Introducere

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Conotaţia peiorativă a termenului „birocraţie”

Termenii birocrat, birocratic şi birocraţie sunt în mod clar invective. Nimeni nu se autointitulează birocrat sau îşi defineşte propria metodă de management ca fiind birocratică. Aceste cuvinte sunt folosite cu o conotaţie peiorativă. Ele implică întotdeauna o critică dezaprobatoare a persoanelor, instituţiilor sau a procedurilor. Nimeni nu se îndoieşte că birocraţia este în întregime dăunătoare şi că ea nu ar trebui să existe într-o lume perfectă.

Implicaţia dezaprobatoare a termenilor luaţi în discuţie nu se limitează la America şi la alte ţări democratice, ci este un fenomen universal. Până şi în Prusia, cazul model de guvernare autoritară, nimeni nu dorea să fie numit birocrat. Şeful guvernului, der wirklicher geheimer Ober-Regierungsrat al regelui Prusiei, era mândru de demnitatea şi puterea ce i se acordau. El îşi savura îngâmfarea prin supunerea subordonaţilor săi şi a norodului. El era îmbuibat cu ideea propriei sale importanţe şi infailibilităţi. Dar dacă cineva ar fi avut îndrăzneala să îl numească birocrat, el ar fi luat-o drept o insultă neruşinată. El nu era, după sine, un birocrat, ci un angajat civil, un mandatat al Maiestăţii Sale, un funcţionar al Statului, trudind zi şi noapte pentru bunăstarea naţiunii.

Este demn de notat că „progresiştii” care au fost făcuţi responsabili de către criticii birocraţiei pentru răspândirea acesteia nu se încumetă să apere sistemul birocratic. Din contră, ei se alătură celor care sunt consideraţi cu dispreţ drept „reacţionari”, pentru a-l condamna. Aceasta, susţin ei, deoarece metodele birocratice nu sunt câtuşi de puţin esenţiale pentru atingerea utopiei spre care ei ţintesc. Birocraţia, spun ei, este mai degrabă modul nesatisfăcător prin care sistemul capitalist încearcă să se opună tendinţei sale inexorabile de a dispărea. Triumful final inevitabil al socialismului va aboli nu numai capitalismul, ci şi birocratismul. În fericita lume a zilei de mâine, în paradisul binecuvântat al planificării generale nu vor mai exista birocraţi. Omul de rând va deţine supremaţia; oamenii înşişi vor avea grijă de treburile lor personale. Doar burghezii înguşti la minte pot cădea pradă erorii de a afirma că birocraţia descoperă în avans ceea ce socialismul pregăteşte omenirii.

Astfel, toată lumea pare să fie de acord că birocraţia este un lucru rău. Dar nu este mai puţin adevărat că nimeni nu a încercat vreodată să determine, într-un limbaj fără echivoc, ce înseamnă de fapt birocraţia. Acest cuvânt este folosit în general cu un sens vag. Majoritatea oamenilor s-ar simţi jenaţi dacă cineva le-ar cere o definiţie şi o explicaţie precisă a termenului. Cum pot ei condamna birocraţia şi birocraţii dacă ei nici nu ştiu de fapt ce înseamnă acestea?

2. Acuzaţiile cetăţeanului american la adresa birocratismului

Un american, rugat fiind să specifice nemulţumirile sale legate de răul provocat de birocratizarea în creştere a societăţii, ar putea afirma ceva de genul următor:

„Sistemul nostru tradiţional de guvernare a fost bazat pe separarea puterilor legislative, executive şi judecătoreşti şi pe justa împărţire a jurisdicţiei între Uniune şi State. Legiuitorii, personalul executiv cel mai important, precum şi mulţi dintre judecători erau aleşi prin vot. În acest mod poporul, alegătorul, deţinea supremaţia. Mai mult, nici una din cele trei braţe ale guvernului nu avea dreptul să se amestece în treburile private ale cetăţenilor. Cetăţeanul ce respecta legea era un om liber.

Iată însă că, de mulţi ani încoace şi mai ales de la apariţia politicii New Deal, s-a ajuns în situaţia în care forţe puternice sunt pe punctul de a se substitui acelora vechi şi locul unui sistem democratic bine testat este luat de dominaţia tiranică a unei birocraţii iresponsabile şi arbitrare. Birocratul nu-şi primeşte slujba prin votarea sa de către alegători, ci prin numirea sa de către un alt birocrat. El şi-a arogat astfel o bună parte din puterea legislativă. Comisiile şi birourile guvernamentale emit decrete şi regulamente legate de managementul şi direcţionarea fiecărui aspect al vieţii cetăţeanului. Ele nu numai că reglementează probleme care până acum erau lăsate la discreţia individului; ele nu se dau înapoi de la a legifera într-o manieră care în realitate încalcă legi promulgate în mod judicios. Prin această cvasi-legislaţie, birourile uzurpă puterea de a decide numeroase probleme importante, luând decizii conform propriei lor judecăţi de merit a fiecărui caz, adică într-un mod destul de arbitrar. Hotărârile şi judecăţile birourilor sunt promulgate de oficialii federali. Reanaliza judiciară, necesara şi semnificativa, este de fapt iluzorie. Pe zi ce trece birocraţii îşi asumă mai multă putere; în scurt timp ei vor conduce întreaga ţară.

