1. Managementul profitului

1. Modul de operare al mecanismului pieței

Capitalismul sau economia de piață este acel sistem de cooperare socială și diviziune a muncii bazat pe proprietatea privată a mijloacelor de producție. Factorii de producție materiali sunt în proprietatea cetățenilor individuali, a capitaliștilor și a rentierilor. Fabricile și fermele sunt conduse de întreprinzători și de fermieri, adică de indivizi sau asociații de indivizi care fie posedă capital și pământ, fie l-au împrumutat sau închiriat de la proprietarii acestora. Libera întreprindere este caracteristica tipică a sistemului capitalist. Obiectivul fiecărui întreprinzător – fie el om de afaceri sau fermier – este să obțină profit.

Capitaliștii, întreprinzătorii și fermierii sunt instrumentul derulării afacerilor economice. Ei sunt la timonă și direcționează nava. Dar ei nu sunt liberi să-i aleagă traseul. Ei nu sunt forul suprem, ei sunt doar timonieri, ce trebuie să asculte în mod necondiționat ordinele căpitanului. Căpitanul este consumatorul.

Nici capitaliștii, nici întreprinzătorii sau fermierii nu determină ceea ce trebuie produs. Consumatorii fac acest lucru. Producătorii nu produc pentru consumul lor propriu, ci pentru piață. Ei au intenția să-și vândă produsele. Dacă consumatorii nu cumpără produsele ce le sunt oferite, omul de afaceri nu își poate recupera cheltuielile. El pierde bani. Dacă nu reușește să-și ajusteze oferta în conformitate cu dorințele consumatorilor, el va fi în foarte scurt timp îndepărtat din poziția sa eminentă de timonier. Alte persoane care s-au descurcat mai bine în satisfacerea cererii consumatorilor îl vor înlocui.

Adevărații șefi în sistemul capitalist al economiei de piață sunt consumatorii. Ei decid, prin cumpărare și prin abținerea de la cumpărare, cine să dețină capitalul și să conducă întreprinderile. Ei hotărăsc ce trebuie produs, în ce cantitate și de ce calitate. Atitudinile lor duc fie la profit, fie la pierderi pentru întreprinzător. Ei îi îmbogățesc pe oamenii săraci și îi sărăcesc pe cei bogați. Ei sunt șefi dificili. Sunt plini de toane și nazuri, sunt schimbători și imprevizibili. Ei nu pun mare preț pe mulțumirea obținută în trecut. Imediat ce le este oferit ceva ce le place mai mult sau este mai ieftin, ei renunță la vechii lor furnizori. Pentru ei nimic nu contează mai mult decât satisfacția lor personală. Nu-i interesează nici investițiile capitaliștilor, nici soarta lucrătorilor ce își pierd slujbele în urma renunțării lor de a mai cumpăra ceea ce cumpărau înainte.

Ce înseamnă când spunem că producerea unei anumite mărfi A nu rentează? Aceasta arată faptul că pe piață consumatorii nu sunt dispuși să plătească producătorilor mărfii A suficient pentru a le acoperi prețurile factorilor de producție necesari, în timp ce există alți producători cu venituri ce le depășesc costurile de producție. Cererea consumatorilor este instrumentul esențial în alocarea diverșilor factori de producție diferitelor ramuri de producție pentru consum. Consumatorii decid în acest fel câtă materie primă și câtă forță de muncă trebuie folosite atât pentru producerea mărfii A, cât și pentru alte mărfuri de pe piață. Prin urmare, este lipsit de sens să se facă diferențe între producția pentru profit și producția pentru consum. Motivat fiind de profit, întreprinzătorul este obligat să furnizeze consumatorilor bunurile pe care aceștia le cer în mod prioritar. Dacă întreprinzătorul nu ar fi forțat să accepte nevoia de profit ca ghid în activitatea sa, el ar putea să producă mai mult din marfa A, în ciuda faptului că alte mărfuri sunt preferate de consumatori. Profitul este exact acel factor care determină omul de afaceri să furnizeze în modul cel mai eficient acele mărfuri pe care le vor consumatorii.

Astfel, sistemul capitalist de producție este o democrație economică în care fiecare bănuț dă dreptul la vot. Consumatorii formează poporul suveran. Capitaliștii, întreprinzătorii și fermierii se află sub ordinele acestui popor. Dacă ei nu ascultă, dacă nu reușesc să producă cu cel mai mic cost posibil ceea ce cer consumatorii, își pierd slujbele. Sarcina lor este să servească consumatorul. Profitul și pierderea sunt instrumente cu ajutorul cărora consumatorii țin din scurt toate activitățile economice.

2. Calculul economic

Preeminența sistemului capitalist constă în faptul că este singurul sistem de cooperare socială și diviziune a muncii care face posibilă aplicarea unei metode de calcul și analiză în planificarea de noi proiecte și în evaluarea utilității operaționale a fabricilor, fermelor și atelierelor deja existente. Imposibilitatea tuturor variantelor de socialism și planificare centralizată se regăsește tocmai în neputința efectuării vreunui tip de calcul economic în condițiile în care nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producție și, ca urmare, nu există prețuri de piață pentru acestea.

