1. Managementul profitului

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Modul de operare al mecanismului pieţei

Capitalismul sau economia de piaţă este acel sistem de cooperare socială şi diviziune a muncii bazat pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie. Factorii de producţie materiali sunt în proprietatea cetăţenilor individuali, a capitaliştilor şi a rentierilor. Fabricile şi fermele sunt conduse de întreprinzători şi de fermieri, adică de indivizi sau asociaţii de indivizi care fie posedă capital şi pământ, fie l-au împrumutat sau închiriat de la proprietarii acestora. Libera întreprindere este caracteristica tipică a sistemului capitalist. Obiectivul fiecărui întreprinzător - fie el om de afaceri sau fermier - este să obţină profit.

Capitaliştii, întreprinzătorii şi fermierii sunt instrumentul derulării afacerilor economice. Ei sunt la timonă şi direcţionează nava. Dar ei nu sunt liberi să-i aleagă traseul. Ei nu sunt forul suprem, ei sunt doar timonieri, ce trebuie să asculte în mod necondiţionat ordinele căpitanului. Căpitanul este consumatorul.

Nici capitaliştii, nici întreprinzătorii sau fermierii nu determină ceea ce trebuie produs. Consumatorii fac acest lucru. Producătorii nu produc pentru consumul lor propriu, ci pentru piaţă. Ei au intenţia să-şi vândă produsele. Dacă consumatorii nu cumpără produsele ce le sunt oferite, omul de afaceri nu îşi poate recupera cheltuielile. El pierde bani. Dacă nu reuşeşte să-şi ajusteze oferta în conformitate cu dorinţele consumatorilor, el va fi în foarte scurt timp îndepărtat din poziţia sa eminentă de timonier. Alte persoane care s-au descurcat mai bine în satisfacerea cererii consumatorilor îl vor înlocui.

Adevăraţii şefi în sistemul capitalist al economiei de piaţă sunt consumatorii. Ei decid, prin cumpărare şi prin abţinerea de la cumpărare, cine să deţină capitalul şi să conducă întreprinderile. Ei hotărăsc ce trebuie produs, în ce cantitate şi de ce calitate. Atitudinile lor duc fie la profit, fie la pierderi pentru întreprinzător. Ei îi îmbogăţesc pe oamenii săraci şi îi sărăcesc pe cei bogaţi. Ei sunt şefi dificili. Sunt plini de toane şi nazuri, sunt schimbători şi imprevizibili. Ei nu pun mare preţ pe mulţumirea obţinută în trecut. Imediat ce le este oferit ceva ce le place mai mult sau este mai ieftin, ei renunţă la vechii lor furnizori. Pentru ei nimic nu contează mai mult decât satisfacţia lor personală. Nu-i interesează nici investiţiile capitaliştilor, nici soarta lucrătorilor ce îşi pierd slujbele în urma renunţării lor de a mai cumpăra ceea ce cumpărau înainte.

Ce înseamnă când spunem că producerea unei anumite mărfi A nu rentează? Aceasta arată faptul că pe piaţă consumatorii nu sunt dispuşi să plătească producătorilor mărfii A suficient pentru a le acoperi preţurile factorilor de producţie necesari, în timp ce există alţi producători cu venituri ce le depăşesc costurile de producţie. Cererea consumatorilor este instrumentul esenţial în alocarea diverşilor factori de producţie diferitelor ramuri de producţie pentru consum. Consumatorii decid în acest fel câtă materie primă şi câtă forţă de muncă trebuie folosite atât pentru producerea mărfii A, cât şi pentru alte mărfuri de pe piaţă. Prin urmare, este lipsit de sens să se facă diferenţe între producţia pentru profit şi producţia pentru consum. Motivat fiind de profit, întreprinzătorul este obligat să furnizeze consumatorilor bunurile pe care aceştia le cer în mod prioritar. Dacă întreprinzătorul nu ar fi forţat să accepte nevoia de profit ca ghid în activitatea sa, el ar putea să producă mai mult din marfa A, în ciuda faptului că alte mărfuri sunt preferate de consumatori. Profitul este exact acel factor care determină omul de afaceri să furnizeze în modul cel mai eficient acele mărfuri pe care le vor consumatorii.

Astfel, sistemul capitalist de producţie este o democraţie economică în care fiecare bănuţ dă dreptul la vot. Consumatorii formează poporul suveran. Capitaliştii, întreprinzătorii şi fermierii se află sub ordinele acestui popor. Dacă ei nu ascultă, dacă nu reuşesc să producă cu cel mai mic cost posibil ceea ce cer consumatorii, îşi pierd slujbele. Sarcina lor este să servească consumatorul. Profitul şi pierderea sunt instrumente cu ajutorul cărora consumatorii ţin din scurt toate activităţile economice.

2. Calculul economic

Preeminenţa sistemului capitalist constă în faptul că este singurul sistem de cooperare socială şi diviziune a muncii care face posibilă aplicarea unei metode de calcul şi analiză în planificarea de noi proiecte şi în evaluarea utilităţii operaţionale a fabricilor, fermelor şi atelierelor deja existente. Imposibilitatea tuturor variantelor de socialism şi planificare centralizată se regăseşte tocmai în neputinţa efectuării vreunui tip de calcul economic în condiţiile în care nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie şi, ca urmare, nu există preţuri de piaţă pentru acestea.

