplu, cu un an mai înainte, văd că şomajul a scăzut. Nu pot fi ambele adevărate. Un salariu minim peste preţul pieţei ori creşte, ori nu creşte şomajul. Ideea e că faptele statistice nu-mi spun care explicaţie e adevărată, pentru că le verifică sau falsifică pe ambele. You can prove anything with statistics! Strict empirist nu pot distinge o teorie economică adevărată de una falsă.

Pentru Mises, adevărul unei teorii economice e mai degrabă imprimat deductiv via nişte axiome simple de tipul omul preferă ceva mai devreme decât mai târziu, preferă mai mult decât mai puţin dintr-un bun, omul acţionează etc. Acestea sunt „faptele” generale care stau la baza adevărului teoriilor economice, nu cele statistice obişnuite în care măsor de exemplu şomajul pentru a vedea impactul salariului minim.

O altă problemă a scientismului e că în societate nu pot face experimente controlate pentru a identifica legăturile cauzale. În societate nu pot izola forţele socialiste de cele capitaliste aşa cum într-un experiment de laborator pot izola efectul unei substanţe. Într-un laborator mă pot asigura că dacă voi combina clor cu sodiu rezultă sare. Aici ştiu că sarea e un efect al combinării celor două, nu al altceva care mai e pe acolo. Pot izola substanţele şi am o reprezentare clară asupra legăturilor cauzale. În societate sunt amestecate elemente de capitalism cu elemente de socialism. Acest amestec se întâmplă mai cu seamă în economiile mixte actuale (un alt motiv pentru care epistemologia lui Mises e relevantă) dar chiar şi în totalitarism mai există rudimente de libertate precum piaţa neagră sau preţurile din afară văzute de planificatori. Ori asumpţia scientismului e că pot face o astfel de izolare a factorilor şi în societate.

Să ne gândim că un argument popular pentru socialism este apelul la ţările nordice. Citind Mises, înţelegem de ce aceste ţări cu economii mixte sunt înstărite în ciuda socialismului, nu datorită lui. Chiar dacă am admite perspectiva scientistă, atunci când avem situaţii apropiate de cea a unui experiment natural, ca la cele două Germanii sau ca în cazul Coreei de Nord şi a celei de Sud, această situaţie ilustrează superioritatea liberalismului faţă de socialism, ca să folosim un exemplu invocat de Mises.

Există riscul să preluăm termenul „liberal” în sens americănesc, „obamist”, unde liberalism înseamnă un fel de socialism cu faţă umană. Cartea lui Mises ne arată că liberalismul nu este o formă mai diluată de socialism, ci un alt mod de organizare a societăţii, unul centrat pe schimbul voluntar, pe proprietate privată, nu pe coerciţia statului. Mises este un liberal clasic, nu un liberal „modern” sau cine ştie ce alt tip de socialist la modă. Cartea ne ajută să avem o imagine mai clară asupra relaţiei socialism-capitalism. Paradigma dominantă din România actuală e că trebuie să plece un socialism rău, reprezentat de PSD şi să vină nişte socialişti buni. Acţiunea umană a lui Mises ne arată de ce această perspectivă este greşită. Politici precum salariul minim sunt toxice indiferent de bunele intenţii ale iniţiatorului. Evident că România poate avea ca ideal multă vreme socialismul bun. Citindu-l pe Mises, înţelegem de ce ar fi păcat!

Acţiunea umană. Tratat de teorie economică, de Ludwig von Mises, Editura Mises România, Bucureşti, 2018, 976 de pagini.

Această recenzie a apărut iniţial pe Profit.ro


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)