Problema ce ar trebui rezolvată în derularea activității economice este următoarea: există nenumărate tipuri de factori materiali de producție ce diferă unii de alții în ceea ce privește proprietățile fizice și locul în care sunt disponibili. Sunt milioane și milioane de muncitori și ei sunt foarte diferiți în ceea ce privește abilitatea lor de a munci. Tehnologia ne oferă informații despre nenumăratele variante de rezultate ce ar putea fi obținute folosind resursele naturale, bunurile de capital și forța de muncă existente pentru producerea de bunuri de consum. Care din aceste variante și planuri sunt cele mai avantajoase? Care ar trebui duse la îndeplinire pentru că sunt în măsură să contribuie cel mai bine la satisfacerea celor mai imperioase nevoi? Care ar trebui amânate sau abandonate pentru că executarea lor ar deturna factori de producție de la alte proiecte care ar contribui mai mult la satisfacerea nevoilor cele mai importante?

Este evident că la aceste întrebări nu se poate răspunde printr-un calcul în natură. Nu se poate introduce o multitudine de elemente într-un calcul dacă nu există un numitor comun între ele.

În sistemul capitalist, întreaga proiectare și planificare se bazează pe prețurile de piață. Fără acestea, toate proiectele și schițele inginerilor ar fi doar o joacă academică. Ei ar demonstra ce s-ar putea face și cum. Ei însă nu ar putea să ajungă în poziția de a determina dacă realizarea unui anumit proiect va crește bunăstarea materială sau o va diminua prin retragerea factorilor rari de producție din alte utilizări, punând în pericol satisfacerea unor nevoi mai stringente, adică a acelor nevoi considerate mai stringente de către consumatori. Ghidul planificării economice este prețul de piață. Numai prețurile de piață pot oferi răspuns la întrebarea dacă executarea proiectului P va aduce mai mult venit decât a costat, adică dacă executarea lui P este mai folositoare decât executarea unor altor planuri posibile care nu pot fi realizate, deoarece factorii necesari de producție sunt utilizați pentru derularea proiectului P.

S-a obiectat frecvent că orientarea activității economice după profit, adică după etalonul unui surplus al rezultatelor peste costuri, nu ia în considerare interesele națiunii în ansamblu și ține seama numai de interesele egoiste ale indivizilor, interese diferite și uneori chiar contrare celor naționale. Această idee stă la baza întregii planificări totalitare. Controlul guvernamental al afacerilor, pretind susținătorii managementului autoritar, are grijă de bunăstarea națiunii, în timp ce libera întreprindere, motivată doar de obținerea profiturilor, pune în pericol interesul național.

Acest caz este exemplificat astăzi prin amintirea problemei legate de cauciucul sintetic. Germania, sub dominația socialismului nazist, a dezvoltat producția cauciucului sintetic, în timp ce Marea Britanie și Statele Unite, sub supremația liberei întreprinderi căutătore de profit, nu au luat în considerare producerea neprofitabilă a unui atât de costisitor Ersatz[1]. Astfel, ele au neglijat un important aspect al pregătirii războiului și și-au expus independența unui pericol serios.

Nimic nu poate fi mai fals decât acest raționment. Nimeni nu a afirmat vreodată că purtarea unui război și pregătirea forțelor armate ale unei națiuni în vederea izbucnirii unui război sunt sarcini care ar putea sau ar trebui să fie lăsate în grija activităților cetățenilor individuali. Apărarea securității și civilizației naționale împotriva agresiunii atât din partea dușmanilor externi, cât și a infractorilor interni este prima datorie a oricărui guvern. Dacă toți oamenii ar fi buni și virtuoși, dacă nimeni nu ar râvni la ceea ce aparține altora, nu ar mai fi nevoie de guvern, de armate și nave militare, de polițiști, de tribunale, de închisori. Este treaba guvernului să se pregătească de război. Nici un cetățean și nici un grup sau clasă socială de cetățeni nu trebuie condamnați dacă guvernul nu reușește să-și îndeplinească această sarcină. Vina rămâne totdeauna a guvernului și, în consecință, într-o democrație, a majorității celor ce au votat pentru acesta.

Germania s-a înarmat pentru război. Cum Statul Major German știa că ar fi imposibil pentru Germania beligerantă să importe cauciuc natural, a decis să promoveze producția internă de cauciuc sintetic. Nu trebuie să ne întrebăm dacă autoritățile militare britanică și americană erau convinse că, în eventualitatea unui nou Război Mondial, statele lor vor putea să se bazeze pe plantațiile de cauciuc din Peninsula Malaieză și Indiile Olandeze. În mod cert însă, ele nu au considerat necesar să strângă stocuri interne de cauciuc natural sau să demareze producția cauciucului sintetic. Câțiva oameni de afaceri americani și britanici au examinat progresul producției de cauciuc sintetic în Germania. Dar, cum costurile produsului sintetic erau cu mult mai ridicate decât cele ale produsului natural, ei nu au putut să riște să imite exemplul dat de germani. Nici un întreprinzător nu poate să investească bani într-un proiect care nu oferă premisele profitabilității. Tocmai acest fapt îl face suveran pe consumator și îl obligă pe întreprinzător să producă ceea ce consumatorii cer să se producă în mod urgent. Consumatorii, adică populația americană și britanică, nu erau pregătiți să țină seama de prețurile cauciucului sintetic care ar fi făcut ca producerea lui să fie profitabilă. Pentru țările anglo-saxone, calea cea mai ieftină de a avea cauciuc era să producă alte bunuri, spre exemplu, motoare de mașini și diferite alte mașini, să le vândă peste hotare și să importe cauciuc natural.