Problema ce ar trebui rezolvată în derularea activităţii economice este următoarea: există nenumărate tipuri de factori materiali de producţie ce diferă unii de alţii în ceea ce priveşte proprietăţile fizice şi locul în care sunt disponibili. Sunt milioane şi milioane de muncitori şi ei sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte abilitatea lor de a munci. Tehnologia ne oferă informaţii despre nenumăratele variante de rezultate ce ar putea fi obţinute folosind resursele naturale, bunurile de capital şi forţa de muncă existente pentru producerea de bunuri de consum. Care din aceste variante şi planuri sunt cele mai avantajoase? Care ar trebui duse la îndeplinire pentru că sunt în măsură să contribuie cel mai bine la satisfacerea celor mai imperioase nevoi? Care ar trebui amânate sau abandonate pentru că executarea lor ar deturna factori de producţie de la alte proiecte care ar contribui mai mult la satisfacerea nevoilor cele mai importante?

Este evident că la aceste întrebări nu se poate răspunde printr-un calcul în natură. Nu se poate introduce o multitudine de elemente într-un calcul dacă nu există un numitor comun între ele.

În sistemul capitalist, întreaga proiectare şi planificare se bazează pe preţurile de piaţă. Fără acestea, toate proiectele şi schiţele inginerilor ar fi doar o joacă academică. Ei ar demonstra ce s-ar putea face şi cum. Ei însă nu ar putea să ajungă în poziţia de a determina dacă realizarea unui anumit proiect va creşte bunăstarea materială sau o va diminua prin retragerea factorilor rari de producţie din alte utilizări, punând în pericol satisfacerea unor nevoi mai stringente, adică a acelor nevoi considerate mai stringente de către consumatori. Ghidul planificării economice este preţul de piaţă. Numai preţurile de piaţă pot oferi răspuns la întrebarea dacă executarea proiectului P va aduce mai mult venit decât a costat, adică dacă executarea lui P este mai folositoare decât executarea unor altor planuri posibile care nu pot fi realizate, deoarece factorii necesari de producţie sunt utilizaţi pentru derularea proiectului P.

S-a obiectat frecvent că orientarea activităţii economice după profit, adică după etalonul unui surplus al rezultatelor peste costuri, nu ia în considerare interesele naţiunii în ansamblu şi ţine seama numai de interesele egoiste ale indivizilor, interese diferite şi uneori chiar contrare celor naţionale. Această idee stă la baza întregii planificări totalitare. Controlul guvernamental al afacerilor, pretind susţinătorii managementului autoritar, are grijă de bunăstarea naţiunii, în timp ce libera întreprindere, motivată doar de obţinerea profiturilor, pune în pericol interesul naţional.

Acest caz este exemplificat astăzi prin amintirea problemei legate de cauciucul sintetic. Germania, sub dominaţia socialismului nazist, a dezvoltat producţia cauciucului sintetic, în timp ce Marea Britanie şi Statele Unite, sub supremaţia liberei întreprinderi căutătore de profit, nu au luat în considerare producerea neprofitabilă a unui atât de costisitor Ersatz[1]. Astfel, ele au neglijat un important aspect al pregătirii războiului şi şi-au expus independenţa unui pericol serios.

Nimic nu poate fi mai fals decât acest raţionment. Nimeni nu a afirmat vreodată că purtarea unui război şi pregătirea forţelor armate ale unei naţiuni în vederea izbucnirii unui război sunt sarcini care ar putea sau ar trebui să fie lăsate în grija activităţilor cetăţenilor individuali. Apărarea securităţii şi civilizaţiei naţionale împotriva agresiunii atât din partea duşmanilor externi, cât şi a infractorilor interni este prima datorie a oricărui guvern. Dacă toţi oamenii ar fi buni şi virtuoşi, dacă nimeni nu ar râvni la ceea ce aparţine altora, nu ar mai fi nevoie de guvern, de armate şi nave militare, de poliţişti, de tribunale, de închisori. Este treaba guvernului să se pregătească de război. Nici un cetăţean şi nici un grup sau clasă socială de cetăţeni nu trebuie condamnaţi dacă guvernul nu reuşeşte să-şi îndeplinească această sarcină. Vina rămâne totdeauna a guvernului şi, în consecinţă, într-o democraţie, a majorităţii celor ce au votat pentru acesta.

Germania s-a înarmat pentru război. Cum Statul Major German ştia că ar fi imposibil pentru Germania beligerantă să importe cauciuc natural, a decis să promoveze producţia internă de cauciuc sintetic. Nu trebuie să ne întrebăm dacă autorităţile militare britanică şi americană erau convinse că, în eventualitatea unui nou Război Mondial, statele lor vor putea să se bazeze pe plantaţiile de cauciuc din Peninsula Malaieză şi Indiile Olandeze. În mod cert însă, ele nu au considerat necesar să strângă stocuri interne de cauciuc natural sau să demareze producţia cauciucului sintetic. Câţiva oameni de afaceri americani şi britanici au examinat progresul producţiei de cauciuc sintetic în Germania. Dar, cum costurile produsului sintetic erau cu mult mai ridicate decât cele ale produsului natural, ei nu au putut să rişte să imite exemplul dat de germani. Nici un întreprinzător nu poate să investească bani într-un proiect care nu oferă premisele profitabilităţii. Tocmai acest fapt îl face suveran pe consumator şi îl obligă pe întreprinzător să producă ceea ce consumatorii cer să se producă în mod urgent. Consumatorii, adică populaţia americană şi britanică, nu erau pregătiţi să ţină seama de preţurile cauciucului sintetic care ar fi făcut ca producerea lui să fie profitabilă. Pentru ţările anglo-saxone, calea cea mai ieftină de a avea cauciuc era să producă alte bunuri, spre exemplu, motoare de maşini şi diferite alte maşini, să le vândă peste hotare şi să importe cauciuc natural.

