10. Sectorul public, I: Statul în afaceri

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna


Oamenii tind să îşi facă obiceiuri şi rutine pe care nu le mai chestionează, mai ales în sectorul guvernamental. Pe piaţă, în societate în general, ne aşteptăm şi ne adaptăm rapid la schimbări, la minunăţiile şi îmbunătăţirile fără sfârşit ale civilizaţiei noastre. Noi produse, noi stiluri de viaţă, noi idei sunt adesea adoptate cu nesaţ. Însă în sectorul guvernamental urmăm orbeşte pe cărările bătătorite de secole, mulţumiţi să credem că orice a fost în trecut trebuie să fie corect. În particular, statul, în Statele Unite şi în alte părţi, ne-a furnizat de secole şi, aparent, din timpuri imemoriale, anumite servicii esenţiale şi necesare, servicii despre care aproape oricine acceptă că sunt importante: apărarea (incluzând armata, poliţia, justiţia şi legea), stingerea incendiilor, străzile şi şoselele, apa, canalizarea şi preluarea deşeurilor, poşta etc. Statul a ajuns să fie atât de tare confundat cu furnizarea acestor servicii, în conştiinţa publică, încât un atac la adresa finanţării statului le apare multor oameni ca un atac la adresa serviciilor însele. Astfel, dacă cineva susţine că statul nu ar trebui să ofere servicii judecătoreşti şi că activitatea antreprenorială privată ar putea oferi pe piaţă astfel de servicii într-un mod mai eficient şi mai moral, lumea ar tinde să creadă că este vorba despre o negare a importanţei tribunalelor însele.

Liberalul care vrea să înlocuiască statul cu iniţiativele private în sectoarele amintite mai sus este, aşadar, tratat în aceeaşi manieră în care ar fi dacă statul, din varii motive, ar fi furnizat pantofi din timpuri imemoriale. Dacă statul şi doar statul ar fi avut monopolul producţiei şi distribuţiei de încălţăminte, cum l-ar considera majoritatea publicului pe liberalul care ar veni acum să susţină că statul trebuie să iasă din sectorul încălţămintei şi să-l deschidă iniţiativei private? Fără îndoială, ar fi tratat după cum urmează: oamenii ar urla, „Cum poţi face aşa ceva? Eşti împotriva lumii, a celor săraci, a purtătorilor de pantofi! Şi cine crezi că va furniza pantofi oamenilor, dacă statul ar părăsi acest sector? Spune! Fii constructiv! E uşor să ai o atitudine negativă şi isteaţă contra statului; dar, spune, cine va mai face pantofi? Care persoane? Câte magazine de încălţăminte vor mai exista în fiecare oraş şi sat? Cum se vor finanţa firmele de încălţăminte? Ce materiale vor folosi? Ce fel de calapoade? Care vor fi politicile de preţ pentru pantofi? Nu ar fi nevoie de o reglementare a industriei încălţămintei pentru a ne asigura de calitatea produselor? Şi, cine îi va încălţa pe sărmani? Dacă un sărac nu va avea bani de pantofi?”

Aceste întrebări, ridicole cum par şi cum chiar sunt atunci când se pun în legătură cu încălţămintea, sunt la fel de absurde când sunt adresate liberalilor care susţin o piaţă liberă pentru stingerea incendiilor, pentru serviciile de protecţie, poştale, sau pentru orice altă activitate a statului. Ideea este că susţinătorii pieţei libere pentru orice nu pot oferi un plan „concret” al unei astfel de pieţe, în avans. Esenţa şi frumuseţea pieţei libere vine tocmai din aceea că firmele şi afacerile individuale, concurând pe piaţă, orchestrează o ofertă în continuă schimbare, eficientă şi progresivă, de bunuri şi servicii: produse şi pieţe care se îmbunătăţesc continuu, tehnologie care avansează, costuri care scad şi cereri ale consumatorilor care sunt satisfăcute cât se poate de repede şi de eficient. Economistul liberal poate încerca să ofere câteva direcţii în care pieţele s-ar putea dezvolta, dacă nu ar mai fi împiedicate sau restricţionate; dar nu poate face prea mult în afară de indicarea drumului către libertate, de apelul la împingerea statului din calea energiilor productive şi inventive ale publicului, aşa cum se manifestă în activitatea voluntară de piaţă. Nimeni nu poate anticipa numărul firmelor, dimensiunea fiecărei firme, politicile de preţ etc., ale fiecărei viitoare pieţe a oricărui bun sau serviciu. Ştim – din teoria economică şi din înţelegerea istorică – doar că o astfel de piaţă şi-ar face treaba infinit mai bine decât monopolul forţat al statului birocratic.