Dacă ar fi fost posibil ca guvernele din Londra și din Washinton să prevadă evenimentele din decembrie 1941 și din ianuarie și februarie 1942, ele s-ar fi orientat către măsuri care să asigure o producție internă de cauciuc sintetic. Este nerelevant pentru problema noastră ce metodă ar fi ales pentru finanțarea acestei părți din cheltuielile de apărare. Ar fi putut să subvenționeze fabricile în cauză sau ar fi putut, prin intermediul taxelor vamale, să ridice prețurile la cauciucul intern la un asemenea nivel, încât producția internă de cauciuc sintetic ar fi devenit profitabilă. Dar, în orice caz, populația ar fi fost obligată să plătească pentru ceea ce se făcea.

Dacă guvernul nu susține un mijloc de apărare, nici un capitalist sau întreprinzător nu ar putea să umple golul. Să reproșezi unor corporații chimice că nu s-au ocupat de producția de cauciuc sintetic este ca și cum ai învinui industria automobilelor că nu a transformat, imediat după ridicarea la putere a lui Hitler, fabricile sale în fabrici cu control planificat. Sau ar fi la fel de justificat să învinuiești un cărturar că a pierdut timpul scriind o carte despre istoria Americii sau despre filosofie, în loc să își dedice toate eforturile pentru a se antrena pentru viitoarele sale funcții în Forța de Expediție. Dacă guvernul eșuează în misiunea lui de a echipa națiunea pentru a putea respinge un atac, nici un cetățean nu are nici o posibilitate să remedieze acest rău, decât să critice autoritățile adresându-se suveranului – alegătorii- prin discursuri, articole și cărți[2].

Mulți medici au descris modurile în care concetățenii lor cheltuie banii într-un mod cu totul nechibzuit și contrar nevoilor lor reale. Oamenii, spun ei, ar trebui să-și schimbe dieta, să reducă consumul de băuturi toxice și de tutun și să folosească timpul liber într-un mod mai înțelept. Acești medici probabil că au dreptate. Dar nu este sarcina guvernului să îmbunătățească comportamentul „supușilor” lui. Nu este nici sarcina oamenilor de afaceri. Ei nu sunt gardienii consumatorilor lor. Dacă oamenii preferă băuturile tari în locul sucurilor, întreprinzătorii trebuie să se supună acestor dorințe. Cel care vrea să îi transforme pe concetățenii săi trebuie să recurgă la persuasiune. Doar acesta este singurul mod democratic de a face schimbări. Dacă cineva eșuează în încercarea sa de a convinge alți oameni de soliditatea ideilor sale, ar trebui să dea vina pe propriile incapacități. Nu ar trebui să ceară o lege, adică să apeleze la constrângerea și la coerciția poliției.

Ultima bază a calculului economic este evaluarea tuturor bunurilor de consum folosite de toți oamenii. Este adevărat că acești consumatori se pot înșela și că judecata lor poate fi uneori greșită. Putem presupune că ar aprecia diferitele bunuri în mod diferit dacă ar fi mai bine instruiți. Oricum, așa cum este natura umană, nu avem nici un motiv să înlocuim superficialitatea umană cu înțelepciunea unei autorități infailibile.

Nu susținem că prețurile pieței trebuie considerate ca fiind expresia unei valori eterne și absolute. Nu există valori absolute diferite de preferințele subiective ale oamenilor supuși greșelii. Judecățile de valoare sunt rezultatul arbitrarității umane. Ele reflectă toate deficiențele și slăbiciunile autorilor lor. Oricum, unica alternativă de a determina prețurile pieței prin preferințele tuturor consumatorilor este determinarea valorii prin judecățile unor grupuri mici de oameni, nu mai puțin supuși greșelii decât majoritatea, în ciuda faptului că sunt denumiți „autoritatea”. Oricum ar fi determinată valoarea bunurilor de larg consum, dacă este stabilită printr-o decizie dictatorială sau prin alegerile tuturor consumatorilor – toți oamenii – ea este întotdeauna relativă, subiectivă și umană, și niciodată absolută, obiectivă și divină.