Dacă ar fi fost posibil ca guvernele din Londra şi din Washinton să prevadă evenimentele din decembrie 1941 şi din ianuarie şi februarie 1942, ele s-ar fi orientat către măsuri care să asigure o producţie internă de cauciuc sintetic. Este nerelevant pentru problema noastră ce metodă ar fi ales pentru finanţarea acestei părţi din cheltuielile de apărare. Ar fi putut să subvenţioneze fabricile în cauză sau ar fi putut, prin intermediul taxelor vamale, să ridice preţurile la cauciucul intern la un asemenea nivel, încât producţia internă de cauciuc sintetic ar fi devenit profitabilă. Dar, în orice caz, populaţia ar fi fost obligată să plătească pentru ceea ce se făcea.

Dacă guvernul nu susţine un mijloc de apărare, nici un capitalist sau întreprinzător nu ar putea să umple golul. Să reproşezi unor corporaţii chimice că nu s-au ocupat de producţia de cauciuc sintetic este ca şi cum ai învinui industria automobilelor că nu a transformat, imediat după ridicarea la putere a lui Hitler, fabricile sale în fabrici cu control planificat. Sau ar fi la fel de justificat să învinuieşti un cărturar că a pierdut timpul scriind o carte despre istoria Americii sau despre filosofie, în loc să îşi dedice toate eforturile pentru a se antrena pentru viitoarele sale funcţii în Forţa de Expediţie. Dacă guvernul eşuează în misiunea lui de a echipa naţiunea pentru a putea respinge un atac, nici un cetăţean nu are nici o posibilitate să remedieze acest rău, decât să critice autorităţile adresându-se suveranului - alegătorii- prin discursuri, articole şi cărţi[2].

Mulţi medici au descris modurile în care concetăţenii lor cheltuie banii într-un mod cu totul nechibzuit şi contrar nevoilor lor reale. Oamenii, spun ei, ar trebui să-şi schimbe dieta, să reducă consumul de băuturi toxice şi de tutun şi să folosească timpul liber într-un mod mai înţelept. Aceşti medici probabil că au dreptate. Dar nu este sarcina guvernului să îmbunătăţească comportamentul „supuşilor” lui. Nu este nici sarcina oamenilor de afaceri. Ei nu sunt gardienii consumatorilor lor. Dacă oamenii preferă băuturile tari în locul sucurilor, întreprinzătorii trebuie să se supună acestor dorinţe. Cel care vrea să îi transforme pe concetăţenii săi trebuie să recurgă la persuasiune. Doar acesta este singurul mod democratic de a face schimbări. Dacă cineva eşuează în încercarea sa de a convinge alţi oameni de soliditatea ideilor sale, ar trebui să dea vina pe propriile incapacităţi. Nu ar trebui să ceară o lege, adică să apeleze la constrângerea şi la coerciţia poliţiei.

Ultima bază a calculului economic este evaluarea tuturor bunurilor de consum folosite de toţi oamenii. Este adevărat că aceşti consumatori se pot înşela şi că judecata lor poate fi uneori greşită. Putem presupune că ar aprecia diferitele bunuri în mod diferit dacă ar fi mai bine instruiţi. Oricum, aşa cum este natura umană, nu avem nici un motiv să înlocuim superficialitatea umană cu înţelepciunea unei autorităţi infailibile.

Nu susţinem că preţurile pieţei trebuie considerate ca fiind expresia unei valori eterne şi absolute. Nu există valori absolute diferite de preferinţele subiective ale oamenilor supuşi greşelii. Judecăţile de valoare sunt rezultatul arbitrarităţii umane. Ele reflectă toate deficienţele şi slăbiciunile autorilor lor. Oricum, unica alternativă de a determina preţurile pieţei prin preferinţele tuturor consumatorilor este determinarea valorii prin judecăţile unor grupuri mici de oameni, nu mai puţin supuşi greşelii decât majoritatea, în ciuda faptului că sunt denumiţi „autoritatea”. Oricum ar fi determinată valoarea bunurilor de larg consum, dacă este stabilită printr-o decizie dictatorială sau prin alegerile tuturor consumatorilor - toţi oamenii - ea este întotdeauna relativă, subiectivă şi umană, şi niciodată absolută, obiectivă şi divină.

Ceea ce trebuie realizat este faptul că într-o societate de piaţă organizată pe baza liberei iniţiative şi pe proprietatea privată a factorilor de producţie, preţurile bunurilor de consum sunt reflectate fidel şi îndeaproape în preţurile diferiţilor factori necesari producerii lor. Astfel devine posibil să se descopere prin calcule precise care proces de producţie, din multitudinea indefinită şi imaginabilă, este cel mai avantajos şi care nu. „Mai avantajos” înseamnă în acest caz: folosirea acestor factori de producţie astfel încât producerea bunurilor cerute urgent de consumatori să aibă prioritate în faţa producerii bunurilor mai puţin urgente cerute de consumatori. Calculul economic face posibil ca afacerile să îşi ajusteze producţia în funcţie de cererile consumatorilor. Pe de altă parte, în orice fel de socialism, conducerea centrală a managementului din producţie nu se va putea lansa în calcule economice. Acolo unde nu există pieţe şi deci nici preţuri de piaţă pentru factorii de producţie, aceştia nu pot deveni elementele unui calcul.