Cum vor plăti cei săraci pentru apărare, protecţie contra incendiilor, servicii poştale etc., se poate răspunde simplu printr-o altă întrebare: cum plătesc săracii acum pentru orice obţin pe piaţă? Diferenţa este că ştim că piaţa liberă şi privată va oferi aceste bunuri şi servicii mult mai ieftin, cu mai multă abundenţă şi la o calitate mult mai mare decât o face statul monopolist în prezent. Toţi membrii societăţii vor beneficia, şi în mod special săracii. Mai ştim şi că povara fiscală uriaşă pentru a finanţa aceste activităţi ar fi ridicată de pe umerii fiecărui membru al societăţii, inclusiv de pe umerii săracilor.

Am văzut mai sus că problemele presante ale societăţii noastre, universal recunoscute, sunt toate legate de activităţile statului. Am văzut, de asemenea, că enormele conflicte sociale generate de sistemul de educaţie publică ar dispărea cu totul dacă fiecare grup de părinţi ar putea să finanţeze şi susţină ce tip de educaţie ar prefera pentru copiii săi. Ineficienţele grave şi conflictele intense sunt toate inerente activităţii statului. Dacă statul, de exemplu, oferă servicii monopoliste (în educaţie sau furnizarea de apă), atunci orice decizie luată de stat este impusă cu forţa unei minorităţi nefericite – fie că este vorba despre o chestiune legată de politicile educaţionale pentru şcoli (cu integrare sau cu segregare, progresive sau tradiţionale, religioase sau seculare etc.), sau chiar despre tipul de apă care să fie furnizată (cu fluor sau fără fluor). Ar trebui să fie clar că, dacă fiecare grup de consumatori îşi poate cumpăra bunurile şi serviciile pe care le cere, astfel de dispute crâncene nu apar. Nu există lupte între consumatori, de exemplu, pe tema felului de ziar care trebuie tipărit, bisericilor care trebuie ridicate, cărţilor care trebuie publicate, melodiilor difuzate, sau automobilelor fabricate. Orice este produs pe piaţă reflectă diversitatea, precum şi tăria cererii consumatorilor.

Pe piaţa liberă, pe scurt, consumatorul este rege, şi orice afacere care vrea să obţină profit şi să evite pierderile încearcă din răsputeri să servească consumatorii, cât se poate de eficient şi cu cel mai mic cost cu putinţă. În activităţile statului, prin contrast, totul se schimbă. O separare gravă şi fatală între serviciu şi plată, între furnizarea unui serviciu şi plata pentru primirea lui, este inerentă oricărei activităţi a statului. Agenţia birocratică a statului nu îşi obţine veniturile aşa cum o face o firmă privată, prin servirea eficientă a consumatorului sau prin vânzări de produse către consumatori, care depăşesc costurile sale de operare. Nu, agenţia de stat îşi obţine venitul din mulgerea greu încercaţilor plătitori de taxe. Activităţile sale devin, din acest motiv, ineficiente, iar costurile explodează, pentru că agenţiile statului nu trebuie să îşi facă griji în privinţa pierderilor sau falimentului; ele pot să-şi acopere pierderile prin extrageri suplimentare din puşculiţa publicului. Mai mult, consumatorul, în loc să fie curtat şi încântat pentru favorurile sale, devine o simplă sursă de iritare pentru stat, cineva care „iroseşte” resursele rare ale statului. În operaţiunile statului, consumatorul este tratat ca un intrus nepoftit, o întrerupere a modului liniştit în care birocratul se bucură de veniturile sale asigurate.

Astfel, dacă cererea consumatorilor creşte pentru bunurile sau serviciile oricărei afaceri private, acea firmă este încântată; atrage şi pofteşte noii clienţi şi îşi extinde activitatea rapid pentru a satisface noile comenzi. Statul, în schimb, reacţionează de regulă în astfel de cazuri prin descurajarea acră sau chiar obligarea consumatorilor să „cumpere” mai puţin, şi permite să apară penurii, pe fondul deteriorării calităţii serviciilor oferite. Astfel, utilizarea mai intensă a străzilor din oraşe de către consumatori este întâmpinată cu ambuteiaje din ce în ce mai mari şi continue reproşuri sau ameninţări la adresa celor care îşi conduc propriile maşini. Administraţia oraşului New York, de exemplu, ameninţă în continuu cu interzicerea utilizării maşinilor private în Manhattan, unde ambuteiajele sunt cele mai grave. Bineînţeles că doar statul s-ar putea gândi vreodată să bruscheze consumatorii astfel; doar statul a avut neobrăzarea de a „soluţiona” blocajul traficului prin forţarea maşinilor private (sau a camioanelor sau taxiurilor sau al orice altceva) să părăsească străzile. Potrivit acestui principiu, soluţia „ideală” pentru congestionarea traficului este, evident, interzicerea tuturor vehiculelor.

