David Friedman: o abordare liberală (libertariană) a educaţiei

David Friedman · 13 aprilie 2018

David Friedman, fiul laureatului premiului Nobel pentru economie Milton Friedman, este profesor de drept la Universitatea Santa Clara. A absolvit Universitatea Harvard, unde a studiat chimie şi fizică, apoi a obţinut titlul de doctor în fizică la Universitatea din Chicago şi a predat economie şi drept la mai multe universităţi americane fără să deţină o diplomă de studii în aceste domenii. David Friedman este autor a numeroase cărţi foarte populare, dintre care amintim The Machinery of Freedom (1973), Hidden Order: The Economics of Everyday Life (1996), şi Future Imperfect (2008).

***

În data de 19 aprilie, de la ora 18, la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, David Friedman va ţine conferinţa Market Failure, Considered as an Argument both For and Against Government. Publicăm mai jos un fragment din cartea lui, The Machinery of Freedom: Guide to a Radical Capitalism (ediţia a treia, 2015)

Modelul convenţional de şcolarizare cu 12 clase (K-12) se bazează pe două ipoteze. Prima este că, din mulţimea informaţiilor despre lume, există o submulţime de cunoştinţe potrivită ca mărime pentru a umple programul celor 12 clase, pe care fiecare copil ar trebui să o înveţe sau care, cel puţin, ar trebui să fie predată. A doua este că maniera în care trebuie educaţi copiii este aceea de a-i pune să stea în bancă şi de a le spune lucrurile pe care o anumită autoritate, de obicei profesorii şi manualele, au decis că ar trebui să le cunoască.

Prima ipoteză este, cred, greşită şi imposibil de susţinut. Majoritatea oamenilor vor considera abilitatea de a citi, de a scrie şi de a face calcule aritmetice ca fiind utilă. Cei mai mulţi nu vor găsi folositoare trigonometria. Geometria şi algebra, ca parte a curriculumului standard, vor fi utile pentru unii, dar statistica sau teoria probabilităţilor, care de obicei nu sunt predate, vor fi mai utile pentru alţii. Biologia este o disciplină interesantă, dar nu este clar dacă volumul de biologie pe care majoritatea elevilor îl învaţă în liceu este mai folositor decât economia pe care ar putea să o înveţe în schimb. Istoria americană oferă câteva lecţii utile, deşi, având în vedere abordările părtinitoare inevitabile, unele dintre lecţiile predate nu vor fi probabil adevărate. Dar istoria romană, istoria greacă sau istoria britanică sunt la fel de importante. Şi, ca dovadă despre cât de multă istorie ştiu elevii, omul care este, la momentul la care scriu, vicepreşedintele Statelor Unite, a afirmat într-un interviu televizat că atunci când piaţa de capital s-a prăbuşit în timpul Marii Depresiuni, F. D. Roosevelt s-a prezentat la televiziune pentru a se adresa naţiunii. În 1929, când s-a produs Marea Depresiune, era însă preşedinte Herbert Hoover, iar televizoarele încă nu prea apăruseră.

Ca dovadă suplimentară despre cât de puţin învaţă de fapt elevii din ceea ce li se predă, să vă spun experienţa soţiei mele care preda geologie ca asistent în facultate. Era la VPI, cea de-a doua cea mai bună universitate de stat din Virginia, ceea ce însemna că studenţii ei proveneau din grupul celor mai buni 25% absolvenţi de liceu. O minoritate semnificativă dintre ei nu ştia că volumul unui corp rectangular este egal cu lungimea ori lăţimea ori înălţimea.

Cea de-a doua ipoteză este de asemenea greşită. După cum ştiu toţi studenţii şi majoritatea profesorilor, consecinţa firească a politicii de a face pe cineva să studieze ceva ce nu este interesant este aceea că studentul învaţă pe de rost atât cât este necesar pentru a trece cursul, după care uită cât mai repede tot ce a citit.

Oamenii învaţă mult mai uşor lucrurile pe care chiar doresc să le înveţe.

Nu doar că presupunerea despre modul în care învaţă copiii este greşită, dar ea îi şi învaţă pe aceştia o lecţie periculoasă – aceea că maniera de descoperire a adevărului este învăţarea mecanică a informaţiilor pe care ţi le spune o autoritate. Una din abilităţile intelectuale esenţiale este capacitatea de a judeca informaţiile pe bază de probe, de a învăţa să facem diferenţa între un autor sau un vorbitor căruia îi pasă dacă ceea ce spune el este adevărat şi unul căruia nu-i pasă. Modelul convenţional de şcolarizare se opune practic deprinderii acestei abilităţi. Elevului îi sunt prezentate două autorităţi, profesorul şi manualul şi, cu excepţia cazului în care profesorul este neobişnuit de bun, i se cere să le creadă. Destul de frecvent, după experienţa mea, asta este o greşeală. O mare parte din ceea ce se învaţă în şcoală nu este adevărat.