Pentru o înţelegere deplină a problemelor luate în discuţie, trebuie să încercăm să înţelegem şi natura şi originea profitului.

Într-un sistem ipotetic în care nu se produce nici o schimbare, nu ar exista nici profit, nici pierderi. Într-o asemenea lume statică, în care nimic nou nu se întâmplă şi toate condiţiile economice rămân întotdeauna aceleaşi, suma totală pe care un întreprinzător trebuie să o cheltuiască pe factorii de producţie ar trebui să fie egală cu preţul pe care îl obţine pentru produs. Preţurile plătite pentru factorii materiali de producţie, salariile şi dobânda capitalului investit ar absorbi întregul preţ al produsului. Nu va mai rămâne nici un profit. Este evident că un astfel de sistem nu ar avea nevoie de întreprinzători şi de funcţii economice pentru profit. Cum astăzi sunt produse numai acele bunuri care erau produse şi ieri, şi alaltăieri, şi anul trecut, şi cu zece ani în urmă, şi cum aceeaşi rutină merge la infinit, cum nu intervine nici o schimbare în cerere sau ofertă, nici din partea consumatorilor, nici din partea producătorilor de bunuri, sau în metodele tehnice, cum toate preţurile sunt stabile, nu mai există loc pentru iniţiativă antreprenorială.

Dar lumea actuală este o lume a schimbării permanente. Numărul populaţiei, gusturile şi dorinţele, aprovizionarea cu factori de producţie şi metodele tehnologice se află într-un flux permanent. Într-o asemenea stare de lucruri este nevoie de o continuă adaptare a producţiei la nevoile existente. Aici intervine întreprinzătorul.

Cei dornici să realizeze profit caută întotdeauna o ocazie. Imediat ce descoperă că relaţia dintre preţurile factorilor de producţie şi preţurile anticipate ale produselor par a reflecta o astfel de ocazie, acţionează. Dacă aprecierea lor asupra elementelor implicate a fost corectă, vor obţine profit. Dar imediat se iveşte tendinţa de dispariţie a acestor profituri. Ca rezultat al proiectului iniţiat, preţurile factorilor de producţie în discuţie vor creşte şi, pe de altă parte, preţurile produselor încep să scadă. Profiturile sunt un fenomen permanent numai din cauză că există schimbări în condiţiile pieţei şi în metodele de producţie. Cel care vrea să obţină profit trebuie să caute în permanenţă noi oportunităţi. Şi, pentru realizarea profitului, îşi modifică producţia în funcţie de cererea publicului consumator.

Putem să ne închipuim întreaga piaţă a forţei de muncă şi cea a factorilor materiali de producţie ca o licitaţie publică. Licitatorii sunt întreprinzătorii. Oferta cea mai mare este limitată de previziunea preţurilor pe care consumatorii vor fi dispuşi să le plătescă pentru produse. Licitatorii competitori, pe care trebuie să îi supraliciteze dacă nu vor să plece cu mâinile goale, se află în aceeaşi situaţie. Toţi aceşti licitatori acţionează, de fapt, ca reprezentanţi ai consumatorilor. Dar fiecare dintre ei reprezintă fie un aspect diferit al dorinţelor consumatorilor, fie un alt bun, fie un alt mod de producţie al aceluiaşi bun. Competiţia dintre diferiţi întreprinzători este, în esenţă, o competiţie între diferitele posibilităţi ale indivizilor de a elimina cât mai mult posibil starea lor de nesiguranţă prin achiziţionarea de bunuri de larg consum. Hotărârea oricărui individ de a cumpăra un frigider şi de a amâna achiziţionarea unei maşini noi este un factor determinant pentru stabilirea preţurilor la frigidere şi maşini. Competiţia între întreprinzători reflectă preţurile bunurilor de larg consum în formarea preţurilor factorilor de producţie. Faptul că variatele dorinţe ale individului, ce se află în conflict datorită rarităţii implacabile a factorilor de producţie, sunt reprezentate pe piaţă de diferiţi întreprinzători competitori este evidenţiat în preţurile acestor factori care fac nu numai posibilă, ci şi necesară realizarea calculului economic. Un întreprinzător care nu face calcule sau nu ia în considerare rezultatele acestor calcule în scurt timp va da faliment şi va fi înlocuit din funcţia sa managerială.

Dar într-o comunitate socialistă în care este doar un manager, nu există nici preţuri ale factorilor de producţie, nici calcul economic. Unui întreprinzător dintr-o societate capitalistă, un factor de producţie, prin preţul său, îi transmite un avertisment: Nu mă atinge, sunt însemnat pentru satisfacerea unei alte nevoi, mai urgente. Dar în socialism, aceşti factori de producţie sunt muţi. Nu dau nici un indiciu celui care planifică. Tehnologia îi oferă o mare varietate de soluţii pentru aceeaşi problemă. Fiecare dintre ele cere o cheltuială de alt fel şi cantităţi diferite de factori de producţie. Dar cum managerul socialist nu poate să le reducă la un numitor comun, nu poate afla care este cea mai avantajoasă.