Ceea ce trebuie realizat este faptul că într-o societate de piață organizată pe baza liberei inițiative și pe proprietatea privată a factorilor de producție, prețurile bunurilor de consum sunt reflectate fidel și îndeaproape în prețurile diferiților factori necesari producerii lor. Astfel devine posibil să se descopere prin calcule precise care proces de producție, din multitudinea indefinită și imaginabilă, este cel mai avantajos și care nu. „Mai avantajos” înseamnă în acest caz: folosirea acestor factori de producție astfel încât producerea bunurilor cerute urgent de consumatori să aibă prioritate în fața producerii bunurilor mai puțin urgente cerute de consumatori. Calculul economic face posibil ca afacerile să își ajusteze producția în funcție de cererile consumatorilor. Pe de altă parte, în orice fel de socialism, conducerea centrală a managementului din producție nu se va putea lansa în calcule economice. Acolo unde nu există piețe și deci nici prețuri de piață pentru factorii de producție, aceștia nu pot deveni elementele unui calcul.

Pentru o înțelegere deplină a problemelor luate în discuție, trebuie să încercăm să înțelegem și natura și originea profitului.

Într-un sistem ipotetic în care nu se produce nici o schimbare, nu ar exista nici profit, nici pierderi. Într-o asemenea lume statică, în care nimic nou nu se întâmplă și toate condițiile economice rămân întotdeauna aceleași, suma totală pe care un întreprinzător trebuie să o cheltuiască pe factorii de producție ar trebui să fie egală cu prețul pe care îl obține pentru produs. Prețurile plătite pentru factorii materiali de producție, salariile și dobânda capitalului investit ar absorbi întregul preț al produsului. Nu va mai rămâne nici un profit. Este evident că un astfel de sistem nu ar avea nevoie de întreprinzători și de funcții economice pentru profit. Cum astăzi sunt produse numai acele bunuri care erau produse și ieri, și alaltăieri, și anul trecut, și cu zece ani în urmă, și cum aceeași rutină merge la infinit, cum nu intervine nici o schimbare în cerere sau ofertă, nici din partea consumatorilor, nici din partea producătorilor de bunuri, sau în metodele tehnice, cum toate prețurile sunt stabile, nu mai există loc pentru inițiativă antreprenorială.

Dar lumea actuală este o lume a schimbării permanente. Numărul populației, gusturile și dorințele, aprovizionarea cu factori de producție și metodele tehnologice se află într-un flux permanent. Într-o asemenea stare de lucruri este nevoie de o continuă adaptare a producției la nevoile existente. Aici intervine întreprinzătorul.

Cei dornici să realizeze profit caută întotdeauna o ocazie. Imediat ce descoperă că relația dintre prețurile factorilor de producție și prețurile anticipate ale produselor par a reflecta o astfel de ocazie, acționează. Dacă aprecierea lor asupra elementelor implicate a fost corectă, vor obține profit. Dar imediat se ivește tendința de dispariție a acestor profituri. Ca rezultat al proiectului inițiat, prețurile factorilor de producție în discuție vor crește și, pe de altă parte, prețurile produselor încep să scadă. Profiturile sunt un fenomen permanent numai din cauză că există schimbări în condițiile pieței și în metodele de producție. Cel care vrea să obțină profit trebuie să caute în permanență noi oportunități. Și, pentru realizarea profitului, își modifică producția în funcție de cererea publicului consumator.

Putem să ne închipuim întreaga piață a forței de muncă și cea a factorilor materiali de producție ca o licitație publică. Licitatorii sunt întreprinzătorii. Oferta cea mai mare este limitată de previziunea prețurilor pe care consumatorii vor fi dispuși să le plătescă pentru produse. Licitatorii competitori, pe care trebuie să îi supraliciteze dacă nu vor să plece cu mâinile goale, se află în aceeași situație. Toți acești licitatori acționează, de fapt, ca reprezentanți ai consumatorilor. Dar fiecare dintre ei reprezintă fie un aspect diferit al dorințelor consumatorilor, fie un alt bun, fie un alt mod de producție al aceluiași bun. Competiția dintre diferiți întreprinzători este, în esență, o competiție între diferitele posibilități ale indivizilor de a elimina cât mai mult posibil starea lor de nesiguranță prin achiziționarea de bunuri de larg consum. Hotărârea oricărui individ de a cumpăra un frigider și de a amâna achiziționarea unei mașini noi este un factor determinant pentru stabilirea prețurilor la frigidere și mașini. Competiția între întreprinzători reflectă prețurile bunurilor de larg consum în formarea prețurilor factorilor de producție. Faptul că variatele dorințe ale individului, ce se află în conflict datorită rarității implacabile a factorilor de producție, sunt reprezentate pe piață de diferiți întreprinzători competitori este evidențiat în prețurile acestor factori care fac nu numai posibilă, ci și necesară realizarea calculului economic. Un întreprinzător care nu face calcule sau nu ia în considerare rezultatele acestor calcule în scurt timp va da faliment și va fi înlocuit din funcția sa managerială.

Dar într-o comunitate socialistă în care este doar un manager, nu există nici prețuri ale factorilor de producție, nici calcul economic. Unui întreprinzător dintr-o societate capitalistă, un factor de producție, prin prețul său, îi transmite un avertisment: Nu mă atinge, sunt însemnat pentru satisfacerea unei alte nevoi, mai urgente. Dar în socialism, acești factori de producție sunt muți. Nu dau nici un indiciu celui care planifică. Tehnologia îi oferă o mare varietate de soluții pentru aceeași problemă. Fiecare dintre ele cere o cheltuială de alt fel și cantități diferite de factori de producție. Dar cum managerul socialist nu poate să le reducă la un numitor comun, nu poate afla care este cea mai avantajoasă.