Nu poate exista îndoială că acest sistem birocratic este în esenţă antiliberal, nedemocratic şi ne-american, este contrar spiritului şi literei Constituţiei şi este replica metodelor totalitare ale lui Stalin şi Hitler. Este îmbibat cu ostilitate fanatică la adresa liberei întreprinderi şi a proprietăţii private. Paralizează mersul afacerilor şi reduce productivitatea muncii. Prin cheltuieli aberante iroseşte avuţia naţiunii. Este ineficient şi risipitor. Deşi prin planificare îşi desemnează acţiunile, nu are planuri sau scopuri bine determinate. Îi lipsesc unitatea şi uniformitatea; diferitele birouri şi agenţii lucrează în scopuri încrucişate. Rezultatul este dezintegrarea întregului aparat social de producţie şi distribuţie. Sărăcia şi mizeria sunt menite să urmeze.”

Aceste acuzaţii vehemente la adresa birocraţiei alcătuiesc în mare o descriere adecvată, deşi emoţională, a tendinţei prezente a guvernului american. Cetăţeanul indignat face însă birocraţia şi birocraţii responsabili pentru o evoluţie ale cărei cauze trebuie căutate în altă parte. Birocraţia nu este decât o consecinţă şi un simptom al unor lucruri şi schimbări mult mai adânc înrădăcinate.

Trăsătura caracteristică a politicilor din ziua de azi este tendinţa spre o înlocuire a liberei întreprinderi de către controlul guvernamental. Partide politice puternice şi grupuri de presiune cer cu ardoare controlul public al tuturor activităţilor economice, planificarea generalizată la nivel guvernamental şi naţionalizarea lumii afacerilor. Ele urmăresc un control deplin al învăţământului şi socializarea profesiei de medic. Nu există sferă a activităţii umane pe care ele să nu fie gata să o înregimenteze sub controlul autorităţilor. În ochii lor, controlul de stat este panaceul tuturor bolilor.

Entuziaştii susţinători ai omnipotenţei guvernamentale sunt foarte modeşti în aprecierea rolului pe care îl joacă ei înşişi în evoluţia către totalitarism. Tendinţa către socialism, susţin ei, este inevitabilă. Este tendinţa necesară şi implacabilă a evoluţiei istorice. Împreună cu Karl Marx, ei afirmă că socialismul este menit să apară „cu inexorabilitatea unei legi naturale”. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, libera întreprindere, capitalismul, sistemul bazat pe profit sunt sortite pieirii. „Valul viitorului” poartă oamenii spre paradisul terestru al controlului guvernamental deplin. Campionii totalitarismului se autodefinesc drept „progresişti” tocmai datorită faptului că ei pretind că au înţeles semnificaţia semnelor viitorului. Tocmai de aceea ei îi ridiculizează şi îi discreditează ca fiind „reacţionari” pe toţi aceia care încearcă să reziste acţiunii forţelor pe care--spun ei--nici un efort uman nu are putere suficientă pentru a le opri.

Din cauza acestor politici „progresiste”, noi birouri şi agenţii guvernamentale prosperă şi se răspândesc ca ciupercile. Birocraţii se înmulţesc şi sunt nerăbdători să restrângă, pas cu pas, libertatea de acţiune a cetăţeanului. Numeroşi cetăţeni, adică acei „reacţionari” batjocoriţi de către „progresişti”, detestă această interferenţă în problemele lor şi condamnă incompetenţa şi risipa birocraţilor. Dar aceşti oponenţi au fost până acum doar o minoritate. Dovada este că în ultimile alegeri ei nu au fost în măsură să strângă majoritatea voturilor. „Progresiştii”, duşmanii neclintiţi ai liberei întreprinderi şi ai iniţiativei private, campionii controlului guvernamental totalitar al afacerilor, i-au învins.

Este deja o realitate faptul că politica New Deal a fost susţinută de alegători. Şi nu există nici o îndoială că această politică ar fi complet abandonată dacă alegătorii îşi retrag sprijinul lor. Statele Unite sunt încă o democraţie. Constituţia este încă intactă. Alegerile sunt încă libere. Alegătorii nu sunt constrânşi să voteze într-un anumit fel. Nu este deci corect să spunem că sistemul birocratic îşi dobândeşte victoriile prin metode neconstituţionale şi nedemocratice. Avocaţii pot avea dreptate doar în chestionarea legalităţii unor puncte minore. Dar politica New Deal ca întreg a fost susţinută de Congres. Congresul a dat legea şi a reţinut banii.

Bineînţeles că America se confruntă cu un fenomen pe care întemeietorii Constituţiei nu l-au prevăzut şi nu aveau cum să-l prevadă: abandonul voluntar al drepturilor congresionale. Congresul a predat în multe cazuri funcţia sa legislativă agenţiilor şi comisiilor guvernamentale şi şi-a relaxat controlul bugetar prin alocarea unor părţi largi din fonduri pentru cheltuieli, pe care administraţia trebuia să le stabilească detaliat. Dreptul Congresului de a delega temporar o parte din puterile sale nu este incontestabil. În cazul Administraţiei Naţionale de Revenire din criză*, Curtea Supremă a declarat acest proces ca fiind neconstituţional. Dar delegările de putere formulate mai prudent sunt o practică aproape obişnuită. Oricum, Congresul, prin astfel de acţiuni, nu a deviat până acum de la voinţa exprimată de majoritatea poporului suveran.