Este adevărat că în socialism nu vor fi nici profituri, nici pierderi. Acolo unde nu există calcul, nu are nici un sens să se obţină un răspuns la întrebarea dacă proiectele planificate sau realizate au fost cele mai potrivite să satisfacă nevoile cele mai urgente; succesul şi eşecul rămân nerecunoscute în întuneric. Susţinătorii socialismului greşesc amarnic când consideră lipsa profitului şi a pierderii un punct excelent. Din contră, este viciul esenţial al oricărui management socialist. Nu este nici un avantaj să nu ştii dacă ceea ce face sau nu cineva este un mijloc potrivit pentru atingerea scopurilor propuse. Un management socialist este ca un om forţat să îşi petreacă viaţa legat la ochi.

S-au adus obiecţii faptului că sistemul de piaţă este neadecvat în condiţiile rezultate dintr-un mare război. Dacă ar fi funcţionat numai mecanismul pieţei, guvernului i-ar fi imposibil să obţină tot echipamentul necesar. Factorii rari de producţie, necesari producţiei de armament ar fi folosiţi în scopuri civile, care în război sunt considerate mai puţin importante, sau chiar lux şi risipă. De aceea este necesar să se recurgă la priorităţile stabilite de guvern şi să se creeze aparatele birocratice necesare.

Greşeala acestui raţionament este că nu realizează că necesitatea de a da guvernului putere deplină, pentru a determina pentru ce producţie să fie folosite diferitele materii prime, nu este un rezultat al războiului, ci al metodelor aplicate pentru finanţarea cheltuielilor de război.

Dacă întreaga cantitate de bani necesară pentru ducerea unui război ar fi fost strânsă prin impozite sau prin împrumuturi de la populaţie, toată lumea ar fi fost constrânsă să-şi reducă drastic consumul. Cu un venit (după impozitare) mult mai mic decât înainte, consumatorii ar fi încetat să cumpere bunurile pe care obişnuiau să le cumpere înainte de război. Întreprinzătorii, pentru că sunt ghidaţi de obţinerea profitului, ar fi încetat să producă asemenea bunuri pentru civili şi s-ar fi orientat către producerea acelor bunuri pe care guvernul, acum cel mai mare cumpărător de pe piaţă datorită impozitelor mari impuse, ar fi fost gata să le cumpere.

Oricum, o mare parte a cheltuielilor de război sunt finanţate prin creşterea masei monetare din circulaţie şi prin împrumuturile de la băncile comerciale. Pe de altă parte, dacă preţurile sunt controlate, este interzisă creşterea preţurilor bunurilor. Cu venituri mai mari şi cu preţuri neschimbate, oamenii nu numai că nu şi-ar fi redus, ci chiar ar fi crescut cumpărarea bunurilor pentru consumul propriu. Pentru a evita acest lucru, a fost necesară recurgerea la raţionalizare şi la priorităţile impuse de guvern. Aceste măsuri au fost necesare pentru că intervenţia anterioară a guvernului, care a paralizat funcţionarea pieţei, a avut drept rezultat crearea unor condiţii paradoxale şi foarte nesatisfăcătoare. Nu insuficienţa mecanismului pieţei, ci amestecul anterior inadecvat al guvernului în fenomenele pieţei a făcut ca sistemul prioritar să fie de neevitat. În acesta, ca şi în multe alte cazuri, birocraţii văd în eşecul măsurilor anterioare o dovadă că este necesară o intervenţie viitoare în sistemul pieţei.

3. Managementul în sistemul de profit

Toate tranzacţiile de afaceri sunt examinate prin calcularea riguroasă a profitului şi pierderii. Noile proiecte sunt supuse unei cercetări precise şi riguroase pentru a afla şansele pe care le oferă. Fiecare pas făcut pentru realizarea lor este reflectat de înregistrările în conturi şi registre. Contul de profit şi pierderi arată dacă întreaga afacere sau fiecare componentă a sa a fost profitabilă sau nu. Cifrele din registru servesc drept ghid pentru conducerea întregii afaceri şi a fiecărei subunităţi în parte. Ramurile care nu rentează sunt desfiinţate, iar cele care obţin profit sunt dezvoltate. Nu are nici un sens să ne agăţăm de ramurile neprofitabile ale afacerii dacă nu există nici o perspectivă de a le face profitabile într-un timp scurt.

Metodele elaborate, moderne, de a ţine evidenţa, contabilitatea şi statisticile afacerilor îi oferă întreprinzătorului o imagine fidelă a operaţiunilor sale. El este în situaţia de a afla ce succes sau ce eşec a avut fiecare din operaţiunile sale. Cu ajutorul acestor mărturii, el poate să verifice activităţile din compania sa, nu contează cât de mare ar fi. Sunt, cu siguranţă, posibilităţi de a stabili distribuţia costurilor fixe. Dar, pe lângă aceasta, cifrele oferă o reflecţie corectă a ceea ce se întâmplă în fiecare ramură sau departament. Registrele şi balanţa contabilă sunt conştiinţa afacerii. De asemenea, sunt compasul omului de afaceri.