Când cei doi copii ai mei s-au apropiat de vârsta de şcolarizare, soţia mea şi cu mine a trebuit să luăm o decizie. Eu am fost înscris la o şcoală privată de primă mână, soţia mea mersese la o şcoală publică de calitate. Amândoi am avut parte şi de câţiva profesori buni, dar cele mai multe ore din şcoală au fost o pierdere de vreme. Am aflat mai multe despre limba engleză citind poezia lui Kipling ca să mă distrez şi o carte sau doua pe zi, în mare parte Agatha Christie şi autori similari, în timpul vacanţei de vară, decât am facut-o în şcoală, la orele de engleză. Am învăţat filosofie politică din dezbaterile pe care le aveam cu cel mai bun prieten, nu din orele de ştiinţe sociale. Aşa că amândoi, şi eu şi soţia, am fost de acord că ar trebui să ne educăm mai bine copiii.

Soluţia noastră a fost neşcolarizarea (unschooling), mai întâi într-o şcoală privată mică şi foarte neconvenţională, iar atunci când au apărut probleme, acasă. În şcoală, elevii decideau ce fac. Se făceau cursuri doar dacă elevii mergeau la profesori şi le cereau să îi înveţe ceva. Mai târziu, la domiciliu, nu au existat cursuri, doar cărţi, conversaţii, acces nelimitat la internet. Când fiica noastră a hotărât că vrea să înveţe să cânte la harpă, i-am căutat o profesoară. Apoi a venit la câteva din cursurile mele de la facultatea de drept. Când a decis să înveţe limba italiană, am dus-o la un program la universitatea unde predam, în cadrul căruia elevii de liceu erau lăsaţi să se înscrie la cursuri pe timpul verii. Ea a muncit mai intens decât îmi amintesc că am făcut-o eu vreodată în şcoală sau în facultate, a profitat de faptul că nu trebuia să meargă la şcoală pentru a mai lua două cursuri de italiană pe parcursul anului şi uite a aşa a luat diplomă de facultate la italiană.

În opinia mea neşcolarizarea constă în aruncatul cu cărţi în copii şi în urmărit ce anume se lipeşte de ei. Foarte devreme, amândoi copiii noştri au citit How to lie with statistics, o carte populară despre cum să nu te laşi păcălit de argumente statistice greşite. Fiului nostru i-au plăcut jocul D & D şi altele similare, aşa că a fost interesat de învăţarea teoriei probabilităţii. S-a întâmplat că autorul şi ilustratorul cărţii How to lie with statistics a scris, de asemenea, o carte despre acest subiect: How to take a chance. Cred că am avut singurul copil de opt ani din oraş care putea calcula probabilitatea de a obţine cinci sau altă valoare mai mică aruncând două zaruri D-6. Printre cărţile pe care le citea fiica noastră se numărau A selfish gene, o biografie a lui Talleyrand şi multe altele.

Soţia mea a învăţat-o pe fiica noastră să citească cu ajutorul cărţilor lui Doctor Seuss proiectate în acest scop. A durat câteva săptămâni. Fratele ei, cu trei ani mai mic, a observat-o şi a învăţat singur. Am descoperit că el a învăţat şi să scrie atunci când jucam Diablo în reţea şi au apărut cuvinte greşite pe ecran. În cele din urmă greşelile s-au terminat, deoarece el nu doreau ca cei cu care juca Starcraft online să creadă că e prost. Oarecum mai târziu fiica noastră şi-a dezvoltat capacitatea de scriere compunând rapoarte de luptă pentru jocurile World of Warcraft.

Când copiii erau mici, educaţia la domiciliu însemna că unul dintre noi a trebuit întotdeauna să fie acasă. Înseamn să fim dispuşi să vorbim într-una cu copiii noştri şi să-i îndreptăm spre cărţi sau subiecte de care puteau fi interesaţi. Soţia mea şi cu mine îi duceam pe rând la culcare, petrecând aproximativ o jumătate de oră în fiecare seară, eu le recitam poezii sau le compuneam poveşti, ea le cânta sau le povestea păţanii din copilărie, amândoi am vorbit cu ei despre ce doreau. Singurul moment în care ne-am apropiat cât de cât de o oră de şcoală convenţională a fost când i-am pus să înveţe tabla înmulţirii – o chestie despre care fiica noastră, acum adult, crede că a fost o greşeală.

