3. Managementul birocratic al întreprinderilor publice

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Inaplicabilitatea controlului guvernamental complet

Socialismul, exprimat prin controlul guvernamental deplin al tuturor activităţilor economice, este inaplicabil, deoarece comunităţii socialiste i-ar lipsi instrumentul intelectual indispensabil al proiectării şi planificării economice: calculul economic. Ideea centrală majoră a planificării statale centralizate se contrazice pe sine. Un centru de conducere socialist ce urmăreşte administrarea producţiei va fi neajutorat în faţa problemelor ce trebuie rezolvate. În cadrul unui astfel de centru nu se va şti niciodată dacă proiectele luate în considerare sunt avantajoase sau dacă rezultatele acestora nu vor duce la risipa mijloacelor avute la dispoziţie. Socialismul trebuie să ducă, prin urmare, la un haos total.

Recunoaşterea acestui adevăr a fost o vreme îndelungată împiedicată de tabuurile marxismului. Una dintre contribuţiile principale ale marxismului la succesul propagandei pro-socialiste a fost condamnarea studiului problemelor economice legate de bunăstarea socialistă. Asemenea studii erau, în opinia lui Karl Marx şi a sectei sale, semnul unui „utopism” iluzoriu. Socialismul „ştiinţific”, aşa cum îşi denumeau Marx şi Engels propria lor creaţie, nu trebuie să se preocupe cu asemenea investigaţii nefolositoare. Socialiştii „ştiinţifici” trebuie să se mulţumească cu viziunea unui socialism care este sortit să apară şi care va transforma Pământul într-un paradis. Ei nu trebuie să fie atât de ridicoli, încât să întrebe cum va funcţiona sistemul socialist.

Una dintre cele mai remarcabile realităţi ale istoriei intelectualităţii între secolul XIX şi începutul secolului XX este aceea că Verboten-ul marxist a fost respectat cu stricteţe. Puţinii economişti care au îndrăznit să-l înfrunte n-au fost luaţi în seamă şi au fost daţi curând uitării. Doar în urmă cu 25 de ani vraja s-a rupt. Imposibilitatea realizării calculului economic în socialism a fost demonstrată într-o manieră categorică.

Bineînţeles, câţiva marxişti încăpăţânaţi au ridicat obiecţii. Ei nu au putut să nu admită că problema calculului economic era cea mai importantă temă a socialismului, fiind scandalos faptul că socialiştii şi-au pierdut vremea timp de 80 de ani de propagandă fanatică fără să realizeze în ce consta problema principală. Ei şi-au asigurat însă partizanii alarmaţi că va fi simplu să găsească o soluţie satisfăcătoare. Într-adevăr, numeroşi profesori şi scriitori socialişti atât din Rusia, cât şi din ţările occidentale au sugerat scheme de calcul economic în cadrul socialismului. Aceste scheme s-au dovedit complet eronate. Nu a fost dificil pentru economişti să le demaşte erorile şi contradicţiile. Socialiştii au dat greş în totalitate în încercările lor disperate de a respinge demonstraţia conform căreia nici un calcul economic nu este posibil în vreun sistem socialist [1] .

Este evident că o administraţie socialistă ar dori de asemenea să furnizeze comunităţii un maximum posibil de mărfuri ce pot fi produse în condiţiile existente ale ofertei de factori de producţie şi de cunoştinţe tehnologice. Un guvern socialist va fi gata să folosească factorii de producţie disponibili pentru producţia acelor bunuri care în opinia sa sunt cele mai cerute şi va amâna producerea acelor bunuri pe care le consideră mai puţin cerute. Dar neputinţa aplicării calculului economic va face imposibilă găsirea celor mai economice metode de producţie a bunurilor cerute.

Guvernele socialiste ale Rusiei şi Germaniei funcţionează într-o lume în care cea mai mare parte încă este ataşată de economia de piaţă. Ele pot astfel folosi pentru calculul lor economic preţurile stabilite în exterior. Numai datorită raportării la aceste preţuri sunt ele capabile să calculeze, să înregistreze şi să planifice. Ar fi cu totul altfel dacă toate ţările ar adopta socialismul. Atunci nu ar mai exista preţuri pentru factorii de producţie şi calculul economic ar fi imposibil [2] .

2. Întreprinderea publică într-o economie de piaţă

La fel stau lucrurile şi în cazul întreprinderilor deţinute şi administrate de guvernul sau municipalităţile unei ţări în care cea mai mare parte a activităţilor economice se află sub managementul întreprinderilor libere. Pentru ele calculul economic nu pune mari probleme.

Nu trebuie să ne întrebăm dacă ar fi sau nu fezabil ca astfel de întreprinderi de stat să fie conduse la fel ca cele private. Aceasta deoarece este o realitate faptul că întreprinderile aparţinând guvernului, statului sau municipalităţilor sunt înclinate să devieze de la sistemul bazat pe profit. Administraţia nu îşi conduce întreprinderile având ca scop atingerea celui mai mare profit posibil. Ea consideră împlinirea altor sarcini ca fiind mai importantă. Ea este gata să renunţe la profit sau cel puţin la o parte din acesta, acceptând chiar pierderi pentru atingerea altor obiective.