Este adevărat că în socialism nu vor fi nici profituri, nici pierderi. Acolo unde nu există calcul, nu are nici un sens să se obțină un răspuns la întrebarea dacă proiectele planificate sau realizate au fost cele mai potrivite să satisfacă nevoile cele mai urgente; succesul și eșecul rămân nerecunoscute în întuneric. Susținătorii socialismului greșesc amarnic când consideră lipsa profitului și a pierderii un punct excelent. Din contră, este viciul esențial al oricărui management socialist. Nu este nici un avantaj să nu știi dacă ceea ce face sau nu cineva este un mijloc potrivit pentru atingerea scopurilor propuse. Un management socialist este ca un om forțat să își petreacă viața legat la ochi.

S-au adus obiecții faptului că sistemul de piață este neadecvat în condițiile rezultate dintr-un mare război. Dacă ar fi funcționat numai mecanismul pieței, guvernului i-ar fi imposibil să obțină tot echipamentul necesar. Factorii rari de producție, necesari producției de armament ar fi folosiți în scopuri civile, care în război sunt considerate mai puțin importante, sau chiar lux și risipă. De aceea este necesar să se recurgă la prioritățile stabilite de guvern și să se creeze aparatele birocratice necesare.

Greșeala acestui raționament este că nu realizează că necesitatea de a da guvernului putere deplină, pentru a determina pentru ce producție să fie folosite diferitele materii prime, nu este un rezultat al războiului, ci al metodelor aplicate pentru finanțarea cheltuielilor de război.

Dacă întreaga cantitate de bani necesară pentru ducerea unui război ar fi fost strânsă prin impozite sau prin împrumuturi de la populație, toată lumea ar fi fost constrânsă să-și reducă drastic consumul. Cu un venit (după impozitare) mult mai mic decât înainte, consumatorii ar fi încetat să cumpere bunurile pe care obișnuiau să le cumpere înainte de război. Întreprinzătorii, pentru că sunt ghidați de obținerea profitului, ar fi încetat să producă asemenea bunuri pentru civili și s-ar fi orientat către producerea acelor bunuri pe care guvernul, acum cel mai mare cumpărător de pe piață datorită impozitelor mari impuse, ar fi fost gata să le cumpere.

Oricum, o mare parte a cheltuielilor de război sunt finanțate prin creșterea masei monetare din circulație și prin împrumuturile de la băncile comerciale. Pe de altă parte, dacă prețurile sunt controlate, este interzisă creșterea prețurilor bunurilor. Cu venituri mai mari și cu prețuri neschimbate, oamenii nu numai că nu și-ar fi redus, ci chiar ar fi crescut cumpărarea bunurilor pentru consumul propriu. Pentru a evita acest lucru, a fost necesară recurgerea la raționalizare și la prioritățile impuse de guvern. Aceste măsuri au fost necesare pentru că intervenția anterioară a guvernului, care a paralizat funcționarea pieței, a avut drept rezultat crearea unor condiții paradoxale și foarte nesatisfăcătoare. Nu insuficiența mecanismului pieței, ci amestecul anterior inadecvat al guvernului în fenomenele pieței a făcut ca sistemul prioritar să fie de neevitat. În acesta, ca și în multe alte cazuri, birocrații văd în eșecul măsurilor anterioare o dovadă că este necesară o intervenție viitoare în sistemul pieței.

3. Managementul în sistemul de profit

Toate tranzacțiile de afaceri sunt examinate prin calcularea riguroasă a profitului și pierderii. Noile proiecte sunt supuse unei cercetări precise și riguroase pentru a afla șansele pe care le oferă. Fiecare pas făcut pentru realizarea lor este reflectat de înregistrările în conturi și registre. Contul de profit și pierderi arată dacă întreaga afacere sau fiecare componentă a sa a fost profitabilă sau nu. Cifrele din registru servesc drept ghid pentru conducerea întregii afaceri și a fiecărei subunități în parte. Ramurile care nu rentează sunt desființate, iar cele care obțin profit sunt dezvoltate. Nu are nici un sens să ne agățăm de ramurile neprofitabile ale afacerii dacă nu există nici o perspectivă de a le face profitabile într-un timp scurt.

Metodele elaborate, moderne, de a ține evidența, contabilitatea și statisticile afacerilor îi oferă întreprinzătorului o imagine fidelă a operațiunilor sale. El este în situația de a afla ce succes sau ce eșec a avut fiecare din operațiunile sale. Cu ajutorul acestor mărturii, el poate să verifice activitățile din compania sa, nu contează cât de mare ar fi. Sunt, cu siguranță, posibilități de a stabili distribuția costurilor fixe. Dar, pe lângă aceasta, cifrele oferă o reflecție corectă a ceea ce se întâmplă în fiecare ramură sau departament. Registrele și balanța contabilă sunt conștiința afacerii. De asemenea, sunt compasul omului de afaceri.