Metodele ţinerii evidenţei şi ale contabilităţii îi sunt atât de familiare omului de afaceri, încât el nu mai observă ce instrumente minunate sunt. Este nevoie de un mare poet şi scriitor pentru ca ele să fie apreciate la adevărata lor valoare. Goethe a denumit metoda de dublă înregistrare „una dintre cele mai bune invenţii ale minţii umane”. Prin aceasta, spune el, omul de afaceri poate, în orice moment, să supravegheze totul, fără să fie nevoit să se piardă în amănunte[3].

Caracterizarea lui Goethe atinge exact esenţa problemei. Virtutea managementului comercial constă exact în faptul că el oferă managerului o metodă de a supraveghea întregul şi fiecare parte a sa, fără să fie implicat în amănunte şi lucruri fără rost.

Întreprinzatorul are posibilitatea de a calcula separat fiecare parte a afacerii sale, astfel încât să poată determina rolul pe care îl joacă în întreaga întreprindere. Pentru populaţie, fiecare firmă sau corporaţie este o unitate indivizibilă. Dar pentru ochiul managementului, ea este compusă din secţii variate, iar fiecare dintre ele este văzută ca o entitate separată şi apreciată după partea cu care contribuie la succesul întregii întreprinderi. În sistemul de calcul al afacerilor, fiecare secţie reprezintă un lucru integral, o afacere ipotetic independentă, ceea ce de fapt şi este. Este presupus faptul că această secţie „deţine” o parte din întregul capital angajat în firmă, că ea cumpără de la alte secţii şi că le vinde lor, că din afacerile ei rezultă fie un profit, fie o pierdere, ceea ce va avea rezultate asupra propriului mod de conducere a afacerii, separat de rezultatele obţinute de celelalte secţii. Deci, managerul întregii întreprinderi poate asigura managementului fiecărei secţii o mare independenţă. Nu este nevoie ca managerul general să se frământe cu detaliile minore ale managementului fiecărei secţii. Managerii diferitelor secţii pot avea mână liberă pentru administrarea afacerilor „interne” ale secţiei. Singura directivă pe care managerul general o dă oamenilor pe care i-a însărcinat cu conducerea diferitelor secţii, departamente şi ramuri este: Obţineţi un profit cât mai mare posibil. Şi o examinare a contabilităţii îi arată în ce măsură au avut sau nu succes în executarea acestei directive.

Într-o întreprindere mare, multe secţii produc numai părţi ale produselor semi-fabricate, părţi care nu sunt vândute direct, dar sunt folosite de alte secţii pentru fabricarea produsului finit. Acest lucru nu modifică condiţiile descrise. Managerul general compară costurile implicate de producţia acelor părţi ale produselor semi-fabricate cu preţurile pe care ar fi trebuit să le plătească dacă ar fi fost nevoit să le cumpere de la alte întreprinderi. El este întotdeauna confruntat cu întrebarea: Merită să fabricăm aceste lucruri în propria fabrică? Nu ar fi oare mai bine să le cumpărăm de la fabrici specializate în producţia lor?

Deci, în cadrul întreprinderii care urmăreşte profitul, responsabilitatea poate fi împărţită. Fiecare sub-manager este responsabil pentru munca din departamentul său. Este în avantajul său când conturile arată un profit şi este în dezavantajul său dacă arată o pierdere. Interesul lui egoist îl împinge către cea mai mare grijă şi către cea mai bună gândire a modului său de a conduce afacerea secţiei. Dacă înregistrează pierderi, va fi victima lor. Va fi înlocuit de altcineva de la care managerul se aşteaptă să aibă un succes mai mare, dacă nu, întreaga secţie va fi desfiinţată. În orice caz, va fi înlocuit şi îşi va pierde slujba. Dacă va reuşi să obţină profit, el va vedea cum venitul său va creşte sau, cel puţin, nu va în pericol de a-l pierde. Chiar dacă managerul departamentului este sau nu îndreptăţit la o parte din profitul secţiei sale, nu este important interesul lui personal în rezultatele afacerilor departamentului. Soarta lui este oricum legată îndeaproape de cea a secţiei. Lucrând, el nu lucrează numai pentru şeful său, dar mai ales pentru el însuşi.

Ar fi o greşeală să limitezi libera iniţiativă a unui astfel de sub-manager responsabil printr-o intervenţie în detalii. Dacă este eficient, asemenea implicare ar trebui să fie cel mult superfluă, dacă nu chiar dăunătoare legându-i mâinile. Dacă este ineficient, nu va face ca activităţile lui să aibă succes. Îi va da doar o scuză lamentabilă: eşecul lui s-a datorat instrucţiunilor inadecvate ale superiorului său. Singura instrucţie cerută este subînţeleasă şi nu trebuie să fie menţionată în mod expres: obţinerea profitului. Mai mult, majoritatea detaliilor pot şi trebuie să fie lăsate în seama şefilor de departamente.

Acest sistem a fost esenţial pentru evoluţia afacerilor moderne. Producţia pe scară largă în marile conglomerate de producţie şi înfiinţarea de filiale în părţi îndepărtate ale ţării sau în străinătate, magazinele şi lanţurile de magazine sunt bazate pe principiul responsabilităţii managerilor subordonaţi. Aceasta nu limitează în nici o măsură responsabilitatea managerului general. Subordonaţii sunt responsabili numai în faţa lui. Ei nu îl eliberează de datoria de a găsi omul potrivit pentru fiecare post.