Oricare ar fi aceste alte obiective, rezultatele unei astfel de politici duc întotdeauna la subvenţionarea unor persoane pe spinarea altora. Dacă o întreprindere de stat operează în pierdere sau obţine numai o parte din profitul pe care l-ar fi putut obţine în cazul în care ar fi fost condusă numai conform motivaţiei-profit, rezultatele sale negative afectează bugetul, şi în acest mod contribuabilii. Dacă, spre exemplu, un sistem de transport urban aflat în administraţia primăriei cere clienţilor un tarif atât de scăzut, încât costurile operative nu pot fi acoperite, plătitorii de taxe îi subvenţionează în realitate pe călătorii din acel oraş.

Dar nu vom urmări în această carte, ce atacă problemele birocraţiei, aspecte financiare precum cele de mai sus. Din punctul nostru de vedere, un alt rezultat merită a fi luat în considerare.

Imediat ce o activitate nu se mai desfăşoară sub incidenţa motivaţiei-profit, alte principii trebuie adoptate pentru a defini cadrul său de desfăşurare. Autorităţile locale nu pot instrui pur şi simplu managerii: Nu lua în seamă profitul. Ele trebuie să dea managerilor ordine precise şi bine definite. Ce fel de ordine pot fi acestea?

Campionii întreprinderilor de stat la nivel central şi local sunt înclinaţi să răspundă la această întrebare într-o manieră mai degrabă naivă: Obiectivul întreprinderii publice este să aducă servicii folositoare comunităţii. Dar problema nu este chiar aşa de simplă. Sarcina fiecărei activităţi este să aducă servicii utile. Dar ce înseamnă acest termen? Cine trebuie, în cazul întreprinderii publice, să decidă când un serviciu este folositor? Şi mai important decât aceasta: Cum descoperim noi dacă serviciile prestate nu sunt mult prea costisitoare pentru rezultatele lor, adică dacă factorii de producţie absorbiţi de producerea lor nu sunt retraşi din alte linii de utilizare în care puteau aduce servicii mai valoroase?

În cazul întreprinderilor private bazate pe profit, problema aceasta este rezolvată de atitudinea populaţiei. Dovada utilităţii serviciilor aduse este aceea că un număr suficient de cetăţeni este gata să plătească preţul cerut pentru ele. Nu încape îndoială că serviciile aduse de brutării sunt considerate de clienţii lor utile. Aceştia sunt gata să plătească preţul cerut pentru pâine. La acest preţ, producţia de pâine tinde să se extindă până la saturare, adică până acolo unde o extindere ulterioară ar determina retragerea de factori de producţie din alte ramuri ale industriei pentru care cererea de produse la nivelul consumatorilor este mai intensă. Prin folosirea motivaţiei-profit pe post de ghid, întreprinderile libere îşi ajustează activitatea conform dorinţelor manifestate de populaţie. Motivaţia-profit determină fiecare întreprinzător să realizeze acele servicii pe care consumatorii le consideră cele mai urgente. Structura preţurilor de pe piaţă le arată întreprinzătorilor cât de liberi sunt să investească în fiecare ramură de producţie.

Însă în cazul în care o întreprindere publică este administrată fără luarea în considerare a profiturilor, comportamentul populaţiei nu mai furnizează un criteriu al utilităţii sale. Dacă guvernul sau autorităţile locale hotărăsc să meargă mai departe în ciuda faptului că plăţile primite de la clienţi nu acoperă costurile operaţionale, unde mai poate fi găsit un criteriu pentru măsurarea utilităţii serviciilor prestate? Cum putem să aflăm dacă deficitul nu este prea mare faţă de aceste servicii? Şi cum să descoperim dacă deficitul nu poate fi redus fără a micşora valoarea serviciilor în cauză?

O afacere privată este sortită dispariţiei dacă activităţile sale aduc numai pierderi şi nu poate fi găsită nici o cale pentru remedierea situaţiei. Lipsa profitului este dovada dezaprobării din partea consumatorilor. În cazul întreprinderii private, nu există mijloc de a sfida acest verdict şi a continua activitatea. Managerul unei fabrici în pierdere poate da explicaţii şi se poate scuza pentru eşec. Dar aceste justificări nu sunt de nici un folos, ele nu pot opri abandonul final al proiectului nereuşit.

Lucrurile stau altfel în situaţia unei întreprinderi publice. În acest caz, apariţia unui deficit nu este considerată o dovadă a eşecului acesteia. Managerul nu este responsabil pentru deficit. Este dorinţa şefului său, guvernul, să vândă la un preţ atât de scăzut, încât pierderea nu poate fi evitată. Dacă guvernul şi-ar limita interferenţa numai la fixarea preţului de vânzare, lăsând toate celelalte atribuţii în seama managerului, acestuia din urmă i-ar reveni puteri depline de alimentare din fondurile trezoreriei.