Metodele ținerii evidenței și ale contabilității îi sunt atât de familiare omului de afaceri, încât el nu mai observă ce instrumente minunate sunt. Este nevoie de un mare poet și scriitor pentru ca ele să fie apreciate la adevărata lor valoare. Goethe a denumit metoda de dublă înregistrare „una dintre cele mai bune invenții ale minții umane”. Prin aceasta, spune el, omul de afaceri poate, în orice moment, să supravegheze totul, fără să fie nevoit să se piardă în amănunte[3].

Caracterizarea lui Goethe atinge exact esența problemei. Virtutea managementului comercial constă exact în faptul că el oferă managerului o metodă de a supraveghea întregul și fiecare parte a sa, fără să fie implicat în amănunte și lucruri fără rost.

Întreprinzatorul are posibilitatea de a calcula separat fiecare parte a afacerii sale, astfel încât să poată determina rolul pe care îl joacă în întreaga întreprindere. Pentru populație, fiecare firmă sau corporație este o unitate indivizibilă. Dar pentru ochiul managementului, ea este compusă din secții variate, iar fiecare dintre ele este văzută ca o entitate separată și apreciată după partea cu care contribuie la succesul întregii întreprinderi. În sistemul de calcul al afacerilor, fiecare secție reprezintă un lucru integral, o afacere ipotetic independentă, ceea ce de fapt și este. Este presupus faptul că această secție „deține” o parte din întregul capital angajat în firmă, că ea cumpără de la alte secții și că le vinde lor, că din afacerile ei rezultă fie un profit, fie o pierdere, ceea ce va avea rezultate asupra propriului mod de conducere a afacerii, separat de rezultatele obținute de celelalte secții. Deci, managerul întregii întreprinderi poate asigura managementului fiecărei secții o mare independență. Nu este nevoie ca managerul general să se frământe cu detaliile minore ale managementului fiecărei secții. Managerii diferitelor secții pot avea mână liberă pentru administrarea afacerilor „interne” ale secției. Singura directivă pe care managerul general o dă oamenilor pe care i-a însărcinat cu conducerea diferitelor secții, departamente și ramuri este: Obțineți un profit cât mai mare posibil. Și o examinare a contabilității îi arată în ce măsură au avut sau nu succes în executarea acestei directive.

Într-o întreprindere mare, multe secții produc numai părți ale produselor semi-fabricate, părți care nu sunt vândute direct, dar sunt folosite de alte secții pentru fabricarea produsului finit. Acest lucru nu modifică condițiile descrise. Managerul general compară costurile implicate de producția acelor părți ale produselor semi-fabricate cu prețurile pe care ar fi trebuit să le plătească dacă ar fi fost nevoit să le cumpere de la alte întreprinderi. El este întotdeauna confruntat cu întrebarea: Merită să fabricăm aceste lucruri în propria fabrică? Nu ar fi oare mai bine să le cumpărăm de la fabrici specializate în producția lor?

Deci, în cadrul întreprinderii care urmărește profitul, responsabilitatea poate fi împărțită. Fiecare sub-manager este responsabil pentru munca din departamentul său. Este în avantajul său când conturile arată un profit și este în dezavantajul său dacă arată o pierdere. Interesul lui egoist îl împinge către cea mai mare grijă și către cea mai bună gândire a modului său de a conduce afacerea secției. Dacă înregistrează pierderi, va fi victima lor. Va fi înlocuit de altcineva de la care managerul se așteaptă să aibă un succes mai mare, dacă nu, întreaga secție va fi desființată. În orice caz, va fi înlocuit și își va pierde slujba. Dacă va reuși să obțină profit, el va vedea cum venitul său va crește sau, cel puțin, nu va în pericol de a-l pierde. Chiar dacă managerul departamentului este sau nu îndreptățit la o parte din profitul secției sale, nu este important interesul lui personal în rezultatele afacerilor departamentului. Soarta lui este oricum legată îndeaproape de cea a secției. Lucrând, el nu lucrează numai pentru șeful său, dar mai ales pentru el însuși.

Ar fi o greșeală să limitezi libera inițiativă a unui astfel de sub-manager responsabil printr-o intervenție în detalii. Dacă este eficient, asemenea implicare ar trebui să fie cel mult superfluă, dacă nu chiar dăunătoare legându-i mâinile. Dacă este ineficient, nu va face ca activitățile lui să aibă succes. Îi va da doar o scuză lamentabilă: eșecul lui s-a datorat instrucțiunilor inadecvate ale superiorului său. Singura instrucție cerută este subînțeleasă și nu trebuie să fie menționată în mod expres: obținerea profitului. Mai mult, majoritatea detaliilor pot și trebuie să fie lăsate în seama șefilor de departamente.

Acest sistem a fost esențial pentru evoluția afacerilor moderne. Producția pe scară largă în marile conglomerate de producție și înființarea de filiale în părți îndepărtate ale țării sau în străinătate, magazinele și lanțurile de magazine sunt bazate pe principiul responsabilității managerilor subordonați. Aceasta nu limitează în nici o măsură responsabilitatea managerului general. Subordonații sunt responsabili numai în fața lui. Ei nu îl eliberează de datoria de a găsi omul potrivit pentru fiecare post.