Pe de altă parte, trebuie să realizăm că delegarea puterii este principalul instrument al dictaturii moderne. Datorită delegării puterii a ajuns Hitler şi cabinetul său să conducă Germania. Prin delegare de putere vrea stânga britanică să-şi instaleze dictatura şi să transforme Marea Britanie într-o comunitate socialistă. Este evident că delegarea puterii poate fi folosită ca o deghizare cvasi-constituţională a dictaturii. Dar, cu siguranţă, nu este valabil pentru această ţară. Fără nici o îndoială Congresul încă are dreptul legal şi puterea să ia înapoi puterea pe care a delegat-o. Alegătorii încă au dreptul şi puterea să aleagă senatorii şi reprezentanţii care sunt cu totul împotriva oricărei renunţări la puterile Congresului. În Statele Unite, birocraţia se bazează pe fapte constituţionale.

Nu este corect nici să considerăm drept neconstituţionale concentrarea progresivă a puterilor jurisdicţionale către conducerea centrală şi respectiva diminuare a importanţei Statelor. Washington-ul nu a uzurpat în mod făţiş nici o putere constituţională a Statelor. Echilibrul în distribuţia puterii între Guvernul Federal şi State, aşa cum a fost stabilit prin Constituţie, a fost serios zdruncinat pentru că noile puteri pe care autorităţile le-au obţinut în mare măsură s-au îndreptat către Uniune, şi nu către State. Acesta nu este efectul unei maşinaţiuni sinistre a unor clici misterioase din Washington, dornice să pună frâu Statului şi să instaureze centralizarea. Este consecinţa faptului că Statele Unite reprezintă o unitate economică, cu sisteme monetare şi de credit uniforme, cu posibilitatea liberei circulaţii între state a bunurilor, capitalului şi persoanelor. În asemenea ţară, controlul guvernamental asupra afacerilor trebuie centralizat. Este exclus ca acest control să fie lăsat fiecărui stat în parte. Dacă fiecare stat ar fi liber să controleze afacerile conform unui plan propriu, unitatea pieţei interne s-ar dezintegra. Controlul statului ar putea fi practicabil dacă fiecare stat ar putea să-şi separe teritoriul de restul naţiunii prin bariere monetare şi de migraţie şi dacă ar avea propria politică monetară şi de credit. Cum nimeni nu a propus în mod serios „spargerea” unităţii economice a naţiunii, era necesar să se încredinţeze Uniunii controlul asupra afacerilor. Face parte din esenţa unui sistem de control guvernamental dorinţa de a ţinti către o centralizare maximă. Autonomia statului garantată de Constituţie este realizabilă numai într-un sistem al liberei întreprinderi. Votând pentru un control guvernamental asupra afacerilor, alegătorii, fără bună-ştiinţă, votează implicit pentru o centralizare mai accentuată.

Cei care critică birocraţia fac greşeala de a-şi îndrepta atacurile numai asupra unui simptom, şi nu asupra bazei răului. Nu există nici o diferenţă dacă nenumăratele decrete ce reglementează orice aspect al activităţilor economice ale cetăţeanului sunt direct reglementate printr-o lege emisă de Congres sau dacă sunt adoptate de către o comisie sau agenţie guvernamentală, a cărei putere i-a fost dată prin lege şi prin alocarea unui fond. De ce se plâng cu adevărat oamenii este faptul că Guvernul a iniţiat asemenea politici totalitare, şi nu de procedurile tehnice aplicate în realizarea lor. Prea puţin ar conta dacă Guvernul nu ar investi aceste agenţii cu funcţii cvasi-legislative şi ar rezerva pentru sine dreptul de a emite toate decretele necesare îndeplinirii funcţiilor lor.

Din moment ce controlul preţurilor este declarat sarcină a Guvernului, un număr nedefinit de praguri de preţ trebuie să fie fixate, şi multe dintre ele, datorită schimbării condiţiilor, trebuie să fie modificate din nou şi din nou. Această putere este a Oficiului Administrării Preţurilor (OAP). Dar puterea birocraţilor săi nu trebuie să fie slăbită substanţial dacă ei trebuie să se adreseze Congresului pentru legiferarea acestor praguri. Congresul ar fi năpădit de o mulţime de note, al căror conţinut ar depăşi cu mult sfera lui de competenţă. Membrilor Congresului le lipseşte atât timpul, cât şi informaţia necesară unei examinări serioase a propunerilor elaborate de diferitele diviziuni ale OAP. Nu le-ar rămâne decât să aibă încredere în şeful oficiului şi în angajaţii lui şi să voteze în bloc propunerile sau să abroge legea, dând Administraţiei puterea să controleze preţurile. Este exclus ca membrii Congresului să examineze problema cu aceeaşi conştiinciozitate şi scrupulozitate cu care, în mod obişnuit, cercetează problemele legate de politici şi de legi.