Prin prisma experienţei noastre, neşcolarizarea nu numai că i-a salvat pe copiii noştri de la o grămadă de timp irosit în şcoală, dar le-a oferit şi o educaţie mai bună. Anumite părţi ale curriculumului standard nu le-au învăţat niciodată sau le-au învăţat mai puţin decât ar fi făcut-o dacă ar fi mers la o şcoală bună – mai ales matematica, pe care nici unul dintre ei nu găsit-o interesantă. Golurile din cunoştinţele pe care le aveau şi le-au umplut învăţând ulterior pentru examenele SAT, pe care doreau să treacă cu bine, astfel încât să poată intra la facultăţile unde doreau să meargă. Alte goluri nu au fost niciodată umplute şi probabil că aşa vor rămâne. Pe de altă parte, ei au ajuns să înveţe mult mai mult despre o gamă largă de alte discipline, de la biologie evoluţionistă şi economie până la istorie, decât ar fi făcut-o într-o şcoală convenţională. Dacă vreodată vor descoperi că au nevoie de ceva care a fost lăsat în afara educaţiei, îl vor învăţa la momentul respectiv – o strategie mai eficientă decât să încerci să înveţi tot ce s-ar putea dovedi vreodată util, din care cea mai mare parte nu va fi niciodată.

Poate şi mai important este faptul că ei nu au învăţat că educaţia este precum uleiul din ficat de cod, bun pentru sănătate dar cu un gust îngrozitor, sau că cititul cărţilor este ceva ce faci pentru că eşti obligat să o faci. Când fiica mea a ajuns la facultate, ea a fost şocată de faptul că atunci când un curs s-a anulat dintr-un anumit motiv, colegii ei s-au bucurat în loc să fie dezamăgiţi. Una dintre principalele sale obiecţii faţă de experienţele studenţiei era inutilitatea acestora. Trebuia să petreacă timp să scrie nişte referate care urmau să fie citite de o singură persoană şi numai pentru că acesta era jobul ei. Oberlin, unde a petrecut doi ani înainte de a se transfera la Universitatea din Chicago, le cere studenţilor ca timp de o lună să lucreze, nu neapărat în campus, la un proiect la libera alegere, cu avizul unui profesor. În cel de-al doilea an, în timpul acelei luni a venit acasă şi a tradus o carte de bucate italiană din secolul al XV-lea. Asta chiar nu a fost ceva inutil, există şi acum pe internet.

Un argument pe care l-am văzut ridicat împotriva neşcolarizării este că în lumea reală uneori trebuie să faci şi lucruri care nu îţi convin, o lecţie pe care le-o putem preda copiilor noştri punându-i să studieze lucruri care nu-i interesează. Este un argument interesant şi cred că reflectă o gravă eroare. O modalitate de a-i învăţa pe copii lumea reală este aceea de a construi o lume sintetică menită să imite viaţa reală. Ca să-i învăţăm că trebuie să muncească pentru a realiza ceva, chiar dacă nu doresc, îi obligăm să facă teme de care nu sunt interesaţi şi le dăm note pe ele. Dacă notele nu funcţionează suficient de bine, atunci le înlocuim cu bani, aşa cum fac unii părinţi. Ceea ce exclude această abordare este legătura cauzală dintre muncă şi realizare. Cineva i-a spus copilului să facă o muncă neplăcută, cineva îl va răsplăti că a făcut-o, dar din punctul de vedere al copilului nu există nicio legătură logică între cele două. Făcutul temelor nu produce bani, asta e clar.

Alternativa la o lume sintetică este lumea reală – cea pe care o trăim noi şi copiii noştri. Dacă nu înveţi să-ţi reglezi harpa, nu va suna frumos când încerci să cânţi. Dacă nu îţi faci ordine în cameră, măcar din când în când, nu vei găsi lucrurile de care ai nevoie. Dacă nu faci lucrurile pe care fratele tău mai mic doreşte să le faci, atunci nici el nu va face lucrurile pe care tu vrei să le facă. Această experienţă serveşte tot pentru a învăţa lecţia – ca să capeţi ceea ce vrei uneori trebuie să faci lucruri care nu-ţi plac – dar conexiunea dintre efort şi rezultat e limpede.