Dacă o firmă din New York înfiinţează magazine de ramură sau fabrici în Los Angeles, Buenos Aires, Budapesta şi Calcutta, managerul general stabileşte legăturile cu biroul central sau cu firma mamă numai în termeni generali. Toate întrebările minore vor intra în sfera îndatoririlor managerilor locali. Departamentele specializate ale biroului central vor inspecta cu atenţie tranzacţiile financiare ale ramurii şi îl informează pe managerul general imediat ce apar nereguli. Se iau măsuri de precauţie pentru a preveni risipirea ireparabilă a capitalului investit în acea ramură, o risipire a bunelor intenţii şi a reputaţiei întregii firme şi, de asemenea, pentru a evita o ciocnire între politica ramurii şi cea a biroului central. Dar managerilor locali li se dă mână liberă în toate celelalte privinţe. Este bine să se aibă încredere în şeful filialei, departamentului sau secţiei pentru că interesele sale coincid cu cele ale întregului concern. Dacă ar cheltui prea mulţi bani pentru operaţiunile curente şi ar neglija oportunitatea unei afaceri profitabile, el ar pune în pericol nu numai profitul firmei, dar şi poziţia sa. El nu este un simplu funcţionar a cărui singură misiune este îndeplinirea conştiincioasă a unei sarcini desemnate şi precise. El însuşi este un om de afaceri, un partener al întreprinzătorului, necontând care sunt termenii contractuali şi financiari ai angajării lui. El trebuie să contribuie cu cele mai bune capacităţi ale lui la succesul firmei cu care, de fapt, este conectat.

Pentru că aceasta este adevărat, nu există nici un pericol să se lase decizii importante la latitudinea sa. El nu va risipi bani pentru cumpărarea de bunuri şi servicii. El nu va angaja asistenţi şi lucrători incompetenţi, el nu va concedia colaboratori competenţi pentru a-i înlocui cu prieteni sau rude incompetente. Conducerea sa va fi supusă judecăţii incoruptibile a unui tribunal ce nu poate fi mituit: contul de profit şi pierdere. În afaceri contează un singur lucru: succesul. Managerul de departament care nu are succes este distrus, indiferent dacă eşecul său a fost din cauza lui sau nu, sau dacă ar fi fost posibil ca el să obţină un rezultat mai bun. O ramură neprofitabilă a unei afaceri – mai devreme sau mai târziu – trebuie să fie închisă şi managerul îşi pierde slujba.

Suveranitatea consumatorilor şi a operaţiilor democratice ale pieţei nu se opresc la uşile unui mare concern de afaceri. Intră în toate departamentele şi ramurile. Responsabilitatea faţă de consumator este forţa motrice a afacerii şi a întreprinderii într-o societate cu piaţă liberă. Motivul profitului, prin care întreprinzătorii sunt conduşi la servirea consumatorilor cu tot ce este mai bun, este, în acelaşi timp, şi primul principiu al organizării interne a fiecărui conglomerat comercial sau industrial. El reuneşte posibila centralizare a întregului concern cu autonomia aproape completă a părţilor sale; pune de acord responsabilitatea totală a managementului central cu gradul ridicat de interes şi iniţiativă al managerilor de secţii, departamente şi auxiliare. Dă unui sistem de liberă iniţiativă acea versatilitate şi adaptabilitate ce are ca rezultat o continuă tendinţă spre îmbunătăţire.

4. Managementul personalului pe piaţa nealterată a forţei de muncă

Personalul unei mari întreprinderi moderne de multe ori include sute de mii de funcţionari şi de muncitori. Ei formează un organism foarte diferenţiat, de la managerul general sau preşedinte până la femeile de serviciu, curieri şi ucenici. Conducerea unui asemenea uriaş organism ridică multe probleme. Dar pot fi rezolvate.

Oricât de mare ar fi concernul, managementul central se ocupă doar cu secţii, departamente, ramuri şi filiale, rolul fiecăreia putând fi precis determinat din evidenţele oferite de conturi şi de statistici. Bineînţeles, conturile nu arată întotdeauna ce este în neregulă cu o secţie. Ele arată doar că ceva este în neregulă, că ceva nu se potriveşte şi că trebuie ori să fie restructurată, ori desfiinţată. Sentinţele la care se ajunge nu sunt reversibile. Ele arată valoarea bănească a fiecărui departament. Şi numai valoarea bănească este cea care contează pe piaţă. Consumatorii sunt nemiloşi. Ei niciodată nu cumpără în beneficiul unui producător mai puţin eficient pentru a-l apăra de consecinţele eşecului său de a se organiza mai bine. Ei vor să fie serviţi cât mai bine posibil. Şi funcţionarea sistemului capitalist îl forţează pe întreprinzător să se supună regulilor impuse de consumatori. El nu are puterea de a împărţi recompense pe seama consumatorilor. El şi-ar irosi fondurile dacă ar fi să-şi cheltuiască proprii bani pentru un astfel de scop. El pur şi simplu nu poate să plătească pe cineva mai mult decât câştigă din vânzarea produselor.