Procedurile parlamentare reprezintă o metodă adecvată pentru tratarea cadrului legislativ necesar unei comunităţi bazate pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie, pe libera întreprindere şi pe suveranitatea consumatorilor. Ele sunt cu totul neadecvate pentru conducerea afacerilor într-un sistem guvernamental omnipotent. Cei care au realizat Constituţia nu au visat niciodată la un sistem guvernamental în care autorităţile trebuie să stabilească preţul piperului şi al portocalelor, al aparatelor de fotografiat şi al lamelor de bărbierit, al cravatelor şi al şerveţelelor de hârtie. Dacă au prevăzut asemenea posibilitate, cu siguranţă li s-a părut o problemă nesemnificativă dacă aceste reglementări să fie adoptate de Congres sau de o agenţie birocratică. Ei ar fi înţeles cu uşurinţă că un control guvernamental al afacerilor ar fi incompatibil cu orice formă de guvernare constituţională sau democratică.

Nu este o întâmplare că ţările socialiste sunt conduse în mod dictatorial. Totalitarismul şi guvernarea de către popor sunt incompatibile. Lucrurile nu ar fi stat altfel în Germania şi în Rusia dacă Hitler şi Stalin ar fi supus toate decretele lor deciziei „parlamentelor” lor. Într-un sistem de control guvernamental, parlamentele nu pot fi altceva decât un grup de oameni care spun „da”.

Nu este justificat nici să dăm vina pe faptul că oficiile administrative birocratice nu sunt elective. Alegerea administratorilor este justificată numai în cazul celor din vârf. Aici, alegătorii trebuie să voteze cu cei ale căror convingeri şi caracter politic le cunosc. Ar fi absurd să se folosească aceeaşi metodă şi pentru numirea unui număr mare de oameni necunoscuţi. Este logic ca cetăţenii să voteze pentru preşedinte, guvernator sau pentru primar. Ar fi lipsit de sens să fie lăsaţi să voteze pentru sutele şi miile de funcţionari mărunţi. În asemenea alegeri, cei care votează nu ar avea nici o şansă decât să-i sprijine pe cei de pe listele propuse de partide. Nu este nici o diferenţă considerabilă dacă preşedintele sau guvernatorul aleşi îşi numesc propriile ajutoare sau dacă alegătorii votează o listă ce conţine numele acelora pe care candidatul lor preferat i-a ales drept ajutoare.

Este corect, aşa cum spun cei care se opun tendinţei către totalitarism, că birocraţii sunt liberi să decidă, conform propriei voinţe, în probleme de importanţă vitală pentru viaţa cetăţenilor. Este adevărat că funcţionarii nu mai sunt angajaţii cetăţenilor, ci stăpâni şi tirani iresponsabili şi arbitrari. Dar aceasta nu este vina birocraţiei. Este rezultatul unui nou sistem de guvernare care restricţionează libertatea individuală pentru a-şi realiza propriile afaceri şi care desemnează guvernului din ce în ce mai multe sarcini. Vinovat nu este birocratul, ci sistemul politic. Iar poporul suveran este încă liber să înlăture acest sistem.

Este la fel de adevărat că birocraţia este îmbibată cu o ură de înduplecat îndreptată către afacerile private şi către libera întreprindere. Dar suporterii acestui sistem consideră exact acest lucru ca fiind trăsătura cea mai lăudabilă a atitudinii lor. Departe de a le fi ruşine de politicile lor anti-afaceri, ei sunt mândri de ei înşişi. Ei ţintesc către controlul total asupra afacerilor guvernului şi văd un inamic public în fiecare om de afaceri care vrea să eludeze acest control.

În fine, este adevărat că această nouă politică, deşi nu este neconstituţională dintr-un punct de vedere formal, este contrară spiritului Constituţiei, că este acelaşi lucru cu o răsturnare a tot ceea ce a fost preţios pentru generaţii de americani, că poate avea ca rezultat o abandonare a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească democraţie şi este prin aceasta un fapt ne-american. Dar acest reproş nu discreditează tendinţele „progresiste” în ochii suporterilor lor. Ei privesc trecutul cu alţi ochi decât cei care îi critică. Pentru ei, istoria de până acum a societăţii este o mărturie a degradării umane, a mizeriei, a exploatării dure a maselor de către clasele conducătoare. Ceea ce este denumit „individualism” în limbajul american ei spun că este „un termen răsunător pentru lăcomia de bani care trece drept virtute”. Ideea era „să se dea mână liberă celor care strâng bani, escrocilor isteţi, manipulatorilor de acţiuni şi celorlalţi care trăiesc din jefuirea venitului naţional”1). Sistemul american este desconsiderat ca o falsă „democraţie a drepturilor”, iar sistemul rusesc al lui Stalin este lăudat în mod exagerat ca fiind singurul adevărat sistem democratic.

Problema principală în luptele politice din zilele noastre este dacă societatea trebuie să fie organizată pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie (capitalism, sistemul de piaţă) sau pe baza controlului public al mijloacelor de producţie (socialism, comunism, economie planificată). Capitalismul înseamnă libera întreprindere, suveranitatea consumatorilor în problemele economice şi suveranitatea alegătorilor în probleme politice. Socialismul înseamnă control guvernamental total asupra fiecărei sfere a vieţii individului şi supremaţia fără restricţii a guvernului în ceea ce priveşte capacitatea lui ca administrator central al managementului de producţie. Nu există nici un compromis posibil între aceste două sisteme. Contrar unei păreri greşite asupra unei căi de mijloc, nu este posibil un al treilea sistem, model al unei ordini sociale permanente2). Cetăţenii trebuie să aleagă între capitalism şi socialism sau, aşa cum spun mulţi americani, între modul de viaţă american şi cel rusesc.