Dacă o firmă din New York înființează magazine de ramură sau fabrici în Los Angeles, Buenos Aires, Budapesta și Calcutta, managerul general stabilește legăturile cu biroul central sau cu firma mamă numai în termeni generali. Toate întrebările minore vor intra în sfera îndatoririlor managerilor locali. Departamentele specializate ale biroului central vor inspecta cu atenție tranzacțiile financiare ale ramurii și îl informează pe managerul general imediat ce apar nereguli. Se iau măsuri de precauție pentru a preveni risipirea ireparabilă a capitalului investit în acea ramură, o risipire a bunelor intenții și a reputației întregii firme și, de asemenea, pentru a evita o ciocnire între politica ramurii și cea a biroului central. Dar managerilor locali li se dă mână liberă în toate celelalte privințe. Este bine să se aibă încredere în șeful filialei, departamentului sau secției pentru că interesele sale coincid cu cele ale întregului concern. Dacă ar cheltui prea mulți bani pentru operațiunile curente și ar neglija oportunitatea unei afaceri profitabile, el ar pune în pericol nu numai profitul firmei, dar și poziția sa. El nu este un simplu funcționar a cărui singură misiune este îndeplinirea conștiincioasă a unei sarcini desemnate și precise. El însuși este un om de afaceri, un partener al întreprinzătorului, necontând care sunt termenii contractuali și financiari ai angajării lui. El trebuie să contribuie cu cele mai bune capacități ale lui la succesul firmei cu care, de fapt, este conectat.

Pentru că aceasta este adevărat, nu există nici un pericol să se lase decizii importante la latitudinea sa. El nu va risipi bani pentru cumpărarea de bunuri și servicii. El nu va angaja asistenți și lucrători incompetenți, el nu va concedia colaboratori competenți pentru a-i înlocui cu prieteni sau rude incompetente. Conducerea sa va fi supusă judecății incoruptibile a unui tribunal ce nu poate fi mituit: contul de profit și pierdere. În afaceri contează un singur lucru: succesul. Managerul de departament care nu are succes este distrus, indiferent dacă eșecul său a fost din cauza lui sau nu, sau dacă ar fi fost posibil ca el să obțină un rezultat mai bun. O ramură neprofitabilă a unei afaceri – mai devreme sau mai târziu – trebuie să fie închisă și managerul își pierde slujba.

Suveranitatea consumatorilor și a operațiilor democratice ale pieței nu se opresc la ușile unui mare concern de afaceri. Intră în toate departamentele și ramurile. Responsabilitatea față de consumator este forța motrice a afacerii și a întreprinderii într-o societate cu piață liberă. Motivul profitului, prin care întreprinzătorii sunt conduși la servirea consumatorilor cu tot ce este mai bun, este, în același timp, și primul principiu al organizării interne a fiecărui conglomerat comercial sau industrial. El reunește posibila centralizare a întregului concern cu autonomia aproape completă a părților sale; pune de acord responsabilitatea totală a managementului central cu gradul ridicat de interes și inițiativă al managerilor de secții, departamente și auxiliare. Dă unui sistem de liberă inițiativă acea versatilitate și adaptabilitate ce are ca rezultat o continuă tendință spre îmbunătățire.

4. Managementul personalului pe piața nealterată a forței de muncă

Personalul unei mari întreprinderi moderne de multe ori include sute de mii de funcționari și de muncitori. Ei formează un organism foarte diferențiat, de la managerul general sau președinte până la femeile de serviciu, curieri și ucenici. Conducerea unui asemenea uriaș organism ridică multe probleme. Dar pot fi rezolvate.

Oricât de mare ar fi concernul, managementul central se ocupă doar cu secții, departamente, ramuri și filiale, rolul fiecăreia putând fi precis determinat din evidențele oferite de conturi și de statistici. Bineînțeles, conturile nu arată întotdeauna ce este în neregulă cu o secție. Ele arată doar că ceva este în neregulă, că ceva nu se potrivește și că trebuie ori să fie restructurată, ori desființată. Sentințele la care se ajunge nu sunt reversibile. Ele arată valoarea bănească a fiecărui departament. Și numai valoarea bănească este cea care contează pe piață. Consumatorii sunt nemiloși. Ei niciodată nu cumpără în beneficiul unui producător mai puțin eficient pentru a-l apăra de consecințele eșecului său de a se organiza mai bine. Ei vor să fie serviți cât mai bine posibil. Și funcționarea sistemului capitalist îl forțează pe întreprinzător să se supună regulilor impuse de consumatori. El nu are puterea de a împărți recompense pe seama consumatorilor. El și-ar irosi fondurile dacă ar fi să-și cheltuiască proprii bani pentru un astfel de scop. El pur și simplu nu poate să plătească pe cineva mai mult decât câștigă din vânzarea produselor.