Aceeaşi relaţie care există între managerul general şi subordonaţii săi imediaţi, şefii de departamente, se răspândeşte în întreaga ierarhie a afacerii. Fiecare şef de departament îşi evaluează subordonaţii după acelaşi principiu după care managerul general îl evaluează pe el şi maistrul aplică aceleaşi reguli pentru evaluarea subordonaţilor lui. Singura diferenţă este că, în condiţiile mai simple ale unităţilor de pe linia inferioară a ierarhiei, nu sunt necesare scheme contabile elaborate care să stabilească valoarea bănească a fiecărui om în parte. Nu contează dacă remuneraţiile pe bucată sau cele pe oră sunt plătite sau nu. Pe termen lung, muncitorul nu poate fi plătit mai mult decât permite consumatorul.

Nici un om nu este infailibil. Se întâmplă deseori ca un superior să greşească în judecarea unui subordonat. Una din calităţile cerute pentru o poziţie înaltă este tocmai abilitatea de a judeca corect oamenii. Cel care greşeşte în această privinţă îşi periclitează şansele de succes. Interesele lui au de suferit la fel de mult ca şi cele ale oamenilor a căror eficienţă a subestimat-o. Lucrurile stând astfel, nu mai este necesar să se caute protecţie specială pentru angajaţi împotriva arbitrarităţii şefilor lor sau a reprezentanţilor acestora. Arbitraritatea în legătură cu angajaţii în sistemul liber de obţinere a profitului este o ofensă ce loveşte chiar în autorul ei.

În economia de piaţă liberă, aprecierea efortului fiecărui individ este detaşată de orice consideraţie personală şi de aceea nu se întemeiază nici pe favoritisme şi nici pe antipatii. Piaţa judecă produsele, nu producătorii. Aprecierea producătorilor rezultă automat din aprecierea produselor lor. Fiecare colaborator este evaluat în funcţie de valoarea contribuţiei sale la procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor. Salariile şi veniturile nu depind de o decizie arbitrară. Pe piaţa muncii, orice cantitate şi calitate a muncii este evaluată prin suma pe care consumatorii sunt dispuşi să o plătească pentru produse. Nu este o favoare pentru şef să plătească salarii şi venituri, este o tranzacţie economică, este cumpărarea unui factor de producţie. Preţul muncii este un fenomen al pieţii determinat de cererea consumatorilor de bunuri şi servicii. Teoretic, fiecare şef este întotdeauna în căutare de forţă de muncă mai ieftină şi fiecare angajat este în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit.

Chiar faptul că munca, în capitalism, este un bun care se vinde şi se cumpără îi eliberează pe salariaţi de orice dependenţă personală. Ca şi capitaliştii, întreprinzătorii şi fermierii, salariaţii depind de arbitraritatea consumatorilor. Dar alegerea consumatorilor nu are nimic de-a face cu personalul angajat în producţie; este influenţată de lucruri, nu de oameni. Şeful nu trebuie să accepte favoritismul sau prejudecăţile în ceea ce priveşte personalul. Dacă o va face, fapta în sine se va răsfrânge ca o pedeapsă asupra lui.

Nu numai constituţiile şi tratatele privind drepturile, ci şi acest lucru îi transformă pe cei care primesc salarii şi venituri în oameni liberi într-un sistem capitalist. Sunt suverani datorită calităţii lor de consumatori, iar ca producători sunt, ca şi ceilalţi cetăţeni, subordonaţi necondiţionat legii pieţei. Prin vânzarea acestui factor de producţie, adică a trudei şi eforturilor lor, la preţul pieţii oricui este gata să cumpere, ei nu îşi periclitează poziţia. Ei nu datorează mulţumiri şi supunere celui care i-a angajat, ci îi datorează o cantitate definită de muncă, de o anumită calitate. Pe de altă parte, cel care angajează nu caută oameni care să-i placă, ci muncitori eficienţi care să valoreze banii cu care îi plăteşte.

Raţionalitatea şi obiectivitatea relaţiilor capitaliste bineînţeles că nu sunt realizate în aceeaşi măsură în întregul domeniu al afacerilor. Cu cât un om este adus mai aproape de consumator, cu atât intervin mai mulţi factori personali. În serviciile de comerţ, un anumit rol este jucat de simpatii şi antipatii; relaţiile sunt mai „umane”. Doctrinarii încăpăţânaţi şi reprezentanţii capitalismului sunt pregătiţi să numească acest lucru un avantaj. De fapt, libertatea personală a oamenilor de afaceri şi a angajaţilor săi este îngrădită. Un mic vânzător, un frizer, un hangiu şi un actor nu sunt la fel de liberi să-şi exprime convingerile politice şi religioase ca un proprietar al unei mori de lână sau ca un lucrător dintr-o oţelărie.

Dar aceste lucruri nu anulează caracteristicile generale ale sistemului pieţii. Este un sistem care evaluează automat valoarea fiecărui om în concordanţă cu serviciile pe care acesta le aduce grupului suveran al consumatorilor, şi anume, concetăţenilor lui.



[1] Ersatz (germ.) = înlocuitor (n.trad.)

[2] Aceste observaţii nu includ nici o critică a politicilor antebelice susţinute de autorităţile britanice şi americane. Numai un om care ştia de evenimentele militare din 1941-1943 cu mulţi ani înainte de a se petrece ar avea dreptul de a-i învinui pe alţii de lipsa lor de prevedere. Guvernele nu sunt omnisciente, aşa cum vor planificatorii să credem.

[3] Wilhelm Meister`s Apprenticeship, Vol. I, cap. X.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România