Oricine care, în această controversă, ar fi de partea capitalismului trebuie să o facă în mod franc şi direct. Trebuie să acorde sprijin proprietăţii private şi liberei întreprinderi. Degeaba se mulţumeşte cineva cu atacarea unor măsuri menite să paveze drumul către socialism. Este fără rost să lupţi împotriva fenomenului însoţitor, şi nu împotriva tendinţei către totalitarism. Este nefolositor să se insiste doar asupra criticării birocratizării.

3. Aspectul „progresiv” al birocratismului

Criticii „progresişti” ai birocratismului îşi îndreaptă atacurile în primul rând împotriva birocratizării marilor corporaţii. Argumentaţia lor este următoarea:

„În trecut, firmele erau relativ mici. Întreprinzătorul putea să supravegheze toate părţile întreprinderii sale şi putea să ia toate deciziile importante. El era proprietarul întregului capital investit sau, cel puţin, al unei mari părţi din el. El însuşi era interesat de succesul companiei sale. De aceea el îşi folosea în cel mai bun mod capacităţile pentru a face rezultatele sale cât de eficiente posibil şi pentru a evita risipa.

Dar, o dată cu inexorabila tendinţă către concentrarea economică, condiţiile s-au schimbat radical. Astăzi scena este dominată de corporaţiile mari. Lipseşte dreptul de proprietate; proprietarii legali, acţionarii, nu au nici un cuvânt de spus în management. Sarcina aceasta este lăsată administratorilor profesionişti. Întreprinderile sunt atât de mari, încât funcţiile şi activităţile trebuie să fie distribuite între departamente şi subdivizii administrative. Conducerea afacerilor devine în mod necesar birocratică.

Campionii de astăzi ai liberei întreprinderi sunt romantici precum aceia care lăudau artele şi meşteşugurile medievale. Ei greşesc în totalitate atunci când atribuie corporaţiilor mamut calităţi care odată erau caracteristice afacerilor mici şi medii. Nu se poate pune problema despărţirii marilor agregate în unităţi mici. Din contră, tendinţa către o mai mare concentrare a puterii economice va triumfa. Marile afaceri care sunt monopolizate vor rămâne într-o birocraţie rigidă. Managerii lor, responsabili în faţa nimănui, vor deveni aristocraţi ereditari; guvernele vor deveni doar marionetele clicii economice omnipotente.

Este indispensabil ca puterea acestei oligarhii manageriale să fie ţinută în frâu de acţiunile guvernului. Plângerile cu privire la înregimentarea guvernamentală sunt nefondate. Aşa cum stau lucrurile, este doar alegerea între conducerea de către o birocraţie managerială iresponsabilă şi conducerea de către un guvern al naţiunii.”

Caracterul apologetic al unei astfel de argumentaţii este clar. Criticii generale că birocraţia guvernamentală se răspândeşte, „progresiştii” şi susţinătorii politicii New Deal îi vor răspunde că birocraţia nu limitează deloc guvernul. Este un fenomen universal, prezent atât în afaceri, cât şi în guvern. Cauza sa cea mai importantă este „uriaşa mărime a organizaţiei”3). Este, prin urmare, un rău de care nu se poate scăpa.

Această carte va încerca să demonstreze că nici o întreprindere ce are ca scop profitul, indiferent de mărimea ei, nu este susceptibilă să devină birocratică, cu condiţia ca în managementul său să nu intervină guvernul. Tendinţa către birocraţia rigidă nu face parte din evoluţia afacerilor, ci este un rezultat al intervenţiei guvernului în afaceri. Este un rezultat al politicilor desemnate de a elimina motivul profitului din rolul său în cadrul organizării economice a societăţii.

În aceste observaţii introductive vrem să ne oprim numai asupra unui aspect al plângerilor populare la adresa birocratizării mediului de afaceri. Birocratizarea, spun oamenii, este cauzată de „lipsa unei conduceri competente şi eficiente”4). Ceea ce se vrea este „conducerea creativă”.

Plângerea asupra lipsei de conducere este, în domeniul afacerilor politice, atitudinea caracteristică a tuturor celor care vestesc dictatura. Pentru ei, principalul neajuns al guvernului democratic este faptul că este incapabil să producă mari Führeri şi Duci.

În domeniul afacerilor, conducerea creativă se manifestă prin ajustarea producţiei şi a distribuţiei la condiţiile în schimbare ale cererii şi ofertei şi prin adaptarea îmbunătăţirilor tehnice la scopurile practice. Adevăratul om de afaceri este acela care produce mai multe bunuri, mai bune şi mai ieftine şi care, în calitate de pionier al progresului, oferă concetăţenilor lui mărfuri şi servicii până atunci necunoscute acestora sau peste posibilităţile lor materiale. Îl putem numi un conducător datorită faptului că iniţiativa şi activitatea sa îi forţează pe competitori fie să-i întreacă realizările, fie să iasă din afaceri. Inventivitatea sa neobosită şi atracţia sa pentru inovaţii sunt cele două trăsături care împiedică degenerarea tuturor unităţilor de afaceri într-o rutină birocratică inutilă. El personifică progresul şi dinamismul neobosit, inerente capitalismului şi liberei întreprinderi.