Nu vreau să exagerez. Neşcolarizarea a funcţionat în cazul nostru, dar doi copii inteligenţi crescuţi de părinţi cu studii superioare nu reprezintă chiar un eşantion aleator din populaţia relevantă. Există dovezi că neşcolarizarea funcţionează pentru o mulţime de persoane. S-ar putea să existe copii care să înveţe mai mult într-o şcoală convenţională, chiar şi copii cărora să le placă mai mult la şcoală. Dar, judecând după experienţa noastră, neşcolarizarea, neşcolarizarea acasă în cazul în care nu există o şcoală potrivită, reprezintă o opţiune care merită luată în considerare.

Şcoalarizarea acasă (homeschooling) şi neşcolarizarea (unschooling) se potrivesc bine, dar nu reprezintă acelaşi lucru. Multe programe de educaţie la domiciliu urmează un model convenţional, cu curriculum, manuale şi examene. Unschooling-ul se poate face într-o şcoală; şcoala de la Sudbury Valley o face de peste patruzeci de ani. Acest capitol este în mare parte despre neşcolarizare, dar din moment ce am făcut parţial şi şcoală acasă, cred că merită să spun câte ceva şi despre asta.

Unul din cele mai importante argumente împotriva homeschooling este acela că, în general, copiii educaţi acasă nu reuşesc să socializeze în mod corespunzător, datorită relaţionării insuficiente cu alte persoane de vârsta lor. Aici există un sâmbure de adevăr. Copiii educaţi acasă pot să se întâlnească cu alţi copii educaţi acasă sau se pot întâlni în tabere sau la biserică cu alţi copii care merg la şcoală. Probabil însă că, spre deosebire de copiii care merg la şcoală, ei interacţionează mai puţin cu copii de vârsta lor şi mai mult cu familia.

Când fiica noastră a sosit la Oberlin, cultura americană a adolescenţilor i s-a părut străină, rezultatul fiind că ea şi-a făcut nişte prieteni adulţi, dar nici unul de vârsta ei. Pe de altă parte, ea se simţea mult mai confortabil în compania societăţii adulte, inclusiv cu profesorii, decât cu majoritatea colegilor ei. Cu un an înainte de a merge la facultate, când a luat cursuri de italiană la aceeaşi universitate unde predam, profesorului ei de italiană mi-a spus că este minunat să aibă un student care într-adevăr îl provoacă.

Să ne gândim la modelul standard nu din punctul de vedere al educaţiei, ci tocmai al socializării. El instituie o segregare rigidă în funcţie de vârstă – aproape toate persoanele cu care elevii socializează la şcoală, cu excepţia profesorilor, au aceeaşi vârstă. Asta îi face pe toţi concurenţi direcţi. Un copil de cincisprezece ani nu trebuie să demonstreze că este mai puternic sau mai inteligent decât un băiat de zece ani, dar un băiat de zece ani da. Modelul de interacţiune socială care rezultă din acest mediu nu este unul atrăgător.

Judith Harris, în foarte interesanta ei carte The Nurture Assumption, susţine că modul în care copiii sunt educaţi de părinţi are un efect redus asupra personalităţii lor adulte. Explicaţia ei este că oamenii se poartă diferit în funcţie de mediul în care se află şi de regulile pe care le întâmpină. Copilul la domiciliu se adaptează la regulile sociale ale mediului parental, iar la şcoală se adaptează la regulile grupului din care face parte. Grupul de colegi este cel care are un rol determinant în formarea personalităţii adulţilor.

Harris menţionează, ca un caz aparte, copiii pentru care familia reprezintă grupul de colegi. Copiii educaţi acasă intră în această categorie. Dacă aşa stau lucrurile, atunci argumentul socializării e cu două tăişuri. În cazul în care copiii mei ajung să semene cu mine şi cu soţia mea, mai degrabă decât cu personalitatea reflectată de marea masă a societăţii americane, asta mi se pare un plus, nu un minus.

Bănuiesc că mulţi dintre cei care critică educaţia acasă pornesc de la presupunerea implicită că mediul de acasă este mai rău decât mediul din şcoală; ei cred probabil că părintele tipic de copil educat acasă este un fundamentalist creştin care caută să-şi apere copilul de învăţarea teoriei evoluţiei. Dovezile pe care le avem spun că aceast idee este gresită, că părinţii care fac educaţie acasă sunt mai bine educaţi decât media şi că preocupările religioase nu reprezintă motivul principal pentru educaţia acasă. Criticii educaţiei acasă ar putea ajunge la o concluzie diferită dacă şi-ar imagina şcoala la domiciliu aşa cum ar face-o ei înşişi.

Acest text a fost publicat iniţial pe anacronic.ro.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)