Dar acest tip de atitudine la adresa consumatorului nu se limitează la traficul rutier. New Yorkul, de exemplu, a suferit periodic de „lipsa” apei. Aici avem o situaţie în care, timp de mulţi ani, primăria a avut monopolul forţat asupra furnizării apei către cetăţeni. Nereuşind să furnizeze suficientă apă şi nereuşind să pună apei un preţ care să echilibreze piaţa, să egalizeze oferta cu cererea (lucru pe care piaţa liberă îl face automat), răspunsul primăriei pentru întreruperile apei a fost întotdeauna să dea vina nu pe ea însăşi, ci pe consumatori, a căror păcat a fost acela de a folosi „prea multă” apă. Administraţia oraşului nu putea decât să reacţioneze prin interzicerea irigării spaţiilor verzi, restricţionarea consumului de apă şi cerinţa ca oamenii să bea mai puţină apă. Astfel, statul şi-a transferat nereuşita către ţapul ispăşitor, consumatorul, care este ameninţat şi brutalizat în loc să fie servit bine şi eficient.

La fel a răspuns statul şi problemelor din ce în ce mai grave ale criminalităţii din New York. În loc să ofere protecţie poliţienească eficientă, reacţia primăriei a fost forţarea cetăţenilor nevinovaţi să ocolească zonele de risc. Astfel, după ce a ajuns Central Park din Manhattan, pe timpul nopţii, un centru recunoscut pentru jafuri şi alte crime, „soluţia” primăriei pentru această problemă a fost să interzică utilizarea parcului în acele ore. Pe scurt, dacă un cetăţean nevinovat vrea să stea în Central Park noaptea, el este cel arestat pentru nesocotirea interdicţiei; bineînţeles că este mai uşor să fie arestat el decât să fie eliminată activitatea infracţională din parc.

Pe scurt, dacă deviza statornicită a iniţiativei private este că „clientul are întotdeauna dreptate”, maxima implicită a activităţii statului este că clientul este întotdeauna vinovat.

Bineînţeles, birocraţii politici au un răspuns standard la plângerile care se adună despre serviciile proaste şi ineficiente: „Plătitorii de taxe trebuie să ne dea mai mulţi bani!” Nu este de ajuns că „sectorul public” şi corolarul său fiscal au crescut mult mai rapid în acest secol decât venitul naţional. Nu este de ajuns că scăpările şi durerile de cap ale activităţii statului s-au multiplicat odată cu povara crescândă a bugetului de stat. Noi ar trebui să turnăm chiar şi mai mulţi bani în sacul fără fund al statului!

Contraargumentul potrivit pentru solicitarea politică a unor sume mai mari din taxare este această întrebare: „Cum se face că iniţiativa privată nu are astfel de probleme?” Cum se face că producătorii de aparatură muzicală şi firmele de fotocopiatoare, sau de calculatoare, sau de orice altceva nu întâmpină probleme în găsirea capitalului pentru a-şi creşte producţia? Ei de ce nu emit manifeste care să denunţe publicul investitor pentru că nu le oferă mai mulţi bani pentru a satisface nevoile consumatorilor? Răspunsul este că aceşti consumatori plătesc pentru aparatura muzicală sau pentru copiatoare sau pentru calculatoare şi că investitorii, în consecinţă, ştiu că pot face bani investind în acele afaceri. Pe piaţa privată, firmelor care servesc cu succes publicul le este uşor să obţină capital pentru expansiune; firmele ineficiente, perdante nu îl obţin, şi până la urmă sunt nevoite să dea faliment. Dar, statul nu are un mecanism de profit şi pierdere, care să atragă investiţii în activităţile eficiente şi să le penalizeze pe cele ineficiente sau depăşite, eliminându-le. Nu există profituri sau pierderi în activităţile statului care să inducă expansiunea sau contracţia activităţilor. La stat, deci, nimeni nu „investeşte” cu adevărat şi nimeni nu se poate asigura că activităţile de succes se vor extinde, iar cele lipsite de succes vor dispărea. În schimb, statul trebuie să-şi obţină „capitalul” luându-l efectiv cu japca prin mecanismul coercitiv al taxării.