În mod cert, ar fi exagerat să se spună că asemenea conducători creativi lipsesc în America zilelor de astăzi. Mulţi dintre eroii de demult ai afacerilor americane sunt încă în viaţă şi sunt activi în coordonarea afacerilor lor. Ar fi o problemă delicată să ne dăm cu părerea despre creativitatea celor tineri. Este nevoie de o anumită distanţă temporală pentru o apreciere corectă a realizărilor lor. Un adevărat geniu este foarte rar recunoscut ca atare de către contemporanii săi.

Societatea nu poate contribui cu nimic la cultivarea şi creşterea oamenilor geniali. Un geniu creator nu poate fi pregătit. Nu există şcoli de creativitate. Un geniu este exact acel om care sfideză toate şcolile şi regulile, care deviază de la drumurile tradiţionale ale rutinei şi deschide noi cărări pe tărâmuri inaccesibile până atunci. Un geniu este întotdeauna profesor şi niciodată elev. El este întotdeauna autodidact. El nu datorează nici o favoare celor aflaţi la putere. Dar, pe de altă parte, guvernul poate crea condiţii care paralizeză eforturile unui spirit creativ şi îl împiedică pe acesta să aducă servicii folositoare comunităţii.

Această situaţie este valabilă şi în domeniul afacerilor de astăzi. Să ne uităm la un singur aspect, impozitul pe venit. În trecut, un proaspăt întreprinzător plin de ingeniozitate începea un nou proiect. Startul era modest; el era sărac, fondurile sale erau limitate şi în mare măsură împrumutate. Când venea clipa succesului său iniţial, el nu îşi creştea consumul, ci reinvestea marea parte a profitului său. În acest mod, afacerea sa creştea rapid. El devenea lider în ramura sa. Ameninţările sale concurenţiale forţau vechile firme înstărite şi marile corporaţii să-şi ajusteze managementul condiţiilor create de intervenţia sa. Ei nu puteau să nu îl ia în considerare şi să se complacă într-o stare de neglijenţă birocratică. Era necesar ca ei să fie în gardă zi şi noapte împotriva acestor inovatori periculoşi. Dacă nu găseau pentru managementul afacerilor lor un om capabil să rivalizeze cu proaspătul întreprinzător, ei trebuiau să fuzioneze cu afacerea acestuia şi să se supună conducerii lui.

Dar astăzi impozitul pe venit absoarbe 80% sau mai mult din profitul iniţial al unui astfel de întreprinzător. El nu poate acumula capital; nu poate să-şi extindă afacerea; iniţiativa lui nu va deveni niciodată o afacere mare. El nu poate concura cu vechile monopoluri. Vechile firme şi corporaţii deţin deja un capital considerabil. Impozitele pe venit şi pe profit le diminuează procesul de acumulare a resurselor financiare, dar pe noul întreprinzător îl împiedică în totalitate să acumuleze capital. El este condamnat să rămână pentru totdeauna la o afacere mică. Întreprinderile deja existente sunt protejate de noii întreprinzători plini de iniţiativă. Ele nu sunt ameninţate de competiţia cu aceştia. Ele se bucură de un privilegiu teoretic atâta timp cât se mulţumesc să îşi păstreze afacerea pe o linie tradiţională şi într-o mărime tradiţională5). Dezvoltarea lor viitoare este, bineînţeles, limitată. Continua diminuare a profiturilor lor prin impozitare face imposibil ca ei să-şi dezvolte afacerea prin fonduri proprii. Astfel, este lansată o tendinţă către rigiditate.

În ziua de astăzi, în toate ţările, toate legile cu privire la impozitare sunt enunţate ca şi cum principalul scop al impozitelor ar fi acela de a împiedica noile acumulări de capital şi îmbunătăţirile la care ar duce acest lucru. Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în multe alte ramuri ale politicii publice. „Progresiştii” sunt departe de adevăr când se plâng de lipsa conducătorilor creativi în afaceri. Nu oamenii lipsesc, ci instituţiile care le-ar permite acestora să-şi utilizeze talentul. Politicile moderne duc la o constrângere a inovatorilor, asemănătoare cu cea impusă de sistemul de ghilde al Evului Mediu.

4. Birocratismul şi totalitarismul

Se va arăta în această carte că birocraţia şi metodele birocratice sunt foarte vechi şi că trebuie să fie prezente în aparatele administrative ale fiecărui guvern a cărui suveranitate se întinde pe o suprafaţă mare. Faraonii din Egiptul antic şi împăraţii Chinei au construit imense maşini birocratice, şi la fel au făcut şi ceilalţi conducători. Feudalismul medieval a reprezentat o încercare de a organiza guvernarea unor largi teritorii fără birocraţi şi fără metode birocratice. Aceste încercări au eşuat lamentabil. A rezultat o dezintegrare completă a unităţii politice, ducând la anarhie. Lorzii feudali, la origine fiind oficiali şi supuşi autorităţii guvernării centrale, au devenit teoretic prinţi independenţi, luptându-se unul cu celălalt aproape încontinuu şi sfidându-l pe rege, curtea şi legile. Din secolul al XV-lea, principala sarcină a regilor europeni a fost să ţină în frâu aroganţa vasalilor. Statul modern este construit pe ruinele feudalismului. El a înlocuit supremaţia mulţimii de prinţi şi conţi mărunţi cu managementul birocratic al afacerilor publice.