Este important de înţeles că problema noastră nu are nimic de-a face cu necesitatea de a preveni abuzul de putere al managerului. Plecăm de la premisa că guvernul sau municipalitatea a numit un manager onest şi eficient şi că climatul moral al ţării sau oraşului, precum şi organizarea propriu-zisă a activităţilor economice oferă o protecţie satisfăcătoare împotriva acţiunilor din afara legii. Problema noastră este cu mult diferită. Ea pleacă de la realitatea că fiecare serviciu poate fi îmbunătăţit prin creşterea cheltuielilor. Oricât de excelente ar fi un spital, un sistem de metrouri sau o reţea de apă menajeră, managerul ştie întotdeauna cum să îmbunătăţească serviciile prestate dacă are fondurile necesare la dispoziţie. În nici un domeniu al nevoilor umane nu poate fi atinsă satisfacţia deplină în asemenea mod încât nici o îmbunătăţire să nu mai fie posibilă. Specialiştii au ca scop îmbunătăţirea satisfacerii nevoilor în ramura lor specifică de activitate. Ei nu se preocupă şi nici nu trebuie să se preocupe de restricţiile pe care extinderea activităţii încredinţate lor le pricinuieşte altor categorii de satisfacere a nevoilor. Nu este sarcina directorului de spital să renunţe la anumite îmbunătăţiri ale spitalului municipal ca nu cumva să dăuneze îmbunătăţirii metroului şi vice-versa. Tocmai managerul eficient şi onest va încerca să facă serviciile din domeniul său cât mai bune cu putinţă. Dar cum el nu este restricţionat de nici un parametru al succesului financiar, costurile implicate vor plasa o grea povară pe fondurile publice. Managerul va deveni un fel de cheltuitor iresponsabil al banilor proveniţi de la contribuabili. Cum aşa ceva nu este acceptabil, guvernul trebuie să acorde atenţie multor detalii legate de procesul de conducere. El trebuie să definească într-un mod precis calitatea şi cantitatea serviciilor ce trebuie prestate şi ale bunurilor ce trebuie vândute, trebuie să furnizeze instrucţiuni detaliate referitoare la metodele ce trebuie aplicate în achiziţia de factori de producţie materiali şi în angajarea şi retribuirea forţei de muncă. Cum contul de profit şi pierderi nu trebuie să fie considerat criteriul succesului sau eşecului managerial, singura cale de a face managerul responsabil faţă de trezoreria statului este de a-i limita accesul la fonduri prin reguli şi reglementări. Dacă managerul crede că este avantajos să cheltuiască mai mult decât permit aceste instrucţiuni, el trebuie să înainteze o cerere pentru o alocare specială de fonduri. În acest caz, decizia revine şefului său, guvernul sau municipalitatea. În aceste condiţii, managerul nu este un administrator de afaceri veritabil, ci un birocrat, adică un funcţionar silit să respecte diverse instrucţiuni. Criteriul unui bun management nu este aprobarea clienţilor având ca rezultat un exces de venituri raportat la costuri, ci supunerea strictă în faţa unui set de reguli birocratice. Regula supremă a managementului devine obedienţa faţă de regulile existente.

Desigur, guvernul sau consiliul local va fi gata să redacteze aceste reguli şi regulamente astfel încât serviciile prestate să aibă nivelul de utilitate dorit, iar deficitul să nu aibă un nivel mai ridicat decât cel propus. Dar aceasta nu înlătură caracterul birocratic al realizării activităţilor economice. Managementul se află în situaţia de a se supune unui anumit cod de instrucţiuni; doar atât contează. Managerul nu este răspunzător dacă acţiunile sale sunt corecte din punctul de vedere al acestui cod. Sarcina sa principală nu poate fi eficienţa ca atare, ci eficienţa în limitele aservirii la regulamente. Poziţia sa nu este aceea a unui cadru de conducere într-o întreprindere ce urmăreşte profitul, ci a unui funcţionar public, cum ar fi, spre exemplu, şeful unui departament de poliţie.

Singura alternativă la activităţile economice bazate pe profit este deci managementul birocratic. Ar fi pe deplin inaplicabilă delegarea unui individ sau unui grup de indivizi cu puterea de a se alimenta liber din fondurile publice. Este necesar să se limiteze puterea managerilor sistemelor publice centrale sau locale prin soluţii birocratice, pentru a nu fi consideraţi risipitori iresponsabili ai banilor publici şi pentru ca managementul lor să nu dezorganizeze întregul buget.



[1] Pentru o abordare mai documentată a acestei probleme primordiale puteţi consulta: Mises, Socialism, an Economic and Sociological Analysis, tradus de Kahane (New York, 1936), pag. 113-122, 131-142, 516-521[în româneºte: Socialismul. O analizã economicã ºi sociologicã, tradus de Sergiu Marcus]; Mises, Nationaloekonomie (Geneva, 1940), pag.188-223, 634-645; Hayek, Colectivist Economic Planning (London, 1935); Hayek, „Socialist Calculation: The Competitive Solution” (Economica, VII, 125-149).

[2] Mises, Omnipotent Government (New Haven, 1944), pag. 55-58.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România