Mulţi oameni, inclusiv oficialii guvernamentali, cred că aceste probleme ar putea fi rezolvate cu condiţia ca „statul să fie condus ca o afacere”. Atunci, statul instituie un monopol cu aparenţe de firmă, condus de stat, care se presupune că va rezolva treburile ca în cea mai competitivă corporaţie. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Biroului Poştal – care a fost redenumit „Serviciul Poştal” al SUA – şi în cazul distrusei şi decrepitei Autorităţi de Tranzit a New Yorkului.[1] „Corporaţiile” sunt sfătuite să pună capăt deficitelor cronice şi le este permis să emită obligaţiuni. Este adevărat că utilizatorii direcţi ar prelua astfel o parte din povară de pe umerii plătitorilor de taxe, care includ atât utilizatori cât şi neutilizatori. Dar, există vicii fatale inerente oricărei activităţi a statului care nu pot fi evitate prin acest artificiu al pseudo-competitivităţii. În primul rând, serviciile de stat sunt întotdeauna un monopol sau un semi-monopol. Adesea, ca în cazul Serviciului Poştal sau al Autorităţii de Tranzit, este un monopol forţat – toată sau aproape toată concurenţa privată este scoasă în afara legii. Monopolul înseamnă că serviciul oferit de stat va fi mult mai costisitor, va avea preţuri mai mari şi o calitate mai proastă decât ar fi cazul pe piaţa liberă. Iniţiativa privată obţine profit prin scăderea costurilor pe cât posibil. Statul, care nu poate da faliment sau avea pierderi, nu are nevoie să-şi scadă costurile; fiind protejat faţă de concurenţă şi de pierderi, nu are decât să îşi restricţioneze serviciile sau să crească preţurile. Un al doilea viciu fatal este că, oricât ar încerca, o corporaţie de stat nu va putea niciodată să fie administrată ca o afacere, deoarece capitalul său va continua să fie rechiziţionat de la plătitorii de taxe. Aceasta nu se poate evita; faptul că firma de stat poate emite obligaţiuni pe piaţă se sprijină în ultimă instanţă pe puterea ultimă de impozitare pentru răscumpărarea acelor obligaţiuni.

În fine, există încă o problemă critică inerentă oricărei operări de către stat a unei afaceri. Unul din motivele pentru care firmele private sunt modele de eficienţă este acela că piaţa liberă stabileşte preţuri care le permit să calculeze, să-şi dea seama care le sunt costurile şi, deci, ce să facă pentru a obţine profit şi a evita pierderile. Prin acest sistem de preţuri, ca şi prin motivaţia de a creşte profiturile şi evita pierderile, se alocă judicios bunurile şi serviciile pe piaţă, în toate ramurile şi zonele complexe ale producţiei, care alcătuiesc industria modernă a economiei „capitaliste”. Calculul economic este cel care face posibilă această minunăţie; în schimb, planificarea centrală, caracteristică socialismului, este lipsită de o formare corectă a preţurilor şi, de aceea, nu poate calcula costurile şi preţurile. Aceasta este principala cauză din care planificarea centrală socialistă s-a tot dovedit a fi un eşec, pe măsură ce ţările comuniste au devenit industrializate. Ţările Est-Europene au migrat rapid dinspre planificarea socialistă înspre o economie de piaţă liberă, tocmai din cauză că planificarea centrală nu poate determina preţurile şi costurile cu nici un grad de acurateţe.

Deci, dacă planificarea centrală aruncă economia într-un sumbru haos calculaţional, cu alocări şi activităţi de producţie iraţionale, avansul activităţilor de stat introduce inexorabil în economie insule din ce în ce mai mari de asemenea haos şi face calculul costurilor şi alocarea raţională a resurselor productive din ce în ce mai dificile. Pe măsură ce activităţile statului se extind şi economia de piaţă se ofileşte, haosul calculaţional devine din ce în ce mai disruptiv şi economia din ce în ce mai disfuncţională.

Programul liberal ultim poate fi rezumat într-o frază: abolirea sectorului public, convertirea tuturor activităţilor şi serviciilor furnizate de stat în activităţi furnizate voluntar de către economia iniţiativei private. Să ne îndreptăm acum atenţia de la consideraţiile generale asupra statului pus în contrast cu activitatea privată, înspre unele din principalele zone ale activităţii statului şi modul în care pot fi servite pe piaţa liberă.



[1] Pentru o critică a Biroului Poştal şi a Serviciului Poştal, vezi John Haldi, Postal Monopoly (Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1974).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)