În fruntea acestei evoluţii s-au aflat regii Franţei. Alexis de Tocqueville a arătat cum regii Bourboni au dorit neîncetat să abolească autonomia vasalilor puternici şi a grupurilor oligarhice ale aristocraţilor. În acest sens, Revoluţia Franceză a desăvârşit ceea ce chiar regii începuseră. A eliminat bunul plac al regilor, a făcut ca legea să fie supremă în domeniul administrativ şi a restricţionat scopul afacerilor supuse judecăţii discreţionare a oficialilor. Nu a îndepărtat managementul birocratic, ci numai l-a pus pe baze legale şi constituţionale. Sistemul administrativ din secolul al XIX-lea din Franţa a fost o încercare de a îmblânzi prin lege, pe cât posibil, arbitraritatea birocraţilor. A servit drept model pentru alte naţiuni liberale - din afara sistemului legislativ anglo-saxon - care doreau să realizeze legi, să legalizeze la cel mai înalt nivel conducerea administraţiei civile.

Nu este suficient cunoscut faptul că sistemul administrativ prusac, atât de admirat de susţinătorii omnipotenţei guvernului, la începuturile sale nu era nimic altceva decât o imitaţie a instituţiilor franceze. Frederick al II-lea, „Marele” rege, a importat din Franţa nu numai metodele, ci şi personalul necesar pentru executarea lor. El a înmânat administrarea impozitelor şi vămilor unui personal importat, format din câteva sute de birocraţi francezi. El a numit un francez în funcţia de Director General al Poştei şi un alt francez în funcţia de Preşedinte al Academiei. Prusacii din secolul al XVIII-lea aveau mai multe motive să numească birocratismul ne-prusac decât au americanii din zilele noastre să-l numească ne-american.

Tehnica legală a activităţii administrative în ţările din sistemul legislativ anglo-saxon era foarte diferită de cea folosită în ţările Europei continentale. Atât britanicii, cât şi americanii erau pe deplin convinşi că sistemul lor le asigură cea mai eficientă protecţie împotriva abuzurilor arbitrarităţii administrative. În orice caz, experienţa ultimelor decenii a evidenţiat clar că nici o precauţie legală nu este destul de puternică pentru a rezista unei tendinţe susţinută de o ideologie puternică. Popularele idei despre intervenţia statului în afaceri şi despre socialism au subminat barajele construite de douăzeci de generaţii de anglo-saxoni împotriva invaziei regulii arbitrare. Mulţi intelectuali şi numeroşi alegători organizaţi în grupuri de presiune ale fermierilor şi ale forţei de muncă au discreditat sistemul tradiţional american de guvernare, numindu-l „plutocratic”, şi tânjeau după adoptarea metodelor ruseşti, care nu ofereau individului nici un fel de protecţie împotriva puterii discreţionare a autorităţilor.

Totalitarismul este mult mai mult decât o simplă birocraţie. Înseamnă subordonarea întregii vieţi, a muncii şi a timpului liber ale fiecărui individ ordinelor celor aflaţi la putere şi în birouri. Înseamnă transformarea omului într-o rotiţă din maşina atotputernică de constrângere şi de agresiune. El obligă individul să renunţe la orice activitate cu care statul nu este de acord. Nu admite nici un fel de exprimare a dezacordului. Înseamnă transformarea societăţii într-o armată în care se munceşte şi care este strict disciplinată - aşa cum spun susţinătorii socialismului - sau într-un penitenciar - aşa cum spun cei care sunt împotrivă. În orice caz, radicala rupere de vechiul mod de viaţă face ca naţiunile să se agaţe de trecut. Nu înseamnă numai întoarcerea omenirii la despotismul oriental, în care, aşa cum a observat Hegel, numai un om este liber, ceilalţi fiind sclavi, pentru că acei regi asiatici nu interveneau în rutina zilnică a supuşilor lor. Pentru fermieri, crescătorii de vite şi pentru artizani a fost lăsat un domeniu de activitate în care nu erau deranjaţi de regi şi de cei din jurul lor. Ei se bucurau de o oarecare autonomie în gospodăriile şi în familiile lor. Cu totul altfel stau lucrurile cu socialismul modern. Este totalitar în sensul strict al cuvântului. El ţine individul în frâu de la naştere până în mormânt. În orice clipă a vieţii, „tovarăşul” trebuie să se supună în întregime ordinelor emise de autoritatea supremă. Statul este şi gardianul, şi şeful său. Statul îi stabileşte munca, dieta şi plăcerile. Statul îi spune ce să gândească şi în ce să creadă.