Aceeași relație care există între managerul general și subordonații săi imediați, șefii de departamente, se răspândește în întreaga ierarhie a afacerii. Fiecare șef de departament își evaluează subordonații după același principiu după care managerul general îl evaluează pe el și maistrul aplică aceleași reguli pentru evaluarea subordonaților lui. Singura diferență este că, în condițiile mai simple ale unităților de pe linia inferioară a ierarhiei, nu sunt necesare scheme contabile elaborate care să stabilească valoarea bănească a fiecărui om în parte. Nu contează dacă remunerațiile pe bucată sau cele pe oră sunt plătite sau nu. Pe termen lung, muncitorul nu poate fi plătit mai mult decât permite consumatorul.

Nici un om nu este infailibil. Se întâmplă deseori ca un superior să greșească în judecarea unui subordonat. Una din calitățile cerute pentru o poziție înaltă este tocmai abilitatea de a judeca corect oamenii. Cel care greșește în această privință își periclitează șansele de succes. Interesele lui au de suferit la fel de mult ca și cele ale oamenilor a căror eficiență a subestimat-o. Lucrurile stând astfel, nu mai este necesar să se caute protecție specială pentru angajați împotriva arbitrarității șefilor lor sau a reprezentanților acestora. Arbitraritatea în legătură cu angajații în sistemul liber de obținere a profitului este o ofensă ce lovește chiar în autorul ei.

În economia de piață liberă, aprecierea efortului fiecărui individ este detașată de orice considerație personală și de aceea nu se întemeiază nici pe favoritisme și nici pe antipatii. Piața judecă produsele, nu producătorii. Aprecierea producătorilor rezultă automat din aprecierea produselor lor. Fiecare colaborator este evaluat în funcție de valoarea contribuției sale la procesul de producție a bunurilor și serviciilor. Salariile și veniturile nu depind de o decizie arbitrară. Pe piața muncii, orice cantitate și calitate a muncii este evaluată prin suma pe care consumatorii sunt dispuși să o plătească pentru produse. Nu este o favoare pentru șef să plătească salarii și venituri, este o tranzacție economică, este cumpărarea unui factor de producție. Prețul muncii este un fenomen al pieții determinat de cererea consumatorilor de bunuri și servicii. Teoretic, fiecare șef este întotdeauna în căutare de forță de muncă mai ieftină și fiecare angajat este în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit.

Chiar faptul că munca, în capitalism, este un bun care se vinde și se cumpără îi eliberează pe salariați de orice dependență personală. Ca și capitaliștii, întreprinzătorii și fermierii, salariații depind de arbitraritatea consumatorilor. Dar alegerea consumatorilor nu are nimic de-a face cu personalul angajat în producție; este influențată de lucruri, nu de oameni. Șeful nu trebuie să accepte favoritismul sau prejudecățile în ceea ce privește personalul. Dacă o va face, fapta în sine se va răsfrânge ca o pedeapsă asupra lui.

Nu numai constituțiile și tratatele privind drepturile, ci și acest lucru îi transformă pe cei care primesc salarii și venituri în oameni liberi într-un sistem capitalist. Sunt suverani datorită calității lor de consumatori, iar ca producători sunt, ca și ceilalți cetățeni, subordonați necondiționat legii pieței. Prin vânzarea acestui factor de producție, adică a trudei și eforturilor lor, la prețul pieții oricui este gata să cumpere, ei nu își periclitează poziția. Ei nu datorează mulțumiri și supunere celui care i-a angajat, ci îi datorează o cantitate definită de muncă, de o anumită calitate. Pe de altă parte, cel care angajează nu caută oameni care să-i placă, ci muncitori eficienți care să valoreze banii cu care îi plătește.

Raționalitatea și obiectivitatea relațiilor capitaliste bineînțeles că nu sunt realizate în aceeași măsură în întregul domeniu al afacerilor. Cu cât un om este adus mai aproape de consumator, cu atât intervin mai mulți factori personali. În serviciile de comerț, un anumit rol este jucat de simpatii și antipatii; relațiile sunt mai „umane”. Doctrinarii încăpățânați și reprezentanții capitalismului sunt pregătiți să numească acest lucru un avantaj. De fapt, libertatea personală a oamenilor de afaceri și a angajaților săi este îngrădită. Un mic vânzător, un frizer, un hangiu și un actor nu sunt la fel de liberi să-și exprime convingerile politice și religioase ca un proprietar al unei mori de lână sau ca un lucrător dintr-o oțelărie.

Dar aceste lucruri nu anulează caracteristicile generale ale sistemului pieții. Este un sistem care evaluează automat valoarea fiecărui om în concordanță cu serviciile pe care acesta le aduce grupului suveran al consumatorilor, și anume, concetățenilor lui.



[1] Ersatz (germ.) = înlocuitor (n.trad.)

[2] Aceste observații nu includ nici o critică a politicilor antebelice susținute de autoritățile britanice și americane. Numai un om care știa de evenimentele militare din 1941-1943 cu mulți ani înainte de a se petrece ar avea dreptul de a-i învinui pe alții de lipsa lor de prevedere. Guvernele nu sunt omnisciente, așa cum vor planificatorii să credem.

[3] Wilhelm Meister`s Apprenticeship, Vol. I, cap. X.

Avatar photo
Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?