Birocraţia este instrumentul pentru executarea acestor planuri. Dar oamenii sunt nedrepţi când învinuiesc birocratul pentru viciile sistemului. Vina nu este a bărbaţilor şi femeilor care sunt în oficii şi birouri. Şi ei sunt victimele noului mod de viaţă ca şi ceilalţi. Sistemul este rău, şi nu oamenii din subordinea lui. Un stat nu poate exista fără birouri şi metode birocratice. Şi cum cooperarea socială nu poate funcţiona fără guvern civil, o parte a birocraţiei este indispensabilă. Ceea ce detestă oamenii nu este birocratismul ca atare, ci intruziunea birocraţiei în toate sferele vieţii şi activităţii umane. Lupta împotriva abuzurilor birocraţiei este în fond o revoltă împotriva dictaturii totalitare. Este greşit să etichetăm lupta pentru libertate şi democraţie drept o luptă împotriva birocraţiei.

Fără îndoială că există substanţă în plângerea generală împotriva procedeelor şi metodelor birocratice. Pentru că erorile lor sunt semnul defectelor esenţiale ale oricărui sistem socialist sau totalitar. În investigarea problemei birocraţiei, trebuie, în final, să descoperim de ce utopia socialistă este cu totul impracticabilă şi de ce trebuie, atunci când este pusă în practică, să aibă ca rezultat nu numai sărăcirea tuturor, ci şi dezintegrarea cooperării sociale - deci, haosul. De aceea studiul birocraţiei este un bun început pentru studierea ambelor sisteme de organizare socială, capitalismul şi socialismul.

5. Alegerea: managementul profitului sau managementul birocratic

Dacă vrem să aflăm ce înseamnă cu adevărat birocraţia, trebuie să începem cu o analiză a motivului-profit din cadrul societăţii capitaliste. Caracteristicile esenţiale ale capitalismului sunt la fel de necunoscute ca şi cele ale birocraţiei. Legende false, popularizate prin propagandă demagogică, au reprezentat în mod greşit sistemul capitalist. Capitalismul a reuşit să îmbunătăţească bunăstarea materială a maselor într-un mod fără precedent. În ţările capitaliste, numărul populaţiei este de câteva ori mai mare decât era la începutul „revoluţiei industriale”, şi fiecare cetăţean din aceste naţiuni se bucură de un standard de viaţă mult mai înalt decât cel al bogaţilor din trecut. Oricum, o mare parte a opiniei publice discreditează libera întreprindere şi proprietatea privată a mijloacelor de producţie ca fiind instituţii sinistre care sunt în detrimentul marii majorităţi a populaţiei şi care promovează numai interesele egoiste de clasă ale unui grup mic de exploatatori. Politicienii, a căror principală realizare constă în restrângerea producţiei agricole şi în încercarea de a pune piedici în calea îmbunătăţirii tehnice a metodelor de producţie, discreditează capitalismul, considerându-l o „economie a sărăciei”, şi vorbesc despre abundenţa pe care o va aduce socialismul. Şefii sindicatelor, ai căror membri conduc propriile lor automobile, sunt entuziaşti când slăvesc condiţiile proletarilor ruşi zdrenţăroşi şi desculţi şi când laudă libertatea de care se bucură muncitorii în Rusia, unde sindicatele au fost suprimate, iar grevele sunt considerate un delict penal.

Nu este cazul să facem o cercetare detaliată a acestor fabule. Nu este intenţia noastră nici să lăudăm, nici să condamnăm. Vrem să ştim ce sunt cele două sisteme aduse în discuţie, cum funcţionează şi cum servesc nevoile populaţiei.

Cu toată neclaritatea modului în care se foloseşte termenul de birocraţie, se pare că există o părere unanimă cu privire la distincţia dintre cele două metode contrare de a face lucrurile: modul individual al cetăţenilor şi modul în care birourile guvernamentale şi municipale sunt conduse. Nimeni nu neagă faptul că principiile aplicate conducerii unui departament de poliţie diferă foarte mult de principiile aplicate în conducerea întreprinderilor care doresc obţinerea de profit. De aceea, ar fi indicat să începem cu o cercetare a metodelor folosite în aceste două clase de instituţii şi să le comparăm între ele.

Birocraţia, cu meritele şi tarele sale, cu funcţionarea şi operarea sa, poate fi înţeleasă numai prin compararea ei cu operarea motivului-profit aşa cum funcţionează în societatea de piaţă capitalistă.


* National Recovery Administration (n.trad.)

1) W. E. Woodward, A New American History, New York, 1938, p. 808. Pe coperta acestei cărţi citim: „Astăzi, orice părinte care gândeşte corect, cunoscând toate faptele, probabil că l-ar găsi pe Benedict Arnold mai potrivit ca tată pentru copilul său decât pe Lincoln.” Este clar că aceia care au asemenea vederi nu vor găsi nici o greşeală ne-americanismului birocraţiei.

2) Vezi mai jos p. 117-119.

3) Cf. Marshall, E. Dimock şi Howard K. Hyde, „Bureaucracy and Trusteeship in Large Corporations”, TNEC Monograph, nr. 11, pag. 36.

4) Cf. Dimock şi Hyde, op. cit., pag. 44, şi articolele citate de aceştia.

5) Aceasta nu este o scriere despre consecinţele sociale şi economice ale impozitării. De aceea nu este nevoie să ne ocupăm de efectele taxelor de moştenire, al căror impact s-a făcut simţit în această ţară de mulţi ani, în timp ce efectele descrise mai sus ale impozitului pe venit sunt un fenomen recent.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România